The soloist

În 2005 ziaristul Steve Lopez de la Los Angeles Times îl întâlneşte pe Nathaniel Ayers, un homeless de culoare care cântă la o vioară cu două corzi şi care fusese un tânăr talentat violoncelist.
Filmul lui Joe Wright este inspirat din cartea lui Steve Lopez, ziaristul din LA, personaj real ca şi Nathaniel Ayers de altfel.
N-am să povestesc filmul, care apare doar in septembrie in Europa, vă las să descoperiţi singuri firul narativ. Dar nu mă pot abţine de la a vă spune că Wright reuşeşte să creeze cu ajutorul lui Jamie Foxx şi al lui Robert Downey Jr.(unul dintre actorii foarte dragi mie) o peliculă de calitate în care prietenia trece de orice piedici rasiale, sociale, fizice şi chiar mentale, căci schizofrenia lui Ayers nu-l opreşte pe Lopez din dorinţa de a-l ajuta să-şi îndeplinească visul de a cânta pe scenă şi să se regăsească în universul muzical unde totul pare să aibă alte valori şi unde la mare cinste este capacitatea de a te dedica trup şi suflet.
Lopez afirmă la un moment dat vorbind despre Ayers: „n-am iubit niciodată nimic aşa cum iubeşte acest om muzica”. Acest citat poate cuprinde tot subiectul filmului. Un film despre dăruire, muzică şi depăşirea barierelor.
Există o bucată muzicală în film, la repetiţia filarmonicii, în care uşor putem intra în pielea lui Ayers şi realmente să simţim muzica. În film senzaţia e redată printr-o explozie de culori, concentraţi-vă bine şi veţi vedea cum prinde contur undeva în interiorul vostru şi nu de mirare ar fi să vă simţiţi plini de forţă şi să tânjiţi după prieteni la sfârşitul acestui film, cum nu de mirare ar fi nici să vă daţi seama că vă place Bach şi Beethoven la nebunie.