Frida Kahlo – visul colorat cu sentimente

În urmă cu 102 ani se năştea în Mexic, Frida Kahlo. Frida a pictat peste cincizeci de autoportrete, majoritatea fiind autobiografice. Frida Kahlo ne vorbeşte despre identitate, despre sine, despre trupul chinuit de-a lungul vieţii şi despre sufletul sângerând din dragoste, despre frumuseţe şi durere şi despre o eternă căutare a sincerităţii.

Şi pentru că ieri scrisesem despre visul artistic, iată şi unul dintre tablourile mele favorite, “Visul”:

pe care vă poftesc să-l analizăm împreună.
Frida se visează într-un pat cu baldachin plutind printre nori, peste pat se vede o copie a scheletului confecţionat de ea pentru sărbătorile mexicane dinainte de Paşti. Scheletul ţine în braţe un buchet de flori ofilite. Artista e acoperită cu o pătură galbenă peste care se întinde o viţă de vie cu rădăcinile la picioare şi vârfurile în dreptul capului.
Am redat în cuvinte tabloul pentru a ne fi mai uşor, aş zice să ne oprim la câteva elemente: culorile, viţa, patul şi scheletul şi să vedem până unde prelungim fiecare acest vis.
Şi ca să ne jucăm puţin am să închei cu genialul tango prezent în filmul “Frida” în regia Juliei Taymor, din 2002, cu Salma Hayek în rolul principal. Un alt film la care voi reveni cu siguranţă şi pe care vi-l recomand, un film pe măsura tablourilor Fridei: colorat şi puternic,excesiv chiar, însă dincolo de aceste excese transpare sentimentul cu o forţă deosebită asemeni unui cântec sau unui tango:

În căutarea autorului de luni IV

“Ce imprudenţă! Să scrii scrisori de dragoste “literare”, într-un singur exemplar! Nu îndrăznea să i le ceară îndărăt, fiindcă-i era lene, şi fiindcă era sigur că nu i le-ar fi dat îndărăt. Nu era ea proastă să restituie astfel de scrisori. Mai bine le întrebuinţează ea la nevoie… Mai tîrziu, dacă el s-ar însura, ar putea face şi un şantaj cu ele…
Impresia că i s-a tras chiulul, că a fost tras pe sfoară îl făcuse încetul cu încetul să nu mai poată suferi nici amintirea A: îl enerva, îl indispunea.
Începuse să inventeze alte aventuri ― pentru I ― cu reminiscenţe din d’Anunzzio, banalizate. Toate miroseau o lăudăroşenie.
Era convins că n-are măcar talentul de-a minţi, de-a inventa, pe care-l avea chiar şi T.
Din această cauză, constatînd lipsa de resurse seducătoare, se hotărîse s-o înşele pe I prin altceva: prin tăcere.
Oamenii care tac par oameni superiori. Totuşi nici aşa n-o putuse înşela. Îl descoperise.
Era prost: da, prost. Nu-i venea să creadă cum a avut vreodată curajul sau inconştienţa de-a se crede deştept şi de-a se comporta în consecinţă. Simpla constatare că eşti prost nu e dovadă de inteligenţă.
Îşi amintea de altfel că mulţi oameni mediocri recunoşteau aceasta şi n-aveau pretenţia de-a fi compătimiţi sau admiraţi. Îşi cunoşteau lungul nasului. Aveau bun simţ, dar, evident, conştiinţa că nu-s deştepţi nu le ţinea loc de inteligenţă.
Nici acasă nu mai avea curajul, stăpînirea necesară de-a sta cu ceilalţi.
……………………………
Toţi progresau, vădindu-i regresul lui. De asta îl vedeau rar pe-acasă, şi cînd era vizibil ― la dejun şi la masă ― tăcea, pozînd în om superior, dar fiind convins că nu înşeală pe nimeni, ceea ce-l făcea stîngaci şi cînd tăcea.
…………
Căci el se socotea părăsit, deşi el îi ocolea pe ceilalţi. Îi simţea pe toţi solidari împotriva lui, ceea ce-l făcea să socoată ca un fel de voluntar sacrificiu absenţele lui de-acasă şi neparticiparea lui la viaţa şi mai ales la veselia celorlalţi. Redevenise taciturnul, posomorîtul, timidul şi uneori bruscul B de odinioară, dar acrit şi îmbătrînit şi fără de “turbinca lui Ivan”.
Abaterea şi mahmureala necontenită în care se găsea îi sugerase un nou mijloc de-a o seduce pe I: s-o impresioneze prin milă. Să-i cerşească mila. Să joace faţă de ea rolul damei cu camelii.
În consecinţă începuse să mănînce puţin, ca să slăbească. Sub pretextul că untul şi carnea îl îngreoaie, dîndu-i arsuri, le suprimase, supunîndu-se unui regim de mămăligă, brînză, lapte acru şi lapte cu orez. Nici un dulciu.
În fiecare dimineaţă se cerceta în oglindă să vadă dac-a plecat, dacă a izbutit să alunge din obraji aroganţa sănătăţii. Izbutise într-o anumită măsură, dar se sluţise. Plinul obrajilor secase puţin, dîndu-le ceva dur, osos, tătărăsc, luîndu-le dulceaţa expresiei, copilăreşti. Bea multe cafele negre, ca să-i piară pofta de mîncare exasperată de regim, şi fuma.
Atît învăţase de la I: să fumeze. Fuma exagerat, ţigară după ţigară, numărînd mucurile, încîntat cînd numărătoarea se suia pînă la cincizeci pe zi. Mirosea a fum de tutun rece, şi degetele mînii drepte se îngălbeniseră la vîrfuri, ca la pensionari.
Tăcerea şi izolarea în care trăia mereu ― căci pe I o vedea din ce în ce mai puţin, deşi zilnic o vizita ― îl sălbăticiseră, dîndu-i expresia vinovată şi înfricoşată a liceenilor interni, cu deprinderi urîte, gata parcă să-şi ascundă cearcănele ochilor subt cot la fiecare întîlnire cu ochii altuia.
Vedea deseori ― la dejun şi la masă ― ochii mamei lui, îngrijoraţi. Se făcea că nu-i vede, iritat. Nu da nimănui nici un fel de explicaţii, şi conştiinţa că tăcerea lor, cînd îl priveau, era o întrebare, îl exaspera. Se scula de la masă înaintea celorlalţi, venea la masă după toţi, singur, izolat, pe scaunul lui, cu ochii în farfurie sau în gol.
Uneori îi venea să plîngă, dar cabotinul aplauz al autocompătimirii îl dezgusta de lacrimi. În loc să plîngă, strîmba din buze, înfundîndu-şi posomorît mîinile în buzunare.
Vestea războiului îl răcorise o clipă. Sperase că România va intra în război. Era hotărît să se înscrie voluntar: o sinucidere mai sigură decît cealaltă pe care n-ai curajul s-o duci la capăt. Sinucidere cu tunul, mînuit de alte mîini, nu cu revolverul mînuit de mîna ta.”