Archive for Iulie 2009

h1

despre cum se cântă fericirea

31/07/2009

Pentru că astăzi se împlinesc 65 de ani de la moartea lui Antoine de Saint-Exupéry, am să vă las fragmentul meu preferat din „Micul prinţ”, care zic eu că ne poate învăţa totul în prietenie, în dragoste, în viaţă şi despre fericire.

„Vulpea tăcu şi îl privi îndelung pe micul prinţ:
– Te rog… domesticeşte-mă! spuse ea.
– Aş vrea mult, răspunse micul prinţ, dar nu am prea mult timp. Am de găsit prieteni şi multe lucruri de cunoscut.
– Nu cunoşti decît lucrurile pe care le domesticeşti, spuse vulpea. Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Ei cumpără de la negustori lucruri făcute de-a gata. Dar cum nu există negustori care să vîndă prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Dacă vrei un prieten, domesticeşte-mă.
– Ce trebuie făcut? spuse micul prinţ.
– Trebuie să fii foarte răbdător, răspunse vulpea. Te vei aşeza mai întîi ceva mai departe de mine, cam aşa, în iarbă. Te voi privi cu coada ochiului şi tu nu vei zice nimic. Vorbirea e izvor de neînţelegeri. Dar în fiecare zi te vei putea aşeza ceva mai aproape…
– A doua zi micul prinţ reveni.

– Ar fi fost mai bine să fi revenit la aceeaşi oră, spuse vulpea. Dacă vii, de exemplu, la ora patru după-amiaza, voi începe să fiu fericită de la ora trei chiar. Cu cît timpul va trece, cu atît voi fi mai fericită. La ora patru voi fi agitată şi neliniştită; voi descoperi fericirea! Dar dacă vii fără nici o socoteală, nu voi şti la ce oră să îmi pregătesc inima… trebuie ritualuri.
– Ce este un ritual? zise micul prinţ.
– E ceva cu totul uitat, spuse vulpea. Este ceva care face ca o zi sa fie diferită de alte zile, o oră de alte ore. Există un ritual, spre exemplu, la vînătorii mei. Ei dansează joia cu fetele din sat. Atunci joia este o zi minunată! Mă duc să mă plimb pînă în vii. Dacă vînătorii ar dansa nu se ştie cînd, zilele ar fi toate la fel şi eu nu aş avea deloc vacanţă.
Astfel, micul prinţ o domestici pe vulpe. Dar o dată şi o dată, ora plecării fu aproape:
– Ah! făcu vulpea… voi plînge.
– E vina ta, zise micul prinţ, eu nu ţi-aş fi dorit răul, dar tu ai vrut să te domesticesc…
– Bineînţeles, spuse vulpea.
– Dar tu o să plîngi! zise micul prinţ.
– Bineînţeles, răspunse vulpea.
– Atunci nu cîştigi nimic din asta!
– Ba cîştig, zise vulpea, gîndeşte-te la culoarea grîului.
Apoi adaugă:
– Mergi să revezi trandafirii. Vei înţelege că al tău este unic pe lume. Vei reveni să îmi spui adio, iar eu îţi voi face cadou un secret.”

Şi o minunăţie de Franz Liszt ( de la al cărui deces se împlinesc 123 de ani) „Rapsodia ungară”, în interpretarea orchestrei simfonice din Budapesta „O sută de viori gitane”

Din punctul meu de vedere aceasta e o bucată mare de fericire. Înfruptaţi-vă din plin!

h1

30 iulie – PS I Love You

30/07/2009

Poftiţi şi alegeţi dintre sărbătoriţii de astăzi. Cum sunt pe fugă, am să vă las pe voi să faceţi conexiuni între ei să vedem unde ajungem. Poate la poezie, la amintiri , la destăinuri sau rămânem la muzică.

Sincer, aş fi bucuroasă să vă lăsaţi imaginaţia să zburde (sic!), fiindcă tot vorbeam în postul anterior că orice este posibil cu ajutorul imaginaţiei, şi să conturaţi o poveste plecând de la muzichiile aduse azi, am putea să-i spunem „P.S. I love you ” să rămânem în tonul filmului cu Hilary Swank.

It’s up to you!

Paul Anka

Kate Bush

Calogero

Hilary Swank

h1

se faire trancher l’œil sau schimbarea opticii, orice este posibil cu ajutorul imaginaţiei

29/07/2009

Totul porneşte de fapt de la interpretarea pe care ochiul nostru, organul recepetiv vizual o dă imaginii, de modul în care urechea percepe sunetul şi de capacitatea noastră de a da sensuri şi forme acestora.

Misterul este intriga acestor universe, deznodământul ne aparţine, iar muzica pe care o aud de câte ori mă opresc în aceste dimensiuni e :

Pentru că azi se împlinesc 26 de ani de la decesul lui Luis Bunuel, el este cel care ne va conduce în universurile în care totul depinde de interpretarea oculară, într-o epocă de aur, „L’age d’or”, adevărat chef-d’œuvre al cinematografiei suprarealiste, proiectat în anul 1930 şi interzis până în 1981 datorită apropourilor evidente faţă de creştinism, reguli şi morală.

Doi amanţi care trăiesc o dragoste efemeră şi care nu ţin cont de convenţii de nicio natură fie ea socială, familială sau de interdicţii religioase ori sexuale.

Libertate totală, despre asta vorbesc cei doi scenarişti ai filmului, cine altcineva decât Dali şi Bunuel, prin scenele alegorice interpretate de Gaston Modot şi Lya Lys, alături de vocea lui Paul Eluard.

Alegoriile sunt presărate cu umor negru şi muzică clasică ( Beethoven, Mozart, Richard Wagner, Franz Schubert ).

Şi evident că nu rezist tentaţiei şi mă mai opresc asupra unui alt film, un scurt metraj de fapt, tot în scenariul celor doi (Dali şi Bunuel) şi care poate fi considert drept manifest al suprarealismului, Un chien andalou.

Cei doi au ales imagini suprizătoare care le treceau instantaneu prin minte îndepărtând orice imagine care putea avea legătură cu noţiuni şi cunoştiinţe dobândite de ei anterior prin educaţie sau cultură.

Apărut în 1928, filmul a şocat prin scena ochiului, scenă terifiantă care de altfel i-a şi atras cenzura în multe ţări.

Tranşarea ochiului apare din primele minute din film, Bunuel cu ajutorul unei lame de ras secţionează ochiul unei femei( de fapt s-a folosit un ochi de bovină).
Scena este de altfel cea mai importantă din film şi cea care va duce la înţelegerea mesajului artistic.

Mă întorc la ceea ce spuneam la început, ochiul este organul receptiv, însă pentru a putea vedea lucrurile din altă perspectivă trebuie schimbată modalitatea de recepţionare a informaţiei. Asta ne transmite Bunuel şi Dali, acesta este suprarealismul, modul de a privi diferit.

Avertismentul brutal pe care îl face Bunuel coincide de fapt cu modul de apariţie al suprarealismului şi exprimă necesitatea unei transformări bruşte a privirii receptorului.

Filmul abundă în elemente simbolice regăsite de altfel şi în pictura lui Dali : măgarul mort, pianul, erotismul, furnicile, dentelaria de Vermeer.

Păstrând tenta „neagră” amintesc astăzi de actriţa Maria Ouspenskaya, născută tot în 29 iulie şi cunoscută în rolul ghicitoarei Maleva din The Wolf Man (1941) şi din Frankenstein Meets the Wolf Man (1943).

The Wolf Man după un scenariu scris de Curt Siodmak în regia lui George Waggner cu Lon Chaney, Béla Lugosi şi Maria Ouspenskaya, este un horror clasic.

Universul negru, al misterului şi terorii ne deschide aici porţi spre tematica identităţii şi spre cunoaşterea de sine, iată aşadar o modalitate antecedentă suprarealismului de schimbare a opticii. Şi mă duc cu gândul la Hesse şi la autocunoaştere, dar despre „Lupul de stepă” am să revin într-o altă postare.

Tot în tematica aceasta se încadrează şi picturile Ximenei Armas născută la 29 iulie 1946 la Santiago de Chile şi stabilită în Franţa, a cărei operă se ascunde, musteşte de mister.

Ximena Armas nu dezvăluie nimic, personajele sale se îmbracă în umbră, umbra este cea care ne atrage în universul oniric al artistei care ne învăluie şi ne captează atenţia incitându-ne să descoperim sensuri şi simboluri, să privim tablourile din toate unghiurile posibile, cu un ochi dezbrăcat de frustrări şi idei preconcepute.
inquietude- ximena armas

Personajele sale sunt vag prezentate, diafan şi sumbru totodată, poate tocmai datorită sorgintei lor onirice. Pictura ei mi se pare de-a dreptul poezie. O privire a unui „ochi secţionat” în centrul universului lor ne poate vorbi despre visele noastre în care subiectul (noi ) se apropie de obiectiv fără a-l atinge, sporind astfel intensitatea tentaţiei.

Şi pentru ca universul acesta al lucrurilor altfel privite să poată fi cuprins mai uşor m-am gândit să-l aşez într-o matrice, poate fi ea spirală pentru a continua ideea eternităţii de ieri, poate fi una lirică. Deşi net diferită de universul creat anterior, rămâne matrice primitoare fiindcă depinde de ochiul care o priveşte şi o transformă în imaginaţie.

Matricea aparţine unui poet american, Stanley Kunitz, care ar fi împlinit azi 104 ani, dar care a dispărut în 2006, şi care a primit Bollingen Prize pentru activiatea sa poetică de-a lungul vieţii.

The Layers

I have walked through many lives,
some of them my own,
and I am not who I was,
though some principle of being
abides, from which I struggle
not to stray.
When I look behind,
as I am compelled to look
before I can gather strength
to proceed on my journey,
I see the milestones dwindling
toward the horizon
and the slow fires trailing
from the abandoned camp_sites,
over which scavenger angels
wheel on heavy wings.
Oh, I have made myself a tribe
out of my true affections,
and my tribe is scattered!
How shall the heart be reconciled
to its feast of losses?
In a rising wind
the manic dust of my friends,
those who fell along the way,
bitterly stings my face.
Yet I turn, I turn,
exulting somewhat,
with my will intact to go
wherever I need to go,
and every stone on the road
precious to me.
In my darkest night,
when the moon was covered
and I roamed through wreckage,
a nimbus-clouded voice
directed me:
„Live in the layers,
not on the litter.”
Though I lack the art
to decipher it,
no doubt the next chapter
in my book of transformations
is already written.
I am not done with my changes.

Stanley Kunitz spunea :””The imagination is a deep-sea diver that rakes the bottom of the poet’s mind and dredges up sleeping images. . . If we go deep enough, we may discover the secret place where our key images have been stored since childhood.”
Imaginaţia este un fel de prelungire a ochiului, secţionarea ochiului înseamnă eliberarea imaginaţiei, iar universul pe care l-am construit aici sper să reprezinte lama lui Bunuel, care taie în realitatea vie şi lasă misterul şi imaginaţia să se desfăşoare.

Bonus pentru că aţi avut răbdare cu această postare; imaginaţia dă formă până şi imposibilului :
„Faro faro l’impossibile
che per te diventa possibilita
saro saro imprevedibile…..
bacero i tuoi piedi stanchi e dormirai ”

h1

ziua cu hipnoză

28/07/2009

Despre spirală se spune că evocă evoluţia unei forţe, a unei stări.
Spirala evidenţiază apariţia mişcării circulare şi o întreţine, prelungind-o la infinit. Ea este astfel simbolul dezvoltării, al continuităţii ciclice, al progresiei.

Adânc legată de simbolismul lunii, al vulvei şi al cochiliei, spirala vorbeşte despre evoluţie fiinţei spre eternitate, fiinţa confruntată totodată cu vremelnicia mişcării.

Spirala poate însemna moarte şi renaştere, fecunditate şi iniţiere.
O intâlnim totodată şi în forma şarpelui ( în special la kundalini), in reprezentarea triunghiului furtună-tunet-fulger şi pământ-lună-soare. Se apropie de simbolismul roţii, însă trece dincolo de temporalitatea acesteia prin capacitatea sa de regenerare, de evoluţie.

Însă în majoritatea civilizaţiilor forţa ei constă în reprezentarea călătoriei sufletului după moarte.
Eu aş merge mai departe şi aş spune că spirala reprezintă călătoria în sine, călătoria sufletului în genere şi nu doar o călătorie după moarte. Regenerarea, evoluţia se poate obţine numai printr-o călătorie, iniţiatică evident, şi care poate trece prin diferite registre: cel spiritual-religios în care vorbim despre călători sufletului spre mântuirea prin credinţă, cel al reproducerii, mântuirea prin fecunditate, cel al iubirii, mântuirea prin atingerea unui stadiu al dăruirii absolute şi nu în ultimul rând cel al artei, mântuirea prin creaţie.

Aici şi intenţionez să mă opresc fiindcă astăzi se împlinesc 122 de ani de la naşterea lui Marcel Duchamp, unul dintre artiştii care au insistat cel mai mult asupra spiralei. În primul rând prin pelicula Anemic Cinema, prin crezurile sale, în care considera elicea element perfect, iată ce îi spunea lui Brâncuşi : „Painting is washed up. Who will ever do anything better than that propeller? Tell me, can you do that?” şi prin picturile sale

sau obiectele sale ready made .

În toate întâlnim spirala reluată sub o formă sau alta. Duchamp era preocupat de viteză, de timp, de descompunerea elementelor şi transformarea lor, aşa ajunge şi la cinematografia optică prin filmul său alb negru ( 35 de mm) din 1925, Anemic cinema .

Fimul prezintă plăci rotative numite mai apoi les Rotoreliefs. Aceste plăci care se învârt dezvăluie jocuri optice, jocuri de cuvinte şi geometrie care vorbesc de renaşterea artei în primul rând, de transformarea lumii înconjurătoare prin simpla raportare la infinitul mişcării :

Rămânând în acelaşi registru al spiralei şi al mişcării spre infinit, mă opresc la unul dintre fondatorii grupului Pink Floyd şi anume Richard Wright, „omul de la clape”, care dacă n-ar fi dispărut prematur astăzi avea 66 de ani şi a cărui muzică psihadelică îmi lasă aceeaşi senzaţie de mişcare spiralică:

şi pentru că în urmă cu câteva luni scrisesem despre David Gilmour, îi aduc aici împreună în geometria lirică:

I can take or leave it
Won’t be the woebegone
Don’t need a model universe
To hang your pictures on
You hide somewhere you die somewhere
And then this senseless thought
By hating more, you’re feeling more
And that’s how you get caught…
They’re never gonna make it easy
Of this you can be sure…
I greet you from your wildereness
I’ll stay inside your door
There is no cage or prison
They have no fence too tall
You die more times than anyone
And there’s still no place to fall
They’re never gonna make it easy
This comes down from above
I have no realm, no secret realm
I dream to be at the heart of love
A part of love…

I bet you can’t conceal it
But its just the dead end track
I’ll cover you like the driving snow
and then i’ll bring u back

You see, you feel… you feel like a
unfurled and gently blown
and there before ur opening eyes
the self u never know
they’re never gonna make it easy
of this you can be sure!
you feel alive
your heart untied
and loved forever… moree…….
they’re never gonna make it easy
this comes down from above
you eel alive
your heart untied
and loved forever… moree……. ”

Văd spirala prin prisma lor, văd spirala ca pe o formă a călătoriei ori de câte ori vreau să evadez din lume, din mine, din cercuri vicioase, de spirală m-am agăţat întotdeauna căci pentru mine spirala este imaginaţia turbion care mă aspiră în interiorul său şi mă poartă în lumi regenerate, mântuite, artistice şi pline de forţă totodată.

Supliment muzical pentru cei care sunt hipnotizaţi, îndrăgostiţi, ahtiaţi după Pink Floyd, o melo „spiralată” în turbionul Galei : ( voce Richard Wright)

„If”

If I were a swan, I’d be gone.
If I were a train, I’d be late.
And if I were a good man, I’d talk with you more often than I do.
If I were to sleep, I could dream.
If I were afraid, I could hide.
If I go insane, please don’t put your wires in my brain.
If I were the moon, I’d be cool.
If I were a book, I would bend.
If I were a good man, I’d understand the spaces between friends.
If I were alone, I would cry.
And if I were with you, I’d be home and dry.
And if I go insane, will you still let me join in with the game?
If I were a swan, I’d be gone.
If I were a train, I’d be late again.
If I were a good man, I’d talk to you more often than I do.

Unde sunt spiralele voastre?

h1

În căutarea autorului de luni

27/07/2009

Tainiţa este adîncă si din piatră; forma ei, aceea a unei emisfere aproape perfecte, chiar dacă pardoseala (care e tot din piatră) este ceva mai mică decît cercul maxim, fapt ce agravează întrucîtva sentimentele de opresiune şi de vastitate. Un zid median o desparte în două; deşi foarte înalt, acesta nu atinge partea superioară a boltii; de o parte mă aflu eu, Tzinacân, mag al piramidei lui Qaholom, pe care Pedro de Alvarado a ars-o; de cealaltă parte se află un jaguar, care măsoară, cu tainici paşi egali, timpul şi spaţiul captivităţii. La nivelul solului, o fereastră înaltă, prevăzută cu drugi, întrerupe zidul central. La ceasul fără umbră [amiaza], deasupra se deschide un chepeng, si un temnicer, pe care anii au izbutit, încet, să-1 şteargă, manevrează un scripete de fier şi ne coboară, la capătul unei frînghii, ulcioare cu apă şi bucăţi de carne. Lumina pătrunde în hrubă; în clipa aceea pot vedea jaguarul.
Am pierdut socoteala anilor pe care i-am trăit zăcînd în beznă; eu, care odinioară eram tînăr şi puteam să mă mişc prin hruba aceasta, nu mai fac altceva decît să aştept, în atitudinea propriei mele morţi, sfîrşitul pe care mi-1 pregătesc zeii. Cu pătrunzătorul cuţit de cremene am deschis pieptul atîtor victime şi, iată, acum n-aş mai fi în stare, fără a folosi magia, să mă ridic din pulbere.
în ajunul arderii Piramidei, oameni coborîţi de pe cai uriaşi m-au chinuit cu fiare înroşite în foc, voind să afle, de la mine, ascunzişul unei comori de taină. Au doborît, sub ochii mei, idolul zeului, însă acesta nu m-a părăsit şi am răbdat caznele fără a scoate o vorbă. M-au sfîşiat, m-au frînt, m-au schilodit şi apoi m-am deşteptat în temniţa aceasta, din care nu voi ieşi în viaţa-mi muritoare.
Rob al fatalităţii de a face neapărat ceva, de a popula într-un fel sau altul timpul, am încercat să-mi amintesc, în umbra mea, tot ce ştiam. Nopţi după nopţi am irosit, silindu-mă să-mi amintesc numărul unor şerpi de piatră sau forma unui arbore medicinal. Astfel am izbutit să birui anii, astfel am luat din nou în stăpînire toate cîte îmi aparţinuseră cîndva. într-o noapte am simţit că mă apropiam de o amintire anume; înainte de a vedea marea, drumeţul simte o nelinişte în sînge. Cîteva ceasuri mai tîrziu, amintirea a început să mi se desluşească; era una din datinile privitoare la zeu. Acesta, prevăzînd că la sfîrşitul vremurilor aveau să se petreacă o seamă de nenorociri şi pustiiri, alcătuise, în ziua cea dintîi a Firii, o scriptură magică, în stare să alunge acele rele. O scrisese astfel încît să ajungă la cele mai îndepărtate generaţii şi să nu fie vătămată de întîm-plare. Nimeni nu ştie unde va fi scris-o, nici cu ce caractere, dar sigur este că ea dăinuie, în taină, şi că o va citi unul din cei aleşi. M-am gîndit că ne aflăm, neîndoielnic, la sfîrşitul vremurilor şi că destinul meu de ultim sacerdot al zeului îmi va îngădui privilegiul de a dezlega acea scriptură. Faptul că mă găseam înconjurat de zidurile unei temniţe nu izbutea să-mi zădărnicească speranţa; de mii de ori văzusem, poate, inscripţia lui Qaholom, şi nu-mi mai rămînea decît s-o înţeleg.
Gîndul acesta mă însufleţi şi îmi provocă un soi de ameţeală. Pe faţa pămîntului există forme străvechi, forme incoruptibile şi eterne; oricare dintre ele ar putea fi simbolul căutat. Cuvîntul zeului ar putea fi un munte, sau un rîu, sau chiar împărăţia, sau aşezarea aştrilor. însă de-a lungul vea¬curilor munţii se netezesc, şi drumul unui rîu se abate adesea din făgaş, împărăţiile cunosc schimbări şi pustiiri, iar aşezarea aştrilor e schimbătoare. Pe bolta cerului e nestatornicie. Muntele, ca şi steaua sînt indivizi, şi indivizii sînt supuşi pieirii. Am căutat de aceea altceva, mai tenace,, mai puţin vulnerabil. M-am gîndit la generaţiile de cereale, de ierburi, de păsări, de oameni. Propriul meu chip e, poate, purtătorul formulei magice, poate că sînt, eu însumi, capătul propriilor mele căutări. Pradă acestor îndoieli mă aflam cînd mi-am adus aminte dintr-o dată că unul din atributele zeului este jaguarul.
Atunci sufletul meu s-a simţit copleşit de înduioşare. Mi-am închipuit prima dimineaţă a timpului, mi l-am închipuit pe zeul meu încredinţînd mesajul blănii vii a jaguarilor, care aveau să se împreune şi să se înmulţească La nesfîrşit, în peşterile adînci, în păpuriş, pe insule, pentru ca cei din urmă oameni să-1 primească. Mi-am închipui! această reţea de tigri, acest fierbinte labirint de tigri ce aveau să răspîndească spaima peste păşuni şi în turme doar ca să se păstreze un desen. în jumătatea cealaltă a hrubei se afla un jaguar; în faptul că-mi era vecin am desluşit o confirmare a ipotezei mele, precum şi o tainică favoare.
Ani lungi am învăţat apoi ordinea şi configurarea petelor. Fiece oarbă zi îmi acorda o clipă de lumină, şi astfel am putut statornici în minte negrele forme ce brăzdau blana galbenă. Unele dintre ele erau făcute doar din puncte; altele alcătuiau dungi transversale pe fa|a interioară a labelor; altele, în formă de inel, se repetau. Poate că însemnau acelaşi sunet sau acelaşi cuvînt. Multe aveau marginile roşii.
N-am să vorbesc despre truda-mi istovitoare. Nu o dată am strigat către adînca boltă că e cu neputinţă să descifrez textul acela. Treptat, apoi, enigma concretă în care eram prins a început să mă neliniştească mai puţin decît enigma generică a unei sentinţe scrise de un zeu. Ce lip de sentinţă (m-am întrebat) va fi alcătuit o minte absolută? Am cugetat că nici chiar în limbajele umane nu există propoziţie care să nu implice universul întreg; a spune tigrul înseamnă a spune tigrii care l-au zămislit, cerbii şi ţestoasele pe care el le-a devorat, păşunea din care s-au hrănit cerbii, pămîntul care a fost maică a păşunii, cerul care i-a dat lumină pămîntului. Am cugetat că, în limbajul unui zeu, orice cuvînt e în stare să enunţe această infinită concatenare a faptelor, şi nu doar în mod implicit, ci explicit, şi nu doar în mod progresiv, ci imediat. Cu timpul, noţiunea de sentinţă divină a început să-mi pară puerilă sau blasfematoare. Un zeu, mi-am spus, trebuie să rostească doar un singur cuvînt şi, în cuvîntul acesta, absolutul. Nici un cuvînt rostit de el nu poate fi inferior universului sau mai restrîns decît suma timpului. Umbre sau simulacre ale acestui cuvînt, ce înlocuieşte un întreg limbaj şi toate cîte le cuprinde un limbaj, sînt ambiţioasele şi sărmanele vorbe omeneşti, tot, lume, univers.
într-o zi sau într-o noapte – între zilele şi nopţile mele, ce deosebire poate fi? – am visat că pe pardoseala temniţei se află un fir de nisip. Am adormit din nou, indiferent; am visat că mă trezesc şi că văd două fire de nisip. Am adormit din nou; am visat că firele de nisip se făcuseră trei. S-au înmulţit aşa pînă au umplu! cu totul temniţa şi se făcea că eu muream sub
apăsarea acelei emisfere de nisip. Am înţeles că visez: cu un uriaş efort, m-am deşteptat. Deşteptarea a fost zadarnică. Inumerabilul nisip mă sufoca. Cineva îmi spuse: Nu te-ai trezit cu adevărat, ci numai într-un vis anterior. Acest vis se află înlăuntrul altuia $i tot asa la infinit, si infinită e $i suma firelor de nisip. Drumul pe care va trebui să-1 străbaţi înapoi este interminabil si vei muri înainte de a te fi trezit cu adevărat.
M-am simţit pierdut. Nisipul îmi năpădea gura, însă am strigat: Mei nisipul din vis nu va putea să mă ucidă si nici vise nu există care să stea înlăunlrul altor vise. O strălucire m-a trezit. In bezna de deasupra se strecura un cerc de lumină. Văzui chipul şi mîinile temnicerului, scripetele, frînghia, carnea şi ulcioarele.
Omul ajunge să se confunde, treptat, cu forma destinului său; cu vremea, el se suprapune circumstanţelor vieţii sale. Mai mult decît un dezlegător de enigme sau un răzbunător, mai mult decît un sacerdot al zeului, mă simţeam un întemniţat. Din nesfîrşitul labirint de visuri m-am întors în aspra temniţă ca în propria-mi casă. I-am binecuvîntat ume¬zeala, i-am binecuvîntat jaguarul, i-am binecuvîntat îngustul ochi de lumină, am binecuvîntat bătrînu-mi trup plin de dureri, am binecuvîntat bezna şi piatra.
Atunci s-a petrecut ceea ce nu pot nici să uit şi nici să împărtăşesc. S-a petrecut unirea cu divinitatea, cu universul (nu ştiu dacă vorbele acestea se deosebesc). Extazul nu-şi repetă simbolurile; sînt unii care l-au văzut pe Dumnezeu într-o sclipire de lumină, unii care l-au desluşit într-o spadă sau în învolburările unei roze. Eu am văzut o Roată uriaşă, care nu se afla în faţa ochilor mei, nici în spate, nici în lateral, ci în toate locurile, în acelaşi timp. Această Roată era făcută din apă, dar şi din foc, şi era (cu toate că i se vedea marginea) infinită. înlănţuite, o alcătuiau toate lucrurile care vor fi, care sînt şi au fost, iar eu eram unul din firele acestei urzeli totale, si Pedro de Alvarado, care mă chinuise, era şi el un fir. Aici se aflau cauzele şi efectele şi îmi era de ajuns să văd această Roată pentru a înţelege totul, la nesfîrşit. O, fericire de a înţelege, mai mare decît cea de a născoci ori de a simţi! Am văzut universul şi am văzut rosturile intime ale universului. Am văzut originile despre care vorbeşte Carlea cea Mare. Am văzut munţii care s-au ivit din ape, am văzut primii oameni de lemn, am văzut ulcioarele răzvrătite împotriva oamenilor, am văzut cîinii sfîşiindu-le chipurile. Am văzut zeul fără chip care se află îndărătul zeilor. Am văzut deveniri infinite ce alcătuiau o unică fericire şi, întelegîndu-le pe toate acestea, am ajuns să înţeleg si scriptura jaguarului.
E o formulă de paisprezece cuvinte întîmplătoare (ce par întîmplătoare) şi mi-ar fi de ajuns s-o rostesc cu glas tare pentru a fi atotputernic. Mi-ar fi de ajuns să o rostesc pentru a nărui această temniţă din piatră, pentru ca ziua să năvălească în noaptea mea, pentru ca eu să fiu iar tînăr, să fiu nemuritor, pentru ca tigrul să-1 sfîşie pe Alvarado, pentru a putea să împlînt cuţitul sacru în piepturi spaniole, pentru a zidi iar piramida, pentru a zidi împărăţia ca înainte. Paisprezece silabe, paisprezece cuvinte, şi eu, Tzinacân, aş stăpîni pămînturile pe care le-a stăpînit Moctezuma. Dar ştiu că niciodată nu voi rosti aceste cuvinte, pentru că nu-mi mai amintesc de Tzinacân.
Să moară o dată cu mine taina înscrisă în lungul şir al tigrilor. Cel ce a întrezărit universul, cel ce a întrezărit arzătoarele rosturi ale universului nu se mai poate gîndi la un om, la comunele-i bucurii sau dureri, chiar dacă acel om este el însuşi. Acel om a fost el şi acum atare fapt a încetat de a mai avea vreo însemnătate. Ce însemnătate poate să mai aibă soarta celuilalt, ce însemnătate poate să mai aibă neamul celuilalt, dacă el, acum, este nimeni? De aceea nu rostesc formula, de aceea las ca zilele să mă dea încet uitării, abandonat în beznă.

h1

if not for you…

27/07/2009

Astăzi învârtindu-mă printre cele mai bune piese ale lui George Harrison , la papa, mi-am adus aminte de una dintre melodiile nebuneşti de galateene care astăzi mă urmăreşte cu ardoare.

If not for you
Babe, I couldn’t even find the door
I couldn’t even see the floor
Id be sad and blue, if not for you

If not for you
Babe, the night would see me wide awake
The day would surely have to break
It would not be new, if not for you

If not for you, my sky would fall
Rain would gather, too
Without your love Id be nowhere at all
Id be lost, if not for you

If not for you
The winter would hold no spring
Couldn’t hear a robin sing
I just wouldn’t have a clue, if not for you

If not for you, my sky would fall
Rain would gather, too
Without your love Id be nowhere at all
Id be lost, if not for you

If not for you
The winter would hold no spring
Couldn’t hear a robin sing
I just wouldn’t have a clue, if not for you

If not for you

Pentru că Bob Dylan se ascunde undeva în adâncul sufletului Galei şi-i cântă adesea, pentru că vocea lui este una dintre cele mai senzuale (după cea a lui Al Pacino evident 🙂 ) aş alege varianta aceasta:

Însă o mână imi alunecă prin păr jucându-se ca o adiere cu emoţiile mele şi îmi şopteşte că varianta lui George Harrison e mai tandră:

Dar poate mai bine ar fi să împac şi gala senzuală şi pe cea tandră cu :

Voi ce aţi alege?

h1

26 iulie: concurs-cuvinte de scos din cutia Pandorei

26/07/2009

Am nimerit din nou o zi plină în calendarul Galei, aşa că am ales câte un cuvânt de la fiecare aniversat, sper să vă placă.
-de la Jung asumarea sinelui:
„Soyez ce que vous avez toujours été!”
-de la Bernard Shaw zâmbetul, din adaptarea cinematografică a piesei sale „Pygmalion”, celebrul musical „My Fair Lady”:

-de la Kubrick misterul din „Eyes wide Shut” şi scena mea preferată:

-de la Kevin Spacey splendoarea din „American Beauty”:

-de la Mick Jagger piesa mea de suflet şi dragostea:

„Angie, angie, when will those clouds all disappear?
Angie, angie, where will it lead us from here?
With no loving in our souls and no money in our coats
You cant say were satisfied
But angie, angie, you cant say we never tried
Angie, youre beautiful, but aint it time we said good-bye?
Angie, I still love you, remember all those nights we cried?
All the dreams we held so close seemed to all go up in smoke
Let me whisper in your ear:
Angie, angie, where will it lead us from here?
Oh, angie, dont you weep, all your kisses still taste sweet
I hate that sadness in your eyes
But angie, angie, aint it time we said good-bye?
With no loving in our souls and no money in our coats
You cant say were satisfied
But angie, I still love you, baby
Evrywhere I look I see your eyes
There aint a woman that comes close to you
Come on baby, dry your eyes
But angie, angie, aint it good to be alive?
Angie, angie, they cant say we never tried”

Acum vă propun să luaţi cuvintele şi să le daţi o formă artistică, încercăm un poem ?
Cuvintele:
eu
zâmbet
mister
splendoare
dragoste
(se acceptă şi sinonime)
Ne jucăm, facem încă o zi de poezie, aşa că vă aştept creaţiile cu nerăbdare, apoi decidem împreună la sfârşit care poem e cel mai reuşit şi poate îl recompensăm virtual pe autor/autoare;

  • cadran

    Iulie 2009
    L M M M V S D
    « Iun   Aug »
     12345
    6789101112
    13141516171819
    20212223242526
    2728293031  
  • Blog Stats

  • Categorii

  • Iulie 2009
    L M M M V S D
    « Iun   Aug »
     12345
    6789101112
    13141516171819
    20212223242526
    2728293031