Adela Greceanu “Mireasa cu şosete roşii”- un acrobat al cuvintelor

E greu de vorbit despre Adela Greceanu cum e greu de vorbit despre mirese mai ales despre cele cu şosete roşii. Poate tocmai pentru ca ea scrie atât de bine despre ea, despre universul ei interior şi despre trăirile ei/ale domnişoarei Cvasi încât ne e imposibil să ne ridicăm la nivelul ei şi să reuşim să vorbim despre ea , despre o “cvasi necunoscută” (cum se autointitulează), o “cvasi necunoscută” cu adevarată valoare literară.

Alături de Nora Iuga, “cvasi literatura” ei se înscrie printre textele pe care le citesc cu mare drag. Intimismul degajat de aceasta mă fac să mă cred într-un jurnal poetic în care nu pot să analizez şi să definesc nimic, doar să încerc să redau atmosfera de basm prin simboluri, citate şi impresii de lectură.

Domnişoara Cvasi e un Greuceanu care ne acaparează în universul de poveste lirică şi ne perindă prin zilele sale pline de jeratic şi mere de aur.

Putem desprinde atmosfera perfectă din ziua care precede nunta: un prilej de taclale, o punte între două modalităţi de viaţă pe care se perindă femei şi bărbaţi, pisici şi miei, poveşti şi cântece, pregatiri fizice şi sufleteşti, toate trăite pasional şi redate cu accent ardelenesc, toate în roşu .

Roşu, e al şosetelor, şosetele miresii, o mireasă cu o capacitate de introspecţie ieşită din comun. O mireasă încercuită de patru femei şi tot atâţi bărbaţi, “care există şi totuşi nu mai sunt “, plus mirele care va trebui să vină dimineaţa. O mireasă care înaintea nunţii face ceea ce făcuse matuşa Zizi înaintea morţii, are grijă să îşi hrănescă sufletul(aka iubirile trecute cu lacrimi la fel cum tanti Zizi îşi hrănise la propiu pisicile).

Să fie nunta privită ca o trecere în nefiinţă? Nunta, momentul în care femeia se rupe de viaţa premaritală, trebuie preagatită în prealabil printr-o trecere în revistă a iubirilor trecute , printr-o curătire de sentimente. Ca mai apoi cu sufletul pur sa intre în noua fiinţă, cea de mireasă, cea care îi va deschide calea spre mântuire.

Se conturează povestiri în ramă, o noapte în care fiecare dintre femei îşi înşiruie amintirile despre iubiri sau despre sine.Povestirile sunt provocate de plânsul cathartic al miresei, de pendularea ei între viaţă şi moarte, între iubire şi uitare, între animus şi anima.

Pendularea aceasta de la un pol la altul, de la un fapt la contrariul său este o îmbinare de caractere, atitudini şi stări care duc cu gândul la coincidentia oppositorium şi la atracţia magnetica dintre ele.
Însăsi cartea este construită pe un astfel de model: partea I un dialog preţ de o noapte între cinci personaje , iar partea a II-a un jurnal al tăcerii, al izolarii, un monolog liric despre iubiri şi singurătăţi.

Autoarea parcă se priveşte în oglindă, e propriul spectator al actelor sale, urmăreşte cum se fereşte de lume, cum răspunde sau nu la telefon, cum priveşte telenovele, se vede pe sine scriind, stând pe laptop, între google şi messenger, ferindu-se de companii nedorite şi amintindu-şi iubiţii “ bărbaţii aceia pe care i-am iubit, niciunul nu e cu mine, dar niciunul nu a plecat de tot”.
Mireasa din prima parte îi plângea ca să-si cureţe sufletul de iubirile trecute, “mai întâi trebuie să-mi iau rămas-bun de la iubiţii mei. Că uite acuşi vin zorile , acuşi terminaţi de împletit părul meu şi eu nu mi-am plâns iubiţii”, scriitoarea din a doua parte se descalţă de şosetele roşii, îi aminteşte, se mai întâlneşte cu ei, mai vorbeşte la telefon, îi aduce în prezent. Acest periplu sentimental face uniunea dintre sufletul autoarei şi cel al iubirilor, dintre animus şi anima. Mireasa are în ea un suflet de bărbat, care îi reflectă pe cei reali, iubiţi, după cum precizează tanti Sofica: “intuiţia îmi spune că toţi bărbaţii pe care i-ai iubit poartă amprenta unui model pe care-l ai în tine” şi după cum subliniază şi autoarea “nici un miel batran, nici un vlăjgan sinucigaş, nici un prieten ca un arbore frumos, nici dragul meu, zice mireasa .Am în mine un barbat cât Empire State Building. Şi niciunul dintre toţi ăştia nu i-a făcut faţă. Numai cu mirele care va veni dimineaţă ca un miel, bărbatul din mine a dat mâna, de parcă s-ar fi regăsit doi vechi tovarăşi de arme”.

Mireasa şi cele patru femei care stau la “bocitul” foştilor pretendenţi, tanti Sofica, tanti Zizi, naşa Lena şi verişoara Pulheria conturează un cerc magic, cinci femei analizând viaţa şi iubirea şi pe cei cinci iubiţi ai miresei.

Cinci, pentru ca cinci este o cifră magică, număr nupţial, semn al unirii, număr al centrului, armoniei si echilibrului, cifră hierogamică, însoţirea principiului ceresc cu cel pământesc.
Cinci este şi simbolul omului, al universului, cinci simţuri, cinci forme sensibile ale materiei . În simbolismul hindus cinci este conjuncţia dintre doi(număr feminin) şi trei ( număr masculin). Pentagrama e şi emblema macrocosmosului şi a androginului.

Androginia este un semn al totalităţii, al începutului şi sfârşitului, o metanoia, taina căsătoriei evocă acelaşi lucru, o stare de mântuire în care separarea sexelor se anulează, iată de ce mireasa are nevoie să-şi plângă iubiţii, pentru a putea să se uneasca cu “mielul” mire, cel care se regăseşte în animusul ei şi care poate să unească anima si animus într-o fiinţă, mireasă+mire, un androgin care sunt sigură că trebuie să aibe culoarea roşie.

Roşu precum şosetele miresei, roşu pentru că roşul este culoare ambivalentă. Roşul deschis centrufug este diurn, masculin, tonic şi îndeamnă la acţiune. Roşul închis este centripet, nocturn, tainic şi feminin.
Roşul nocturn este culoarea focului central al omului şi pământului, care vorbeşte de creaţie, dar poate fi şi funerar. Roşul viu, diurn, înseamnă înflăcărare, frumuseţe, bogăţie şi eros. Cele două poartă în miez cele mai adânci simbolistici umane : acţiunea şi pasiunea, erosul şi tanatosul, creaţia şi distrugerea.Astfel se creează armonia, exact cum afirma tanti Sofica: “ca să ajungi la armonie cu tine trebuie să-şi refaci unitatea dintre animus şi anima”.

Prin extindere, în spaţiul perfect :“Şi ceasurile au fost numărate, şi voi aţi fost numărate ca până în zori când va veni mirele ca un miel, să am gata dantela din păr”, mireasa, “mireasa cu şosete roşii n-are defecte …Este egocentrică, orgolioasă, arogantă uneori”, scrie , scrie pentru a atinge starea de metanoia, pentru a-şi depăşi temerile “mi-e frică de viaţă .De asta scriu. Dar mi-e frică şi de moarte. Şi când scrii, e ca atunci când dormi. Stai pe graniţe.” şi pentru a se integra în universul real, pentru a transpune omul, dragostea în scris şi scrisul în mireasă cu şosete roşii: “Distanţa dintre mine şi lume este egală cu distanţa dintre mine şi bărbatul iubit…..scrisul mă face să parcurg distanţa dintre mine şi lume…scriind despre el îl privesc cu alţi ochi…deşi nu sunt sigură dacă îl iubesc pe omul acela sau iubesc felul în care îl pun în cuvinte” .

Povestea se derulează la îndemnul mătuşii Zizi :“scumpete povesteşte mai departe, că până dimineaţă mai e foarte puţin” şi sub paşii tăcuţi ai felinei miresei, pisica mătuşii Zizi , Ursulina Păpuşescu.

Îmbinarea dintre real şi poveste, dintre moarte şi nuntă, dintre poezie şi proză se aseamănă mersului unui acrobat pe sfoară, un acrobat în şosete roşii evident, care ne ţine cu sufletul la gură, ne dă emoţii şi ne face să ne întrebăm dacă se afla pe pragul agoniei sau pe cel al extazului, dacă următorul său pas este unul artistic sau unul real, dacă curajul său este un gest de frondă sau o calitate reală. Oricum ar fi suntem spectatori şi participanţi la viaţa acrobatică, iar şosetele roşii ne îndeamnă la poveste, la a ne asuma riscul de a istorisi la rândul nostru de la fantasmă la jurnal intim aventurile miresei cvasiacrobat, cvasiandrogin, dar cu adevărat un Greuceanu al cuvintelor, atât cele din „viset „ cum intitulează Adela Greceanu starea de reverie, cât şi cele din realitate.