Parfait d’amour

Parfait d’amour e un lichior, un lichior violet cu aroma de petale de trandafiri, coaja de portocale, vanilie migdale si un strop de curacao, lichiorul din coji uscate de laraha( planta dezvoltata din portocala dulce adusa din Valencia in Caraibe, care nu s/a adaptat solului arid dand nastere unui fruct amarui cu cu aspect de portocala)
De ce vorbesc despre laraha? De ce as vorbi despre lichioruri? Candva credeam ca dragostea nu se poate asemana cu nimic. Candva credeam ca dragostea are un gust aparte, de nedefinit si mult prea perfect pentru a fi comparat sau etichetat. Tot francezii m/au luminat. Dragostea e ca un lichior, nu oricare, unul care are nume predestinat “parfait d’amour”. Oare?
Violete c’est la culeur, desi pentru mine uneori dragostea a fost verde proaspata si nebuna ca padurea in timpul furtunii, violetul defineste cel mai bine noptile dezlantuite, perversitatea , placerea si durerea, pofta de dincolo de cuvinte si turbulentele sentimentelor care biciuiesc trupul infierbantat si inimile de gheata. Paturile cu baldachine nu pot fi altfel decat violete, ultima culoare, un fel de cantec de lebada inaintea infinitului. Si dincolo de culoare si sunet , aripi care stiu sa zboare singure si sa caute alte ceruri, dincolo de culoare nu mai conteaza cuvantul, dincolo de culoare nu mai are forma spatiul, dincolo de culoare numai gustul si mirosul stiu sa patrunda si sa defineasca dragostea.
Cand gustul prinde sens in cojile de laraha, amaruiul are forma, un fel de fereastra intredeschisa la mansardele invechite prin care patrunde o raza dintr-un soare oceanic odata cu mirosul de lemn si parfumul de femeie prinsa intr/o cascada de stari de gratie, ca o baie cu petale de trandafiri ( remember American beauty?).
Parfait d’amour e o levitatie. Ametim in vartejul sau si ne trezim la viata papilele gustative, inmarmurindu/ne trupul cu un cocktail de stari senzitive, tactile, olfactive , in momentul in care gustam din lichior nu ne punem intrebarea ce va urma, nici ce a fost, important e ca paharul respectiv contine licoarea perfecta.
La fel intram in dragoste, crezand in parfait d’amour. Gustam, ametim, credem ca lichidele sunt facute sa curga la infinit si sa amestece in ele sentimente si simtiri.

Orice lichid infierbantat se evapora, parfait d’amour amesteca totul intr-un jeu de feux care se stinge incet incet cand umbrele devin forme clare si violetul isi pierde din intensitate. Totul se topeste, totul se evapora, simtul are si el un viitor sortit evaporarii, pana la urma tot sentimentul este cel care stapaneste culorile, formele, gusturile si mirosurile, atingerile si sunetele.
Cojile de laraha, raman amintirea unui fruct oprit, violetul este doar o culoare pe care n/o port si cocktailurile sunt sortite noptilor din baldachin. Cand ma trezesc din reverie, vad viata din nou in verde. Parfait d’amour nu exista, insa undeva sentimentele verzi isi gasesc calea spre infinit. Oceania este imaginara si plina de cocktailuri de o noapte, violeta si perversa, un vis in care trupul isi uita samburele. Greenland e departe de noapte, dar are fosnet de iele si cantec de sanzaiana, are tandrete si zambet de copil, green land nu se evapora. Greenland nu e perfecta, e o aripa care stie sa zboare , nu doar sa leviteze, Greenland se rontaie pe masele, se muleaza perfect pe cerul gurii si miroase a mar verde, crud. Greenland e un sentiment, Parfait d’amour e o stare.
Nu sunt complementare, nu se aseamana, nu se ating. Si totusi din verde putem face violet, din violet verde niciodata.
Verdele se transforma, violetul se evapora.
E doar o disertatie despre culori, o definite a dragostei perfecte sau a amorului de o noapte,? Nimic din toate acestea, e un jurnal de bord, scos din cutia neagra a zborului galactic.
Sa bem? Sau sa muscam din mar?