h1

în căutarea autorului de luni

24/08/2009

„Sunt convins că ai trăit şi tu, dragă cititoare, de câteva ori în viaţă, acea senzaţie care, ca atâtea altele din aceeaşi zonă, ar trebui să rămână fără nume, dar care poartă totuşi numele urât şi tautologic de deja vu. Pentru că atunci când trăieşti aşa ceva, nu aparenta repetare a unei scene din viaţa ta te impresionează (în definitiv viaţa noastră constă dintr-un şir lung de repetiţii: câte mii de nasturi încheiem şi desche-iem într-un an? Câte petreceri practic identice, cu aceiaşi doi-trei amici şi cu bârfirea celor absenţi, organizăm? Ar trebui să numim deja vu mai fiecare moment pe care-l trăim), ci răvăşirea pe care ţi-o produce, magia intensă pe care, fără să ştii de ce, o simţi întotdeauna într-o astfel de situaţie. Stai la televizor, plictisită, într-o după-masă, te uiţi absentă la vreo emisiune care nu te interesează şi brusc parcă explodezi într-o sferă de lumină intensă: hei, dar clipa asta ai mai trăit-o o dată! Sigur, sigur, exact aşa a fost! Dar nu ştii ce anume a fost ca înainte şi nici nu eşti în stare să gândeşti lucid, căci te cuprinde deodată un fel de fericire în care se amestecă o teroare paroxistică şi o sfâşietoare nostalgie: „Da, da, aşa a fost atunci!”, îţi spui mereu şi mereu şi abia când acest extaz te părăseşte, de parc-ai fi fost un dop de plută pe apă, ridicat o clipă pe creasta valului şi coborât iarăşi în vale, începi să te-ntrebi ce anume din ce ai văzut la televizor ţi-a provocat furtuna aceea în memorie. Nu vei găsi răspunsul, oricât l-ai căuta. Poate vei rememora vreo frază sau vreo imagine, dar ele nu-ţi mai provoacă, la reamintire, descărcarea aceea orgasmică şi tristă. De asemenea, n-ai să fii în stare să-ţi aduci aminte în ce moment din trecut ai fost transportată: ai uitat, aşa cum se evaporă visul atât de viu la doar câteva secunde de la trezire. Rămâi doar cu senzaţia că ai trăit ceva infinit de preţios, că pentru o fracţiune de secundă te-ai întors, literalmente, în corpul fetiţei care ai fost, sau poate şi mai departe, printr-o memorie atavică: în corpul mamei tale, al bunicii tale sau al celtei, roxolanei sau sarmatei care ţi-a fost stră-stră-stră-(….)-străbunică în adâncul timpurilor. Cred că ai colecţionat şi tu senzaţiile acestea, sperând că într-o zi le vei găsi sensul ascuns.
în ceea ce mă priveşte, pe lângă multe alte ciudăţenii ale minţii mele — mă gândesc uneori ce preţios aş fi ca material de studiu pentru un psiholog, chiar pentru un psihiatru, dar n-am de gând să-mi vând pielea atât de ieftin —, senzaţiile de deja vu m-au însoţit constant în viaţă, din fericire nu atât de des încât să nu le mai dau atenţie. Au început în adolescenţă (când încep de fapt toate) printr-o impresie neaşteptată de leşin, de dizolvare în nostalgie pe care-am avut-o într-o zi de toamnă mergând pur şi simplu pe stradă către liceu. Mă încrucişasem cu o femeie care trecea în sens invers şi care mirosea… a un anume parfum, un parfum dulce şi uşor mentolat, mai curând unul de cofetărie decât parfum de damă. Femeia era îmbrăcată într-un taior roz. îmi aminteam parfumul acela inconfundabil, îmi aminteam şi femeia aceea, o ştiam de fapt foarte bine! Când, rămas cu gura căscată, m-am uitat peste umăr, vederea femeii care se-ndepărtase, dar a cărei dâră de parfum încă ajungea până la mine, mi-a provocat o nouă răbufnire, o nouă sfâşiere. Cred, de fapt, că această senzaţie fără nume seamănă cel mai bine cu suferinţa intensă a unei iubiri neîmpărtăşite sau pierdute. Cu greu m-am urnit mai departe spre liceu. Mi se făcuse frică: aveam să înnebunesc? Cum mă gândeam la acel parfum, cum îmi revenea în minte, simţeam că se apropie iarăşi de mine acel val gata să mă ridice din nou din mine însumi.
în următorii zece ani cred că am mai simţit de şapte-opt ori, în diverse locuri, parfumul care-mi zbura creierii ca un glonţ. Nu înţeleg cum am supravieţuit când, student fiind, am urcat în lift cu o doamnă ce purta acel parfum. După ce a coborât, am oprit liftul între etaje, m-am ghemuit pe podea şi am rămas aşa poate o oră întreagă, inspirând adânc acea aromă roză şi încercând să-nţeleg unde, în trecutul meu îndepărtat, fusesem înşfăcat şi târât cu o asemenea forţă uriaşă. Am mai simţit acel parfum în aglomeraţii, în magazine şi troleibuze, mai curând în medii populare decât între oameni înstăriţi. Putea să fie cine ştie ce apă ieftină de colonie, mă gândeam, din cele ce se vindeau odinioară în sticluţe în formă de automobil… De fiecare dată îmi propuneam să alerg după fata care mirosea atât de monstruos şi ameţitor, să o-ntorc de umăr şi să o-ntreb: „De unde te cunosc?” sau „Cum se numeşte parfumul tău?” sau „Vrei să te măriţi cu mine?”, întrebări care mi se păreau, în exaltarea mea, perfect echivalente. N-am făcut-o niciodată până în ziua când a fost prea târziu. Şi nu pentru că mi-aş fi dorit ca totul să rămână, ca în scrierile lui Mateiu Caragiale, „sub pecetea tainei” — dimpotrivă, amintirea fulgurantă, nespaţială, a unui ţinut mistic în care acel parfum mă-ntor-cea mereu şi mereu mă chinuia ca pe Meaul-nes al lui Alain-Fournier —, ci pentru că mereu încercam cu disperare să respir cât mai mult în miezul acelei explozii de suferinţă ul-tra-fericită, pe lângă care realitatea unei femei oarecare, repede înghiţită de mulţime, nu mai conta prea mult. O singură dată am avut sentimentul iluzoriu că stabilesc, în fine, un cap de pod cu ţinutul îndepărtat: era primăvară şi stăteam pe podeţul cu balustradă de beton imitând trunchiuri împletite de copaci din Cişmigiu, privind bărcile care treceau pe dedesubt. Mirosul m-a luat prin surprindere şi a făcut iarăşi ca totul să explodeze. înainte să mă-ntorc şi să surprind un cârd de fete trecând pe role peste pod, am crezut că, în fine, am avut o imagine! Mi-am re-evocat-o-n memorie şi am crezut că voi fi sfâşiat de nostalgie: era o vitrină cu bomboane de ciocolată învelite-n foiţă de staniol, foiţe roşii sclipitoare, vernil şi intens violete, cu modele de steluţe şi mici dreptunghiuri, era o femeie în faţa vitrinei (purta o haină de culoare roz) şi mai era ceva, lucrul cel mai enigmatic, o umbră, o mare umbră căzând peste vitrină. Totul ţinea cât o clipire din ochi, totul se-ntindea parcă în cele mai senzitive zone ale memoriei mele. Nu era o imagine, era ceva viu, era o clipă trăită de mine cândva şi pătrunsă miraculos în realitate… Oricât m-am străduit, n-am putut găsi în memoria mea o localizare a acelei fulgurante viziuni. Fusese poate, mă gândeam, dintr-un vis…
Câţiva ani după aceea n-am mai avut senzaţia de deja vu.”

6 comentarii

  1. marti deja e prea tirziu ?


  2. Poate daca nu ne-ar fi povestit ca e indragostit de Alain Fornier, de taioarele roz ce trec prin Cismigiu, si de aromele mentolate… Nu am fi stiut nici astazi de ce iubim femeile. M-ai fi indus in eroare cu versuri din „Levantul”, cu care nu m-am intalnit. Dar si astazi am picat pe subiect. Nu te mai supar de acum incolo. Pana iti trece…


  3. „un deget îmi atinge irişii hipnotizaţi
    un altul se opreşte pe buze cu aromă de mosc
    restul se ascund sub piele şi o-nfioară a furtună”

    Superb „Tsunami”…


  4. danutchidon
    niciodata nu e prea tarziu :d, dar parca mai era o vorba martea ca nimenea sau era pentru alta zi a saptamanii?

    paul
    am dat faliment😦 cum facem cu cafelele restanta, le reciclam? ce-ar fi sa dau premiile in aroma de cafea cu sunet de tsunami si parfum de femeie😛

    imi face placere fidelitatea ta lunea:) daca iti mai trag cu ochiul si furtunile din lumea cealalta ma bucur si mai mult, scuze pentru lipsa de apel la circ, nu credeam ca o descopera cineva pe aglaja :d si uite ca ai gasit-o, asta da tzucahara de barcelona🙂
    deocamdata o cafea virtuala de lux :d pana imi revin din faliment si din vacanta


  5. paul,
    cafeaua de lux pentru cartarescu evident, restul vor fi de paris🙂 nu verzi, nu😀
    uite si „levantul”🙂

    „deodata mi s-a facut moarte
    cum altora somn li se face
    si cum lor li se ingreuneaza ochii
    asa mie mi se ingreuneaza inima.
    atat inima imi ajunge de grea
    ca o scap dintre coaste
    cum as scapa-o dintre degete.
    ……………..
    stateam in fata lui cu coastele desfacute
    si el tot lopata din aripi de turturi.
    lopata, lopata, pana cand
    a izbit cu aripile luna
    si-a dat-o jos
    si-a calcat-o cu talpile
    pana cand
    a stricat soarele si planetele
    pana cand
    a ruinat sentimentele.”


  6. M-am imbatat inca o data cu tango-ul lui Pacino. Ar fi a nu stiu cata oara, al nu stiu catelea dans pe care-l execut si eu… Cele 4 minute sunt glorioase, multumesc…



Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

  • cadran

    August 2009
    L M M M V S D
    « Iul   Sep »
     12
    3456789
    10111213141516
    17181920212223
    24252627282930
    31  
  • Blog Stats

  • Categorii

  • August 2009
    L M M M V S D
    « Iul   Sep »
     12
    3456789
    10111213141516
    17181920212223
    24252627282930
    31  
  • %d blogeri au apreciat asta: