dedublări artistice

1.Dedublări şi furt de personalitate

Nu mi-au plăcut niciodată filmele violente, filmele în care imaginile centrale sunt cele ale unor persoane mutilate sau chiar ucise prin violenţă. Sunt capabilă să privesc ore în şir ciudăţenii, dar nu bătăi şi impulsivităţi sălbatice.
Totuşi sunt câteva filme la care le-am trecut cu vederea violenţa şi pe care am reuşit să le privesc în totalitate cu scenele bătăioase cu tot, printre ele se numără şi « Portocala mecanică » şi « Fight Club ». Am să vă amintesc de ultimul dintre ele printr-o secvenţă video, cea a celor opt reguli.
Nu mă opresc în mod aleatoriu asupra acestei scene, ci pentru ca este un lait motiv care revine pe parcursul filmului, nu întâmplătoar v-am adus aminte de acest film, ci pentru că filmul, în regia lui David Fincher, are la bază nuvela lui Chuck Palahniuk « Fight Club », o scriere despre o fraternitate secretă a unor tineri care se lovesc unul pe altul până ajung pe jumătate morţi în concursuri ilicite până ajung să evolueze într-un grup terorist. Şi pentru că secvenţa video se referea la regulile clubului am să citez pasaje din carte referitoare la aceste reguli aici, pentru moment citatele sunt în franceză fiind singura ediţie pe care am avut-o la îndemână , dar o să încerc să revin cu o traducere .
Ultima frază : « À l’époque, ma vie me donnait l’impression d’être trop complète, et peut-être qu’il nous faut tout démolir pour faire quelque chose de mieux de nous-mêmes. », este de altfel şi cheia spre interpretarea personajului principal Tyler Durden aka dedublările naratorului, precum şi intenţia autorului de a arăta feţele pe care le poate lua autodistrugerea începând de la o insomnie şi ajungând la sinucidere.
Iar cum astăzi e ziua lui Chuck Palahniuk

Chuck Palahniuk

să-i urăm « La mulţi ani ! » şi să-i citim nuvelele, iar pentru cei tentaţi să vadă un alt film care are la bază o scriere a sa, şi anume « Choke » le recomand cartea înaintea peliculei cinematografice în regia lui Clark Gregg, dacă sunt amatori de Palahniuk, căci scenariul filmului este net diferit de naraţiunea în sine.
Un cadou potrivit pentru sărbătorit mi s-ar părea o bucată muzicală a unui alt aniversat al zilei : Leo Delibes

leo delibes

şi mă gândeam la muzica din baletul « Coppelia ( Fata cu ochi de smalţ) » de Arthur Saint-Léon, cu un livret de Charles Nuitter, scris după povestea lui Hoffmann L’Homme au sable, care, zic eu, menţine ritmica de galop din Fight Club şi face aluzie şi la dedublări.

2. Senzualitate explicită vs senzualitate ascunsă

Alte sărbătorite ale zilei de 21 februarie îşi fac locul în calendarul Galei, două femei pătrunse de o senzualitate profundă, cea dintâi Anais Nin

anais-nin

a fost una dintre primele scriitoare care a deschis porţile literaturii erotice, cea de-a doua Nina Simone

nina_simone

cu senzualitatea vocii sale de neconfundat ne-a strecurat în suflete o muzică demnă de a ne cutremura simţurile.
Anais Nin a devenit celebră în urma jurnalului său intim pe care l-a început la unsprezece ani şi a continuat să scrie asiduu până la moarte, jurnal pe parcursul căriua descrie întâlniri amoroase artistice sau anlitice ca cele cu Henry Miller, Antonin Artaud, Edmund Wilson, Fuseau Vidal, James Agee.
Anais Nin este apreciată şi pentru pionieratul în scrierile erotice, fiind alături de Kate Chopin printre primele scriitoare care au atins acest subiect sensibil ţinând seama că vorbim despre anii ‘40. « Delta lui Venus » sau « Venus Erotica » a fost scrisă în condiţii de probleme financiare cu un dolar pagina, a fost considerată drept o scriere scandalos de explicită în care se pune accent pe bisexualitate feminină. O vară la Mallorca din « Delta lui Venus » este o scenă reprezentativă pentru această faţă erotică a literaturii lui Anais Nin, în varianta engleză se poate citi aici, şi am să adaug un fragment din Delta lui Venus în lectura unei actriţe surpriză.
Nina Simone nu mai are nevoie de prezentare, cred că fiecare dintre noi poate asocia senzualitatea cu timbrul ei vocal sau una dintre piesele ei cu amorul.
Am să las la alegere două dintre preferatele mele, sunt curioasă care vă atrage mai mult.Iar ca fapt divers aş aminti că numele ei adevărat a fost Eunice Kathleen Waymon, dar a ales pseudonimul de Nina datorită unui amant latino american care îi spunea niña iar Simone a fost ales ca un omagiu în cinstea Simonei Signoret.
3. Virilităţi neaşteptate : inovaţia în muzică şi teatru

Un alt personaj drag Galei s-a născut la 21 februarie, e vorba de Sacha Guitry

guitry_sacha

care afirma : « Je n’ai qu’une seule ambition : ne pas plaire à tout le monde. Plaire à tout le monde c’est plaire à n’importe qui. ».Această ambiţie Guitry atransformat-o în inovaţie. Noi reguli în teatru, noi reguli în cinematografie, nu a plăcut oricui, dar ce-i care îl admiră pe Guitry îl admiră tocmai pentru că nu este ca toţi ceilalţi, pentru că noutatea lui, umorul caustic face deliciul publicului, replicile sale în aparenţă misogine sunt o pelerină care ascunde predilecţia sa spre dragostea faţă de femei, fapt ce îl confirmă cele cinci căsnicii ale sale. Frazele sale misogine sunt o metodă de a se răzbuna contra infidelităţii, contra mariajului nereuşit.De altfel unul dintre cunoscuţii lui Guitry actor şi regizor la rândul lui afirma că acesta din urmă a fost nebun după femei în schimb ele nu au fost nebune după el . Aceasta va fi şi cauza replicilor sale misogine şi a falsei categorii la care este încadrat. Am amintit de misoginism pentru că adesea numele lui Sacha Guitry trimite în această zonă şi pentru că am vrut să fac trecerea lui de la misogin la personaj virilic. Dincolo de aceste portretizări Guitry a fost : comedian, dramaturg, regizor de teatru şi de film şi un mare scenarist. Numărul pieselor sale de teatru se ridică la o sută şi majoritatea au fost puse în scenă de el însuşi, iar filmele pe care le-a regizat sunt în jur de 33, în majoritatea având rol principal şisau de regizor . Guitry a avut o încredere în sine , în virilitatea şi forţa sa care ne este transmisă tocmai prin pluralitatea poziţiilor pe care le are în arta teatrală şi cinematografică, prin curajul de a accede spre noi dimensiuni şi forme artistice. Aici găsiţi un mic text al lui Sacha Guitry despre ceas, un text mai puţin cunoscut iar mai jos o scenă din ” L’acroche-cœur „ care să vă apropie de universul său.
O altă surpriză, un personaj aparte care cu chitara sa poate cuceri orice suflet este Andrés Segovia

Andrés Segovia

considerat cel mai important reprezentant al chitării clasice din secolul XX şi care e născut tot la data de 21 februarie.
Segovia a încercat să impună un stil în care flamenco şi repertoriul folcloric spaniol să fie îndepărtat cu desăvârşire şi care să abordeze partea clasică din muzică, nu numai că a reuşit cu brio, dar până şi iubitorii de flamenco printre care mă număr şi eu apreciază acest lucru, chitara lui Segovia şi-a găsit un loc în sufletul publicului filarmonicilor căci Segovia a dorit întotdeauna un loc în orchestră pentru chitară, de altfel acum chitara are posibilitatea abordării lui Bach spre exemplu.
Am încercat să fac trecerea cu ajutorul sărbătoriţilor/ aniversaţilor zilei de la dublă personalitate la personaje feminine şi masculine pline de senzualitate şi virilitate artistică, am să va las să alegeţi fiecare unul din personajele de mai sus pentru a reveni la dedublare. În pielea căruia dintre personajele amintite vă simţiţi împlinite visele şi ambiţiile ?

the man who gave his voice to the man who sold the world

“We passed upon the stair, we spoke in was and when
Although I wasn’t there, he said I was his friend
Which came as a surprise, I spoke into his eyes
I thought you died alone, a long long time ago

Oh no, not me
We never lost control
You’re face to face
With The Man Who Sold The World”

“The Man Who Sold The World” un cover după David Bowie, este una din piesele mele preferate, am postat această piesă având în vedere că interpretarea lui Kurt Cobain are ceva din atmosfera de transa, de levitatie, oarecum mistică, foarte potrivită astăzi când Kurt ar fi împlinit 43 de ani, …the man who gave his voice to the man who sold the world will lavitate in our memory forever

kurt cobain

în căutarea pietrei mistice

Cu ceva timp în urmă Lorin îmi amintise de un regizor-geniu pe care l-am închis într-o cutiuţă care se cheamă “Insula Galei”, de fapt e cutiuţa cu zestrea mea culturală pe care aş duce-o cu mine pe o insulă pustie.Nu stiu cum se face dar n-am mai deschis-o de câţiva ani buni aşa că Jodorowsky,

jodorowsky

căci despre el e vorba, rămăses închis acolo alături de o cohortă cinematografică, livrească şi muzicală. Noroc cu bloggul mai sus amintit că am deschis cutia cu minuni şi am revăzut filme bune.
Astăzi vreau să spun La mulţi ani! unui geniu controversat, unui producător de film şi desenator care a zguduit în sensul bun anii formării mele cinefile şi care a înălţat cu poezia sa imaginaţia Galei.
Alejandro Jodorowsky împlineşte astăzi 81 de ani să speram că mai avem noroc de multe suprize plăcute din partea lui.
Vă propun un mic joc, pentru a intra în lumea sa, o paralelă între scena morţii elefantului din Santa Sangre şi o altă scenă care vorbeşte despre moarte şi înmormântare de data aceasta din Fando y Lis

“Sensation: 6 sense for 6 sestieri”

Inca un an la Venetia, inca un carnaval virtual .
Si programul zilei de azi http://www.carnivalofvenice.com/eventi.asp?anno=2010&giorno=2010/2/14, cred ca as alege Concursul de masti din San Marco la ora 15 si Noaptea tangoului de la 21.
Asa ca imi pun masca imi aduc tangourile preferate sa putem sarbatori impreuna

filmul de suflet

si o frantura din scrierile Veronicai Franco din Capitolo 13, “Terze Rime ” 1575, intitulat “a playful challenge to a lover”.

“No more words! To deeds, to the battlefield, to arms!
For, resolved to die, I want to free myself
from such merciless mistreatment.
Should I call this a challenge? I do not know,
since I am responding to a provocation;
but why should we duel over words?
If you like, I will say that you challenged me;
if not, I challenge you; I’ll take any route,
and any opportunity suits me equally well.
Yours be the choice of place or of arms,
and I will make whatever choice remains;
rather, let both be your decision….

Come here, and, full of most wicked desire,
braced stiff for your sinister task,
bring with daring hand a piercing blade.
Whatever weapon you hand over to me,
I will gladly take, especially if it is sharp
and sturdy and also quick to wound.
Let all armor be stripped from your naked breast,
so that, unshielded and exposed to blows,
it may reveal the valor it harbors within.
Let no one else intervene in this match,
let it be limited to the two of use alone,
behind closed doors, with all seconds sent away….

To take revenge for your unfair attack,
I’d fall upon you, and in daring combat,
as you too caught fire defending yourself,
I would die with you, felled by the same blow.

O empty hopes, over which cruel fate
forces me to weep forever!
But hold firm, my strong, undaunted heart,
and with that felon’s final destruction,
avenge your thousand deaths with his one.
Then end your agony with the same blade.”
Iar pentru ca tot e Val’s day si multi dintre voi sarbatoriti….Sa va iubiti dincolo de masti si de cuvinte…Aimer Jusqu’au Bout !
Si dansati

ochiul sau pumnul cinematografic?

O continuare la ideea de ieri despre libertate si inovatori, astăzi 11 februarie, se împlinesc 62 de ani de la decesul lui Sergei Eisenstein unul dintre regizorii pe care nu putem să-i uităm.

sergei eisenstein

Colaborator al lui Meyerhold a insistat pentru schimbare, în teatru şi mai târziu în arta cinematografică. El este cel care a introdus teoria montajului de atracţie prin care combină reacţiile emotive cu filmări din unghiuri specifice, cu imagini de mulţime în mişcare, reuşind astfel o anume manipulare a spectatorului şi obţinând adevărate metafore cinematografice, exemplar este în acest sens “Crucişătorul Potemkin”.
O altă trăsătură a regizorului Eisenstein : refuza să lucreze cu actori profesionişti, castingurile lui efectuându-se între oameni de clasă socială apropiată cu cea a personajului. În plus credea că filmul nu necesita un scenariu, că la masa montajului se crează personajele şi intrigile, montajul fiind un element a posteriori
Întâlnim în filmele lui simboluri peste simboluri, spre exemplu în “Octombrie” regăsim simboluri religioase care se înlănţuie pentru a sublinia ideea comună a religiilor sau numeroase medalii şi decoraţii pentru a defini statul, în “Ivan cel groaznic” întâlnim ochiul ca simbol al adevărului, icoane reprezentantele bisericii ruse, soarele şi luna ca elemente complementare, iar personajele sunt asociate animalelor. Eisenstein se joacă împreună cu umbrele şi culorile în centrul simbolisticii. Imaginile din film sunt alb- negre pentru a trasa dualitatea caracterelor, iar culoarea din sfârşitul filmului rupe bariera dintre bine şi rău.
Arta lui Sergei Eisenstein constă într-un limbaj cu totul diferit de ceea ce existase până atunci, o colaborare între montaj, ritm, utilizarea culorii împreună cu alegerea luminozităţii. Cinematografia lui nu mai este doar film, ea cuprinde fotografie, filosofie, poezie şi artă picturală , această tehnică fiind una de tip «cine – poing » opusă celei lui Vertov « cine-oeil » după cum o definesc criticii.
Vertov (încă o coincidenţă, azi 12 februarie se împlinesc 55 de ani de la trecerea lui în nefiinţă),

vertov

a fost un alt avangardist rus. Colaborator al lui Eisenstein, împreună au încercat o analiză a realităţii prin camera de filmat.
Dziga Vertov a creat un nou limbaj cinematografic, autonom, eliberat de literatură şi teatru. A refuzat categoric modelul clasic al filmului bazat pe intrigă, considerând că „drama cinematografică este opiumul poporului”.
Asemeni lui Brecht foloseşte tehnica punerii în abis, planurile sale principale sunt dedicate portretelor. Asociază fotogramele imaginilor reale, înfăţişează regizorul în plin proces creator creând astfel un joc de imagini şi emoţii vizuale cu aceste elemete.
Vertov îşi suţine teoria cinematografică, „sunt un ochi, un ochi mecanic care arată lumea cum doar el însuşi poate să o vadă…vă descopăr lumea pe care n-o cunoaşteţi”,

ochiul vertov

în plan practic, mai cu seamă în „ Omul cu camera de filmat”, un film realizat în 1929, despre Moscova, care face parte din seria filmelor despre metropole realizate între anii
’20 –‘50, film în care lumea este într-un continuu dialog cu camera de filmat, oraşul şi oamenii descoperindu-se şi analizându-se reciproc.
Arta lui Vertov „cine-oeil”, un ochi care observă şi metaforizează lumea şi arta lui Eisenstein „cine-poing”, pumnul care îşi croieşte drum prin cunştiinţa privitorului şi care trebuie să pătrundă minţile până la victoria finală sunt două metode complementare de „subjugare” artistică şi raţională : o hipnoză optică a lui Vertov care face introducerea spre controlul cerebral intenţionat de Eisenstein.
Rămâne oare să alegem noi cum vrem să fim “înrobiţi”, cu “ochiul” sau cu “pumnul” ?

fasoane şi inovaţii teatrale

Nu doar că astăzi sunt aniversaţi/comemorati patru inovatori, dar coincidenţa face să fie inovatori într-ale teatrului, limbajului.
E vorba de Arthur Miller

arthur-miller

decedat la 10 februarie 2005, Bertolt Brecht

brecht

născut la 10 februarie 1898, Vsevolod Meyerhold

meyerhold

născut în 9/10 februarie 1874 şi Alexander Puskin

puskin

mort în 10 februarie 1837.
Puskin cunoscut ca inovator lingvistic a fost primul care a deschis Rusiei porţile limbii autohtone dând posibilitatea unui limbaj natural şi familiar în literatură .
De la Puskin reţinem în special lirica lui, Libertate face parte dintre poeziile dragi mie aşa că am să vă las câteva fragmente
Libertate, Odă, scrisă în 1817,în traducerea Ninei Cassian

Regină slabă a Cytherii,
Să-mi piei din ochi! Şi ieşi în faţă,
Tu, ce pe ţări cumplit îi sperii,
A libertăţii cîntăreaţă!
……………………
Arată-mi calea-acelui Gal
Cu-avînturile-i îndîrjite
Tu i-ai dat imnul trumfal
Prin aspre cumpene slăvite.
………………………………..
Spre moarte Ludovic urca.
Tăcut, norodu-n jur se strînge.
Şi capu-i dezgolit cădea
Pe eşafodul plin de sînge.
Tăcu şi legea şi popor.
Securea morţii va să cadă.
Şi purpura de-asupritor
Căzu pe Galia-ncătuşată.
…………………………….

Ca să rămân în cadrul teatrului, mă opresc cu gândul la Boris Godunov sub forma unei parţi din opera lui Modest Moussorgsky
De la pionieratul lui Puskin cu « vernacular speech » la pionieratul teatral nu e decât un drum, acela al imaginaţiei pe care ceilalţi trei omagiaţi ai zilei l-au făcut fiecare în parte spectaculos.
Bertolt Brecht se străduieşte să rupă iluzia în teatru îndemnând publicul şi actorul spre reflecţie, piesele lui devin astfel didactice . Teatrul său epic recadrează teatrul, iar actorul nu se mai identifică cu personajul pe care îl întruchipează , ci începe să reflecte asupra lui.
Sub influenţa expresionismului teatrul lui Brecht devine un mare spaţiu abisal unde actorii se detaşează de realitate pentru a o critica .În acest joc se creează o a doua scenă în prima în care personajele devin spectatori ai unei ficţiuni în prima ficţiune şi în care noi spectatorii ne întrebăm fiecare dacă nu suntem actorii sau personajele din mascarada creată în jurul nostru.
The Three Penny Opera e cunoscută prin reprezentarea de acest gen iar ca notă distinctivă în această piesă amintesc transformarea în musical . De altfel cunoscute sunt preluările reluate de Frank Sinatra Louis Armstrong sau Sammy Davis jr. ale baladei lui Mack the Knife
Al doilea inovator e Vsevolod Meyerhold care în anii ’30 montează piese între constructisim şi futurism punând în valoare o tehnică specială o modernizare a comediei dell’arte : biomecanics , un procedeu prin care Mayerhold aspiră la ideea de a da spectacolului exactitudinea geometrică a formei , facilitatea acrobatică şi vrea să menţină sportiv teatrul .
Această tehnică se bazează mult pe mimă, se inspiră din personaje ca arlechinul din comedia dell’arte şi din circ precum şi din teatrul actorilor ambulanţi.
Ultimul înscris în acest caré al inovatorilor , Arthur Miller a pus accentul pe emoţie : « You can’t make people see , unless you make them feel » spunea acesta din urmă .
Piesele sale descriu realitatea în detaliu, personajele sale devin mult mai importante decât acţiunea însăşi, scenele sunt familiale, se pune adesea problema moravurilor, a eticii, a relaţiilor interpersonale, fapt care joacă un rol asupra importanţei scopurilor acţiunii lor.
Miller stabileşte limite emoţionale care să creeze un alt fel de teatru, o implicare în rolul personajelor de natura morală, în această categorie se înscrie şi The crucible o alegorie a antimccarthismului care a fost ecranizată întâi cu un scenariu scris de Sartre, apoi cu screenplay-ul semnat chiar de autor cu referinţe la procesul vrăjitoarelor din Salem cu Simone Signoret si Yves Montand în rolurile principale în varianta din 1957 şi cu Daniel Day Lewis şi Winona Raider în varianta din 1993.
Creatorii şi inovatorii pot opta pentru diferite forme de reprezentare, mie îmi sunt dragi toate tehnicile încercate de ei, dar am o preferinţă aparte pentru Brecht.

« too fast to live, too young to die »

Aruncând un ochi critic peste articolele precedente am găsit un fir roşu care le uneşte şi pe care iniţial nu am căutat să-l evidenţiez, este vorba de o stare de independenţă a personajelor centrale.Cu toate că nu căutasem să vorbesc despre libertate, se pare că cei mai iubiţi dintre galateni au această trăsătură comună: iubesc libertatea, sunt autonomi şi lipsiţi de restricţii (cel puţin în anumite domenii) : Dali şi Pollock în artă, Gandhi în gândire, Olguţa în copilărie, Lindbergh în asumarea riscului, Bob Marley în muzică şi Rada în feminitatea ei, personajele lui Amelie Nothomb în sinceritatea de a-şi asuma declinul şi de a-l transforma, personajele prinse în time looping prin ingenioasele fire ariadnice cu care au ieşit din labirint.
De fapt libertatea aceasta le-a permis să se contureze ca personaje, iar mie îmi descoperă pas cu pas lumea celor care mi-au atins sensibilitatea culturală şi umană.Sincer, e o lume utopică la prima vedere …şi totuşi ţinând cont de faptul că aceşti galateni au fost figuri în carne şi oase, libertatea iluzorie poate totuşi să-şi asume existenţa realizabilă prin: artă, încredere, sinceritate, seninătate, dragoste, curaj, vis, sau mister.
Făcând un cumul al trăsăturilor neconditionate şi lipsite de restricţii ale eroilor Galei nu m-aş mira să ajung să creez un mutant fantezist care să aibă ca linie caracteristică libertatea.
Astăzi îmi voi continua rememberul ţinând linia firului roşu, (pare-se că e o coincidenţă la mijloc sau o joacă a destinului, astăzi se împlinesc 79 de ani de la naşterea lui James Dean)

James Dean

de mâine nu voi cauta să mă ghidez după acelaşi criterii, însă uneori chiar dacă Gala nu vrea, zarurile pot fi aruncate în aceeaşi directie, iar la sfârşit de an o să încerc să fac portretul robot al galateanului, şi o să concluzionez atunci în ce măsură rămâne locuitorul lumii interioare a Galei un om liber.
Figura rebelului fără cauză a urmărit generaţii întregi de adolescenţi din anii ’50 încoace, a te împotrivi societăţii, familiei, generaţiilor anterioare şi idealurilor depăşite de timp este o modă pentru toţi adolescenţii.Ne-am asumat-o fiecare cu propria oca, de la un simplu nu la un comportament anarhic sunt nenumărate trepte pe care fiecare s-a oprit măcar o dată cu convingere de rebel, însă e o dezbatere atât de lungă încât ar trebui să mă gândesc la un loc aparte pentru o discuţie pe marginea acestui subiect cândva fierbinte şi pentru mine.
Trecând de starea de graţie în care considerăm că totul ni se cuvine şi luptele chiar imaginare merită a fi duse până la capăt, începem să ne întrebăm care a fost simbolul, ideea care ne-a adunat în acea luptă, a fost moda, a fost vârsta, a fost dorinţa de emancipare, a fost anturajul, au fost şi convingerile noastre proprii dar a fost şi o icoană a rebeliunii care volens nolens trebuie să acceptăm că undeva în strafundul conştiinţei adolescentine a învârtit toate fructele mai sus amintite clocotind un vârtos cocktail revigorant uneori, molotov cel mai adesea. Aceată icoană e „the rebel of all seasons” James Dean cel care a jucat un rol în conturarea imaginii unor staruri ca Elvis, Jim Morrison, Bob Dylan şi Al Pacino.
Cine nu-şi aminteşte „Rebel without a cause” în care personalitatea puternică a lui Jim Stark nu putea fi mai bine conturată decât de actorul emblemă a răzvrătirii înseşi.

James Dean

E cunoscut de altfel, că actorul căruia i s-au decernat postum oscarurile pentru cel mai bun actor în rol principal
( Est of Eden) şi pentru cel mai bun actor în rol secundar (Giant) era un rebel în viaţa de zi cu zi, iar pe platourile de filmare un „nobody-understands-me”.
Un om foarte creativ şi ambiţios avea atât de multă încredre în sine încât se transforma într-un manipulator egoist, a dat de furcă celor care au lucrat cu el cât şi anturajului său asumându-şi libertatea şi genialitatea în aproape acelaşi stil rebel din filmul lui Nicholas Ray.
Se spunea despre el că avea pregătit întotdeauna citatul perfect, ca dovadă citatul prin care îşi susţinea stilul actoricesc : ”I can’t divert into being a human being when I’ve been plazing a hero like Cal ( Cal Trask din Est of Eden) who’s essentially demonic „
De altfel ca o ironie a sorţii în ultimele zile ale vieţii a facut şi o antireclamă vitezei, finalizând:
„ take care, the life you might save, might be mine”
Însă cuvântul potrivit la locul potrivit pare-se că nu au fost de ajuns să-i salveze viaţa.Terminând filmările la Giant se prepară de o cursă sportivă la Salinas, California cu al său Porsche 550 Spyder, poreclit « Little Bastard » .Unul dintre actorii cu care a jucat în film, Alec Guiness, în 23 septembrie 1955 când îi vede maşina îl avertizează :
« Please never get in it.If you do you yill be dead within a week ». Urmarea o ştim toţi deşi a vrut să remorcheze porsche-ul până în California, în ultimul moment decide să urce la volan pentru a se familiariza mai bine cu little bastard,

little bastard-james dean

iar în data de 30 septembrie pe drumul 466 lângă Cholame, California, are loc accidentul cu un Ford Custom Tudor condus din directia opusă de Donald Turnupseed şi care se lasă cu moartea lui Dean.
Există rumori conform cărora maşina era blestemată datorită numeroaselor accidente legate de ea după momentul Dean, există informaţii conform cărora Dean ar fi luat nu cu mult timp înaintea morţii o amendă pentru exces de viteză. Toate acestea se învârt în jurul libertăţii şi a asumării ei, a lipsei de restricţii şi apoi a destinului.
Libertatea şi răzvrătirea lui Dean l-au dus la moarte ? Cine se simte curat să ridice primul piatra. Cert este că în moarte Dean s-a transformat în mit, iar noi am rămas cu o legendă care îşi pune amprenta şi astăzi pe tarele şi calităţile multor admiratori.
Dar James Dean nu a însemnat doar libertate şi risc maxim, ceea ce era mai profund în el e greu de văzut cu ochiul liber, după cum a rămas gravat pe mormântul său : « What is essential is invisible to the eye »
( Antoine de Saint Exupery Micul Prinţ )
Pentru noi rămâne rebelul-legendă, « too fast to live, too young to die » şi care ne vorbeşte despre limite fără să pună restricţii, lucru ma intreb daca am fi capabili sa-l facem.

libertatea este un vis despre zbor cu îngerul vultur

A vorbi despre copilărie uneori poate fi frustrant, alteori poate fi o mărturisire care ne eliberează şi ne dă aripi. Scriam în articolul precedent despre două din cărţile copilăriei mele, momente în care mă înalţ şi în care sunt mai aproape de ceea ce iubesc, astăzi mi se perindă prin faţa pupilelor alte spectre de culori copilăreşti care mă aduceau cândva în al nouălea cer.
Iubesc norii, îmi place să-i privesc cu gândul şi cu inima, să las imaginaţia să plutească în cârdăşie cu aglomeraţia de puf şi zăpadă, să caut dincolo de realitate şi să văd câte simfonii picturale se pot ascunde în cer.
Îmi imaginam adeseori vulturi care se ascund dincolo de ei şi care la cea mai mică mişcare vor zbura trăgând ploaia cu ei în munţi, îmi imaginam că-i prind de picioare ca pe-un zmeu şi ei mă învaţă să zbor, să trec peste lume cu puterea unui vis, să alerg prin cer până reuşesc să aflu secretul norilor.
Una dintre primele cărţi pe care le-am citit a fost « Legendele Olimpului » de Alexandru Mitru, iar mitul meu preferat era acela al lui Dedal şi Icar,

carlo saraceni - the fall of icar

aşa că nu e de mirare că visam să zbor, n-am înţeles niciodată prea bine cum avuseseră curajul să încerce să zboare cu aripi confecţionate din pene şi ceară, soluţia mea era să fiu iniţiată de un vultur, dar nu conta prea mult că nu era logic ceea ce făcuseră eroii mitologici, pentru mine important era gustul avântului spre alte dimensiuni misterioase şi gata-gata de atacul contra jocului cu păpuşi.
Mai târziu, când am făcut primul zbor cu un elicopter care a survolat Clujul timp de o jumătate de oră, am crezut că trăiesc aventura vieţii mele, că am reuşit să gust din ambrozia ascunsă în cer şi am pus degetul pe carnea norilor care mă mângâia cu sânge de vultur şi care îmi poseda imaginaţia cu pene şi ceară moderne. Am rămas cu o mare dragoste de zbor şi în ziua de astăzi, mi se pare una dintre cele mai palpabile modalităţi de a-mi hrăni pofta de aventură şi de a evada din pielea de adult. Graţie zborurilor lowcost îmi satisfac această plăcere tainică de multe ori pe an şi mă întorc adesea în visul de copil.
Uneori transform zborurile reale în zboruri peste micile mele plăceri, peste marile mele dorinţe. Iubesc Saint Louis-ul,

Saint Louis

chiar dacă nu l-am văzut niciodată, printre norii mei onirici se perindă adesea o arcadă peste Mississippi şi Missouri care îmi aminteşte cât de cutremurător e să fii cu capul în nori. Sunt îndrăgostită de fotografia lui Peter Lindbergh de lumea lui, a femeilor din clişeele alb-negre, libere şi misterioase ca vulturii.
Dacă le adun la un loc pe toate, aceştia sunt norii de vis de la 30 de ani.
Vis peste vis şi mister alături de mister, se întâlnesc toate în magia pe care a exercitat-o asupra mea un vultur din norii anilor ’20 alături de al său Spirit of Saint Louis, cine altul decât Charles Lindbergh.

Charles Lindbergh

Am făcut atâta drum prin copilăria şi afinităţile mele aviatice să înţeleg de unde vine dragostea faţă de The Lone Eagle

Charles Lindbergh

.
Charles Lindbergh ar fi avut astăzi 108 ani, aşa că mă opresc după cum mi-e obiceiul, să fac un tur de recunoaştere a primului pilot care a zburat fără oprire de la New York la Paris, la bordul avionului construit special pentru această încercare, cu numele de The spirit of Saint Louis

Spirit of St Louis Flying Over the Eiffel Tower

(în 20 mai 1927 a decolat de pe Roosevelt Airfield, Garden City (Long Island), New York iar 33 de ore şi 30 de minute mai târziu ateriza pe Le Bourget Aerodrome în Paris).
Lindbergh l-a întrecut pe Icar, a ştiut să fie şi înţelept şi vultur după cum susţine într-un articol din Life magazine în 1967 : « The human future depends on our ability to combine the knowledge of science with the wisdom of wildness ».Şi-a asumat riscul de a trece Atlanticul singur, cu gândul de a câştiga Orteig Prize în valoare de 25.000 de $.A reuşit în ceea ce alţi şase piloţi au eşuat şi mai presus de toate a intrat în istorie, a stârnit admiraţia unei lumi întregi şi a ajuns să fie considerat ca cel ce a adus America mai aproape de europeni. Din visul lui de vultur a făcut un vis general care a apropiat oamenii şi a adus bucurie în sufletul celor care până atunci nu credeau prea mult în aviaţie.Mulţimea la privit ca pe un înger trimis de divinitate să-i înveţe că a te apropia de stele înseamnă a te apropia de umanitate (la Paris o masă de oameni estimată la aproximativ 15.000 de suflete l-au purtat pe braţe, iar vânătorii de suveniruri l-au „jumulit de penele moderne” pe The Spirit of Saint Louis).
Publicându-şi memoriile acestui zbor în cartea „The Spirit of Saint Louis”, Lindbergh câştigă în 1954 premiul Pulitzer pentru cea mai bună autobiografie non-fiction, el rămâne îngerul vultur care a unit continentele şi care a entuziasmat americanii într-atât încât i-au dedicat şi un dans the lindy hop.
Spre sfârşitul vieţii s-a retras în insula Maui din Hawaii, unde a şi murit în 1974, a fost îngropat în apropierea unei biserici, mormântul lui constând într-o simplă piatră pe care e gravat versetul 9 din Psalmul 139 : ” If I take the wings of the morning, and dwell in the uttermost parts of the sea” („Şi dacă voi lua aripile zorilor şi mă voi duce să locuiesc la marginea mării…… acolo mîna Ta mă va conduce şi dreapta Ta mă va ţine Psalmul 139:9, 10 )
În lumea mea Charles Lindbergh ţine în mâini cutiuţa cu minuni a copilăriei şi maturităţii căci în personalitatea lui şi în visul lui de Icar se ascund o parte din iubirile mele, dorinţa de a locui la marginea mării şi de a zbura deasupra valurilor, mereu printre nori.