“Totus mundus agit histrionem” scria pe frontispiciul faimosului Globe Theatre, toată lumea joacă teatru sau lumea e o scenă ( “the world is a stage” cum avea să preia expresia Shakespeare, în As you like it sau “mundus est fabula” în cuvintele lui Descartes ).
După joaca stârnită de leapşa Ginei prin care pe rând ne-am făcut intrarea pe scenă şi ne-am asumat diferite roluri, mă gândeam să continuăm seria cu mască şi fără mască, începută la carnavalul din februarie printr-un festival liric al identităţilor. Şi v-aş propune să alegem fiecare răspunsurile altcuiva la această leapşă şi să încercăm să ne identificăm cu persoana, asta în ideea de mai sus că lumea e o scenă iar noi suntem actorii.
Vă las să alegeţi tipul spectacolului în care se integrează poemul identităţii dintre scenele aniversaţilor zilei, astfel revin la un obicei mai vechi, calendarul Galei.
În plan pictural, la 27 mai 1871 se năştea George Rouault unul dintre pictorii destul de greu de încadrat într-un curent. Nici fovist, nici cubist, refuză să se considere expresionist deşi culorile sale vii încadrate de contururi pronunţate şi sumbre ne îndreaptă spre expresionism, Rouault a abordat condiţia umană. Circul, des întâlnit în pânzele sale, este o alegorie a existenţei umane care se desfăşoară între tragic şi grotesc- burlesc şi desuet. 
Portretele clownilor pictaţi de Rouault sunt pe de-o parte autoportrete, pe de altă parte sunt mici caracterizări care se potrivesc omenirii întregi.
Rouault de fapt se identifică cu acest reprezentant al circului afirmând: “…am văzut că bufonul sunt eu, suntem noi…” şi plasându-se între materie şi spirit ca un simbol al suferinţei, urmând ideea lui Pascal conform căruia divertismentul nu furnizează decât o satisfacţie trecătoare, fiind de fapt iluzia fericirii.
Astfel travestierea, masca sunt necesare pentru asumarea veridicităţii şi a sinelui.
Un al doilea plan este cel coregrafic, reprezentat de Isadora Duncan , născută la 27 mai 1877, 
care de copil şi-a arătat dispreţul faţă de realitate şi dragostea pentru poezie şi dans.
Reformatoare a universului dansului, Isadora Duncan a transformat scena în viaţă, în dansul său nonconformist reprezenta Grecia antică, mişcările ei fiind de o naturaleţe şi simplitate uneori dispreţuite de spectatori, dar care i-au transformat dansul în transă. A dansat pe Chopin “Marş funebru”, simfonia a ix-a şi a cucerit Berlinul, Parisul, Londra şi Viena.
Iar dansul său a fost o viaţă dusă în paralel cu cea lumească sau scena a fost substituat al lumii, o lume în care putea să fie ea însăşi.
Cea de-a treia scenă e cinematografia, astăzi sărbătorindu-l pe Giusseppe Tornatore amintesc de “Cinema paradiso” care este cred cel mai potrivit film să vorbeascaă despre scena vieţii ca despre un ecran de cinema, despre regizori şi actori ca despre omenire.Acţiunea se petrece în anii 40 într-un orăşel sicilian, în care Salvatore, viitorul regizor de mare notoriate venit la înmormântarea idolui copilăriei sale, Alfredo, îşi trăieşte copilăria sub fascinaţia cabinei de proiecţie din Cinema Paradiso, singura modalitate de distracţie a locuitorilor.
Filmul, un omagiu adus celei de-a şaptea arte, este plin de tandreţe şi emoţie accentuate şi de muzica scrisă de Ennio Morricone.
Tornatore îmbină realitatea şi imaginaţia, scena şi viaţa, încât pentru a-şi afirma identitatea Salvatore e obligat să recurgă la cinematografie .
Acestea fiind spuse aştept să alegeţi una din pseudo-scenele vieţii şi să daţi formă poemului identităţii creat din măştile prietenilor .
Arhiva pentru mai 27th, 2009
