Archive for August 2009

h1

în căutarea autorului de luni X

31/08/2009

„Şi eu care de cîte ori vorbesc cu tine, ceva mă face să aduc vorba despre lucruri provocatoare, aproape agresive, pentru că tu îţi barezi intimitatea, tu nu accepţi nici «reprezentarea obscenităţii» în compania cuiva şi, uite, că pînă şi destinul a vrut ca din prima seară, cînd am fost împreună în vechiul burg transilvan, să vedem, lipiţi unul de altul pe scaune, filmul «Pianista» şi chiar să comentăm după aceea scena violului.

Mă ascultai cu atenţie, ochii tăi rămîneau inerţi, deşi îi interesa ce spuneam, îţi auzeam curiozitatea… te violam?“

h1

Japonia Melei

26/08/2009

IMG_0212
Irasshaimase!=Bun-venit!

Înainte de a saluta, japonezii te întâmpină cu „Bun-venit!”

În mai puţin de doi ani, am avut şansa de-a mă afla în Nihon-Japonia de două ori şi sper să mai ajung şi a treia oară. „Jamais deux sans trois!” Imposibil a relata despre o ţară, un popor, cultura şi civilizaţia niponă în câteva fraze. Deci, un foarte scurt rezumat şi câteva imagini, triate din peste 1000!!!

Ţara Soarelui-răsare, arhipelag situat în Extremul-Orient, e format din insule atât de diferite, încât s-ar putea numi „arhipelagul cu o mie de chipuri”. Un meleag de contraste şi extreme: sakura-cireşi în floare şi mari centre industriale, pieţe pescăreşti populare şi distributoare automatice super-sofisticate, kimonouri-curcubeu şi costume europene sobre.

După ce-ai călătorit cu TGV-ul în Franţa, vrei să testezi şi shinkansen-ul(TGV-ul japonez)… Te urci la Tokyo şi o porneşti spre plajele din sud, de-abia ai timp să vezi defilând rapid prin faţa ochilor peisaje diverse, amestecate, presărate cu orezării şi Fujiyama(numit respectuos Fuji-san de catre autohtoni) undeva, pe fundal, rămas în urmă!
fuji-san
Deodată, zăreşti un şirag de insule şi insuliţe ce înconjoară aceast ţinut magic, dintre care mini-arhipelagul Okinawa, cu plajele sale de nisip alb şi bariera de corali.

Dincolo de cele două megapole Tokyo si Osaka, vitrine uriaşe ale puterii economice şi tehnologice japoneze, se „ascund” mici oraşe şi sate unde tradiţiile seculare continuă să dăinuie.

osaka

tokyo

tokyo

Templele shintoiste, mănăstirile-zen, castelele samurailor păstrează încă nenumărate comori vizibile şi tangibile din epoca medievală.
castle

Acea perioadă îndepărtată în care japonezii trăiau izolaţi de restul lumii, ceea ce nu i-a împiedicat să devină artişti autentici, extrem de talentaţi, ale căror activităţi se continuă în prezent: caligrafia, ikebana(arta florală), ceremonia servirii ceaiului sau portul kimonoului. Acestea sunt mai mult decât un mod de viaţă ancestral: Japonia le-a transformat într-un „modus vivendi”, reuşind să îmbine quasi-perfect tradiţiile cu modernitatea.

grădini zen

Al doilea război mondial a lăsat Japonia într-o stare inimaginabilă de mizerie, de îndoială, de pesimism şi de disperare. Bombardamentele americane au distrus majoritatea oraşelor, nu numai Hiroshima si Nagasaki. Kyoto, vechea capitală imperială, a fost salvat(ă) datorită intervenţiei unui istoric şi profesor francez de literatură japoneză de la Sorbona, care l-a implorat literalmente pe Roosevelt să cruţe acest oraş ce face parte din patrimoniul universal-UNESCO.
kyoto

kyoto

Ruga i-a fost ascultată: Nagasaki a fost „sacrificat” in locul minunatului Kyoto…

Un european care cunoaşte cât de cât istoria acestei ţări nu-şi poate imagina, la faţa locului, ca acum 50-60 de ani japonezii au îndurat foametea! Cu muncă, tenacitate şi perseverenţă acest popor şi-a reconstruit ţara într-o manieră de-a dreptul impresionanată, spectaculară. Miracolul economic din ultimii 40-45 de ani a facut ca Japonia să devină a doua putere economică mondială. Dar ca peste tot, dupa dezvoltare şi creştere economică vertiginoasă, a apărut şi recesiunea. „Dragonul japonez” a cunoscut deja o criză economică serioasă în anii ’90 ce-a durat până în 2000. Încă o dată, Phoenix-Nihon şi insularii săi au renăscut din propria cenuşă! Istoria se repetă şi-n prezent cu actuala criză economică mondială: Japonia zăreşte deja lumina la capătul tunelului, ceea ce nu-i de mirare, deoarece Honshu si Hokkaido comunică între ele prin cel mai lung tunel feroviar submarin din lume de 54 kms!

Japonia şi produsele sale au „invadat” planeta, totul se exportă: cinema, mangas, telefoane mobile, gastronomie.
gastronomie japoneză

Mulţi sociologi susţin că recenta cultură japoneză se afla în concurenţă permanentă cu cea americană pe tot continentul asiatic. Cine-ar fi crezut asta după înfrângerea Japoniei de catre USA în 1945?!…
Pavilionul de aur

Japonia vulcanică şi seismică, la propriu şi la figurat, uimeşte, încântă, fascinează orice vizitator străin…

Arigato, sayonara, mata ne!
Mulţumesc, la revedere şi pe curând!

sakura

h1

Borges despre liric- 110

24/08/2009

Pentru că azi se împlinesc 110 ani de la naşterea lui Jorge Luis Borges, aduc bucăţele din lumea sa şi în lumea Galei să ne liricizeze ziua:

Celui ce mă citeşte

Invulnerabil eşti. Cum, nu ţi-au dat
Cereştii zei ce soarta-ţi pândesc
Deşarte certitudini? Nu ţi-e oare
Timp neoprit acelaşi timp de râu
În care Heraclit văzu simbolul
Fugacităţii? Marmura te-aşteaptă
Dar nu o vei citi. În ea stau scrise
Şi data şi oraşul şi epitaful.
Din timp croite visuri ceilalţi sunt
Şi ei. Nici bronz nu sunt, nici aur.
Şi lumea, ca şi tine, e Proteu.
Eşti umbră şi în umbră vei intra
Ce te aşteaptă la sfârşit de drum.
Gândeşte-te că ai murit de mult.

Fericirea

Cine îmbrăţişează o femeie este Adam. Femeia este Eva.
Totul se întâmplă pentru prima oară.
Văzut-am ceva alb pe cer. Că-i luna mi se spune,
dar ce pot face cu un cuvânt şi o mitologie?
O înfiorare simt când văd copacii. O, cât sunt de frumoşi!
Se-apropie de mine cu blândeţe tot felul de jivine pentru ca eu să le spun pe nume.
Pe raft stau cărţi, dar litere nu au. Când cartea o deschid, apar şi ele.
Când răsfoiesc atlasul, trasez conturul insulei Sumatra.
Cine aprinde un chibrit în întuneric născoceşte focul.
În oglindă cineva stă la pândă.
Cine priveşte marea vede Anglia.
Cine recită un vers de Liliencron a intrat în luptă.
Am visat Cartagina şi legiunile care au nimicit Cartagina.
Am visat spada şi balanţa.
Lăudată fie dragostea în care nu există posesor şi posedat,
căci amândoi se lasă în voia ei.
Lăudat fie coşmarul, care ne arată că putem crea iadul.
Cine se scaldă într-un râu se scaldă în Gange.
Cine priveşte un ceas de nisip vede năruirea unui imperiu.
Cine se joacă cu un pumnal prevesteşte moartea lui Cezar.
Cel care doarme este toţi oamenii.
În pustiu am văzut apărând Sfinxul, pe care chiar atunci îl terminaseră.
Nimic nu e atât de vechi sub soare.
Totul se întâmplă pentru prima oară, dar într-un chip veşnic.
Cine citeşte cuvintele mele le inventează.

h1

în căutarea autorului de luni

24/08/2009

„Sunt convins că ai trăit şi tu, dragă cititoare, de câteva ori în viaţă, acea senzaţie care, ca atâtea altele din aceeaşi zonă, ar trebui să rămână fără nume, dar care poartă totuşi numele urât şi tautologic de deja vu. Pentru că atunci când trăieşti aşa ceva, nu aparenta repetare a unei scene din viaţa ta te impresionează (în definitiv viaţa noastră constă dintr-un şir lung de repetiţii: câte mii de nasturi încheiem şi desche-iem într-un an? Câte petreceri practic identice, cu aceiaşi doi-trei amici şi cu bârfirea celor absenţi, organizăm? Ar trebui să numim deja vu mai fiecare moment pe care-l trăim), ci răvăşirea pe care ţi-o produce, magia intensă pe care, fără să ştii de ce, o simţi întotdeauna într-o astfel de situaţie. Stai la televizor, plictisită, într-o după-masă, te uiţi absentă la vreo emisiune care nu te interesează şi brusc parcă explodezi într-o sferă de lumină intensă: hei, dar clipa asta ai mai trăit-o o dată! Sigur, sigur, exact aşa a fost! Dar nu ştii ce anume a fost ca înainte şi nici nu eşti în stare să gândeşti lucid, căci te cuprinde deodată un fel de fericire în care se amestecă o teroare paroxistică şi o sfâşietoare nostalgie: „Da, da, aşa a fost atunci!”, îţi spui mereu şi mereu şi abia când acest extaz te părăseşte, de parc-ai fi fost un dop de plută pe apă, ridicat o clipă pe creasta valului şi coborât iarăşi în vale, începi să te-ntrebi ce anume din ce ai văzut la televizor ţi-a provocat furtuna aceea în memorie. Nu vei găsi răspunsul, oricât l-ai căuta. Poate vei rememora vreo frază sau vreo imagine, dar ele nu-ţi mai provoacă, la reamintire, descărcarea aceea orgasmică şi tristă. De asemenea, n-ai să fii în stare să-ţi aduci aminte în ce moment din trecut ai fost transportată: ai uitat, aşa cum se evaporă visul atât de viu la doar câteva secunde de la trezire. Rămâi doar cu senzaţia că ai trăit ceva infinit de preţios, că pentru o fracţiune de secundă te-ai întors, literalmente, în corpul fetiţei care ai fost, sau poate şi mai departe, printr-o memorie atavică: în corpul mamei tale, al bunicii tale sau al celtei, roxolanei sau sarmatei care ţi-a fost stră-stră-stră-(….)-străbunică în adâncul timpurilor. Cred că ai colecţionat şi tu senzaţiile acestea, sperând că într-o zi le vei găsi sensul ascuns.
în ceea ce mă priveşte, pe lângă multe alte ciudăţenii ale minţii mele — mă gândesc uneori ce preţios aş fi ca material de studiu pentru un psiholog, chiar pentru un psihiatru, dar n-am de gând să-mi vând pielea atât de ieftin —, senzaţiile de deja vu m-au însoţit constant în viaţă, din fericire nu atât de des încât să nu le mai dau atenţie. Au început în adolescenţă (când încep de fapt toate) printr-o impresie neaşteptată de leşin, de dizolvare în nostalgie pe care-am avut-o într-o zi de toamnă mergând pur şi simplu pe stradă către liceu. Mă încrucişasem cu o femeie care trecea în sens invers şi care mirosea… a un anume parfum, un parfum dulce şi uşor mentolat, mai curând unul de cofetărie decât parfum de damă. Femeia era îmbrăcată într-un taior roz. îmi aminteam parfumul acela inconfundabil, îmi aminteam şi femeia aceea, o ştiam de fapt foarte bine! Când, rămas cu gura căscată, m-am uitat peste umăr, vederea femeii care se-ndepărtase, dar a cărei dâră de parfum încă ajungea până la mine, mi-a provocat o nouă răbufnire, o nouă sfâşiere. Cred, de fapt, că această senzaţie fără nume seamănă cel mai bine cu suferinţa intensă a unei iubiri neîmpărtăşite sau pierdute. Cu greu m-am urnit mai departe spre liceu. Mi se făcuse frică: aveam să înnebunesc? Cum mă gândeam la acel parfum, cum îmi revenea în minte, simţeam că se apropie iarăşi de mine acel val gata să mă ridice din nou din mine însumi.
în următorii zece ani cred că am mai simţit de şapte-opt ori, în diverse locuri, parfumul care-mi zbura creierii ca un glonţ. Nu înţeleg cum am supravieţuit când, student fiind, am urcat în lift cu o doamnă ce purta acel parfum. După ce a coborât, am oprit liftul între etaje, m-am ghemuit pe podea şi am rămas aşa poate o oră întreagă, inspirând adânc acea aromă roză şi încercând să-nţeleg unde, în trecutul meu îndepărtat, fusesem înşfăcat şi târât cu o asemenea forţă uriaşă. Am mai simţit acel parfum în aglomeraţii, în magazine şi troleibuze, mai curând în medii populare decât între oameni înstăriţi. Putea să fie cine ştie ce apă ieftină de colonie, mă gândeam, din cele ce se vindeau odinioară în sticluţe în formă de automobil… De fiecare dată îmi propuneam să alerg după fata care mirosea atât de monstruos şi ameţitor, să o-ntorc de umăr şi să o-ntreb: „De unde te cunosc?” sau „Cum se numeşte parfumul tău?” sau „Vrei să te măriţi cu mine?”, întrebări care mi se păreau, în exaltarea mea, perfect echivalente. N-am făcut-o niciodată până în ziua când a fost prea târziu. Şi nu pentru că mi-aş fi dorit ca totul să rămână, ca în scrierile lui Mateiu Caragiale, „sub pecetea tainei” — dimpotrivă, amintirea fulgurantă, nespaţială, a unui ţinut mistic în care acel parfum mă-ntor-cea mereu şi mereu mă chinuia ca pe Meaul-nes al lui Alain-Fournier —, ci pentru că mereu încercam cu disperare să respir cât mai mult în miezul acelei explozii de suferinţă ul-tra-fericită, pe lângă care realitatea unei femei oarecare, repede înghiţită de mulţime, nu mai conta prea mult. O singură dată am avut sentimentul iluzoriu că stabilesc, în fine, un cap de pod cu ţinutul îndepărtat: era primăvară şi stăteam pe podeţul cu balustradă de beton imitând trunchiuri împletite de copaci din Cişmigiu, privind bărcile care treceau pe dedesubt. Mirosul m-a luat prin surprindere şi a făcut iarăşi ca totul să explodeze. înainte să mă-ntorc şi să surprind un cârd de fete trecând pe role peste pod, am crezut că, în fine, am avut o imagine! Mi-am re-evocat-o-n memorie şi am crezut că voi fi sfâşiat de nostalgie: era o vitrină cu bomboane de ciocolată învelite-n foiţă de staniol, foiţe roşii sclipitoare, vernil şi intens violete, cu modele de steluţe şi mici dreptunghiuri, era o femeie în faţa vitrinei (purta o haină de culoare roz) şi mai era ceva, lucrul cel mai enigmatic, o umbră, o mare umbră căzând peste vitrină. Totul ţinea cât o clipire din ochi, totul se-ntindea parcă în cele mai senzitive zone ale memoriei mele. Nu era o imagine, era ceva viu, era o clipă trăită de mine cândva şi pătrunsă miraculos în realitate… Oricât m-am străduit, n-am putut găsi în memoria mea o localizare a acelei fulgurante viziuni. Fusese poate, mă gândeam, dintr-un vis…
Câţiva ani după aceea n-am mai avut senzaţia de deja vu.”

h1

melo de duminica – woman

23/08/2009


Nobody feels any pain
Tonight as I stand inside the rain
Ev’rybody knows
That Baby’s got new clothes
But lately I see her ribbons and her bows
Have fallen from her curls.
She takes just like a woman, yes, she does
She makes love just like a woman, yes, she does
And she aches just like a woman
But she breaks just like a little girl.

Queen Mary, she’s my friend
Yes, I believe I’ll go see her again
Nobody has to guess
That Baby can’t be blessed
Till she sees finally that she’s like all the rest
With her fog, her amphetamine and her pearls.
She takes just like a woman, yes, she does
She makes love just like a woman, yes, she does
And she aches just like a woman
But she breaks just like a little girl.

It was raining from the first
And I was dying there of thirst
So I came in here
And your long-time curse hurts
But what’s worse
Is this pain in here
I can’t stay in here
Ain’t it clear that–

I just can’t fit
Yes, I believe it’s time for us to quit
When we meet again
Introduced as friends
Please don’t let on that you knew me when
I was hungry and it was your world.
Ah, you fake just like a woman, yes, you do
You make love just like a woman, yes, you do
Then you ache just like a woman
But you break just like a little girl.

h1

pds IX – acrişor

22/08/2009

Lemon incest

de Lucien Ginsburg

Inceste de citron
Lemon incest
Je t’aime t’aime je t’aime plus que tout
Papapappa
Naïve comme une toile du Nierdoi Sseaurou
Tes baisers sont si doux
Inceste de citron
Lemon incest
Je t’aime t’aime je t’aime plus que tout
Papapappa

L’amour que nous n’f’rons jamais ensemble
Est le plus beau le plus violent
Le plus pur le plus enivrant
Exquise esquisse
Délicieuse enfant
Ma chair et mon sang
Oh mon bébé mon âme

L’amour que nous n’f’rons jamais ensemble
Est le plus beau le plus violent
Le plus pur le plus enivrant
Exquise esquisse
Délicieuse enfant
Ma chair et mon sang
Oh mon bébé mon âme

Inceste de citron
Lemon incest
Je t’aime t’aime je t’aime plus que tout
Papapappa

h1

raţiune sau simţire?

19/08/2009

Unde ne situăm între logică şi emoţie, ce alegem simţire sau raţiune, care dintre surorile Dashwood ne e mai aproape ? Până revin cu o recenzie mai pertinentă vă las să meditaţi asupra cuvintelor şi imaginilor

“ Marianne: Always resignation and acceptance. Always prudence and honour and duty. Elinor, where is your heart?

Elinor Dashwood: What do you know of my heart? What do you know of anything but your own suffering. For weeks, Marianne, I’ve had this pressing on me without being at liberty to speak of it to a single creature. It was forced on me by the very person whose prior claims ruined all my hope. I have endured her exultations again and again whilst knowing myself to be divided from Edward forever. Believe me, Marianne, had I not been bound to silence I could have provided proof enough of a broken heart, even for you.”

“Marianne: Love is not love which alters when it alteration finds. Or bends with the remover to remove. Oh no! It is an ever fixed mark that looks on tempests and is never shaken. Willoughby. Willoughby. Willoughby. “

« Mrs. Dashwood: Why so grave? You disapprove her choice?
Marianne: By no means. Edward is very amiable.
Mrs. Dashwood: Amiable? But?
Marianne: There is something wanting. He’s too sedate. His reading last night…
Mrs. Dashwood: Elinor has not your feelings. His reserve suits her.
Marianne: Can he love her? Can the soul be really be satisfied with such polite affections? To love is to burn – to be on fire, like Juliet or Guinevere or Eloise…
Mrs. Dashwood: They made rather pathetic ends, dear.
Marianne: Pathetic? To die for love? How can you say so? What could be more glorious?
Mrs. Dashwood: I think that would be taking your romantic sensibilities a little far.”

  • cadran

    August 2009
    L M M M V S D
    « Iul   Sep »
     12
    3456789
    10111213141516
    17181920212223
    24252627282930
    31  
  • Blog Stats

  • Categorii

  • August 2009
    L M M M V S D
    « Iul   Sep »
     12
    3456789
    10111213141516
    17181920212223
    24252627282930
    31