
în căutarea autorului de luni III
29/06/2009Pe nimeni nu vei putea lua în coarne,
Prietene taur, ce vei muri peste douăzeci de minute.
Exact peste douăzeci de minute. (La 17,20)
Lupta ta cinstită cu coarnele, va fi trădată,
Împunsul tău va fi înşelat.
Ai năvălit ca o furtună în arenă,
Adulmeci nisipul galben,
Care miroase de pe acum a sânge – sângele tău.
Cerul e înnorat. Arena e o retină ce se dilată.
Eşti frumos şi puternic.
Toată lumea e a ta.
Toată lumea aceasta complice, care priveşte.
Iată, te-ai repezit în calul cu ochii legaţi,
Blindat cu apărătoare, pe burtă.
Dai să-1 iei pe sus. Şi călăreţul, în armură,
Ţi-a înfipt suliţa în greabăn. Apasă puternic,
O scoate şi-o înfige din nou,
În timp ce tu, naiv, te căzneşti să răstorni
atelajul acesta bizar.
12 centimetre de oţel!…
Sângele ţâşneşte ca o arteziană, dar nu simţi nimic.
De câteva ori ţepuşa face volte prin aer.
Eşti înfierbântat, nu te doare.
Eşti momit spre un alt picador.
Te răzgândeşti. Alergi ca un viscol prin arenă,
Cu floarea ta roşie pe spinare. A ieşit şi soarele din nori
Şi îţi văd ochii, încă limpezi.
Te simţi puternic…Ce faci? Sări peste parapet?
Picadorii fug îngroziţi.
Nu mai intra în această capcană de lupi! Te implor!
Nu va fi o luptă cinstită!
Arma ta sunt mândrele ţepuşe de os, dar ei to vor păcăli,
Dându-ţi să împungi mereu
O himeră roşie.
Reapariţia ta opreşte respiraţia.
Te dor picioarele de la săritură, dar încă alergi vijelios.
Apar gonacii, fiecare cu câte două săgeţi agere,
Cu vârf de otel.
Primul ţi le-a şi înfipt, foarte artistic, în spinare.
Nu face nimic, ai multă forţă în tine.
O mică zgârietură, crezi.
Răscoleşti nisipul cu copitele.
Alergi puţin buimac.
Iar ni s-au întâlnit ochii.
Citesc un fel de nedumerire în aceste mari stele aburite:
“Ce joc o mai fi şi ăsta?”
În spinare ţi se tot sădesc, din fuga armăsarului, săgeţi,
Care fâlfâie ca nişte aripioare.
Îmi vine în minte taurul înaripat… asirianul taur înaripat.
Dai să-1 ajungi când pe unul,
Când pe celălalt…
Boncăluind şi răscolind nisipul
Gâfâi… Ah, ai scos limba! Dar ce să fie?
E înăbuşală pe lumea asta, aşa-i?
Parcă te strânge puţin arena…
Devenită prea mică. Ce sunt aplauzele astea?
Se apropie matadorul, cu sabia ascunsă în capă.
Vă priviţi în ochi. Prudenţă! Are faima de-a hipnotiza adversarul.
Asalturile îţi sunt tot mai dese şi mai stângace.
Ceva aproape comic. El zice: “Ole!”, îţi fâlfâie
Basmaua şi tu te repezi ca tontul, iartă-mi cuvântul.
El s-a răsucit pe călcâie şi te-mbie în partea cealaltă
Tu vii cu viteză şi iar dai buzna… în dreapta… în stânga
Ceva chiar caraghios, zău!… Dă-ţi seama, fiinţa lui Dumnezeu!
Eşti cam obosit… Nu face greşeli!
La câţiva centimetri de cârpa roşie a matadorul cu spada
Ascunsă… Te-a ocărât… Te-a făcut… bou! Ia-1 în coarne..
Dacă n-aţi fi atât de geometrici în mişcări,
Dacă, din greşeală, v-aţi răpune mereu călăii,
Corida ar dispare…
Obiceiul acesta barbar s-ar dace naibii.
Dar tu nu vrei să greşeşti…
Voi, taurii, sunteţi cinstiţi,
Vă ţineţi de legi fixe…
Aşa cum ne repezim şi noi, în aceleaşi iluzii, de veacuri.
Matadorului i se aduce altă spadă, mai tăioasă.
Tu te dai câţiva paşi înapoi. El te insultă, iar se strâmbă la tine.
Dai să faci un pas înainte şi te opreşti…
Scurmi nisipul cu copitele din faţă.
El ridică spada, fixând un punct din spinarea ta, arcuită,
Tu te repezi…
Ah, a împlântat oţelul tot, cu sete!
Mânerul lucios, rămas afară, pare un ţăruş pe păşunea
Andaluziei.
Aplauze frenetice, care se prelungesc.
“Muerto”, şopteşte cineva, lângă mine, transpirând de admiraţie
Aş!… Ai îngenunchiat, totuşi…
Rămâi ca la o rugăciune a taurilor, cuprins de-o inexplicabilă Sfârşeală. Ce faci? Te ridici?
Dar asta e o adevărată minune!
Te salţi, zimbru, zdravăn, ca şi când n-ai avea în superbu-ţi
Trup o lungă fâşie de sabie.
Ea ţi-a trecut prin inimă, ţine minte!
Călăul tău a bun meseriaş.
Vezi mii de petice vişinii… sute de pânze roşii..
Te mai repezi în una, 1a întâmplare.
Trage din tine sabia, ca dintr-o teacă.
Matadorul e vesel ¬
Cazi din nou… De data asta te răstorni…
Cu limba scoasă…
Mai zăreşti o clipă lama unui pumnal, care te va face
Să dârdâi.
Un stadion întreg aclamă
Delir în tribune… Aplauze şi iar aplauze… auzi?
Toţi tropăie din picioare, fluieră, a preaslăvit viteazu-ţi călău
Numai eu sunt de partea ta şi plâng.
Tu nu ştiai că vei muri, tu nu ştii c-ai murit,
Tu, animal simplu, superbă zeitate…
Animal perfect, care împungi himere…
Au venit cei trei cai mortuari,
Eşti legat de-o tânjală…
Vitele de povară se opintesc şi te scot târâş… Goarne, chiote, bâlci…
Falnica-ţi năvală de la-nceput a caricaturizată de aceşti
Căluţi, care se opintesc să te scoată-n viteză…
Auzi? el încă mai e aplaudat, el care face acum temenele…
Viaţa ta – vijelie care s-a îndepărtat de tine…
Toţi te-au şi uitat, privind lacomi cum se greblează nisipul -¬Aplaudându-1 îndelung pe călău.
Numai eu sunt de partea ta şi mă tulbur şi plâng…















Pupaturi lui nea Marin… Si tie…
dar musai astept acordeonul
sa sune trambitele avem un castigator de-al boieroaicei la masa
Scumpa frantuzoaica, esti datoare vanduta pentru ca Nea Marin Sorescu m-a crescut pe brate…
“De partea taurului”… Iti dau si cateva amanunte dar poate cu alta ocazie, sunt chior de somn si maine am o zi infernala…
Sa fie cu caimac…. Ok… orvoar avecdeshansonet….
superb poemul ales!!!
fericiti cei care sunt atinsi si simt un pic din rasuflarea taurului dar le sta in putiinta sa adulmece si ceva din semetia toreadorului… mandrie si visare… poezia…viata…
În-cântare şi bucurie – de partea mea… care n-am ştiut decât să ridic din umere, între timp…
paul
cu sansonete si matadori
abientualor
patricka
chiar asa cei atinsi de suflarea taurului stiu ca viata e poezie, poezia e visare , iar visarea e o corida
ioan
acum ridici din umere a incantare
Pe mine corida in sine nu ma oripileaza. O consider un fair game, atita timp cit toti participantii sunt expusi aceluiasi risc suprem. Orice-ati spune, este mult mai echitabila decit “corida” din abatoare, unde animalul e singurul care nu are dreptul sa se apere. Ce ma dezgusta insa, este setea de singe si violenta a norodului imbecilizat. Desi mi-o explic, nu o pot accepta. Pe de alta parte am si-o nedumerire. Toti aia care ovationeaza varsarea de singe, au cite un pet prin casele lor si la care tin ca la proprii lor copii. Dracu sa ne mai inteleaga si pe noi, posesorii de “ratiune”
papa
ratiunea noastra uneori e in interesul propriilor placeri