h1

„Uimire şi cutremur” de Amelie Nothomb – ridicolul se depăşeşte prin sinceritate?

25/05/2009

Purtând o discuţie despre românii din Franţa şi aducându-mi aminte anumite momente penibile prin care am trecut în viaţa pariziană, am plecat cu gândul la Amelie Nothomb, iar pentru că Tamada continuă concursul Promovez lectura, am să mai aduc în faţa ochilor cititorilor blogului o recenzie de carte, m-am oprit la o postare mai veche despre Amelie Nothomb, în care aminteam ridicolul prin care trec personajele ei, fie cele din lumea niponă, fie cele din lumea occidentală.
Este vorba despre „Uimire şi cutremur”, un roman autobiografic în care Amelie Nothomb povesteşte experienţa ei ca angajată a unei companii nipone.
Romanul se derulează ca un jurnal al anului în care îndrăgostita de spaţiul nipon se confruntă cu diferenţele de cultură si mentalitate, diferenţe care nu-i inhibă gustul pentru Ţara Soarelui Răsare, dar o ajută să-şi perceapă degradarea pas cu pas şi s-o transforme.
Uşor de citit, nu necesită o atenţie deosebită asupra detaliilor, nicio filosofie prea adâncă, însă ca în toate romanele sale, Nothomb, aduce marca proprie, prin situaţii împinse la limită, prin umorul negru şi autoironia făcute cu naturaleţe, de fapt această naturaleţe fiind şi caracteristica aptă să ne impresioneze cel mai mult în urma lecturii.
Cartea începe prin a ne introduce în societate cu o scară ierarhică bine definită , autoarea subliniând latura pe care se va contura atmosfera de subordonare fizică si intelectuală, psihologică şi etnică:
„Domnul Haneda era şeful domnului Omochi, care era şeful domnului Saito, care era şeful domnişoarei Mori, care era şefa mea. Iar eu nu eram şefa nimănui.
Am putea spune lucrurile şi altfel. Eram la ordinele domnişoarei Mori, care era la ordinele domnului Saito, şi aşa mai departe, cu precizarea că, în aval, ordinele puteau sări peste treptele ierarhice.
Aşadar, în compania Yumimoto, eram la ordinele tuturor.”
Autoarea recunoaşte coborârea pe care o face în acest zigurat lipsit de valori proprii şi iniţiative, unde nu mai contează cu adevărat capacitatea fiecăruia, ci doar puterea sclavului de a sa adapta călaului, făra prea mari decăderi psihologico-sentimentale.
Astfel Amelie-san îşi recunoaşte declinul: „Copil fiind, voiam să devin Dumnezeu. Foarte repede, am înţeles că ceream prea mult… …Am fost atunci investită cu misiunea finală: curăţarea budelor.”
Singura portiţă de scăpare în acest univers decadenţial este capacitatea ei de a se transpune dincolo de ritmul cotidian al imposibilităţii de a-şi evidenţia capacităţile lingvistice şi intelectuale, de a se afirma ca entitate demnă de respect, dincolo de mentalitatea occidentală care în mod normal ar recţiona revoltător de drastic la un tratament de o asemenea anvergură, dar şi dincolo de comportamentul nipon capabil a accepta în tăcere regulile care vin de la conducerea concernului, printr-o atitudine onirică : „chiar lângă uşa liftului era un imens perete de sticlă. Mă jucam, în acele clipe, „de-a saltul în peisaj”.
Îmi lipeam nasul de fereastră şi, mental, mă lăsam să cad. Oraşul era atât de departe dedesubtul meu: până să mă strivesc de sol, mi-era îngăduit să privesc o grămadă de lucruri.”
Aşa trece Amelie-san de la ochakumi ( activitea de a servi ceaiul colegilor si care aduce aminte de tăcerea in care se celebrează ceremonia ceaiului), la distribuirea corespondenţei, la clasarea datelor contabile („Numeam asta seninătate facturieră”), până la „înaintătoare-întorcătoare de calendare”.
Pe tot acest parcurs Amelie îşi învinge temerile umane: „Ce bine era să trăieşti fără orgoliu şi fară inteligenţă! Hibernam.”, complăcându-se într-o stare de „dolce far niente” care o amuză deseori şi-i întăreşte capacitatea psihică, chiar dacă recunoaşte: „am devenit contabilă la Yumimoto. Şi cred că mai jos de-atât nu puteam coborî” măsura de acceptare a ridiculităţii maxime nu a fost atinsă. Ca urmare a caracterului si educaţiei occidentale, Amelie, dupa ce asistă la înjosirea publică a şefei sale, Fubuki, faţă de care, în pofida tuturor conflictelor, avea o admiraţie de netăgăduit, încearcă să o consoleze surprinzând-o în timp ce-şi varsa lacrimile, departe de ochii lumii, într-un cuvânt îi observă flebeţea şi umilinţa mult mai mult decât este permis într-un mediu nipon, fapt care îi atrage ura acestei din urmă:
” Se îndreptă spre mine, cu Hiroshima sticlindu-i într-un ochi şi Nagasaki în celălalt” şi ca atare primeşte pedeapsa ultimă: ridiculizarea şi coborarea pe ultima treaptă ierarhica, cea mai injositoare de altfel „, misiunea finală: curăţarea budelor „, chiar in faţa acestei degradări sociale autoarea reacţionează cu haz şi autoironie fina: „îmi permit să subliniez gama extraordinar de largă a talentelor mele, capabile să cânte în orice registru, de la Dumnezeu pînă la madam Pipi.” Dorinţa ei de a deveni niponă o face sa nu decadă în reacţii occidentale, cum ar fi aceea de a demisiona, se încurajează pe sine: „o să rezist. o să mă comport ca o niponă.”, dar exutoarul acestei rezistenţe este înca o dată „exerciţiul defenstrării” :
„Toaleta pentru doamne a companiei era minunată, căci lumina venea printr-un perete de sticlă, în universul meu, acesta căpătase o importanţă colosală: petreceam
ore-n şir în picioare, cu fruntea lipită de sticlă, jucîndu-mă de-a saltul în gol. îmi vedeam corpul căzînd, mă afundam în căderea asta vertiginoasă până ameţeam. Din acest motiv, afirm că nu m-am plictisit la postul meu nici măcar o clipă.”
Amelie conchide cu dragostea ei faţă de expresia japoneza „uimire şi cutremur” (” în vechiul protocol imperial nipon, se stipula că împăratului trebuie să i te adresezi cu „uimire şi cutremur”) fiind un fel de justificare a atitudinii ei, respect imparatul şi la masa lui joc aşa cum îmi cântă, dar asta fără a mă înjosi în proprii mei ochi, căci dincolo de pseudo-umilinţă există o fereastră eliberatoare : „Fereastra era frontiera dintre lumina oribilă şi minunatul întuneric, dintre toaletă şi infinit, dintre igienic şi imposibil de spălat, dintre apa pe care-o tragi şi cer. Câtă vreme vor mai exista ferestre, pînă şi cea mai măruntă fiinţă omenească de pe pământ îşi va avea partea sa de libertate.”
Revin la intro-ul acestei invitaţii la lectură, am realizat câţi dintre noi trecem prin momente în viaţă de care vrem să uitam, momente care ne pun în inferioritate şi în imposibilitatea de a ne arata adevarata valoare, dar câţi dintre noi reuşim să depăşim acest moment şi să dăm o altă valoare experienţei negative, să ne amintim că „in tot răul e şi un bine” sau „ceea ce nu ne omoară, ne face mai puternici” (Friedrich Nietzsche ), dacă am reuşi să depăşim piedicile, capcanele pe care ni le întindem cu sau fără voia noastra, sa trecem munţii cu autoironia şi hazul de necaz, cred ca am ridica ştacheta intelectuală şi psihologică a eu-lui nostru occidental cel puţin cu un munte peste medie.
Suntem cu atât mai liberi cu cât suntem mai mult noi înşine în interiorul nostru şi cu cât reuşim să ne transformăm decăderile într-o oază de inspiraţie sau în puterea de a fi liber interior şi sincer până în măduva oaselor cu eu-l propriu. Însă pentru a avea capacitatea de a ne elibera si putiinţa de a fi sinceri, trebuie să ne cunoaştem pe noi înşine, dar despre cunoaşterea de sine am să vorbesc într-un articol dedicat altei cărţi scrisă de Amelie Nothomb şi anume Catilinarele.
Celor care nu au citit Amelie NothombAmélie_Nothomb_14_mars_2009 le recomand să înceapă cu „Uimire şi cutremur” pentru a-şi face o imagine despre tipul de scriere al autoarei şi despre universul abordat, cei care aţi citit Nothomb şi aţi rămas dezamăgiţi, nu cred că această carte vă va schimba părerea despre ea, registrul fiind adeseori acelaşi : o accentuare a situaţiilor criză de natură psihologică sau socială, însă poate fi o lectură uşoară de călătorie, din curiozitate sau de dragul umorului negru din care mai desprindem şi o morală sau două.
UPDATE găsiţi romanul integral aici

17 comentarii

  1. In primul rand din curiozitate voi cauta sa citesc aceasta carte. In la doilea rand mi-a placut enorm acest fragment: “Toaleta pentru doamne a companiei era minunată, căci lumina venea printr-un perete de sticlă, în universul meu, acesta căpătase o importanţă colosală: petreceam
    ore-n şir în picioare, cu fruntea lipită de sticlă, jucîndu-mă de-a saltul în gol. îmi vedeam corpul căzînd, mă afundam în căderea asta vertiginoasă până ameţeam. Din acest motiv, afirm că nu m-am plictisit la postul meu nici măcar o clipă.”

    Superb…


  2. M-ai făcut şi pe mine foarte curios, chiar dacă am pe noptieră un teanc de cărţi care abia aşteaptă să fie citite. Uneori am senzaţia că asta este cea mai mare calamitate – să nu ai timp să citeşti tot ce ţi-ai propus. Aş evada undeva, departe, cu cărţile după mine. Dar nu se poate…


  3. Dincolo de modul avizat cu care faci tu lectura unei cartzi, ceea ce ma determina sa caut cartea este felul in care itzi iei morala, mesajul. Dintr-o carte intreaga, ai ales un pasaj care prin dramatism ar putea fi cel mai dureroros- tu il faci sa fie cel mai special. Combini, intr-un fel, fortza psihologica a autoarei cu puterea ta de a innobila lucrurile marunte- apasatoare pentru unii; de a-tzi spuneincurajator- maine va fi mai bine. Si se intampla sa fie.
    Am citit in iarna asta o asemenea carte. Chiar am simtzit nevoia sa o prezint. Cred ca am s-o prepun aici.
    O zi frumoasa itzi doresc!
    Itzi multzumesc pentru o dimineatza care imi arata ziua altfel!


  4. Stiam povestea – oare de unde? Mi-o povestise cineva – cred ca este si un film… s-a facut vreo ecranizare? Oricum ar trebui citita – pare scrisa intradevar cu un altfel de umor… si e o lectie de viata.

    Si eu sunt de parere ca nu poti fi cu adevarat tu însuti, daca n-ai coborit la un momnet dat suficient de jos, astfel încit prin revenire sa le asezi lucrurile la nivelul corespunzator real! Este singurul mod de a percepe corect realitatea.


  5. Shtii, Gala?
    Am citit de doua ori o carte( mi s-a intamplat rar sa fac lucrul asta , dar am facut-o, nu neaparat pentru ca era formidabila, ci pentru ca era”altceva”).Se numeshte ” Taina stelelor”, de Dan Claudiu Tanasescu_ medic de profesie, bun prieten cu Marin Preda, acum face politica.
    Este o carte despre tzigani. Viatza lor are ceva magic,dincolo de asprime/saracie/trivialitate..Este altceva, ce iese din tipare. Cand am citit, ma gandeam ca mi-ar placea, macar pentru o zi, sa fug din lumea mea in lumea lor. Acum n-ash mai avea curaj.
    Mi s-a mai intamplat sa ma cucereasca alte doua cartzi, total diferite ca mesaj, abordare, tehnica scrisului. Una este ” Alchimie babiloniana”, de Mircea Eliade.Un alt fel de lume- am comentat-o aici pe blog- a doua postare , se cheama- Un alt fel de a-l citi pe Eliade, decembrie- ianuarie 2009( cred). Alta este o carticica- proza scurta de Mariana Siposh- si ea face acum politica.
    Cred ca sunt lumi in unele cartzi cu care fiintza noastra, in intimitatea ei cea mai tainica, daca adjectivul asta poate avea grade de comparatzie, cu care rezoneza..
    Apoi se nashe fascinatzia…
    O zi frumoasa!


  6. Imi place ideea acestei carti. Cand te gandesti ca sunt atati oameni care pleaca din tara lor sa se afirme, sa-si caute un rost intr-o societate cu totul diferita de cea din care pleaca.Iar apoi cu toate greutatile si piedicile, ei se incapataneaza sa ramana peste hotare sperand ca ceva mai bun e pe cale sa se intample si sa le schimbe viata cu 180 de grade. Oare nu ne numaram si noi printre acei oameni?


  7. chiar daca oot ‘incarc pagina; cu ;amprenta-mi’, asteapta-ma la miez de noapte ce voi veni !!! nu ca sa ma cutremur, ci sa ma uimesti tu din nou ! imi e un doooor de tine !


  8. paul
    am sa pun zilele aceste romanul pe blog asa cei care pot citi online sunt invitatii mei🙂
    pasajul acela m-a atras si pe mine

    cristian
    greu de fugit cu cartile dar daca gasesti o modalitate sa-mi dai de stire🙂

    gina
    eu am adus in fata ochilor cartea n-am facut nimic extraordinar, autoarea este cea care face aceasta transformare
    cat despre cartile aduse de tine…ar trebui sa le luam pe rand…iti lansez o invitatie la concursul promovez lectura pe care il continua tamada, poate te inscrii cu o recenzie despre ” Taina stelelor”, de Dan Claudiu Tanasescu; suna foarte incitanta, eu sunt o admiratoare a universului tiganilor din vechime; cei adevarati cu satre dansuri si cantece la foc de tabara🙂
    alchimie babilonia m-a marcat si pe mine dar aici e vorba de o mare dragoste fata de eliade
    de Mariana Sipos n-am auzit; poate imi spui mai multe

    manon
    filmul e francez Stupeur et Tremblements d’Alain
    Corneau 2003🙂
    probabil l-ai vazut si asta ti-a creat senzatia de deja vu

    deea
    toti avem vise implinite sau nu, putem sa ne numaram printre cei care isi cauta destinele🙂

    ana
    uimirea vine de la carte🙂
    te astept


  9. Gala
    eu astept sa il citesc online. si dupa aceea pot interveni.
    din pacate accesul la carte in MD este destul de greoi.
    iar in rusa nu vreau sa o citesc.
    desi e gresit. ma incapatanez si eu uneori. si persist. ma duc la leapsa ta sa iti fac interpretarea. te-am lasat la urma pentru ca te cunosc cel mai bine si aveam nevoie de exercitiu ca sa ma pot indeparta suficient de imaginea subiectiva pe care mi-am creat-o🙂


  10. Mersi pentru UPDATE…


  11. cristian
    cu multa placere astept un cuvant dupa lectura🙂
    angela
    la update il poti citi, citeste-l si in franceza, eu am simtit diferenta🙂


  12. Am sa ma interesez de carte imediat ce ajung inapoi in tara. Sunt curioasa sa aflu mai multe de peripetiile Ameliei.


  13. […] Gala descrise starea naţiunii: Uimire şi cutremur în blogosferă. Ridicolul se depăşeşte prin sinceritate? Până acum, bloggerul Cosmin s-a dovedit ridicol. Va încerca, oare, şi un exerciţiu de sinceritate, mărturisindu-şi vinovăţia? […]


  14. Cris
    daca nu click pe update:)
    Vania
    asteptam sa vedem cum iese cosmin din rusine poate cutremura blogosfera pana la urma🙂


  15. si mie imi place ameli nothomb, zilele trecute am visat-o ca eram impreuna undeva pe la sighisoara si cautam sa restauram catedrale sasesti. mi-a placut verbul din cronica Galei!

    cu drag,

    Dan Mircea


  16. Excelenta cartea!


  17. Sunt fascinata de Japonia si tot ce presupune ea, de la istorie, traditii, literatura, film, gasronomie si stampe, fascinatie care m-a adus sa citesc doua din cartile lui Amelie Nothomb. Paradoxal, prima a fost „In necunostinta de cauza”, a carei actiune se petrece paralel cu cea din „Uimire si cutremur”, dar cu o diferenta majora intre cele doua. Pentru a pastra stupoarea, Amelie cred ca a preferat sa nu vorbeasca despre relatia ei cu Rinri sau despre cat de minunat descoperea si savura Japonia in „In necunostinta de cauza”, m-am lasat purtata pe aripile perplexitatii. Poate nu voi ajunge sa ii inteleg niciodata pe japonezi, ale caror reactii si caractere ma surprind de fiecare data. Am ramas cu multe lucruri din aceasta carte, cu ideea ca umilinta nu e niciodata maxima, poate merge mai mult de atat, dar daca o faci cu demnitate, ai sanse sa nu iti pierzi mintile! O recomand cu caldura, ca pe un joc abstract al mintii umane, cu toate ca se joaca cu latura psihologica, este o carte usoara, fara incarcatura sau greutatea psihozei …



Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

  • cadran

    Mai 2009
    L M M M V S D
    « Apr   Iun »
     123
    45678910
    11121314151617
    18192021222324
    25262728293031
  • Blog Stats

  • Categorii

  • Mai 2009
    L M M M V S D
    « Apr   Iun »
     123
    45678910
    11121314151617
    18192021222324
    25262728293031
  • %d blogeri au apreciat asta: