Archive for Septembrie 2009

h1

cine suntem?

30/09/2009

Iti amintesti demult cum ne uitam
Cum timpul trece si noi nu observam
Si cautam ceva ce nu stiam
Iti amintesti tot aici eram

Cine esti,cine sunt, ce mai beau, ce mai cant?
Ce mai fac, ce mai simt?
Oare mai pot sa mint?
Cine sunt, cine esti, oare ma mai iubesti?
Cine e, cine nu, care eu, care tu?

Iti amintesti cuvinte si taceri
Era demult sau poate era ieri
Iti amintesti, eram pe-acelasi drum
Era demult sau poate e acum

Cine esti,cine sunt, ce mai beau, ce mai cant?
Ce mai fac, ce mai simt?
Oare mai pot sa mint?
Cine sunt, cine esti, oare ma mai iubesti?
Cine e, cïne nu, care eu, care tu?

h1

Anna Gavalda « O iubeam » sau « dialogul dintre un bărbat laş şi o femeie părăsită »

13/09/2009

Comercială şi romanţioasă cartea Annei Gavalda poate convinge amatoarele de telenovelă, nu şi pe mine.
Dincolo de orice m-a frapat dialogul în sine, Pierre Dippel, avocatul diavolului o duce pe Chloe, nora sa într-o excursie la casa de la ţară, după ce aceasta s-a trezit peste noapte părăsită de soţul său, aka Adrien Dippel, fiul sus numitului, pentru o femeie mai tânără. Excursia pare a fi o metodă de răscumpărare a greşelii fiului risipitor sau o metodă de convingere, Chloe merită mai mult, de asta nu mă îndoiesc. Dar oare ce i se va oferi ? Un cadou care îi cumpără tăcerea, lacrimile, singurătatea sau care îi deschide ochii să vadă că ce iese din pisică şoarece mănâncă numai sub forme diferite.

Proza în sine e uşoară, nu ne pune la încercarea nici inteligenţa, nici cultura, poate doar răbdarea, răbdarea de a afla până unde se duce tata socru în discursul său.

Pierre începe prin a încerca să o cucerească pe nora sa cu atenţia acordată nepoatelor sale, printr-o cină perfectă, printr-o grijă exacerbată faţă de psihicul nurorii sale, dar cel ce pare a fi bunul samaritean se transformă într-o incursiune pe care nu ştiu care femeie ar aprecia-o. Indirect Pierre este de partea fiului său pentru alegerea făcută. Pentru prima dată în viaţă îşi joacă rolul de tată cu ardoare şi se « mândreşte » cu faptul că fiul său a dat formă dorinţelor sale din tinereţe, acelea de a urma calea dragostei şi de a nu se complace într-o căsnicie fără sentimente din care vor avea de suferit toţi.

Bun, îmi veţi spune că e absolut uman şi că tatăl avea acest drept, de a-şi susţine fiul în alegerea făcută, că până una alta şi fiul a ales calea cea « dreaptă » alegând să facă o victimă şi nu patru, toate bune, dar de aici până la a te posta în faţa unei femei rănite şi umilite, a încerca să o « seduci » cu farmecele tale de bunic iubitor şi de tată socru amical, pentru a o transforma într-un confesional, e cale lungă.
Vreau să văd femeia care atunci când suferă fiindcă e părăsită va asculta polologhia unui socru care îşi plânge tinereţea şi iubirea sacrificată de dragul familiei. Asta face de fapt Pierre, o vrăjeşte pe Chloe pentru a-şi vărsa năduful alegerii făcute de el la 50 de ani, aceea de a o neglija şi părăsi pe Mathilde amanta şi iubirea sa cea scumpă de dragul copiilor şi al comodităţii soţiei.

Cei ce au citit şi apreciat cartea au aplicat-o oarecum la cazuri cunoscute şi au fost profund emoţionaţi. Nu sunt de piatră nici eu, nu m-a lăsat rece povestea de dragoste a cuplului Pierre-Mathilde care chiar dacă ocupă o mică parte din sfârşitul cărţii este şi cea mai puternică parte, restul se reduce la o strategie, strategia păcătosului în drumul său spre spovedanie. Pierre simte nevoia să se confeseze şi nu are cui, aşa că pentru el suferinţa Chloei devine ocazie de mărturisire.O face părtaşă pe Chloe secretului lui, pentru a se debarasa de durerea şi sentimentul său de vinovăţie. N-ar fi nimic grav în toate acestea dacă Chloe n-ar suferi, dar Pierre în loc să-şi aroge rol de doctor, devine psihanalizatul în toată povestea aceasta. Îşi spune păcatul tinereţii şi aşteaptă oarecum să-i fie iertate de Chloe şi nu oricum, ci acceptând răsfrângerea păcatului asupra progeniturilor sale. Greşala lui Adrien devine mântuirea laşităţii lui, iar Chloe un fel de divinitate supremă care trebuie să le accepte.

Anna Gavalda vorbeşte şi scrie ca un bărbat sau poate ca un copil. Care femeie nu va pactiza cu o femeie părăsită ? Anna Gavalda ! Sunt dură, ştiu, însă autoarea uită de Chloe în acesată povestioară. Chloe e doar urechea menită să asculte, un confesional, care poate spune doar da şi nu, iertate-ţi sunt greşelile tale şi care trebuie să uite de propria sa greutate pe timpul acestei confesiuni.

Tematica ea însăşi poate fi atractivă, puterea bărbaţilor de a-şi urma dragostea vieţii, ideea în sine poate da naştere unor lupte interioare foarte tentante din punct de vedere al lectorului, însă modul în care a abordat-o Anna Gavalda, care e de-a dreptul jignitor. Chloe e o păpuşă pe post de personaj principal, Chloe se reduce la o ureche menită să asculte, sufletul ei nu mai cântăreşte nimic în ecuaţia iubirii.

Acestea fiind spusem uităm de victimă şi ajungem la călău sau mă rog, la tatăl călăului, care ce face ? Ia cuţitul înfipt de Adrien în inima soţiei sale şi-l răsuceşte în rană afirmând în acelaşi timp cât de mândru este de faptul că sânge din sângele lui a avut curajul să rănească, depăşindu-l cu brio prin faptele sale de vitejie.
Evident că tot ce am spus mai sus e metaforă şi exagerare, însă povestea de dragoste din tinereţe, pe care o etalează Pierre este nefastă pentru Chloe. Chloe nu va suferi mai puţin ştiind că Pierre a iubit, a avut o amantă pe care nu a urmat-o din raţiuni familiale şi că a devenit un taciturn şi un tată, un socru. Un bunic retras în lumea sa şi care participa doar cu privirea la viaţa care se derula în faţa sa. Că vrea să-i dea o lecţie de viaţă nu mă îndoiesc, că vrea să-i arate Chloei că o situaţie în care Adrien ar fi rămas alături de ea, s-ar fi putut sfârşi în aceleaşi condiţii în care îl vedem pe el, un « bătrân prost la 65 de ani » privit ca un « stranger » de familie, dar felul în care o face e neconvingător.

Aş rupe povestea în două şi aş lua istoria cuplului ilegal din context, aş spune-o ca pe una dintre poveştile Sheherezadei. Deşi oarecum romanţioasă istoria celor doi e partea profundă a Annei Gavalda şi aici o apreciez pentru justeşea redării sentimentelor, dar şi a laşităţii masculine. Pierre este de fapt un laş care s-a îndrăgostit nebuneşte, dar care preferă să renunţe la iubirea vieţii lui, pentru comoditatea unei vieţi de familie deja zgâriate, o spune el singur că şi-a părăsit iubirea pentru o nevastă care era obişnuită cu brutarul şi măcelarul de toată ziua, cu tabieturile şi enviromenturile de zi cu zi.

Veţi spune că mă contrazic, mai sus îl făceam călău pe Adrien care o părăsise pe Chloe şi acum îl condamn pe Pierre că nu şi-a părăsit soţia. Nu, problema nu se pune aşa. Indiferent de decizia pe care o iei la un moment dat în viaţă, important e să trăieşti senin cu decizia pe care ai luat-o şi să trăieşti viaţa pe care ai ales-o. Pentru Chloe evident gestul lui Adrien e monstruos, pentru Pierre în schimb e alegerea perfectă, dar asta nu i-o spunem celei care suferă, Chloe are nevoie să-i fie oblojite rănile nu să i se pună sare pe ele.

Revenind la Pierre, cunoscând-o pe Mathilde cu ocazia unei tranzacţii profesionale, aceasta având rolul de translator între el şi partenerul său de afcer Singh, Pierre se îndrăgosteşte, îşi aprofundează sentimentele când acestea devin reciproce, iar cei doi încep un fel de realaţie ilegală, în care se implică amândoi, însă fiecare cu măsura de care e capabil.
Mathilde o boemă, stă la bunul plac al lui Pierre, bărbat însurat, tată a doi copii, nu ca o amantă obişnuită, dar totuşi subjugată sentimental, întâlnirile lor au loc în Paris la început, hoţeşte şi limitate, în funcţie de viaţa lui Pierre, până când Mathilde rănită pune piciorul în prag şi hotărăşte : « nu mai vreau să mă întind cu tine într-o cameră de hotel şi pe urmă să te văd plecând ….Deci te mai întreb acum, şi pentru ultima dată poate, ce ai de gând să faci cu mine ?» Răspunsul lui Pierre e o promisiune, nu, nu o promisiune, o amăgire lirică, îi promite să o iubească şi îi cere să aibă încredere. Atunci se produce prima ruptură. Dar Pierre revine, imploră, plânge şi o convinge să se întoarcă, ea îşi face simţită prezenţa în lumea sa confortabilă doar atunci când el o cheamă. Mathilde se răzvrăteşte mai pe urmă şi decide o altă formă de relaţie ceva mai boemă e drept, dar care pare să-i confere ei mai puţină durere :
« M-am gândit, nu-mi fac iluzii, te iubesc, dar n-am încredere în tine. Pentru că ceea ce trăim noi nu e real, înseamnă că e un joc. Pentru că e un joc, trebuie şi reguli. Nu vreau să te mai văd la Paris…Când sunt cu tine vreau să pot să-ţi dau mâna pe stradă şi să te sărut în restaurante…Nu mai am vârsta să mă joc de-a prinselea. Deci o să ne vedem în alte ţări…Nu căuta să mă chemi sau să afli unde sunt….am să fac ca tine, să-mi trăiesc viaţa, iubindu-te mult, dar de la distanţă….Ce am de pierdut la urma urmei? Un bărbat laş? Şi de câştigat? Plăcerea de a dormi în braţele tale câteodată….m-am gândit, vreau să încerc. Nu ai de ales..“, îi spunea Mathilde într-o scrisoare, după care întlnirile lor au loc în diferite părţi de pe mapamond, fugar dar intens, se jucau, sufereau şi se iubeau în acelaşi timp până într-un moment când Pierre o surprinde scrriind ceva, o listă a lucrurilor pe care ea şi-ar dori să le facă împreună ( „să te împing când te lăfăi în tot patul, să stau îmbufnată, să cânt în ploaie, să-ţi povestesc despre copilăria mea din Bahrein…“) lectură la care Pierre rămâne inert şi care îi îndepărtează.

Aventura ia sfârşit odată cu apariţia unei sarcini neprevăzute. Mathilde vine la Paris să-l anunţe despre acest fapt, iar Pierre îi dă un răspuns pe măsura laşităţii lui ( „Cu cine?“), astfel încât ea va pleca definitiv, nu înainte de a-i preciza :
« Am avut ce am vrut. Nu reuşeam să te părăsesc. Nu pot să-mi petrec viaţa aşteptându-te, dar …Nimic.Trebuia să aud cuvintele astea două.Trebuia să-ţi văd laşitatea. S-o pipăi cu degetele mele, înţelegi ?..Nu te mişca! Acum trebuie să plec. Sunt atâţ de obosită…Pierre…Eu…nu mai pot”
Cum se sfârşeşte această poveste de dragoste? Cu Pierre care face o hepatită, Mathilde un copil, iar Chloe rănită de povestea şi mai ales de concluzia lui Pierre îl opreşte din discurs :
« Hai ! Du-te acum. Lasa-mă. Nu mai pot să-ţi support bunele sentimente… Mi-a ajuns până-n gât, domnule Jupuit de viu…. »

Concluzia, vă las să o trageţi singuri. Anna Gavalda insistă asupra faptul că un tată fericit poate îmbunătăţi viaţa întregii familii, pe când unul neîmplinit şi morocănos chiar prezent fiind în viaţa copiiilor săi este absent şi nu înfrumuseţează viaţa copiiilor săi, un fel de « caută fericirea personală şi vei avea ce să împărtăşeşti şi celor din jur », însă în acelaşi timp autoarea se contrazice creând un personaj lipsit de empatie reală.

« Le Parisien » preciza că : « Anna Gavalda ne înfăţişează viaţa aşa cum este, cu întrebările şi impasurile ei – o sală plină cu oglinzi înşelătoare », poate aşa este, o carte plină de oglinzi înşelătoare, o incursiune într-un dialog, din care ne aşteptăm să se ivească un portret clar al iubirii şi al demnităţii şi de fapt ne trezim faţă îm faţă cu umbre şi jocuri de lumini care lasă să se întrevadă posibila proiecţie a unei iubiri mereu deformată de ochiul social şi al unui caracter lipsit de forţă care se pliază pe regulile realităţii şi îşi abandonează sentimentul.
Pierre uită de sine, de sinele sentimental, îşi vinde sufletul eticii ( ?) şi devine un Faust care regretă alegerea făcută sau un avocat al iubirii pierdute , al diavolului legăturilor extramaritale care îşi ţine pledoaria în faţa unui auditoriu bolnav de dragoste şi chinuit de efectele zborului acestui demon.

Există două soluţii, exorcizarea prin mărturisire sau demonizarea prin audiţie. Care din cele două metode vor da roade ? Totul depinde de cititor. De partea cui suntem noi oare ?

h1

pds XI-dra cvasi

12/09/2009
h1

Islanda Melei

09/09/2009

IMG_0721
Vulcanica Islandă, ţara gheţarilor şi a gheizerelor e situată sub Cercul Polar, mai aproape de Groenlanda decât de Europa. Un paradis geotermic şi ecologic a cărui populaţie e de aproximativ 300 000 locuitori, dintre care jumătate trăiesc în calma şi plăcuta capitală Reykjavik.

IMG_0670
IMG_0676

După sejurul islandez extrem de activ, încă mă întreb cum au reuşit câţiva vikingi curajoşi, îndrăzneţi şi hotărâţi, plecaţi din fiordurile norvegiene prin secolul IX, să colonizeze această insulă boreala?
Acei oameni temerari au înfruntat şi învins o natură ostilă, neprimitoare, amestec de foc şi de gheaţă, cu erupţii vulcanice şi mini-cutremure în lanţ! Departe de Scandinavia, după secole de sărăcie, islandezii au fondat o naţiune prosperă şi modernă. Istoria lor a fost scrisă de anonimi în „saga”, comori literare ce vor fi dăinuit de-a lungul timpului.

Cum păşeşti pe solul islandez, format de lava solidificată, ai impresia că prezenţa umană e imposibilă pe-aceste meleaguri sterpe. Geologic vorbind, Islanda a fost „aruncată” exact în locul unde s-au despicat şi separat plăcile tectonice ale celor două continente: Europa şi America de Nord. Activitatea vulcanică, seismică şi glaciară e încă la ordinea zilei, continuă să influenţeze şi re-modeleze relieful insulei periodic. Zeci de kilometri de pustiu arctic, cu un aspect uneori „lunar”, unde din loc în loc, ba ies aburi, ba zăreşti cazane de namol în fierbere, ba gheizere ce ţâşnesc la ore fixe, de sute de ani, ca la Yellowstone…

La un moment-dat, ajungi într-un peisaj incredibil, unde domneste o atmosferă de capăt de lume şi parcă simţi că timpul s-a oprit… Te gândeşti la vizionarul Jules Verne, care a imaginat punctul de plecare spre centrul pământului via un vulcan islandez stins Sneffel, dar culmea e ca Jules Verne NU a fost în Islanda decât pe hartă, descrierea atât de fidelă a locurilor i-a fost transmisă de un corespondent islandez!
IMG_1259

IMG_1262
IMG_1267
IMG_1263

Islanda a devenit în ultimii zeci de ani un adevărat laborator în aer liber pentru savanţi şi cercetători, dar şi o destinaţie turistică stimulantă, atragtoare pentru toţi iubitorii de natură sălbatică şi pentru amatorii de sporturi extreme. Sigur că insula nu se poate „mândri” cu monumente istorice sau castele medievale, nu poate rivaliza cu oraşele şi muzeele europene. În schimb, muntii, câmpiile, râurile, cascadele ce se prăbuşesc în Oceanul Arctic sunt încă „bântuite” de amintirea eroilor din literatura islandeză, „saga”, cei care au ridicat pe-acest sol arid „solide fortăreţe invizibile”, cum le-a numit Vigdis Finnbogadottir, fosta-preşedintă islandeză. Aceste „saga” sunt moştenirea preţioasă a Evului Mediu islandez oferită literaturii universale. Din ele aflăm că aceste meleaguri atât de sărace sute de ani vor fi devenit patria unei prospere naţiuni occidentale.

Esenţa societăţii islandeze actuale constă în simţul profund al identităţii naţionale, al într-ajutorării permanente şi al solidarităţii autentice. Nici n-ar putea fi altfel! E suficient să ne uităm pe-un glob şi să constatăm că evidenţa se impune: poziţia geografică explică tot, deoarece natura şi solul sunt redutabile „săbii” ale lui Damocles.

Toate aceste elemente vor fi făcut ca islandezii, desi izolaţi, să fie un popor solidar, serviabil, unit, modest, ca şi norvegienii. De confesiune protestantă(luterană) şi-au dobândit pe nedrept o reputaţie de scandinavi reci, distanţi, dar în realitate sunt oameni de toată isprava, chiar călduroşi, odata ce-i cunosti, acea „gheaţă” invizibilă se sparge singură, ca să lase loc unei calduri umane amicale…

Poeme islandeze – traducerea Melanie

Primăvara

Zilele tale fără mine
îţi sunt probabil numărate,
de-acum înainte
îţi voi fi aproape
de suflet
şi de mâinile-ţi blânde…

Când îţi doreşti
flori albe
deasupra inimii
îţi place să te-ating
cu orhideea catifelată…

De câte ori plouă
te îmbrăţşsez
cu săruturile ploii…

Acord

când vei dori
să mă părăseşti
încă o dată
te voi aproba
cu o şoaptă
şi mă voi preface
că sunt de-acord…

Când vei reveni
şi-mi vei spune că
va fi fost un vis,
mă voi preface că
nu ştiam c-ai să revii…
îmi voi repeta că am visat,
iar buzele mele
îţi vor murmura
dulci, supuse
că te-am aşteptat
de fiecare dată
să te reîntorci din vis
la realitate…
( Anna S. Björnsdóttir )

Între noi,
continente întregi,
ţărmuri,
valuri violente…

ne intersectăm privirile
de-a lungul oceanului dezlănţuit…

ştim amândoi că
pământul de sub picioare
poate să curgă…

***

De ce
vrei să-ţi coşi un nume
în inimă?…

Fiecare cusătură
e însoţită
de sângele cald
al speranţelor înăbuşite…

şi fiecare înţepătură
devine o rană în plus…

(Ágústina Jónsdóttir)

Un înger pe zăpadă…

Crezi
că o să zboare
cu teama mea,
departe,
spre Universul gheţarilor?…

(Nina Björk Árnadóttir)

Uneori…

un vapor-lumină
străbate un fiord întunecat…

o uşă se deschide
brusc
între două lumi…

iar Universul
deşi atât de vast
îşi aminteşte
de tine,
încât ajunge
să te cuprindă…

(Óskar Árni Óskarsson)

h1

În căutarea autorului de luni XI

07/09/2009

« Surâdea printre lacrimi.
…Nu mai eram cu nimeni altcineva.Cu nimeni.
….
Ne-am băut cafelele comentând prostul gust al decoraţiei încăperii şi amuzându-ne de mustaţa patronului.
Doi vechi prieteni plini de cicatrice.
Ridicasem un pietroi şi îl lăsasem să cadă.
Prea înspăimântător ce mişuna sub el.
În noaptea aceea pe întuneric, am ţinut-o cast pe Suzanne în braţe. Mai mult nu puteam face.
A fost încă o noapte albă pentru mine. În loc să mă liniştească, m-a zdruncinat de tot. Trebuie să spun că mă simţeam tare rău în vremea aceea. Tare rău. Tare rău. Totul mă jupuia de viu. Mă găseam într-o situaţie într-adevăr chinuitoare : o pierdusem pe ce ape care o iubeam şi tocmai pricepusem că o zdrobisem pe cealaltă. Ce tablou…pierdusem dragostea vieţii mele pentru a rămâne cu o femeie care nu mă părăsea din cauza furnizorului ei de brânză şi a celui de mezeluri. Era inextricabil. Era un sabotaj. Nici Mathilde, nici Suzanne nu meritaseră aşa ceva. Ratasem totul. Niciodată nu m-am simţit atât de mizerabil… »

h1

pds X si melo de duminica

06/09/2009

Grădinarul (47, 48)

de Rabindranath Tagore

„De vrei, voi înceta să mai cânt. De privirea mea face mereu să-ţi zvâcnească inima, voi întoarce privirea de la tine. De te cutremuri la întâlnirea mea, mă voi depărta din calea paşilor tăi. De fiinţa-mi te stinghereşte – atunci când flori îşi împletesc degetele tale – voi fugi din grădina-ţi singuratică. De apa pârâiaşului tău e neliniştită la trecerea corăbiei mele, nu voi mai vâsli spre ţărmul tău.
……

Dezleagă-mă de lanţurile tale fermecate, iubita mea.
Nu, nu turna seva sărutului tău în mine.
Nori grei de balsam adormitor îmi copleşesc inima.
Deschide larg porţile tale şi fă loc soarelui dimineţii.
Învăluit în cutele mângâierilor tale mă simt una cu tine.
Dezlegă-mă de vrăjile tale şi redă-mi toată bărbăţia.
Numai atunci îţi voi putea închina o inimă neîncătuşată.”

h1

„Hai să furăm pepeni” – Nora Iuga şi trupul moralei

05/09/2009


Nora Iuga, despre care v-am mai amintit în câteva rânduri, scriitoare contemporană, poetă şi prozatoare vine de data aceasta cu o carte şocantă « Hai să furăm pepeni ». Provocatoare prin excelenţă, de o sinceritate tulburătoare, Nora Iuga se dezvăluie şi de data aceasta, însă dintr-un unghi mai puţin ortodox, abordând două teme tabu : sexualitatea infantilă şi violenţa sexuală, incestul şi violul.
V-am lăsat un fragment la început de săptămână şi mi-aţi confirmat aşteptările, citatul a fost primit cu o oarecare ostilitate şi cu împotrivire din partea voastră. Incontesabil părerea scriitoarei şochează, este în afara legii şi amorală, însă aş vrea să vedem împreună ce se ascunde dincolo de această opinie nonconformistă.
Într-un interviu din « Suplimentul de cultură », din luna mai a anului în curs, autoarea declară Elenei Vlădăreanu « Toata cartea mea recenta, Hai sa furam pepeni!, se axeaza pe ideea exprimată de această frază. („Vreau să înţeleg de ce violul este pus la zid de zelul nostru umanitar.“)Cred ca violul este o pornire absolut naturală, dictată de instinct; actul în sine are o foarte largă gamă de manifestare, fiindcă exista şi viol cerebral, evident neagresiv, dar umilitor. »
Cartea se învârte în jurul unei întâplări adevăarate, de care probabil vă amintiţi cu toţii, ţigăncuşa de 10 ani violată de unchiul său, care însărcinată în luna a şasea este dusă în Anglia pentru un chiuretaj menit să înlăture urmele violului şi ale unei vieţi nedorite »
Discursul Norei Iuga se axează pe comparaţii, ca de altfel orice discurs sau roman al său, autoarea se raportează pe sine, experienţa sa, la o situaţie reală şi de acolo dezvoltă lumi fictive şi fantasme inspirate din realitate şi din amintire.
Trecută printr-o experienţă similară în ceea ce priveşte avortul, scriitoarea îşi aminteşte de palma « nenăscută » care i-a bântuit imaginaţia (« o palmă foarte mică, foarte albă, cu degetele desfăcute, subţiri şi cleioase, o palmă retezată puţin mai sus de încheietura braţului, stând dreaptă în faţa mea ca un semn de circulaţie, imperturbabilă ca un sens interzis……toate se leagă în creierul nostru, nimic nu are voie să se arate singur şi gol fără circumstanţe atenuante. …era băiat ….şi palma foarte mică şi foarte albă a făcut pleosc în ligheanul de tablă de pe burta mea ») şi dezvoltă astfel un întreg proces psihanalitic în care inventează două personalităţi distincte într-o dispută ideologică referitoare la societate, morală şi religie, libertate şi libertinaj, sexualitate şi sinceritate .
Joaca celor două personalităţi nu ne îndreaptă spre o tulburare bipolară, ci mai degrabă spre o sondare a realităţii din puncte de vedere diferite , spre un discurs cu sine însăşi în care vocea auctorială este judecător, spectator şi admirator « cât te iubesc Nora mea dublă »

Intrigată de uşurătatea cu care s-a decis soarta nenăscutului din pântecele ţigăncuşii, mişcată de experienţa personală şi de remember-urile dureroase, (« la mine e întotdeauna un caz real, de obicei personal, dar de data asta pornesc de la un incident foarte mediatizat. E vorba de o fetiţă romă de zece ani, violată de unchi-su, un băiat de şaptesprezece ani…nu vreau să lungesc vorba, dar văd că noţiunea de viol începe să se extindă îngrijorător, nu mai ştiu unde începe un viol şi cât de departe poate ajunge. »), convinsă de faptul că violul nu este ceea ce ne spune definiţia din Dex sau legea moralo-etică, că violul nu este un act sexual săvârşit prin constrângere, în ideea în care ambele părţi ajung la un anumit stadiu de plăcere şi de autoabandonare în extaz, Nora Iuga încearcă să explice acest fapt cât şi existenţa unei plăceri sexuale la vârste fragede.
Intrăm astfel în copilăria ei, care abundă în experimentări şi jocuri sexuale, în explorarea feminităţii şi eticii, mărturisiri şocante care par a rupe graniţile dintre realitate şi fantasmă şi care m-au dus cu gândul la Aglaja Veteranyi şi la fanteziile sale, la atmosfera copilăriei, întotdeauna altfel decât a copilului de rând, un circ privit la maturitate cu ochi infantil, dar şi melancolic, cu imaginaţie şi detaşare în acelaşi timp.O lume în care oniricul şi onestitatea dau naştere unui roman discurs, un discurs al autoarei cu sine însăşi în care Nora A şi Nora B par a fi în competiţie, par a se respinge reciproc şi concomitent, fiind în acelaşi timp părţile complementare ale unei voci auctoriale care se confundă cu povestea.
Joaca aceasta de la Nora A la Nora B aminteşte de acel « celălalt »borgesian şi de îmbinarea planului fictiv cu cel real, astfel încât dezbaterea pare a se face pe marginea unei arte prozaice, a menirii autorului şi a dificultăţii scoaterii acestuia la iveală.
« Nu ştiu ce să mai zic de Nora A, poate vrea să sfideze, poate vrea să arate că pe lumea asta sunt mult mai multe adevăruri,..sigur că şi în mine se mişcă de multe ori enormităţile ei, dar nu ce ne identifică total voiam eu să apăr aici, ci dimpotrivă ce ne separă. Poate că eu mai vreau să merg cu lumea, să rămân în ea, Nora A s-a săturat mai repede ca mine, de-asta vede în anormal normalul, în ridicol, chipul libertăţii, în forţa netăgăduită, imperativul faptei…poate că face pe nebuna să iasă în evidenţă, …au îngropat-o înainte de a muri. Mi-e milă de ea…paradoxal se consideră o învingătoare, fiindcă a aflat un secret care o face imponderabilă şi aici pe pământ…de ea mi-e milă de mine mi-e ruşine. »
O carte în care anxietatea devine revoltă şi în care misoginismul şi simpatia faţă de agresor ne duc într-un univers « close » în care autodicteul îşi face de cap şi instincul devine lege, un univers apropiat de « Dead Man Walking », în care violatorul este răscumpărat prin conturarea unei concepţii antilolitice şi prin accentul pe existenţa unui viol moral, imaginar mult mai pregnant. « Ce e violul ? E pragul ala îngust între tortură şi plăcere…. »
Sinceritatea-i proverbială o face pe autoare să se perinde prin lumile acestea paralele afirmind-o pe Nora A, îndrăzneaţa, nonconformista, amorala, veşnic tânăra şi ruşinându-se de neputinţa Norei B şi să vorbească despre atracţia faţă de mai tânărul Murr.
Amintirile declicate de discuţia pe baza violului şi a avortului fetiţei sunt un prilej de sondare a realităţii psihologice şi estetice, de reinterpretare a copilăriei şi a sexualităţii care ne îndreaptă apre titlul unuia dintre volumele de poezii ale autoareai : « Fetiţa cu o mie de riduri », fiindcă nu o dată Nora Iuga a afirmat că sexualitatea la vârsta senectuţii se aseamănă cu sexualitatea infantilă, când eşti conştient de plăcere, dar nu-ţi poţi folosi trupul după pofta instinctului.
Trivial, pe de-o parte, şocant pe de alta, furtul de pepeni este un pretext de întoarcere în amintire şi de definire a zonei artei poetice, de autodesfinţare şi de mândrie artistică, de zbatere filosofică, testamentară, morală şi de autocunoaştere definită de credinţa că « păcatul capital pe care l-am putea comite vreodată e cel faţă de noi înşine, deci dorinţele trebuie îndeplinite, pntru că o decepţie costă infinit mai puţin decât un regret »
Dincolo de prima impresie, de instaurarea unei noi legi, a unei noi morale sub forma cuvântului, ceeq ce ne aduce Nora Iuga în « Hai să furăm pepeni » este o nouă formă a romanului, romanul profund şi comercial în acelaşi timp, romanul în care planurile se intersectează, se suprapun şi se completează reciproc, o pendulare între poem, critică, proză, jurnal şi pagină de ziar, o dezvăluire de natură subiectivă, dar care totuşi atinge teme de interes general într-o formă mai puţin obişnuită, epicuriană aş zice, caracteristică autoarei, un melanj între limbaj şi trup, între limbajul trupului şi trupul limbii toate sub auspiciile celei mai « crase » onestităţi.
Vă recomand « Hai să furăm pepeni », nu pentru că aş adera la opinia scriitoarei în ceea ce priveşte formularea definiţiei violului, ( deşi dincolo de asta sunt de acord cu opinia sa în ceeace priveşte viaţa curmată brusc a fătului de şase luni, cu reacţia sa liberă de opinii preconcepute şi cu sinceritatea ei), ci pentru a citi o altfel de literatură, pentru a îndrăzni, pentru a compara şi a înţelege modalitatea sa de abordare, pentru a ne încerca limitele libertăţii livreşti.

  • cadran

    Septembrie 2009
    L M M M V S D
    « Aug   Oct »
     123456
    78910111213
    14151617181920
    21222324252627
    282930  
  • Blog Stats

  • Categorii

  • Septembrie 2009
    L M M M V S D
    « Aug   Oct »
     123456
    78910111213
    14151617181920
    21222324252627
    282930