Taiwan-Formosa…”Insula cea frumoasa” by Mela

Insula Taïwan e situata in Pacificul de vest, la aprox 160kms de tarmurile Chinei continentale(Mainland China). Isi merita pe deplin numele de “Ilha Formosa”(Insula cea frumoasa) dat de catre portughezi, dupa ce-au debarcat pe tarmurile sale muntoase acum vreo 300 ani.

Am avut sansa de-a de-a “debarca”(ateriza, de fapt!) in Taiwan de 3 ori. Taiata-n doua de catre Tropicul Racului, putina lume isi imagineaza ca poate fi si o destinatie turistica ce seamana enorm cu… Hawaii! Deja au aceeasi origine vulcanica, plus SAFE, esti in sigurantza peste tot. Cei care n-au pus piciorul pe-acest meleag, isi imagineaza ca Taiwan e numai o alta “Silicon Valley” asiatica, cand in realitate, insula e acel “spin”, acea provincie renegata a Chinei comuniste. Putini stiu ca aceasta insula este o republica democrata: Republic of China=ROC, a NU se confunda cu Republica Populara Chineza(mainland China)!

Pe o suprafatza minuscula de 35 000 km2 traiesc circa 23 000 000 locuitori, dintre care 470 000 aborigeni. Ca turist, poti descoperi farmecul extrem-oriental, natura subtropicala, cultura chineza cu religiile sale, masajele, acupunctura, gastronomia rafinata… Peisaje minunate de-o frumusete si-un pitoresc extraordinar: paduri tropicale luxuriante, munti ale caror culmi ating 3900m, tzarmuri abrupte, mici insule coraliene, salbatice, cu plaje de nisip alb, magice, paradisiace, fascinante si lagune bleu-turquoise, dintre care: Penghu (Pescadores), Orchid si Green Island (cu surse de apa calda sarata!).

Insula a fost nitial locuita de triburi aborigene, iar populatia actuala e un amestec de chinezi, aborigeni si japonezi, care vorbesc chineza mandarina-limba oficiala si dialecte taiwaneze. Taiwanezii in vârsta vorbesc si japoneza intre ei, reminiscentze ale ocupatiei japoneze: Taiwan-ul a apartinut Japoniei pâna in 1945. Nu-i de mirare ca insula va fi devenit un punct geografic interesant din pdv economic si comercial, pe axa: Tokyo-Hong-Kong-Singapore.

Taipei e situat in nordul insulei, dominat de cativa ani de catre celebrul “Taipei-101″, un zgarie-nori de 508m! Capitala efervescenta, ce freamata 24/24, unde vechile traditii, obiceiuri, sarbatori, arta locala si gastronomie delicioasa se impletesc cu viata moderna, cu sec XXI. Taiwanezii sunt cordiali, serviabili, amicali, chiar daca nu vorbesc, nu inteleg engleza, mai primitori decat “vecinii” japonezi…

—
Parcul national Taroko si cheile sale de 19kms sunt un must-see absolut, atractia naturala cea mai vizitata in Taiwan…

Acest parc splendid si cheile sale adanci sunt o adevarata minune! Râul Taroko si albia sa reusesc sa-si faca loc printre stancile de marmura si granit. O spectaculara poteca ca o serpentina se fofileaza printre muntii abruptzi, drepti ca sentinelele, impaduriti de vegetatia tropicala densa. La poalele lor, râul se zbate, urla, continuindu-si cursul printre gigantzii nepasatori… Casute, pagode, temple ce dau impresia ca sunt agatzate de versantzii ale caror culmi sunt deja in ceatza… Cascade asurzitoare, cristaline tzâsnesc grabite din peretii rocilor de granit, zeci de tunele, puntzi suspendate, cu o panorama unica, de unde admiri pitorestile chei… Peisaje de neuitat! La Tienhsiang, am traversat un podetz suspendat, deasupra unui abis infricosator pentru a ajunge la un templu si o pagoda panoramica, ambele cuibarite, lipite de-un versant opus. Imagini de neuitat ce-ti taie respiratia pentru cateva secunde…



Taiwan did touch my heart… asa cum canta A-mei, frumoasa aborigena, THE Taiwanese star:

“Lady Chatterley” by Mela

Am revazut recent “Lady Chatterley” realizat acum 3 ani de catre Pascale Ferran, cu: Marina Hands, Jean-Louis Coulloc’h si Hippolyte Girardot.

Un film ce mi s-a parut de data-asta fermecator, quasi-perfect. De ce? Datorita subiectului, inspirat din celebrul roman al lui D-H Lawrence, pe care l-am citit in liceu si pe care-l voi reciti cât de curând posibil pentru placerea de-a-mi reaminti ambiantza acestui film…

In fond, ce conteaza daca filmul va fi fost sau nu fidel romanului, din moment ce spiritul autorului va fi fost respectat? Acel spirit exista, pluteste deasupra fiecarei imagini si replici.

André Malraux a afirmat despre roman:”ce n’est pas par la conscience de ce qu’il a de particulier que l’individu s’atteint, c’est par la conscience de ce qu’il a de plus commun avec tant d’autres: son sexe… Lawrence ne veut être ni heureux ni grand, il veut ETRE.”

“Lady Chatterley” ne expune dragostea in sensul cel mai universal al cuvântului, ca cel mai universal sentiment. Nu exista criterii ce-o pot defini, determina, reduce la o simpla si banala atractie fizica, irationala, la o alchimie misterioasa, inteleasa de fiecare dintre noi in mod diferit, atunci când dragostea ne “subjuga”… Si-atunci, nu-i suficient sa ne lasam subjugati, sa uitam de noi-insine si sa profitam de situatie!

Constance e atrasa, fermecata, subjugata de la inceput de Parkin; accepta sa se “deschida”, deci sa se expuna total, complet, treptat. Tocmai aceasta progresie sublima a fost interesanta pentru Pascale Ferran. Personal, mi-a placut asocierea pe care a facut-o intre anotimpurile succesive si evolutia sentimentelor: trezirea lor primavara, urmata de entuziasmul si exuberantza verii, urmata la rândul ei de “recolta” toamnei…

Cei doi amanti sunt intr-o deplina si constanta armonie cu natura, iar imaginile filmului sunt atât de reale, de tangibile, aproape in 3D. Intimitatea progresiva a personajelor si libertatea ce si-o acorda incet, dar sigur , sunt filmate cu o finetze, un rafinament, o îndrazneala si un curaj… tipic feminin! Fiecare amanunt e vizibil, adecvat, sincer, autentic, fara ca vreo imagine sa socheze, sa fie vulgara sau excesiva. Lawrence avea dreptate:”Obscenitatea intervine atunci când mintea noastra sfideaza trupul si se teme de el, daca trupul uraste sufletul si incearca sa-i reziste…”

Evident ca erotismul torid al celor doua personaje e stimulant pentru noi, spectatorii, caci ne putem identifica destul de usor cu cei doi amanti, fara vreo retinere, fara cea mai vaga urma de culpabilitate… Relatia lor “curge” pur si simplu, ca acel pârâias ce strabate parcul conacului, din care Constance bea.

Nu ma voi referi la diferentzele sociale dintre cei doi, ce ramân de-actualitate si-n 2009, mai mult decât ne-am imagina…

Pascale Ferran a lasat de-o parte acel estetism excesiv, a optat pentru actori exceptionali care s-au transpus cu brio in personaje destul de banale, pentru a fi universale.

Constance(superba Marina Hands) evolueaza imagine dupa imagine, devine din ce in ce mai splendida, fara sa-si piarda personalitatea initiala, nici simplicitatea, nici autenticitatea. Jos palaria pentru Hippolyte Girardot(Sir Clifford) care e perfect in acest rol. Dialogurile dintre sotii Chatterley sunt amestecate si presarate de: finetze, retinere, indrazneala, fara “bla-bla-uri” inutile, esentza lor spune tot…

Un film interesant de vazut si de revazut, ce mi se pare deja o referintza cinematografica, deoarece putine filme din ultimii zece ani vor fi tratat dragostea cu atâta acuratetze si realism. Filmul da impresia ca ofera noi domenii de explorare a dragostei, fara sa ne dea lectii: cum incepe si cum se “incheaga” o noua relatie, o noua intimitate, cum se cladeste încrederea reciproca intre 2 amanti, cum emotiile si fiorii trupului devin indisociabili de cei ai inimii…

Un personaj Bergmanian din “Scènes de la vie conjugale”(Scene din viata conjugala) afirma ca cele doua conditii “sine quo non” indispensabile unui cuplu durabil sunt:”o buna camaraderie si o solida potrivire sexuala…” Exact, adevarat, logic. Partenerul/partenera ideal(a) e cel/cea care va fi reusit sa compenseze lipsurile, slabiciunile, golurile(afective, in general!) ale celuilat/celeilalte, care e capabil(a) sa te stimuleze, sa te trezeasca la viata, sa-ti inspire dorintza si-n final pofta de dragoste, de-a trai din plin…

Concluzia autorului:”dragostea nu-i decât o forma de conversatie, in cel mai fericit caz de dialog, unde cuvintele intra in actiune in loc de-a fi rostite…”(D-H Lawrence)

articol scris de Mela

BB by Mela

Bon anniversaire, Brigitte!
Motto:”La France, c’est Brigitte Bardot, aussi…”

Brigitte Bardot…
O legenda franceza vie, un mit universal.

Generalul de Gaulle, cunoscut pentru seriozitate si lipsa de cel mai vag romantism, a afirmat ca BB a adus Frantei mai multa valuta decat celebra marca-auto “Renault”.

Sociologii sustin ca BB a bulversat, a rasturnat pur si simplu moravurile, obiceiurile, traditiile, mentalitatile si conceptiile franceze post-belice!
Considerata cea mai frumoasa femeie din lume, dupa disparitia altor 2 initiale celebre MM=Marilyn Monroe, BB va fi ramas un “sex-simbol” de-a lungul deceniilor. Pe 28/9/09, BB a implinit 75 ani si o expozitie i-a fost dedicata in regiunea pariziana, la Boulogne-Billancourt.

Peste 1000 fotografii, afise, secvente din filme si obiecte personale ce relateaza cariera acestei femeie libere sau “adorabila idioata”, potrivit unora… BB a pus o cruce definitiva pe cuvantul “cinema” si pe cariera ei la numai 39 ani, pentru a se consacra adevaratei, autenticei sale pasiuni: animalele. Nu ma voi eterniza asupra carierei sale cinematografice. A declarat ca “Ursul si papusa” ramane filmul ei preferat; turnat in 1969, cand avea deci 35 ani, rolul Féliciei(cea fericita!) i s-a parut cel mai apropiat de… Brigitte Bardot cea reala!

BB a inventat si un stil muzical, cu vocea-i inconfundabila, sexy, ca un murmur sau un suspin, ce e inca la moda…(ma gandesc la Vanessa Paradis). Prima melodie cantata de Brigitte se numea “Sidonie” si a fost banda originala a filmului “Vie privée”, in regia regretatului Louis Malle.

Dupa plaje de vis, scoici, crustacee, Harley, St-Tropez, Roger Vadim si Günther Sachs, dispret, presa si “paparazzi”, Dumnezeu-Vadim a creat FEMEIA, iar BB mitul unei “Galatee” moderne, bomba blonda, cu parul in vant, goala pe nisip, mangaiata de razele soarelui, exprimandu-si bucuria si placerea de-a trai fiecare clipa, intre scandal si candoare…

Din pdv muzical, BB ar fi putut ramane o simpla interpreta de melodii estivale, ce nu dureaza dacat o vara, DACA providentza nu i-ar fi scos in cale un genial muzician si “pygmalion”: Serge Gainsbourg, cel care a transformat-o intr-o icoana (quasi) rock’n roll, cu cizme pana la coapse, calarind acea motocicleta legendara-HD…

Datorita lui Serge, amazoana-BB va fi inregistrat cele mai minunate melodii, un sirag de perle pretioase, unele pe fond de “British pop”, ca: Bonnie and Clyde & Comic Strip.

DAR a refuzat categoric aparitia celebrului “je t’aime, moi non plus!” in versiunea sa originala, caci BB a trait o scurta si puternica pasiune cu Gainsbourg… Se zice ca povestile de dragoste-pasiune viscerala sunt sortite esecului si se termina adesea, lasand loc unei tristeti, unei nostalgii durabile. Va fi fost cazul lui Serge, care i-a dedicat:”Initials BB”, un fel de requiem pentru o iubire pierduta si… o epoca deja depasita.

La multi ani, Brigitte!

articol scris de Melanie

America Melei

Yellowstone, cel mai fascinant parc national-US

American Safari si cultul naturii-mama…

In ultimul an petrecut in USA, vizitasem deja majoritatea parcurilor nationale arhi-cunoscute, inclusiv Hawai‘i Volcanoes National Park. Inainte de reintoarcerea definitiva in Franta, am strabatut timp de o saptamana cel mai fascinant parc national-US, care e si cel mai vechi din lume: Yellowstone.

Desi strabatusem cele mai cunoscute parcuri nationale-US , “Roca Galbena” mi-a ramas pe retina ochilor si-a sufletului. Experientza de 7 zile traita la Yellowstone va fi fost unica: pitorescul, frumusetea, salbaticia, peisajele majestuoase ale acestui loc m-au transpus intr-o epoca indepartata, un fel de calatorie spre originea planetei noastre… Yellowstone e greu de descris in fraze si imagini, TREBUIE sa vezi si sa calci acest tinut magic, dar si privilegiat pentru studiul si intelegerea evolutiei Pamantului.

Situat in N-V statului Wyoming, o parte din parc se intinde pana in Idaho si Montana, 2 state pitoresti prin excelentza, unde ai impresia ca participi la turnajul unui western. Pentru europeni, Yellowstone pare imens, ca termen de comparatie: e mai vast decat Corsica. Aceasta minune naturala atrage, impresioneaza, uimeste, fascineaza.

Yellowstone e si o padure naturala cu peste 10 000 de izvoare geotermale, unde au loc peste 1/2 din fenomenele geotermice de pe suprafatza terestra, identice celor din Islanda. O parte dintre padurile parcului ard periodic, incendiile fiind provocate de catre fulgere, insa… aceste NU sunt stinse INTENTIONAT, pentru a permite vegetatiei parcului sa beneficieze si sa profite din plin de efectele naturale ale focului. De fapt, influentza umana asupra acestui eco-sistem e practic absenta sau limitata la max.

Parcul poseda cea mai bogata “colectie” mondiala de geysere: circa 300, ceea ce reprezinta cam 2/3 din cele existente pe glob. Aceasta comoara ecologica inestimabila, salbateca si ocrotita e singura din zona temperata a emisferei nordice. Sub Yellowstone se afla cea mai mare “caldeira” din lume, 45×75 kms, adica un sol vulcanic, rezultatul unor eruptii extrem de violente, petrecute cu sute de mii de ani in urma. Cu alte cuvinte, parcul e un enorm vulcan stins, ce continua sa fumege, de unde si denumirea parcului de “super-vulcan”!

Nu stii ce sa admiri si ce sa fotografiezi, indiferent unde te-ai afla: lacuri cristaline, geysere, cascade asurzitoare, canyoane de culoarea turtei dulci… Din cand in cand, zaresti “locuitorii” acestui sanctuar care traiesc intr-o libertate totala: bisoni, sacali, lupi, elani(wapiti), pume, castori, coyoti, ursi, pelicani, pasari rapitoare multicolore(de zi si de noapte): toti pot fi observati, priviti, admirati ca un spectacol de moment.

Pentru cei interesati de-a vizita Yellowstone, v-as recomanda cel putin 4-5 zile. Parcul se poate vizita tot anul, insa perioadele cele mai propice sunt lunile de vara; eu am fost in iunie, temperatura medie fiind de 20°C ziua, dar… noaptea poate cobori uneori sub 0°C! Septembrie si chiar prima jumatate a lui octombrie pot fi “veri indiene”, uscate, cu temperaturi destul de blande. In schimb, iernile sunt “clasice”, nord-americane, deci foarte reci si aspre. Unele drumuri si birouri de turism sunt inchise din noiembrie pana in aprilie. Peste 3 000 000 de turisti viziteaza anual Yellowstone, asa ca rezervarile de cazare pentru cele 3 luni de vara se fac deja in ianuarie-februarie!

Must-see-uri absolute:

- geyserele si “cazanele” de namol;
- Grand Canyon al raului Yellowstone si impresionantele sale cascade; rocile galbene ale canyonului sunt la originea numelui parcului.
- Lacul Yellowstone, cel mai mare lac de altitudine din USA; aceasta enorma densitate acvatica ce umple de fapt un adanc crater vulcanic isi creaza propriul micro-climat: nori si ploaie.
- Flora si fauna sunt exceptionale, rare: s-au descoperit peste 150 specii de plante fosile, de la ferigi la milenarii sequoia.

Soseaua principala ce traverseaza parcul are forma unui mare 8 si aprox 250kms; exista 5 intrari-iesiri (d)in parc, care comunica intre ele.
Rangers-ii, padurarii parcului sunt prezenti peste tot, 24/24: amabili, disponibili, serviabili, pentru a informa, indruma, sugera, indica itinerarii sau locuri ce nu figureaza in vreun ghid turistic.

Mi-amintesc o halta “fortzata”(vorba-vine!) pe soseaua parcului, dupa ce intrasem pe teritoriul ursilor grizzly. Rangers-ii oprisera circulatia pentru ca o ursoaica si cei 2 pui, adevarati si simpatici “teddybears” sa poata traversa linistiti. Aceasta imagine observata de la distantza mi-a revenit perfect, cu-aceeasi exactitudine si duiosie, ca si cum as fi avut-o din nou in fatza…

Acum cand scriu fredonez cu Elvis:”let me be your teddybear…”:

Islanda Melei

Vulcanica Islandă, ţara gheţarilor şi a gheizerelor e situată sub Cercul Polar, mai aproape de Groenlanda decât de Europa. Un paradis geotermic şi ecologic a cărui populaţie e de aproximativ 300 000 locuitori, dintre care jumătate trăiesc în calma şi plăcuta capitală Reykjavik.

După sejurul islandez extrem de activ, încă mă întreb cum au reuşit câţiva vikingi curajoşi, îndrăzneţi şi hotărâţi, plecaţi din fiordurile norvegiene prin secolul IX, să colonizeze această insulă boreala?
Acei oameni temerari au înfruntat şi învins o natură ostilă, neprimitoare, amestec de foc şi de gheaţă, cu erupţii vulcanice şi mini-cutremure în lanţ! Departe de Scandinavia, după secole de sărăcie, islandezii au fondat o naţiune prosperă şi modernă. Istoria lor a fost scrisă de anonimi în “saga”, comori literare ce vor fi dăinuit de-a lungul timpului.

Cum păşeşti pe solul islandez, format de lava solidificată, ai impresia că prezenţa umană e imposibilă pe-aceste meleaguri sterpe. Geologic vorbind, Islanda a fost “aruncată” exact în locul unde s-au despicat şi separat plăcile tectonice ale celor două continente: Europa şi America de Nord. Activitatea vulcanică, seismică şi glaciară e încă la ordinea zilei, continuă să influenţeze şi re-modeleze relieful insulei periodic. Zeci de kilometri de pustiu arctic, cu un aspect uneori “lunar”, unde din loc în loc, ba ies aburi, ba zăreşti cazane de namol în fierbere, ba gheizere ce ţâşnesc la ore fixe, de sute de ani, ca la Yellowstone…

La un moment-dat, ajungi într-un peisaj incredibil, unde domneste o atmosferă de capăt de lume şi parcă simţi că timpul s-a oprit… Te gândeşti la vizionarul Jules Verne, care a imaginat punctul de plecare spre centrul pământului via un vulcan islandez stins Sneffel, dar culmea e ca Jules Verne NU a fost în Islanda decât pe hartă, descrierea atât de fidelă a locurilor i-a fost transmisă de un corespondent islandez!

Islanda a devenit în ultimii zeci de ani un adevărat laborator în aer liber pentru savanţi şi cercetători, dar şi o destinaţie turistică stimulantă, atragtoare pentru toţi iubitorii de natură sălbatică şi pentru amatorii de sporturi extreme. Sigur că insula nu se poate “mândri” cu monumente istorice sau castele medievale, nu poate rivaliza cu oraşele şi muzeele europene. În schimb, muntii, câmpiile, râurile, cascadele ce se prăbuşesc în Oceanul Arctic sunt încă “bântuite” de amintirea eroilor din literatura islandeză, “saga”, cei care au ridicat pe-acest sol arid “solide fortăreţe invizibile”, cum le-a numit Vigdis Finnbogadottir, fosta-preşedintă islandeză. Aceste “saga” sunt moştenirea preţioasă a Evului Mediu islandez oferită literaturii universale. Din ele aflăm că aceste meleaguri atât de sărace sute de ani vor fi devenit patria unei prospere naţiuni occidentale.

Esenţa societăţii islandeze actuale constă în simţul profund al identităţii naţionale, al într-ajutorării permanente şi al solidarităţii autentice. Nici n-ar putea fi altfel! E suficient să ne uităm pe-un glob şi să constatăm că evidenţa se impune: poziţia geografică explică tot, deoarece natura şi solul sunt redutabile “săbii” ale lui Damocles.

Toate aceste elemente vor fi făcut ca islandezii, desi izolaţi, să fie un popor solidar, serviabil, unit, modest, ca şi norvegienii. De confesiune protestantă(luterană) şi-au dobândit pe nedrept o reputaţie de scandinavi reci, distanţi, dar în realitate sunt oameni de toată isprava, chiar călduroşi, odata ce-i cunosti, acea “gheaţă” invizibilă se sparge singură, ca să lase loc unei calduri umane amicale…

Poeme islandeze – traducerea Melanie

Primăvara

Zilele tale fără mine
îţi sunt probabil numărate,
de-acum înainte
îţi voi fi aproape
de suflet
şi de mâinile-ţi blânde…

Când îţi doreşti
flori albe
deasupra inimii
îţi place să te-ating
cu orhideea catifelată…

De câte ori plouă
te îmbrăţşsez
cu săruturile ploii…
—
Acord

când vei dori
să mă părăseşti
încă o dată
te voi aproba
cu o şoaptă
şi mă voi preface
că sunt de-acord…

Când vei reveni
şi-mi vei spune că
va fi fost un vis,
mă voi preface că
nu ştiam c-ai să revii…
îmi voi repeta că am visat,
iar buzele mele
îţi vor murmura
dulci, supuse
că te-am aşteptat
de fiecare dată
să te reîntorci din vis
la realitate…
( Anna S. Björnsdóttir )

Între noi,
continente întregi,
ţărmuri,
valuri violente…

ne intersectăm privirile
de-a lungul oceanului dezlănţuit…

ştim amândoi că
pământul de sub picioare
poate să curgă…

***

De ce
vrei să-ţi coşi un nume
în inimă?…

Fiecare cusătură
e însoţită
de sângele cald
al speranţelor înăbuşite…

şi fiecare înţepătură
devine o rană în plus…

(Ágústina Jónsdóttir)

—

Un înger pe zăpadă…

Crezi
că o să zboare
cu teama mea,
departe,
spre Universul gheţarilor?…

(Nina Björk Árnadóttir)

—

Uneori…

un vapor-lumină
străbate un fiord întunecat…

o uşă se deschide
brusc
între două lumi…

iar Universul
deşi atât de vast
îşi aminteşte
de tine,
încât ajunge
să te cuprindă…

(Óskar Árni Óskarsson)

Pirineii Melei

Pyrénées…

Montagne des grands abusés,
Au sommet de vos tours fiévreuses
Faiblit la dernière clarté.

Rien que le vide et l’avalanche,
La détresse et le regret!

Tous ces troubadours mal-aimés
Ont vu blanchir dans un été
Leur doux royaume pessimiste.

Ah! la neige est inéxorable
Qui aime qu’on souffre à ses pieds,
Qui veut que l’on meure glacé
Quand on a vécu dans les sables.

(René Char)

fiord norvegian sau lac pireneean?!…

pirinei1

Japonia Melei

Irasshaimase!=Bun-venit!

Înainte de a saluta, japonezii te întâmpină cu “Bun-venit!”

În mai puţin de doi ani, am avut şansa de-a mă afla în Nihon-Japonia de două ori şi sper să mai ajung şi a treia oară. “Jamais deux sans trois!” Imposibil a relata despre o ţară, un popor, cultura şi civilizaţia niponă în câteva fraze. Deci, un foarte scurt rezumat şi câteva imagini, triate din peste 1000!!!

Ţara Soarelui-răsare, arhipelag situat în Extremul-Orient, e format din insule atât de diferite, încât s-ar putea numi “arhipelagul cu o mie de chipuri”. Un meleag de contraste şi extreme: sakura-cireşi în floare şi mari centre industriale, pieţe pescăreşti populare şi distributoare automatice super-sofisticate, kimonouri-curcubeu şi costume europene sobre.

După ce-ai călătorit cu TGV-ul în Franţa, vrei să testezi şi shinkansen-ul(TGV-ul japonez)… Te urci la Tokyo şi o porneşti spre plajele din sud, de-abia ai timp să vezi defilând rapid prin faţa ochilor peisaje diverse, amestecate, presărate cu orezării şi Fujiyama(numit respectuos Fuji-san de catre autohtoni) undeva, pe fundal, rămas în urmă!

Deodată, zăreşti un şirag de insule şi insuliţe ce înconjoară aceast ţinut magic, dintre care mini-arhipelagul Okinawa, cu plajele sale de nisip alb şi bariera de corali.

Dincolo de cele două megapole Tokyo si Osaka, vitrine uriaşe ale puterii economice şi tehnologice japoneze, se “ascund” mici oraşe şi sate unde tradiţiile seculare continuă să dăinuie.

Templele shintoiste, mănăstirile-zen, castelele samurailor păstrează încă nenumărate comori vizibile şi tangibile din epoca medievală.

Acea perioadă îndepărtată în care japonezii trăiau izolaţi de restul lumii, ceea ce nu i-a împiedicat să devină artişti autentici, extrem de talentaţi, ale căror activităţi se continuă în prezent: caligrafia, ikebana(arta florală), ceremonia servirii ceaiului sau portul kimonoului. Acestea sunt mai mult decât un mod de viaţă ancestral: Japonia le-a transformat într-un “modus vivendi”, reuşind să îmbine quasi-perfect tradiţiile cu modernitatea.

Al doilea război mondial a lăsat Japonia într-o stare inimaginabilă de mizerie, de îndoială, de pesimism şi de disperare. Bombardamentele americane au distrus majoritatea oraşelor, nu numai Hiroshima si Nagasaki. Kyoto, vechea capitală imperială, a fost salvat(ă) datorită intervenţiei unui istoric şi profesor francez de literatură japoneză de la Sorbona, care l-a implorat literalmente pe Roosevelt să cruţe acest oraş ce face parte din patrimoniul universal-UNESCO.

Ruga i-a fost ascultată: Nagasaki a fost “sacrificat” in locul minunatului Kyoto…

Un european care cunoaşte cât de cât istoria acestei ţări nu-şi poate imagina, la faţa locului, ca acum 50-60 de ani japonezii au îndurat foametea! Cu muncă, tenacitate şi perseverenţă acest popor şi-a reconstruit ţara într-o manieră de-a dreptul impresionanată, spectaculară. Miracolul economic din ultimii 40-45 de ani a facut ca Japonia să devină a doua putere economică mondială. Dar ca peste tot, dupa dezvoltare şi creştere economică vertiginoasă, a apărut şi recesiunea. “Dragonul japonez” a cunoscut deja o criză economică serioasă în anii ’90 ce-a durat până în 2000. Încă o dată, Phoenix-Nihon şi insularii săi au renăscut din propria cenuşă! Istoria se repetă şi-n prezent cu actuala criză economică mondială: Japonia zăreşte deja lumina la capătul tunelului, ceea ce nu-i de mirare, deoarece Honshu si Hokkaido comunică între ele prin cel mai lung tunel feroviar submarin din lume de 54 kms!

Japonia şi produsele sale au “invadat” planeta, totul se exportă: cinema, mangas, telefoane mobile, gastronomie.

Mulţi sociologi susţin că recenta cultură japoneză se afla în concurenţă permanentă cu cea americană pe tot continentul asiatic. Cine-ar fi crezut asta după înfrângerea Japoniei de catre USA în 1945?!…

Japonia vulcanică şi seismică, la propriu şi la figurat, uimeşte, încântă, fascinează orice vizitator străin…

Arigato, sayonara, mata ne!
Mulţumesc, la revedere şi pe curând!

norvegia melei

De astăzi avem o rubrică specială: “călătoriile Melei”. Pentru că Melanie a avut ocazia şi şansa de a vedea locuri minunate, iar eu am avut norocul să beneficiez de bunăvoinţa ei şi să particip oarecum la vraja unor colţuri minunate din lume prin ochii ei, am să vă împărtăşesc şi vouă sufleţelul călătorilor ei. Ocolul pământului făcut de Melanie sper să fie bucăţica din care să ne tragem cu toţii energia şi să ne inspire în vacanţele viitoare, virtuale sau reale.
Astăzi Mela ne scrie despre Norvegia,
aşteptăm cu nesaţ şi alte destinaţii.

“Cea mai frumoasă ţară din lume?!… asa susţin toti cei care au vizitat-o, inclusiv vecina mea suedeză, Ossy, care mi-a trimis acest video-clip, cu nostalgica muzică a lui Grieg:

Situată în extremul nord al Europei, udată de apele Atlanticului şi de cele ale Oceanului Arctic, Norvegia ar trebui să fie Regatul de gheaţă. Dacă n-ar beneficia de Gulf Stream(curentul cald) ce-i mângâie coastele sale abrupte, cu fiorduri ce înaintează până la 200 kms în interior, dincolo de care munţii maiestuoşi menţin un echilibru vital.

Păduri de pini verde-jad, livezi cu flori pastelate, ce dau în iunie si iulie cele mai gustoase cirese si caise, poieni calme si pitoreşti, unde oamenii şi animalele s-au instalat de secole. Bineînţeles că există şi gheţari impunători ce reamintesc că într-un trecut indepartat, clima Norvegiei era mult mai rece si mai aspră. Şi-apoi în Norvegia exista acea lumina unică, de-o transparenţă cristalină prezentă numai acolo, cu un cer magic, unde în fiecare vară poţi admira soarele de noapte, iar iarna, misterioasele aurore boreale…

Geografic vorbind, Norvegia e o ţară lungă, de aproximativ 1750km, unde locuiesc mai puţin de 5 000 000 de oameni, deci natura şi-a dobândit acel statut de “regină”. De-a lungul secolelor, norvegienii, descendenţi ai vikingilor, au trebuit să se mulţumească numai cu ce le oferea natura… Tocmai de-aceea, sunt oameni simpli, solidari şi generoşi. Descoperirea petrolului în ocean(Marea Norvegiei) n-a schimbat, nici modificat concepţiile, mentalităţile şi valorile esenţiale: şi-n 2009, visul realizabil şi-n general realizat al oricarui norvegian va fi rămas la fel de modest: o căbănuţă la poalele muntelui cel mai apropiat, unde să ajungă dupa 2-3h de mers pe jos sau o colibă de pescari, undeva pe-o insulă, unde să ajungă cu barca, dupa câţiva km pe apele fiordurilor liniştite… În mijlocul acestei naturi fermecătoare, nu-i rămâne decât să admire peisajele de carte poştală, populate cu reni, care se oglindesc în nenumăratele lacuri formate de cascade, să asculte şi să fredoneze muzica troll-ilor sau cântul lui Solveig din Peer Gyant, al celebrului compozitor Edvard Grieg…

Lucia Popp: Solveig’s Song from Grieg’s Peer Gynt

Grieg – Morgenstimmung – Peer Gynt

ocuo

holiday, my sweet green love

De mâine Gala îşi ia rolul cel mai drag în serios, cel de “călătoreasă”. Iubirea mea de o viaţă întreagă îşi reintră din nou în drepturi. Merg să văd locuri pe care le-am visat sau să revăd locuri dragi. Îmi iau casa în spate, fiindcă nu sunt decât o mică ţestoasă atunci când plec în vacanţă, o ţestoasă plină de energie şi de poftă de viaţă. Bat stradă cu stradă, drum cu drum şi dau viaţă unui vis.

De fiecare data plec într-o lume verde unde oamenii sunt mici clowni cu nas de măr verde şi acrişor şi plutesc, în loc să meargă, pe un fel de nori înfrunziţi.
Pielea lor miroase a vară, iar mâinile sunt valuri zbuciumate gata-gata să prindă un strop din secunda pe care un Dumnezeu cu joben de un metru (verde evident) o scutură peste ei. Singura entitate decolorată în lumea lor e Gala. Gala păşeşte cu sfială pe străzile lumii verzi şi surâde. A surâde în lumea verde înseamnă a spune “te iubesc”. Un zâmbet, două, la al treilea deja am buzele verzi. Cu cât iubesc mai mult Ţara de vară cu atât mă colorez mai tare, la sfârşitul drumului sunt atât de verde încât nu mă mai deosebeşte nimeni de o tulpină de floarea soarelui. În păr îmi cresc stele pe post de frunze, iar inima începe să bată asurzitor ca un cântec de Phoenix. Încep să prind rădăcini, să mă pierd în ochii locuitorilor şi să vorbesc limba lor. Verde împărat îmi încredinţează cheia oraşului, o legumă hibrid nici praz, nici spanac, dar pe care dacă o atingi de trei ori te aduce din orice lume necolorată înapoi pe tărâmul verde. Îmi pun cheia la gât şi hălăduiesc prin visul meu de-a vacanţa.
O să-mi spuneţi că sunt copil şi inventez lumi din pânză de paianjen, poate, însă cam asta mi se întâmplă în orice voaiaj. Mintea mea copilăroasă şi sufletul îndrăgostit de cadenţa paşilor călători îşi pictează traseul în culori.

Ce vroiam să vă spun este că Lemondegala intră în vacanţă.

Asta nu înseamnă că vă părăsesc, înseamnă doar postări mai rare şi din alte colţuri ale lumii. Am să trec să vă văd de câte ori am ocazia fiindcă ştiu că îmi va fi dor de voi şi de postările voastre. Poate din când în când reuşesc să vă aduc puţin praf de pe drum şi urmele paşilor trubaduri şi “VERZI”.
Iar voi să fiţi “cuminţi” şi să profitaţi de vară, de soare, de lecturi bune şi filme surprinzătoare, de drumeţii de pomină şi scrieţi despre toate ca şi cum aţi creiona un tablou cu dragoste.
Şi pentru că nu ştiu să mărturisesc cât de mult iubesc “călătoritul”, altfel decât înverzit, îl las pe Cat Stevens să cânte:

remember first time?

Am primit o leapşă de la Tomata cu scufiţă, una cu amintiri. Şi pentru că mi s-a făcut dor să bântui prin memorie, o aduc aici.

Există first time pentru orice, spune Tomata, iar mie mi-a surâs orice first time în viaţă. Toate lucrurile pe care le-am făcut mi-au lăsat o impresie puternică prima dată, uneori extrem de plăcută alteori mi-au dezamăgit aşteptările.

Nu voi uita niciodată prima carte pe care am citit-o ( fiindcă am râs în prostie citind “Păcală şi Tândală” literă cu literă), nu voi uita nici prima operă la care m-a dus maman, aveam vreo 6 ani si tocmai spărsesem parbrizul maşinii unui vecin, bătându-mă cu nisip cu un băieţel, aşa că la “Nabucco” plângeam cu lacrimi de crocodil de teamă ca voi fi pedepsită când ajung acasă.
Nu pot uita nici prima dată când am fost intr-o tabara de schi, la Bâlea Lac, aveam cinci ani şi am primit diplomă de cea mai tânără participantă, chiar am fost cea mai tânără, restul aveau toţi 16-17 ani, însă cum tata împreună cu un prieten organizaseră tabara, eu eram privilegiată de data aceasta( mai apoi am fost în tabere cu cei de vârsta mea şi a fost şi mai hazliu).
Ahh! Îmi amintesc şi acum: în miezul zilei schiau toţi în costume de baie şi ca urmare erau bronzaţi în luna aprilie de parcă ar fi fost la mare în plin sezon estival. Am dormit în cameră cu 10 fete şi noaptea trăgeam cu urechea la poveştile lor cărora nu le lipseau nici sarea nici piperul adolescenţei, seara eram în discotecă şi evident că toţi băieţii erau în jurul meu, nu de altceva, dar vroiau să intre în graţiile instructorului, iar al meu tată era tare impresionat de câte ori i se acorda atenţie “puştoaicei lui”, atunci a fost şi prima dată când am văzut o avalanşă, am băut apă din copcă şi mi-a trecut amigdalita, am fost cu telefericul şi am coborât pârtia luând ultimele două fanioane între picioare.

Tot aşa nu voi uita prima dată când am cântat la pian, eram la grădiniţă, iar una dintre prietenele mele lua lecţii de pian, cum s-a nimerit să fiu la ea în timpul uneia dintre lecţii, profesoara m-a învăţat să cânt un mic fragment din ce altceva decât “Fur Elise”, am fost fascinată şi pluteam pe moment.

De câte ori mă gândesc şi acum văd casa Anei cu ferestrele mari şi multă lumină, un cărucior de lemn, vechi, în faţa curţii, alb şi plin de păpuşi, pianul imens, maro şi atât de strălucitor încât noi spuneam că are miere pe el, şi apoi degetele profesoarei alergând pe clape, de parcă ar fi dansat, apoi un sunet desprins parcă din toată verdeaţa pădurii,( întotdeauna am asociat pianul verdelui) de atunci cântatul la pian a rămas pentru mine doza de adrenalină necesară sistemului meu “sentimental”.

Off, dar mai sunt atât de multe prime dăţi încât nu le pot cuprinde într-o postare, poate am să revin de câte ori mă cuprinde tentaţia de a povesti câte ceva din trecutul Galei, până atunci iată şi leapşa Tomatei:

Care a fost primul/prima:

maşină: prima mea maşină a fost un Rover 620 bleumarin, prin 2001, dar pe care l-am condus doar de două-trei ori din lipsă de permis de conducere, deşi îl cumpărasem intenţionat să-mi fac timp să fac şcoala de şoferi, însă am colindat o parte din Europa cu el Ungaria-Germania-Olanda şi şi-a împlinit rostul până la urmă

călătorie în perimetrul ţării: prima de care ştiu de la ai mei a fost Cluj-Alba, pe la şase luni, ai mei părinţi fiind studenţi m-au “plasat” la bunici pentru câţiva ani, pe perioada şcolii, în vacanţe profitam din plin de toate taberele şi excursiile lor, care abundau în distracţie.
Prima de care îmi aduc aminte e la mare, la Neptun, când urlam că nu vreau să ies din apă şi nu vroiam să stau la tradiţionala cremuire cu nămol

călătorie în afara ţării: 1990 în Ungaria, cu tata la lacul Balaton,

iar apoi la Budapesta unde am fost fascinată de Margit-sziget, insula de pe Dunăre

amintire: la mare, cred că aveam doi sau trei ani şi fugeam de pe balconul camerei de hotel unde eram cazaţi în balconul vecin unde erau trei bunicuţe, maman zice că erau două nemţoiace şi o franţuzoaică şi care mă cadoriseau cu parfumuri, undeva mai am şi acum vreo două mini sticluţe de Chanel şi Shalimar şi tot de atunci îmi amintesc discoteca şi o grămadă de picioare învârtindu-se în jurul meu, totul părea că se învârte asemeni unui carusel, mă năuceşte şi mă îmbată, aveam senzaţia ca am să cad, cineva m-a ridicat la un moment dat şi m-a luat în braţe, un necunoscut, de ale cărui mâini îmi amintesc şi acum, mâini puternice cu muşchi rotunzi şi vene puternice dar cu degete atât de subţiri şi de lungi încât semănau cu mâinile sfinţilor din icoanele bizantine

animal de casă: Jacky, un ciobănesc german de toată frumuseţea cu care mă hârjoneam de dimineaţa până seara şi care atunci când mă trăgea de pantaloni puţin mai tare mă trântea la pământ. Eu aveam doar 5 ani, cu el împărţeam mâncarea pe sub masă, ciocolata şi tot el ne-a mâncat o dată salamul de Sibiu, procurat cu greu din cantinele securităţii
îndrăgosteală:
asta a fost tot pe la 5 ani, eram împreună la grădiniţă, făceam amândoi schi şi mergeam în tabere împreună, ne vizitam şi ascultam

descoperire:
Aveam vreo 4 ani, am plecat cu bunicul să patinăm pe lac şi s-a spart gheaţa, eu eram lângă mal, dar bunicul era să înoate niţel, aşa am descoperit că bunicul n-are întotdeauna dreptate.

job: promoter la Connex , dar a fost şi cel mai distractiv job pe care l-am avut vreodată şi distracţiile se ţineau lanţ până şi în timpul jobului, asta în cazul în care nu se consideră job şi traficul cu teze de licenţe, sau redactarea tezelor de licenţă la comandă

idol:
prin 89 eram înnebunită după Cindy Lauper

după Fab Morvan de la Milli Vanilli
dar şi după muzica lui Cat Stevens

creaţie: bunica îmi spune că scriam poezii pe vremea când nu ştiam să scriu, se pare că ea le-a notat într-un carneţel, le-am văzut cu ceva ani în urmă şi îmi aduc aminte doar de “copilul cu ochii de aur”, ce-a fost în capul meu, oare?

Leapşa e gata, nu şi amintirile şi tare bine mă simt înotând printre ele, acum e rândul vostru să povestiţi. Iar dacă e leapşă, trebuie să meargă mai departe la Angela, Călin , Gina şi Papa şi la oricine mai vrea să se perinde prin amintiri cu prime dăţi.