Din calendarul zilei am desprins astăzi pentru voi o poezie şi un cântec, aproape de sufletul Galei, pe care le consider în acelaşi registru, cel al înălţării umane, o metaforă despre femeie şi una despre bărbat care pot să ne dea o altă viziune asupra naturii şi a celor de lângă noi.
Walt Whitman şi al său “Cântec despre mine însumi” poate să ne descopere cât de aproape suntem de simplitatea ierbii, dar şi de frumuseţea sa:
“E cineva fericit când se naşte?
Mă grăbesc să-i informez şi pe ea şi pe el
că la fel de fericit e unul care moare
şi eu ştiu asta
Eu trec pragul morţii cu cel care pleacă
şi-l trec înapoi cu noul născut la prima scăldătoare
eu nu-s doar acela cuprins între pălărie şi ghete
Şi observ felurite lucruri, nu-s două la fel
şi fiecare-i bun în felul său,
Pământul bun şi bunele stele şi toate
cele bune din sateliţii lor.
Eu nu sunt pământ, nici satelit al
vreunui pământ,
Eu sunt ortacul şi tovarăşul neamurilor
toate la fel de nepătrunse şi nemuritoare ca mine,
(Ele nu ştiu cât sunt, dar eu ştiu)
Fiecare soi e pentru sine şi-al său, pentru mine
şi-ai mei sunt masculinul şi femininul,
Pentru mine sunt cei ce-au fost băieţi şi
iubesc femei,
Pentru mine bărbatul semeţ care simte
cât de tare ustură rana insultei,
Pentru mine ibovnica şi fata bătrână,
pentru mine mamele şi mamele mamelor,
Pentru mine buzele care-au surâs şi ochii
care au plâns,
Pentru mine copiii şi cei ce fac copii.
Dezbrăcaţi-vă! nu sunteţi vinovaţi în ochii mei,
nici dispreţuiţi, nici daţi la rebut,
Văd prin mătase şi prin bumbac
dacă sunteţi voi sau nu sunteţi,
Vă dau târcoale, tenace, neobosit şi receptiv,
şi nu mă pot smulge de-aici.”
Versiunea engleză şi textul integral se găseşte aici
Îi urez “La mulţi ani!” lui Nicu Alifantis, unul dintre preferaţii mei şi vă las în compania muzicii sale : ” Dacă tu ai dispărea” una din piesele compuse pe versurile lui Adrian Păunescu şi cea mai aproape de universul meu.
Aşa a învăţat Gala să păşească…
|
