“Catilinarele” de Amelie Nothomb – imposibilitatea cunoaşterii de sine, infernul pot fi eu

Juliette şi soţul său Emile, căsătoriţi încă „de la vârsta de 6 ani” hotărăsc să se retragă departe de lumea dezlănţuită. El profesor de latină aflat la vârsta pensionării nutrea pentru ea o dragoste la fel de puternică şi sinceră ca-n prima zi când s-au văzut. Pentru a profita din plin unul de altul şi pentru a putea trăi dragostea la maxim, fără piedicile exterioare de natură profesională sau socială, decid să se retragă din spaţiul citadin în căsuţa mult visată aflată la câţiva kilometri de oraş şi la 30 de metri de o altă casă locuită de un doctor.
La puţin timp după ce se instalează în acest spaţiu edenic, le bate la uşă vecinul lor, domnul Palamede Bernardin, crezând că e vorba de o vizită de curtoazie cei doi îl invită la o ceaşcă de cafea.
A doua zi la aceeaşi oră, 4: P.M., domnul Bernardin revine în vizită, va petrece două ore răspunzând cu da şi nu la întrebările pe care gazdele le pun din obligaţie şi din încercarea de a face conversaţie.
Zilele trec şi vecinul îşi face un obicei din a-şi petrece două ore pe zi la eroii noştri. În pofida atitudinii sale austere şi a lipsei de convivialitate, gazdele se trezesc în imposibilitatea de a-l da afară pe motiv de politeţe şi bună creştere. Astfel, încet încet, viaţa lor tihnită la care visau se transformă într-un coşmar.
Diversele tenative de a-l face pe vizitator să se simtă prost şi de a-l determina să nu-şi repete vizitele eşuează una după alta. Aceste încercări fac deliciul lecturii, de altfel şi notă concordantă cu titlul, „Catilinarele” fiind denumirea celor patru discursuri ţinute de Cicero în faţa Senatului roman pentru defăimarea lui Lucius Catilina, cel care punea la cale distrugerea guvernării romane din acele vremuri, discursuri soldate cu o bine meritată faimă pentru Cicero şi cu moartea lui Catilina.
Dacă aceste discursuri sunt considerate drept o culme a oratoriei, tentativele de îndepăratere ale intrusului Bernardin încearcă să se ridice la aceeaşi valoare. Luăm parte la discursuri academice, conversaţii filosofice, taclale ce abordează toate tematicile de la panseuri erudite la vorbe despre plante şi mâncăruri, de la sărbători la starea vremii. Nu erau de fapt conversaţii, vizitatorul insistent şi de neclintit mulţumindu-se să asculte monologul lui Emile şi să pronunţe răspunsuri telegrafice şi acelea parcă scoase cu cleştele.
Şirul acesta ia sfârşit doar în momentul în care, după vizita unei foste eleve foarte dragi şi apropiate profesorului, Emile, sensibil la faptul că tânăra şi-a scurtat popasul amical ca urmare a apariţiei lui Bernardin, ia decizia de a nu-l mai primi şi-l repede enervat:”cară-te
de-aici şi să nu te mai văd!”
Acesta este începutul coşmarului, vizitele antecedente fiind doar un motiv de amuzament şi încercări de ieşire dintr-o situaţie neplăcută (laitmotiv al cărţilor semnate Amelie Nothomb), precum şi o modalitate de a-şi expune erudiţia cu o logoree demnă de orator roman. De acum înainte faptele se vor mula pe paragraful introductiv al romanului:
„Nu stim nimic despre noi.Credem că ne deprindem sa fim ceea ce suntem, dar e chiar dimpotrivă. Cu cât trec anii, cu atât înţelegem mai puţin cine este fiinţa aceasta în numele căreia spunem şi facem o gramadă de lucruri.”
Profesorul enervat devine salvatorul torţionarului, fiind singurul care-i împiedică sinuciderea şi ptotectorul soţiei acestuia Bernardette, care din cauza obezităţii acerbe nu se putea îngriji de una singură. Rolurile se schimbă pentru o bucată de timp, iar cuplul nostru se infiltrează în viaţa familiei Bernardin, până când Palamede decide să le închidă uşa. Finalul ne înfăţişează frământările interioare ale lui Emile care încearcă să înţeleagă caracterul şi intenţiile lui Palamede şi care sfârşeşte prin a se confrunta cu un alter ego inimaginabil.
N-am să vă dezvălui finalul sperând să vă angrenez în lectură care este delicioasă pentru amatorii de umor negru şi plăcută ca partener de conversaţie în mijloacele de transport în comun.
Deşi nu iese din registrul obişnuit, autoarea ne poate surprinde cu acest roman, nu atât prin finalul mult prea exagerat pentru un public obişnuit să se regăsească drept simbol social, zic eu, cât prin fluiditatea gândului şi prin satira împinsă la apogeu care apar într-un spaţiu tabu (familia de pensionari, bine educaţi cu intenţii de tihnă socială) şi în acelaşi timp prin portretele fizice şi psihologice bine creionate,poate chiar prea perfecte: astfel este Juliette care se dovedeşte iubita model ( frumoasă, inteligentă, răbdătoare şi cu suflet mare ), Emile eruditul prin excelenţă, Palamede torţionarul tipic, iar Bernadette „chistul”, leguma, parazitul .
Drept este că Amelie Nothomb are acest talent de a descrie natura umană, de a o încadra în tipare specifice, din păcate însă, multe din portretele personajelor sale se aseamănă şi nu ar fi foarte dificil să luăm un personaj dintr-un roman al său şi să-l inserăm în altul.
Personajele sunt majoritatea fidele primei descrieri, în general nu suferă schimbări drastice pe parcursul naraţiunii, evenimentele fiind cele care atrag ochiul cititorului. Dar de această dată personajul Emile susţine ipoteza unei imposibilităţi a cunoaşterii de sine fapt ce este subliniat tocmai prin schimbarea sa radicală. Emile se transformă din profesorul perfect, întruchipare a umanului în ucigaşul lipsit de scrupule. Această transformare m-a făcut să vă recomand cartea, aici e diferenţierea faţă de alte romanele marca Nothomb, straniul nu mai este unul de situaţie, ci unul psihologic.
Morala din această carte nu mai e una de natură socială, de data aceasta se intră adânc pe teritoriul psihologic şi filosofic. Iar când închidem cartea nu conchidem doar : « de azi înainte nu mai deschid celor care îmi sună la uşă sau nu mai fac compromisuri fără bătaie lungă » ( poate fi şi aceasta o morală, dacă analizăm bine câţi dintre noi nu ştim să ne apărăm dreptul la intimitate şi liberatate din cauza politeţii; dar este una superficială), ci ne întrebăm: « oare suntem într-adevăr ceea ce părem a fi?, oare ne mai putem surprinde pe noi înşine?, oare mă cunosc cu adevărat? ». Prin îndemnul la morala descartiană, Nothomb ridică acest roman cu cel puţin un nivel deasupra celorlalte.
În concluzie „Catilinarele” se doreşte a fi un roman de suspans psihologic, o satiră la adresa cunoaşterii de sine şi o pagină de umor negru, amprentă marca Nothomb, asupra politeţii care se poate adresa atât unui public avizat şi obişnuit cu romanele autoarei belgiene, cât şi unui neofit care vrea să guste umorul special.
Lansez o provocare celor care au citit şi citesc Amelie Nothomb, cu plăcere sau fără, un fel de joc al comparaţiilor: să găsim sursa inspiraţiei în fiecare din romanele sale. „Catilinarele” părerea mea este că porneşte de la piesa lui Sartre „ Cu uşile închise”, mai precis de la afirmaţia lui Garcin, în momentul în care se vede în imposibiliatea de a-şi convinge acuzatoarea de lipsă de laşitate şi de neputiinţa de a ieşi din cameră : „Infernul sunt ceilalţi.”. Amelie porneşte de la Sartre, trece personajul Emile prin situaţii demne de stârnit remarca “Infernul sunt ceilalţi.” iar apoi îl aduce în faţa obligativităţii de a recunoaşte: „ infernul sunt eu”.

explicaţia copilăriei

“Fiindcă oamenii mari au mereu nevoie de explicaţii” ( Antoine de Saint Exupery Micul Prinţ ) m-am gândit cu ai mei pitici să scriem despre copilărie.

Despre copilărie nu scrii pur şi simplu,
despre copilărie te joci cu inima,
despre copilărie desenezi pe asfalt un zâmbet mare care va cuceri universul din degetul mic,
despre copilărie asculţi baloanele de săpun cum strigă de bucurie atunci când capturează soarele,
despre copilărie te dai de trei ori peste cap şi numeri de la unu până la trei înainte şi-napoi,
despre copilărie faci origami din toate zidurile de celuloză înscrise la categoria acte importante,
despre copilărie te joci v-aţi-ascunselea de trei ori pe zi, dimineaţa cu roua, la amiază cu soarele şi seara cu luna, pe care ştii cum s-o aprinzi, dar nu şi s-o dai mai încet,
despre copilărie te întrebi “de ce?” cu toţi clovnii şi cu toate zânele pe care îi chemi la sfat în miez de noapte,
despre copilărie sari şotronul până în ţara lui Habar N-am,
despre copilărie îl faci pe Oblio să râdă cu zâmbet ţuguiat şi pe Micul Prinţ să scoată elefantul din şarpele Boa,
despre copilărie îţi lingi degetele pitite în borcanul cu dulceaţă de caise şi sâmburi de migdale,
despre copilărie sari într-un picior până te transformi în Statu-Palmă-Barbă-Cot,
despre copilărie trimiţi bicicletele să întrebe mingile cum se învârte pământul fără să ameţeşti,
despre copilărie plângi când se topesc oamenii de zăpadă şi-ţi astupi urechile să nu auzi cum se sparg valurile când le calci,
despre copilărie te ascunzi sub pătură de frica lui Laie Chiorul,
despre copilărie crezi că papagalul tău e pupăza din tei,
despre copilărie tragi o minciună şi aştepţi să îngheţe Someşul sau Sena,
despre copilărie transformi capacul de la oala minune şi lingura de lemn în armele celui mai iscusit cavaler,
despre copilărie construieşti o lume din plastilină, hârtie creponată şi creioane colorate mai frumoasă decât cea a oamenilor mari,
despre copilărie baţi din picior şi spui:”Copilul nu vrea să pleci!”
Despre copilărie strigi: “La mulţi ani!” pentru că e 1 iunie, plângi, râzi ş-apoi cânţi cu ei aşa: