Archive for Mai 2009

h1

Cântec despre om la sfârşit de mai

31/05/2009

Din calendarul zilei am desprins astăzi pentru voi o poezie şi un cântec, aproape de sufletul Galei, pe care le consider în acelaşi registru, cel al înălţării umane, o metaforă despre femeie şi una despre bărbat care pot să ne dea o altă viziune asupra naturii şi a celor de lângă noi.
Walt Whitman şi al său „Cântec despre mine însumi” poate să ne descopere cât de aproape suntem de simplitatea ierbii, dar şi de frumuseţea sa:
„E cineva fericit când se naşte?
Mă grăbesc să-i informez şi pe ea şi pe el
că la fel de fericit e unul care moare
şi eu ştiu asta

Eu trec pragul morţii cu cel care pleacă
şi-l trec înapoi cu noul născut la prima scăldătoare
eu nu-s doar acela cuprins între pălărie şi ghete
Şi observ felurite lucruri, nu-s două la fel
şi fiecare-i bun în felul său,
Pământul bun şi bunele stele şi toate
cele bune din sateliţii lor.

Eu nu sunt pământ, nici satelit al
vreunui pământ,
Eu sunt ortacul şi tovarăşul neamurilor
toate la fel de nepătrunse şi nemuritoare ca mine,
(Ele nu ştiu cât sunt, dar eu ştiu)

Fiecare soi e pentru sine şi-al său, pentru mine
şi-ai mei sunt masculinul şi femininul,
Pentru mine sunt cei ce-au fost băieţi şi
iubesc femei,
Pentru mine bărbatul semeţ care simte
cât de tare ustură rana insultei,
Pentru mine ibovnica şi fata bătrână,
pentru mine mamele şi mamele mamelor,
Pentru mine buzele care-au surâs şi ochii
care au plâns,
Pentru mine copiii şi cei ce fac copii.

Dezbrăcaţi-vă! nu sunteţi vinovaţi în ochii mei,
nici dispreţuiţi, nici daţi la rebut,
Văd prin mătase şi prin bumbac
dacă sunteţi voi sau nu sunteţi,
Vă dau târcoale, tenace, neobosit şi receptiv,
şi nu mă pot smulge de-aici.”
Versiunea engleză şi textul integral se găseşte aici

Îi urez „La mulţi ani!” lui Nicu Alifantis, unul dintre preferaţii mei şi vă las în compania muzicii sale : ” Dacă tu ai dispărea” una din piesele compuse pe versurile lui Adrian Păunescu şi cea mai aproape de universul meu.
Aşa a învăţat Gala să păşească…

|

h1

Trenuleţul Skamionda şi vagoanele lui de sidef spre lumea visurilor de cleştar

29/05/2009

a fost o data ……
o invitaţie de la un mecanic de locomotivă cu aburi, proprietar în orăşelul « Mine Însumi », invitaţia chema toţi iubitorii de sidefiu în gara of mă fiecare cu vagoanele sale, cei care respiră sidefiul nopţii şi-au vopsit vagoanele cu voie bună şi dragoste şi au plecat în căutarea locomotivei aburinde, cei care poartă pe limbă gustul sidefului au îmbrăcat vagoanele în crinoline şi au plecat în goana mare să întregească trenul, cei care au peniţa de sidef au pus vagoanelor diamante de dor şi prietenie de douăşpatru de carate şi au dat vagoanelor un imbold din cele mai adâncuri gânduri de ducă spre calea ferată unde locomotiva dialoga cu sufletele vagoanelor în dialect sidefiu.
Priveam cum creşte trenul ca altele în zece lumi, cum îşi asortează culorile în cuvinte şi înaintează falnic ca un Orient Express, râvneam la el ca un moşneag la trenul său de lemn pierdut în cufărul amintirilor din copilărie.
Când a sosit telegrama credeam că e o veste de la sufletul meu uitat pe coclauri, despre cum alunecă locomotiva ca un vers peste ţări şi oraşe…
Era invitaţia…de emoţie mi-am pierdut glasul şi privirile de gală, însă auzeam încă şuieratul cald şi plin de avânt al trenului deja kilometric, am împrumutat un vagon pe care
l-am vopsit aşa

poemul matriţă. la patru mâini
de IOANA CRÃCIUNESCU & DAN MIRCEA CIPARIU

doi oameni îşi mâncau proiecte (din gură-n gură)
la Restaurant
vagoane de dormit
în spate
vagoane de trezit
în faţă
inima mea blochează
lexicul
orarul de întâlniri şi de plecări ale suferinţei
inima mea, un vagon cu cartuşe de limbaj
din encefal

El era mereu preocupat
de ceea ce iese din el
Eu priveam cum
creşte trecerea
trenului prin câmpul nepăsător de săpat
atacul inimii împotriva celor ce te fac să suferi
atacul inimii împotriva
gândirii categoriale
sunt inima mea legată
în reţele de oglinzi

Oglinzile în adâncimea lor
sunt nişte blide
cu supă suptă
de buze setoase
care nu se privesc
în oglinzi

inima mea nu mai e ce a fost
inima mea nu va mai fi
ceea ce ar fi putut fi
oglindă de leprozerie şi biciuiri
oglindă cu ieşire la mare!
În orice dialog
Marea ocupă plajă şi dig
prin izbire!
− are o voinţă compusă din două stări!
eu îi sunt starea a doua…
stau în mine însumi
ca în tine însuţi
dig cu adevăruri relative
şi surprize ce n-au ce căuta în biografia subiectivă

Actul intrării în biografie
este un
viol dulce
infernal
dulcele îmi face
rău la ficat –
biografia îmi pare o Ucraină-n război
oricum ar fi
INTRĂ! –
daţi-mi biografia şi stelele
de început şi sfârşit
nu văd lumini
şi nici proprietari
de singurătate şi har

intermediar între sânge şi
Final
gata de război
şi de intrare într-un mausoleu
Iată sumarul obiectelor
pe care clipa ţi le poate
oferi:
gloanţele din piept
ale acelui mort
fără merit nimerit
din greşeală în ţeava intereselor tale
vorba vecinului:
„o jigodie
ăştia trebuie
scoşi afară…”

Te faci tristă poveste
În orice vagon
de restaurant –
cu doi lăcătuşi de revizie
când e vorba să
fi rupt
de clasa I
stai rupt…
am fost un bătrân precoce
fără căderi în viaţă
şi în lexic
am fost o trestie gânditoare
aşteptând certitudini şi valuri

între negru de fum
şi fabrica de tuş
toţi îşi râd prezentul
de
“Cerneală
Simpatică!”
„n-o să trăiţi prea mult
din poem / din poezie”
− ne spune vocea unui lovit
de litere şi semne

“mi-e frică de viaţa normală
şi de stelele căzătoare”
“mi-e frică de
cerneala simpatică”
Domn Şef!
Comanda nu e la mine
− muzica e tristă
şi nu o aud decât în urechile
morţilor…
Morţii nu-i
place
să aibã poveşti
cu afonii

am aşteptat un cuvânt de iertare
şi n-am primit nimic
nici timp, nici geografii
scriu pe ritmul unei căutări
de vocabular izbăvit
rechinul din poem muşcă
rechinul din vis

O crescătorie de rechini
la piept
seamănă cu o simfonie
la un singur
instrument:
FIERĂSTRĂU
laptele lor desigur
e
muzical…

călătorim şi singurătatea ne e la braţ
cu vagonul doi blocat
de uşi triste şi grase
singurătatea dă drumul la amintiri
şi la gheaţă
singurătatea e un mamifer
ce face prin gări
prin vagoane
Am de gând să-mi
amestec amintirile
tale
cu căderea în
TURISM
a vecinilor!

20 august 2008, între Bucureşti şi Mediaş, în vagonul restaurant.

h1

„Totus mundus agit histrionem”

27/05/2009

„Totus mundus agit histrionem” scria pe frontispiciul faimosului Globe Theatre, toată lumea joacă teatru sau lumea e o scenă ( „the world is a stage” cum avea să preia expresia Shakespeare, în As you like it sau „mundus est fabula” în cuvintele lui Descartes ).
După joaca stârnită de leapşa Ginei prin care pe rând ne-am făcut intrarea pe scenă şi ne-am asumat diferite roluri, mă gândeam să continuăm seria cu mască şi fără mască, începută la carnavalul din februarie printr-un festival liric al identităţilor. Şi v-aş propune să alegem fiecare răspunsurile altcuiva la această leapşă şi să încercăm să ne identificăm cu persoana, asta în ideea de mai sus că lumea e o scenă iar noi suntem actorii.
Vă las să alegeţi tipul spectacolului în care se integrează poemul identităţii dintre scenele aniversaţilor zilei, astfel revin la un obicei mai vechi, calendarul Galei.
În plan pictural, la 27 mai 1871 se năştea George Rouault unul dintre pictorii destul de greu de încadrat într-un curent. Nici fovist, nici cubist, refuză să se considere expresionist deşi culorile sale vii încadrate de contururi pronunţate şi sumbre ne îndreaptă spre expresionism, Rouault a abordat condiţia umană. Circul, des întâlnit în pânzele sale, este o alegorie a existenţei umane care se desfăşoară între tragic şi grotesc- burlesc şi desuet. le_vieux_clown_au_chien_popup_288by450
Portretele clownilor pictaţi de Rouault sunt pe de-o parte autoportrete, pe de altă parte sunt mici caracterizări care se potrivesc omenirii întregi.
Rouault de fapt se identifică cu acest reprezentant al circului afirmând: „…am văzut că bufonul sunt eu, suntem noi…” şi plasându-se între materie şi spirit ca un simbol al suferinţei, urmând ideea lui Pascal conform căruia divertismentul nu furnizează decât o satisfacţie trecătoare, fiind de fapt iluzia fericirii.
Astfel travestierea, masca sunt necesare pentru asumarea veridicităţii şi a sinelui.petite_magicienne-rouault
Un al doilea plan este cel coregrafic, reprezentat de Isadora Duncan , născută la 27 mai 1877, isadora duncan care de copil şi-a arătat dispreţul faţă de realitate şi dragostea pentru poezie şi dans.
Reformatoare a universului dansului, Isadora Duncan a transformat scena în viaţă, în dansul său nonconformist reprezenta Grecia antică, mişcările ei fiind de o naturaleţe şi simplitate uneori dispreţuite de spectatori, dar care i-au transformat dansul în transă. A dansat pe Chopin „Marş funebru”, simfonia a ix-a şi a cucerit Berlinul, Parisul, Londra şi Viena.
Iar dansul său a fost o viaţă dusă în paralel cu cea lumească sau scena a fost substituat al lumii, o lume în care putea să fie ea însăşi.
Cea de-a treia scenă e cinematografia, astăzi sărbătorindu-l pe Giusseppe Tornatore amintesc de „Cinema paradiso” care este cred cel mai potrivit film să vorbeascaă despre scena vieţii ca despre un ecran de cinema, despre regizori şi actori ca despre omenire.Acţiunea se petrece în anii 40 într-un orăşel sicilian, în care Salvatore, viitorul regizor de mare notoriate venit la înmormântarea idolui copilăriei sale, Alfredo, îşi trăieşte copilăria sub fascinaţia cabinei de proiecţie din Cinema Paradiso, singura modalitate de distracţie a locuitorilor.
Filmul, un omagiu adus celei de-a şaptea arte, este plin de tandreţe şi emoţie accentuate şi de muzica scrisă de Ennio Morricone.
Tornatore îmbină realitatea şi imaginaţia, scena şi viaţa, încât pentru a-şi afirma identitatea Salvatore e obligat să recurgă la cinematografie .

Acestea fiind spuse aştept să alegeţi una din pseudo-scenele vieţii şi să daţi formă poemului identităţii creat din măştile prietenilor .

h1

„Uimire şi cutremur” de Amelie Nothomb – ridicolul se depăşeşte prin sinceritate?

25/05/2009

Purtând o discuţie despre românii din Franţa şi aducându-mi aminte anumite momente penibile prin care am trecut în viaţa pariziană, am plecat cu gândul la Amelie Nothomb, iar pentru că Tamada continuă concursul Promovez lectura, am să mai aduc în faţa ochilor cititorilor blogului o recenzie de carte, m-am oprit la o postare mai veche despre Amelie Nothomb, în care aminteam ridicolul prin care trec personajele ei, fie cele din lumea niponă, fie cele din lumea occidentală.
Este vorba despre „Uimire şi cutremur”, un roman autobiografic în care Amelie Nothomb povesteşte experienţa ei ca angajată a unei companii nipone.
Romanul se derulează ca un jurnal al anului în care îndrăgostita de spaţiul nipon se confruntă cu diferenţele de cultură si mentalitate, diferenţe care nu-i inhibă gustul pentru Ţara Soarelui Răsare, dar o ajută să-şi perceapă degradarea pas cu pas şi s-o transforme.
Uşor de citit, nu necesită o atenţie deosebită asupra detaliilor, nicio filosofie prea adâncă, însă ca în toate romanele sale, Nothomb, aduce marca proprie, prin situaţii împinse la limită, prin umorul negru şi autoironia făcute cu naturaleţe, de fapt această naturaleţe fiind şi caracteristica aptă să ne impresioneze cel mai mult în urma lecturii.
Cartea începe prin a ne introduce în societate cu o scară ierarhică bine definită , autoarea subliniând latura pe care se va contura atmosfera de subordonare fizică si intelectuală, psihologică şi etnică:
„Domnul Haneda era şeful domnului Omochi, care era şeful domnului Saito, care era şeful domnişoarei Mori, care era şefa mea. Iar eu nu eram şefa nimănui.
Am putea spune lucrurile şi altfel. Eram la ordinele domnişoarei Mori, care era la ordinele domnului Saito, şi aşa mai departe, cu precizarea că, în aval, ordinele puteau sări peste treptele ierarhice.
Aşadar, în compania Yumimoto, eram la ordinele tuturor.”
Autoarea recunoaşte coborârea pe care o face în acest zigurat lipsit de valori proprii şi iniţiative, unde nu mai contează cu adevărat capacitatea fiecăruia, ci doar puterea sclavului de a sa adapta călaului, făra prea mari decăderi psihologico-sentimentale.
Astfel Amelie-san îşi recunoaşte declinul: „Copil fiind, voiam să devin Dumnezeu. Foarte repede, am înţeles că ceream prea mult… …Am fost atunci investită cu misiunea finală: curăţarea budelor.”
Singura portiţă de scăpare în acest univers decadenţial este capacitatea ei de a se transpune dincolo de ritmul cotidian al imposibilităţii de a-şi evidenţia capacităţile lingvistice şi intelectuale, de a se afirma ca entitate demnă de respect, dincolo de mentalitatea occidentală care în mod normal ar recţiona revoltător de drastic la un tratament de o asemenea anvergură, dar şi dincolo de comportamentul nipon capabil a accepta în tăcere regulile care vin de la conducerea concernului, printr-o atitudine onirică : „chiar lângă uşa liftului era un imens perete de sticlă. Mă jucam, în acele clipe, „de-a saltul în peisaj”.
Îmi lipeam nasul de fereastră şi, mental, mă lăsam să cad. Oraşul era atât de departe dedesubtul meu: până să mă strivesc de sol, mi-era îngăduit să privesc o grămadă de lucruri.”
Aşa trece Amelie-san de la ochakumi ( activitea de a servi ceaiul colegilor si care aduce aminte de tăcerea in care se celebrează ceremonia ceaiului), la distribuirea corespondenţei, la clasarea datelor contabile („Numeam asta seninătate facturieră”), până la „înaintătoare-întorcătoare de calendare”.
Pe tot acest parcurs Amelie îşi învinge temerile umane: „Ce bine era să trăieşti fără orgoliu şi fară inteligenţă! Hibernam.”, complăcându-se într-o stare de „dolce far niente” care o amuză deseori şi-i întăreşte capacitatea psihică, chiar dacă recunoaşte: „am devenit contabilă la Yumimoto. Şi cred că mai jos de-atât nu puteam coborî” măsura de acceptare a ridiculităţii maxime nu a fost atinsă. Ca urmare a caracterului si educaţiei occidentale, Amelie, dupa ce asistă la înjosirea publică a şefei sale, Fubuki, faţă de care, în pofida tuturor conflictelor, avea o admiraţie de netăgăduit, încearcă să o consoleze surprinzând-o în timp ce-şi varsa lacrimile, departe de ochii lumii, într-un cuvânt îi observă flebeţea şi umilinţa mult mai mult decât este permis într-un mediu nipon, fapt care îi atrage ura acestei din urmă:
” Se îndreptă spre mine, cu Hiroshima sticlindu-i într-un ochi şi Nagasaki în celălalt” şi ca atare primeşte pedeapsa ultimă: ridiculizarea şi coborarea pe ultima treaptă ierarhica, cea mai injositoare de altfel „, misiunea finală: curăţarea budelor „, chiar in faţa acestei degradări sociale autoarea reacţionează cu haz şi autoironie fina: „îmi permit să subliniez gama extraordinar de largă a talentelor mele, capabile să cânte în orice registru, de la Dumnezeu pînă la madam Pipi.” Dorinţa ei de a deveni niponă o face sa nu decadă în reacţii occidentale, cum ar fi aceea de a demisiona, se încurajează pe sine: „o să rezist. o să mă comport ca o niponă.”, dar exutoarul acestei rezistenţe este înca o dată „exerciţiul defenstrării” :
„Toaleta pentru doamne a companiei era minunată, căci lumina venea printr-un perete de sticlă, în universul meu, acesta căpătase o importanţă colosală: petreceam
ore-n şir în picioare, cu fruntea lipită de sticlă, jucîndu-mă de-a saltul în gol. îmi vedeam corpul căzînd, mă afundam în căderea asta vertiginoasă până ameţeam. Din acest motiv, afirm că nu m-am plictisit la postul meu nici măcar o clipă.”
Amelie conchide cu dragostea ei faţă de expresia japoneza „uimire şi cutremur” (” în vechiul protocol imperial nipon, se stipula că împăratului trebuie să i te adresezi cu „uimire şi cutremur”) fiind un fel de justificare a atitudinii ei, respect imparatul şi la masa lui joc aşa cum îmi cântă, dar asta fără a mă înjosi în proprii mei ochi, căci dincolo de pseudo-umilinţă există o fereastră eliberatoare : „Fereastra era frontiera dintre lumina oribilă şi minunatul întuneric, dintre toaletă şi infinit, dintre igienic şi imposibil de spălat, dintre apa pe care-o tragi şi cer. Câtă vreme vor mai exista ferestre, pînă şi cea mai măruntă fiinţă omenească de pe pământ îşi va avea partea sa de libertate.”
Revin la intro-ul acestei invitaţii la lectură, am realizat câţi dintre noi trecem prin momente în viaţă de care vrem să uitam, momente care ne pun în inferioritate şi în imposibilitatea de a ne arata adevarata valoare, dar câţi dintre noi reuşim să depăşim acest moment şi să dăm o altă valoare experienţei negative, să ne amintim că „in tot răul e şi un bine” sau „ceea ce nu ne omoară, ne face mai puternici” (Friedrich Nietzsche ), dacă am reuşi să depăşim piedicile, capcanele pe care ni le întindem cu sau fără voia noastra, sa trecem munţii cu autoironia şi hazul de necaz, cred ca am ridica ştacheta intelectuală şi psihologică a eu-lui nostru occidental cel puţin cu un munte peste medie.
Suntem cu atât mai liberi cu cât suntem mai mult noi înşine în interiorul nostru şi cu cât reuşim să ne transformăm decăderile într-o oază de inspiraţie sau în puterea de a fi liber interior şi sincer până în măduva oaselor cu eu-l propriu. Însă pentru a avea capacitatea de a ne elibera si putiinţa de a fi sinceri, trebuie să ne cunoaştem pe noi înşine, dar despre cunoaşterea de sine am să vorbesc într-un articol dedicat altei cărţi scrisă de Amelie Nothomb şi anume Catilinarele.
Celor care nu au citit Amelie NothombAmélie_Nothomb_14_mars_2009 le recomand să înceapă cu „Uimire şi cutremur” pentru a-şi face o imagine despre tipul de scriere al autoarei şi despre universul abordat, cei care aţi citit Nothomb şi aţi rămas dezamăgiţi, nu cred că această carte vă va schimba părerea despre ea, registrul fiind adeseori acelaşi : o accentuare a situaţiilor criză de natură psihologică sau socială, însă poate fi o lectură uşoară de călătorie, din curiozitate sau de dragul umorului negru din care mai desprindem şi o morală sau două.
UPDATE găsiţi romanul integral aici

h1

de-ale oracolelor

24/05/2009

Am primit o leapşă de la Gina care mi-a surâs, mi-a amintit de oracolele pe care le ţineam în şcoală, am să vă fac părtaşi răspunsurilor şi am să vă invit să răspundeţi şi voi

Dacă aş fi fost
…eram:

lună a anului – august
zi a săptămânii- vineri
parte a zilei – noapte
numar -5
animal marin- meduză
direcţie – intersecţie
virtute – bunătatea
personalitate istorică – Cleopatra
planetă – Luna
lichid – apă de izvor
piatră – turcoaz
pasăre – bufniţă
plantă – fistic
tip de vreme – arşiţă
instrument muzical – pian
emoţie -melancolie
sunet -hohot de râs
element – argint
cântec – Tower of song, Leonard Cohen
film – Pacientul englez
serial de televiziune -„Grey’s anatomy”
carte -„1001 de nopţi ”
materie de şcoală – literatură comparată
personaj de ficţiune – Don Quijote
fel de mâncare – paella
oraş – Veneţia
gust – dulce
aroma – măr verde
culoare – verde
material – in
cuvânt – vis
parte a corpului – falange
expresie a feţei – cu capul în nori
personaj de desene animate- Alice
formă – romb
maşină- Mini Cooper
haină – pălărie de paie

Trimit leapşa Cristinuţei, Luciei, şi lui Windy, dacă mai sunt şi alţi doritori să se anunţe 🙂

Offtopic şi nu chiar
poartă acelaşi nume, dar e poezie pe celălalt blog 🙂 celor interesaţi le recomand vizionarea videopoemului şi aştept preluarea lepşei poetice, iubitori de jam session click aici

h1

„Săpunul lui Leopold Bloom”- Nora Iuga şi odiseea cathartică

20/05/2009

„Am plecat să cumpăr unt.M-am răzgândit. Am cumpărat un săpun. Săpunul nu era ambalat. L-am băgat în buzunarul jachetei. Îl tot pipăiam cu mâna, îmi plăcea forma lui rotundă, alunecoasă. Apoi îmi duceam degetele la nas. Mirosea dulce-acrişor a colonie de provincie. Chestia asta cu săpunul e ca lăcusta care s-a pripăşit astă-vară, cine ştie din ce coclauri, tocmai aici, la etajul şase, pe raftul bibliotecii mele. E o intruziune, s-ar părea că nu are nicio legătură cu mine ( săpunul se muia de căldură în buzunarul lui Leopold Bloom ). Să zicem că sufăr de un fel de cleptomanie culturală şi am comis un furt involuntar, dar de ce din toate momelile lui Ulisse eu am pus mâna, cu ochii închişi, tocmai pe bucata asta de săpun, aşa cum tânărul orb, deşi o ia de fiecare dată pe alte străzi, ajunge mereu la aceeaşi întretăiere de drumuri? Ce seu s-a topit în bucata alunecoasă, ce seminţii blestemate respiră în diafanul parfum de citron? ….Totul începe de la detalii. Detaliile sunt ale tuturor. Săpunul mi se lipeşte de degete în buzunar, nu mai este al lui Leopold Bloom, este săpunul meu.”( Săpunul lui Leopold Bloom, Nora Iuga, Editura Polirom, 2007, pag. 21-22)
Romanul cu care Nora Iuga a debutat în proză în 1993 şi cu care a obţinut Premiul USR în acelaşi an, Săpunul lui Leopold Bloom, a fost considerat drept un antiroman care combină pagini de jurnal, referinţe culturale, înclinaţii optzeciste şi fantezii literare într-un suprarealism adeseori denigrat de critică. Şi totuşi tot ei, criticii îl situează la baza viitoarelor romane ale scriitoarei, fiind sursa revelaţiilor din Sexagenara şi tânărul sau Hai să furăm pepeni.
Lăsând la o parte puţinele recenzii şi comentarii făcute pe seama acestui roman care ţin să sublinieze lipsa firului epic , aş vrea să aduc în prim plan interpretarea subiectivă pe care am dat-o acestei odisee a fetiţei cu o mie de riduri, ţinând cont de ceea ce afirma Nora Iuga Nora Iuga într-unul din interviurile recente: „Intenţia nu e a omului, nu e a naturii, intenţia e a drumului. Or dacă eu simt un impuls teribil de a face ceva, fără să stau prea mult să judec raţional, dacă eu simt cu sufletul şi cu trupul ceva şi fac ceea ce simt, consecinţele sunt benefice. Eu fac ce îmi dictează trupul şi sufletul meu. Eu cred în instinct mult mai mult decât în raţiune.” ( interviu cu Simona Chitan in Evz )
Pornind de la antieroul lui Joyce, Leopold Bloom, pe care ziua de 16 iunie 1904 îl trage în toate direcţiile numai în cea în care vrea să meargă, nu, şi de la săpunul său pe care îl simţea în buzunar ca un reminder al direcţiei în care trebuia s-o apuce, personajul central din romanul Norei Iuga, autoarea însăşi, un Leopold Bloom feminin autohton, un Ulisse în ultimii ani ai epocii comuniste, reiterează o odisee în paralel în realitatea bucureşteană şi în ficţiunea unui roman în devenire. Planul ficţional, scris cu caractere cursive, un pseudo roman al lui George Almosnino, soţul real al scriitoarei, este o înşiruire de gânduri şi fapte legate de Mircea Albu, de altfel un alter ego al lui Nino, cum este numit George Almosnino aici, alături de el apar personaje ca Dl D şi Dna E, Niki Birasan şi Wanda al căror statut în viaţa culturală bucureşteană este adesea schimbător. În planul paralel viaţa Bucureştilor anilor ’80 cu amprenta balastierei, simbol al comunismului, ne descoperă o scriitoare care se zbate între dezirul său literar şi viaţa de zi cu zi la bloc.
Ceea ce m-a urmărit cu ardoare în acest roman a fost tocmai prezenţa continuă a săpunului cu valoare cathartică, simbol al sincerităţii autoarei, deja foarte bine ştiută.
Din punctul meu de vedere acest antiroman, un jurnal sui generis, ne deschide cu adevărat porţile spre lăuntrul Norei Iuga. Pe tot parcursul scrierii ne ciocnim de ideea de curaţire, de copilărie, de sinceritate, ca simboluri ale libertăţii.
Dacă săpunul lui Leopold Bloom era simbol al dorinţei sale, transpus în peisajul autohton Nora Iuga alias doamna Almosnino îşi asumă un săpun asemănător ca simbol al dorinţei sale de libertate.
Libertatea supremă se obţine prin eliberare spirituală, iar în acest sens necesitatea unei curaţiri se impune celui care năzuieşte la ea.
Pe baza dicteului automat în cele mai multe părţi, scriitoarea ne oferă un caleidoscop al fantasmelor, amintirilor, viselor, drumurilor prin oraşele îndrăgite, referinţelor sale culturale vis à vis de planul cotidian cu problemele sale sociale, amicale, conjugale, maternale şi de voazinaj.
În toată această reunire a senzaţiilor şi întâmplărilor, întâlnim procesul mimetic menit să salveze personajul de prăbuşirea în cotidian, să-l înalţe în proprii săi ochi în primul rând. Poezia, scriitura este singura capabilă să ducă la bun sfârşit această dorinţă, iar poezia este săpunul însuşi sau mai bine spus invers, săpunul este poezia, cel menit să aducă mereu aminte degetelor care-l ating de ţinta spirituală, de împlinirea prin mimetism:
„De ce săpunul lui Leopold Bloom, care m-a însoţit pe tot periplul acestei cărţi, nu se lasă povestit, vândut în cuvinte? De ce îmi alunecă el de fiecare dată din mână într-o baie de spumă şi se topeşte acolo încet, în insubstanţialitatea unei revelaţii? El e lumina care asediază cu nonşalanţă toate capcanele şi nu poate fi prinsă. E poezia.” ( Săpunul lui Leopold Bloom, Nora Iuga, Editura Polirom, 2007, pag. 311)
Amintirea, statutul de femeie, maternitatea, descoperirea sexualităţii, gesturi ascunse, gânduri interzise, nemulţumiri, revolte, amiciţii, temeri, vise, fantasme, cărţi citite, probleme sociale şi nebunii toate se spală cu fantezia creatoare, săpunul este cel care le dă un nou statut, el este cel care prin catharsis dă sens acestei odisee şi care descoperă finalitatea drumului după o curăţire în prealabil cu spuma ritualică a imaginaţiei creatoare.
Purtarea săpunului în buzunar este un ritual care respectat ad literam poate deschide calea spirituală, poate transforma sinceritatea fantasmagorică într-o cale de evadare din teluric.
Nora Iuga respectă acest ritual în toate scrierile sale, fie ele poezie fie proză, sinceritatea sa debordantă care frizează sacrificiul este de fapt o terapie în litere:
„În mine nu mai există nicio urmă de egoism. Nu mă mai bântuie nicio invidie, am realizat cea mai comodă sinucidere.(Săpunul lui Leopold Bloom, Nora Iuga, Editura Polirom, 2007, pag. 16)
„existenţa în ficţiune ca şi alcoolul sau fervoarea mistică aneantizează limitele generatoare de durere” (Săpunul lui Leopold Bloom, Nora Iuga, Editura Polirom, 2007, pag. 63)
Săpunul este transmis mai departe generaţiilor viitoare,între fetiţa cu riduri care nu mai are viaţă şi copilul zburdalnic plin de vervă, se decide drumul săpunului, însă spre dezamăgirea autoarei, copilul ales , puritatea prin excelenţă, nu ştie ce să facă cu el:
„…mi l-a smuls din mână şi a început să muşte cu furie.Deodată, a scos un răcnet, gura i s-a umplut de clăbuci, scuipa şi icnea…Aruncă bucata de săpun şi începu s-o calce în picioare. Alunecă şi căzu…Săpunul… nu ştie ce să facă cu el.”( Săpunul lui Leopold Bloom, Nora Iuga, Editura Polirom, 2007, pag. 315)
Instinctul îmi spune că acest antiroman poate foarte uşor fi considerat un ars poetica al Norei Iuga, în care dezvăluim pas cu pas importanţa faptului de a scrie în viaţa sa, dar care ne vorbeşte şi nouă celor care vrem să ne iniţiem într-ale scrisului, despre importanţa poeziei, despre rolul cathartic al artei şi despre cum putem ajunge în Itaca.

h1

drumuri şi căderi

18/05/2009

De undeva dintre norii mult prea trişti să mai poată fi numiți zăpadă, în lumea piticilor, mi-am îndreptat privirile spre la terre ferme şi o bucată de fier mi-a lovit pupilele, atât de familiară şi totuşi prea rece să-mi emoţioneze dorurile.te bw Credeam cu nepăsare metalică într-o prăbuşire a păsării din adâncul fiinţei mele în atmosfera de home sweet home, care îmi va reîmprospăta respiraţia de zburătoare pariziană de la Tour Eiffel la Quais de la Seine şi care mă va făcea să uit gurile de rai şi picioarele de plai, însă efectul Eiffel a fost la fel de cald precum materia sa.
Călcând pămantul de acasă îmi doream să-l văd surpându-se, alunecând cu zgomot asurzitor spre tunelul minunilor Alicei, în lumea căreia aş putea găsi labirinturi şi treceri secrete spre Apuseni.
Îmi imaginam în jurul meu maşinării precum un cub rubik care mai de care mai colorate care ştiau să cutremure pământul şi să scoată la iveală portiţe din ce în ce mai mici şi mai ascunse care să mă ducă înapoi, departe de luminile şi formele cu sentimente demne de modele de feronerie.prabusire
Apoi mi s-a făcut teamă, imaginaţia mea a prins forme reale în apropiere, clădirea de vis a vis a îmbătrânit, cei o sută de ani ai pietrei care se lăsa atinsă de mii de paşi au răbufnit,clădirea dădea semne de trecere în neant.
S-a prăbuşit casa scărilor şi plafonul de la primul etaj, pompierii au evacuat clădirea, oamenii ieşeau pe geamul locatarilor de la parter,visul meu s-a transformat într-o catastrofă, betoanele s-au surpat cu zgomot de maşinării necruţătoare, şi nici urmă de tuneluri ascunse care să ducă în lumea minunăţiilor, doar lacrimi şi disperare, începuturi de drumuri care dor, călătorii spre niciunde, case fără de suflet, praf de fier şi cărămidă care mirosea a durere şi a carne plânsă, a oameni fără de casă…Photo0613
Trezită din visul meu şi din călătorie, m-am bucurat să fiu acasă, am îndepărtat cu dosul palmei gândul de ducă şi joaca de-a Alice, şi am respirat uşurată home sweet home, Rubik a mai mişcat o piesă şi faţeta verde era completă acum.
Scara care trecea visul în realitate era plină de culoare şi caldă, net diferită de cea salvatoare parcă desprinsă din doamna de fier a Parisului.

  • cadran

    Mai 2009
    L M M M V S D
    « Apr   Iun »
     123
    45678910
    11121314151617
    18192021222324
    25262728293031
  • Blog Stats

  • Categorii

  • Mai 2009
    L M M M V S D
    « Apr   Iun »
     123
    45678910
    11121314151617
    18192021222324
    25262728293031