h1

#CONVERSAŢIE LA CATEDRALĂ” Mario Vargas LLosa

CONVERSAŢIE LA CATEDRALA • 689
– N-o să te-nţeleg niciodată, superistetule – şi pentru întîia oară în ziua aceea vocea-i era profund sinceră, gîndeşte, profimd emoţionată -. Ce mama dracului aştepţi tu de la viaţă? De ce faci imposibilul să-ţi baţi cuie-n tălpi?
– Fiindcă-s masochist – îi zîmbi Santiago -. Ciao, Chispas, salută-le pe bătrina şi pe Cary.
– Te las în plala Domnului cu nebuniile tale – zise Chispas, surîzîndu-i şi el -. Vreau să ştii insă că dacă vreodată vei avea nevoie…
– Ştiu, ştiu – zise Santiago -. Acu ia-o din loc că tot ce-mi doresc e să trag un pui de somn după-masă. Ciao, Chispas.
Dacă nu i-ai fi zis nimic Anei d-ai fi evitat o mulţime de discudi, gîndeşte. o sută, Zavalita, două sute. Ce te-a împins să-ţi dai drumul la gura?, gîndeşte, vanitatea? Gîndeşte: ia te uită ce mîndru-a fost barbăţelul tău scumpo, a refuzat totul scumpo, a dat cu ei de-a azvîrlita cu-acdunile lor şi cu casele lor cu tot scumpo. Chiar d-ai închipuit c-o să te admire, Zavalita, c-o să te? Dîmpotrivă, avea să d-o scoată pe nas, gîndeşte, să d-o amnce-n faţă ori de cîte ori se isprăvea leafa înainte de sfirşitul lunii, ori de cîte ori rămînea daloare băcanului sau se-mprumuta de la nemţoaică. Biata Anita, gîndeşte. Gîndeşte: bietul Zavalita.
– S-a facut foarte tîrziu, conaşule – stăruie încă o dată Ambrosio.
– PUŢIN înainle, ajungem imediat – zise Queta, şi gîndi: ce de muncitori. o fi ora de-ncetare a lucrului la fabrici? Da, îşi ale-sese cea mai stupidă oră. Sunau sirenele, şi-o tumultuoasă maree omenească înghiţea bulevardul. Taxiul înainta cu greutate, oco-lind siluete, mulle feţe se lipeau de gemuleţ şi-o priveau. o fluierau, ziceau papuşo, mămico, făceau strîmbături obscene. Fabrici după fundături, fundături după fabrici, şi pe deasupra
69o • Mario Vargas LIosa
capetelor Queta vedea faţadele de piatră, acoperişurile de tablă, coloanele de fum înălţîndu-se din coşuri. Din loc în loc şi-n depărtare, pomii caselor periferice despărţite de şosea: stop, aici. Taxiul opri ţi ea c.ubuiî. Şureiul u privca în ochi, c-un zîmbet ironic pe buze.
. – Ce te rizi – rise Queta -. Am două nasuri, patru guri?
– Nu-mi fă pe ofensata – zise şoferul -. Pentru tine, numa’ zece soles.
Queta îi dădu banii şi-i întoarse spatele. împingînd portiţa încastrată în decoloratul zid roşcat, auzi motorul taxiului îndepărtîndu-se. Nu era nimeni în grădină. Pe fotoliill de piele de pe culoar Q găsi pe Roberdto, CLirătmdu-şi unghiile. o privi cu ochii-i foarte negri.
-Hola, Quetita – zise, pe-un ton zeflemitor -. Şriam c-o să vii azi. Doanma te-aşteaptă.
Nici măcar: cum te simţi?, sau, te-ai facut bine?, gîndi Queta, nici măcar nu-mi dă mîna. fiitră în bar, şi-nainte să vadă faţa văzu degetele cu lungi unghii argintii ale doamnei Yvonne, inelul ce-arunca scîntei şi tocul cu care notă adresa pe-o scrisoare,
– Bună seara – zise Queta -. Ce plăcere să va văd iar. Doamna Yvonne îi zîmbi fără afecţiune, pe cînd o examina în tăcere din crcştet pînă-n tălpi.
– la te uită, te-ai întors – zise, în sfirşit -. Nu-i greu să-mi închipui prin ce momente ai trecut. Nu ti-a fost prea uşor.
– Mai mult sau mai puţin – zise Queta şi amuţi şi simji întepăturile mjecţulor în brate, răceala sondei între picioare, auzi sordida discuţie a vecinelor şi-I văzu pe infinnierul cu ţepi în baibă aplecîndu-se să ia oala de noapte.
– Ai trecut pe la doctorul Zegarra? — zise doarnna Yvonne -. Ţi-a dat certificatul?
Queta dădu din cap că da. Scoase o hîrrie îndoită din poşetă şi i-o întinse. în răstimp de-o lună ai devenit o ruină, gîndi, te machiezi de trei ori pe-atîta şi uite rezultatul. Doamna Yvonne

CONVERSAŢIE LA CATEDRĂLA • 691
citea hîrtmţa cu atenţie şi c-un mare efort, tinînd-o aproape lipită de ochişorii încruntaţi.
– Bun, te-ai însănătoşit, tot e bine – doamna Yvonne o examina înca o dată de sus pînă jos şi schiţă un gest dezamăgit -. Dar mai slabă ca o mătură. Trebuie sa te refaci, să-U revină culorile-n obraji. Pînă una-alta, scoate ce-ai pe tine » şi pune totul la muiat. Nu ţi-ai adus schimburi? Imprumută de la Malvina. Chiar acum, ca să nu rămîi plină de microbi. Spitalele colcăie de microbi.
– o să am aceeaşi cameră ca şi-nainte, doamnă? – întrebă Queta şi gîndi n-o să mă supăr, n-o să-ţi fac plăcerea asta.
– Nu, pe aia din fund – zise doamna Yvonne —. Şi fă o baie cu apă caldă. Săpuneşte-te bine, pentru orice eventualitate.
Queta încuviinţă. Urcă la etaj cu dinţii încleştati, privind fără să-l vadă acelaşi covor grenat cu-aceleaşi pete şi-aceleaşi arsuri de chibrituri şi de tigări. Pe coridor o văzu pe Malvina care-şi deschise braţele: Quetita! Se-mbrăţişară, se sărutară pe obraji.
– Ce bine că te-ai însanătoşit, Querita! – zise Malvina -. Am vrut să vin să te văd dar bătrîna m-a oprit. E primejdios, e conta-gios, cine ştie cu ce boală-mi vii de acolo, m-a speriat. Te-am sunat de nenumărate ori, da’mi ziceau telefon n-au decît alea care plătesc. Ai primit pacheţelele?
– Mii de mulţumiri, Malvina – zise Queta -. Mai ales pentru mîncare. Nu ştiu ce m-aş fi făcut fară ele, de mîncarea de-acolo nici nu te puteai atinge.
– Ce bucuroasă-s că te-ai întors! – repetă Malvina, zîmbindu-i -. Am fost tare catrănită aflînd că te-ai infectat cu porcăria aia. Da’ ce să-i faci, aia se transmite, şi lumea-i plină de scîmavi. De cînd nu ne-am mai văzut, Quetita!
– De-o lună – suspină Queta -. Dar pentru mine face cît zece, Malvina. Dă-mi nişte mfărie de-a ta.
Se dezbrăcă în odă4a Malvinei, intră în sala de baie, umplu cada şi se cufundă. Tocmai se săpunea cînd văzu că uşa se deschide şi-apare profilul, silueta lui Robertito: e voie, Quetita?
– Nu-i voie – zise Queta, rastit -. Cară-te, ieşi odată.
692 •
– Nu-ţi place să te vad goala? – rîse Robertito -. Chiar nu-ţi place?
— Nu — zise Queta -. Nu ţi-am dat voie. închide uşa pe dina-fară.
El începu să rîdă, intră şi-nchise uşa: păi atunci intra, Quetita, că el totdeauna le făcea pe toate pe dos. Queta se cufundă-n cadă pînă la gît. Apa era întunecată şi spumoasă.
– Ce murdară erai, ai înnegrit apa – zise Robertito -. De cînd nu te-ai mai spălat?
Queta rîse: de cînd a intrat în spital, de-o lună! Robertito se ţinu de nas şi făcu o schimă de dezgust: pfui, scroafo. Apoi îi zîmbi amabil şi făcu cîţiva pasi spre cadă: era multumită că s-a întors? Queta dădu din cap: cred şi eu. Apa se clatina şi-i dezgoli umeni osoşi.
– Vrei să-H zic un secret? – zise, arătînd către uşă.
— Zi-mi, zi-mi — zise Robertito —. Mă dau în vînt după secrcte.
– Mi-era groază să nu mă dea afară bătrîna – zise Queta -. Din cauza maniei ei cu microbii.
– Te cred, ar fi trebuit să cauţi o casă de mîna-a doua, îţi pierdeai categoria – zise Roberdto -. Ce te faceai dacă te punea peliber?
— Nici nu vreau să mă gîndesc — zise Queta -. Ajungeam într-una de-a doua sau a treia categorie, sau cine ştie.
— Doamna-i totuşi cumsecade — zise Robertito —. îşi apără negoţul cu unghiile şi cu dinţii şi zău că-i dau dreptate. Cu tine s-a purtat frumos daca stai să te gîndeşti, doar ştii că pe alea de se prăjesc aşa nasol ca tine nu le mai primeşte.
— Asta şi fiindcă i-am adus ceva venit la viaţa mea — zise Queta -. Cu mine-a cîştigat bani buni. Ceva tot îmi datorează.
Se-aşezase şi-şi săpunea sînii. Robertito i-i atinse c-un deget: uy, ce s-au fleşcait, Quetita, ce slabanoaga eşti. Ea admise: da, pierduse cinşpe kile la spital, Robertito. Pai atunci pun-te pe-ngrăşat, Quetita, altfel te-ai lins pe bot de cuceriri babane.

CONVERSAŢIE LA CATEDRALA • 693
– Bătrîna mi-a zis deja c-arăt ca o mătură – zise Queta -. La spital n-am putut pune gura pe mîncare, noroc numai cu pacheţelele Malvinei.
– Acu poti să-ţi iei revanşa – rîse Robertito – îndopîndu-te ca o purcică. ”
– Cred că mi s-a micşorat stomacul – zise Queta, închizînd ochii şi scufundîndu-se în cadă —. Ah, ce bună-i apa caldă.
Robertito se-apropie, şterse marginea căzii cu prosopul şi se-aşeză. începu s-o privească pe Queta c-o viclenie răutăcioasă şi amuzată.
– Vrei să-ţi zic şi eu un secret? – zise coborînd vocea şi căscînd nişte ochi scandalizaţi de propria-i îndrăzneală -. Vrei?
– Da, dă drumu’ la bîrfele casei – zise Queta -. Care-i ultima?
– Acu o săptămînă am fost cu doamna să-l vizităm pe fostul ştii tu ce – Robertito-şi duse un deget la buze, genele i se zbăteau -. Mai bine zis, pe fostul fostei tale. Atît îţi zic, că s-a purtat ca un şacal, ca ceea ce şi este de fapt.
Queta făcu ochii mari şi se ridică-n şezut: Roberdto se scutura de cîteva picături ce-i împroşcaseră pantalonii.
– Cayo Rahat? — zise Queta —. Nu te cred. E-aici la Lima?
– S-a-ntors !n Peru – zise Robertito -. Are, ditai căsoiu-n Chaclacayo, cu piscină şi tot ce-ti visezi. Şi nişte zăvozi de zici că-s tigri.
– Minciună – zise Queta, dar cobori vocea fiindcă Robeîtito-i făcea semne să nu vorbească prea tare -. Chiar s-a întors?
– o casă splendidă în mijlocul unei grădini enonne – zise Robertito -. Eu nu voiam să merg. I-am zis doamnei mergem degeaba, o să daţi chix şi nu m-a luat în seamă. Ea o ţinea una şi bună, cu gîndul la negoţul ei. El are capital, el ştie cum mă port cu asociaţii mei, doar am fost prieteni. Dar ne-a tratat ca pe doi cerşetori şi ne-a dat afară. Da, fostul tău, Quedta, fostal fostei tale ştii tu ce. Da’ ce şacal s-a dovedit!
– Rămîne-n Peru? – zise Queta -. S-a-ntors să se-amestece iar în politica?
694 • Maiio VargasL!osa
— Zicea că nu-i decît în trecere — ridică din umeri Roberdto -. Dă-ţi seama ce putred de bogat trebuie că este. o căsoaie ca aia doar în trecere! Trăieşte-n Statele Unite- E la fel ca-nainte. Bătrîn, urît şi antipatic.
— Nu v-a întrebat nimic de? — zise Queta -. Ceva tot v-o fi zis, nu?
— De Muza? – zise Roberdto -. Un şacal, ţi-am zis, Quedta. Qoamna i-a vorbit de ea, tare rău ne-a părut de ce-a păţit sărmana, o regretam toţi, probabil ati aflat. Nici n-a tresărit măcar. Mie nu mi-a părut chiar aşa rău, a zis, eram sigur că ne-buna o va sfirşi urît. Şi-atunci ne-a întrebat de tine, Quedta. Da, da. Biata e-n spital, închipuiţi-vă. Şi ce crezi c-a zis?
— Dacă-a zis ce-a zis de Hortensia, îmi închipui cum m-a-ncon-deiatpe mine – zise Queta -. M-a bălăcărit în lege, nu? Hai, dă-i drumul, nu iţiă lăsa neştiutoare.
— Ziceti-i, pentru orice eventualitate, că n-o să pupe de la inine un sfanţ măcar, i-am dat destul înainte — rîse Robertito -. Că dacă-ţi va da prin cap să-ncerci să-l şantajezi, o să pună zăvozii pe tine. Aşa cum m-auzi şi te-aud, Quetita, întreab-o pe doamna dacă nu mă crezi. Ba nu, mai bine nu-i pomeni de el. S-a-ntors atît de indignată de felul cum s-a purtat cu ea, încît nici numele să nu i-l mai audă.
— o să plătească el pentru toate, într-o bună zi — zise Queta -. Nu se poate să fie cineva atît de jigodie şi s-o ducă
aşabine.
— Ba uite că unul ca el poate, de-aia are bani căcălău – zise Robertito; puftii iar în ris şi se-aplecă puţin peste Queta. Cobori vocea —: Ştii ce i-a zis doamnei cînd i-a propus o mică afacere? I-a rîs în nas. Chiar crezi că m-ar mai putea interesa afaceri cu curve, Yvonne? Acu nu-l mai interesează decît afacerile decente. Şi imediat după-aceea: ştiţi unde-i ieşirea, să nu vă mai văd iQutrele pe-aici. Exact cum ai auzit, măjur. Eşti nebună?, de ce
rizi?
— Aşa, fără motiv – zise Queta —. Dă-mi prosopul, s-a răcit apa şi-o să-ngheţ.

CONVERSAŢIE LA CATEDRALA • 695
– Dacă vrei, te şterg eu – zise Robertito -. La ordinele tale, Quetita. Mai ales acum, de cînd eşti mai simpatică. Nu mai ai fumurile dinainte.
Queta se ridică, ieşi din cadă şi păşi pe vîrful picioarelor, stropind cu nemiluita dalele ştirbe. îşi înnodă un prosop înjurul şoldurilor şi altul peste umeri.
– N-ai pic de burtă, şi picioarele ţi-au rămas tot frumoase -rîse Robertito -. o să-l cauţi pe fostul fostei tale?
– Nu, dar dacă vreodată dau de el n-o să-i fie moale – zise Queta -. Mai ales pentru ce-a zis de Hortensia.
– Cum o să dai de el?, ce prostie – rîse Robertito -. S-a cocoţat prea sus ca să-l mai poţi ajunge.
– La ce bun ai venit să-mi povesteşti toate astea? – zise Queta, deodată, încetînd să se mai şteargă —. la slăbeşte-mă şi te cară.
– Ca să văd ce mutră faci – rîse Robertito -. Nu te necăji, ca să-ţi dovedesc că-ţi sînt prieten o să-ti zic alt secret. Ştii de
ce-am intrat? Fiindcă doamna mi-a zis du-te de vezi dacă chiar se spală.
DE LA Tingo Maria venise parcurgînd etape mici, din motive de precautie: cu camionul pîn’ la Huanuco, unde petrecu o noapte închis într-o cameră de hotel, apoi cu autobuzul pîn’ la Huancayo, de-acolo la Lima cu trenul. Strabătînd lanţul mimtos, înăltimea îi provocase ameţeli şi palpitaţii, conaşule.
– Se-mplineau taman doi ani de cînd plecasem din Lima, cînd m-am întors – zice Ambrosio -. Dar ce diferenţă. Ultuna persoană căreia-i puteam cere să m-ajute era Ludovico. El mă trimisese la Pucallpa, el mă recomandase cimotiei lui, doa Hilado, vedeţi? Şi dacă lui nu-i puteam cere, atunci cui?
696 • Maiio Vargas Llosa
– Lui tata — zice Santiago —. De ce nu te-ai dus la el, cum de nu te-ai gîndit?
– Adică, de gîndit m-am gîndit – zice Ambrosio -. Dar daţi-yă şi dumneavoastră putin seama, conaşule.
– Uite că nu-mi dau – zice Santiago -. Nu zici că-l admtrai aşa de mult, nu zici că şi el te preţuia? Te-ar fi ajutat, e clar. Nu te-ai gîndit la asta?
– Eu nu l-aş fi amestecat pe tatăl tinmneavoastră în anga-ralele mele, tocmai fiindcă-l respectam atît de mult – zice Ambrosio —. Daţi-vă seama cine era el şi cine eram eu, conaşule. Puteam eu să-i povestesc: sînt unnărit, smt hoţ, poUţia mă caută fundcă-am vîndut un camion şpariif de undeva?
– în el aveai totuşi mai multă &icredcre decît în mine, aşa-i? -zice Santiago.
– Omu’, cît ar fi el de pîrlit, tot îşi are mîndria lui – zice Ambrosio —. Don Fermin avea o părere bună despre mine. lar eu ajunsesem o lepădătură, un gunoi, vedeţi?
– Atunci, faţă de mine, de ce nu? – zice Santiago -. De ce nu ţi-a fost ruşine faţă de mine să-mi povesteşti chestia cu canuonul?
– o fi din cauză că nici mîndrie nu mi-a rămas – zice Ambrosio -. Dar, pe-atunci, încă mai aveam. Şi-n plus, dumneavoastră nu sînteţi tăticu’, conaşule.
Cri patru sute de soles ai lui Itipaya se evaporasera-n cursul călătoriei, aşa că-n primele trei zile la Lima nu mîncase nimic. Vagabondase necontenit, cît mai departe de străzile centrale, simtind că-i îngheaţă măduva-n oase ori de cîte ori zărea un poliţist, şi trecînd în revistă nume posibile şi eluninîndu-le;
Ludovico exclus. Hipolito o fi la dracu-n praznic sau de s-a fators o fi lucrind cu Ludovico, Hipolito exclus. Nu se mai gindise la Amalia, nici la Amalila Hortensia, nici la Pucallpa: ci doar la poliţie, doar la mîncare, doar la fumat.

CONVERSAŢIE LA CATEDRALA • 697
– Vedeţi ce ciudăţenie, n-aş fi îndrăznit în ruptul capului să cer pomană peotru mîncare — zice Ambrosio -. Dar pentru fumat, da.
Cînd îl răzbea oprea un tip pe stradă şi-i cerea o tigară. Făcuse de toate, să nu fie o muncă fixă şi să nu i se ceară acte:
descărcase canuoane în Porvenir, arsese gunoaie, prinsese pisiri şi cîini vagabonzi pentru fiarele Circului Cairoli, desfundase canale, servise pînă şi de ajutor unui tocilar. Uneori, la cheiurile tim Callao, îl înlocuia cu ora pe vreun stivuitor angajat, şi deşi comisionul era pipărat, tot îi rămînea pentru mîncarea pe două-trei zile. într-o zi l-au anunţat: odriiştii aveau nevoie de oameni să lipească afişe. Se dusese la local, o noapte-ntreagă mînjise pereţii străzilor din centru, dar nu fuseseră plătiţi decît cu mîncare şi băutură. în lunile acestea de vagabondaj, foame, drumuri şi lucru pe sponci, de-o zi-două, îl cunoscuse pe Pancras. La-nceput dormise-n Parada, pe sub camioane ori în şanţuri ori trînrit pe niscai saci în depozit, simţindu-se în sigu-ranţă, pierzîndu-se printre atîţia cerşetori şi derbedei ce dormeau pe-acolo, dar într-o noapte auzise că din cînd în cînd poliţia făcea razii şi cerea actele. De-aceea încercase să se piardă în lumea suburbiilor. Le luase pe toate la rînd, doimind cfind colo cînd dincolo, pînă ce la bariera Peria dăduse peste Pancras şi rămăsese cu el. Pancras trăia singur cuc şi-i făcuse loc în cocioaba lui.
– Prima persoană care s-a purtat frumos cu mine după-o groază de timp – zice Ambrosio -. Fără să mă cunoască, fără nici un motiv. Are-o inimă de aur acest cholo, zău.
Pancras lucra la ecarisaj de mai mulţi ani şi cînd se-mprie-teniră îl luase cu el într-o zi să-l prezinte atinunistratorului: nu, n-avem loc liber. Dar după-un timp trimise după el. Numai că-i cemse hîrtiile. Livret electoral?, mililar?, actul de naştere? Atrebuit să-i toame o minciună: le-am pierdut. Ah, atunci zexe, fără hîrtii nu-i de lucru. Mă, nu fi zevzec, îi zisese.Pancras, cine crezi tu că-şi mai aminteşte de camionul ăla, du-i hîrtiile şi gata. Dar lui
698 •
il tUSeSC InCa, mai UUIC IIU rtUH-laa, ţi feontinuaoo oti iTagă mîţa
de coadă. Mai pica cîte ceva, de ici-de cok>. Tot pe-atunci făcuse-un drum şi-n orăşelul lui, la Chincha conaşule, pentru ultima oară. De ce-o făcuse? Planuind să facă rost de alte hîrtii, gîndind să se boteze din nou cu vreun preoţel şi să-şi schimbe numele, dar şi din curiozitate, să vadă cum arata acum aşezarea. Da’ după-aia îşi muşcase miinile că s-a dus. Plecase dis-de-dimineaţă tim Perla împreună cu Pancras şi se desparţisera în Piaţa Doi Mai. Ambrosio bătuse apoi Colmena pîn’la Parcul Umversilar. Se interesă de preţ, işi luă bilet pe-un autobuz care pleca abia pe la zece, aşa c-avu timp berechet să bea o cafea cu lapte şi să mai dea o raită. Zăbovi prin faţa vit-rinelor de pe bulevardul Iquitos, cumpănind dacă să-şi cumpere o cămaşă ca să se-ntoarcă la Chincha mai aratos decît plecase cu cintisprezece ani în urmă. Dar rămînea doar c-o sută de so/e.s, şi nu se-ndură. Cumpără un tub cu pastile de mentă şi de-a lungul intregii calatorii simţi acea prospeţime parfumată m gingii, în nări, pe cerul gurii. Dar burta i se frămînta de emoţie: ce-or zice ăi de l-or recunoaşte, văzîndu-l aşa. Pesemne toţi s-au schimbat foarte mult, unii-or fi murit, altii s-or fi mutat din orăşel, iar acesta precis că s-a schimbat de să nu-l mai recunoşti. Dar de cum se opri autobuzul în Piaţa Mare, deşi parcă totul se micşorase cumva şi se turtise, recunoscu tot: mirosul aerului, culoarea băncilor si-a acoperişurilor, dalele triunghiulare din faţa bisericii. Se-aşezase întristat, ameţit, ruşinat. Nu trecuse timpul, el nu plecase din Chincha, dînd colţul avea să regăsească birouaşele „Transporturilor Chincha” unde începuse cariera-i de şofer. Aşezat pe-o bancă fumase, privise. Da, ceva se schimbase:
feţele. Scruta cu nelinişte chipuri peste chipuri, barbaţi şi femei, şi simti ce tarc-i bătu inima cînd se-apropie o figură ostenită şi des-culţă, c-o pălărie de pai şi-un baston ce pipăia: orbul Rojas! Dar nu era el, ci-un orb albinos şi destul de tînăr care se lăsă să cadă sub un palmier. Se ridică, începu să meargă drept înamte, şi cind ajunsese la mahala văzu că pietniiseră cîteva uliţe şi construiseră

CONVERSAŢIB LA CATEDK^LA • 699
niste căsute în mijlocul unor grădiniţe cu iarbă ofilită. în fund, unde pe vremuri începeau micile ferme de-o parte şi de alta a drumului spre Grocio Prado, acum era o mare de colibe, care mai răsaiite care mai pipemicite. Bătuse-n sus şi-njos ulicioarele colbuite ale mahalalei şi nu recunoscuse nici un chip. Apoi intrase-n cimitir, gîndind: mormîntul negresei o fi lîngă cel al lui Perpetuo. Dar nu era, şi nu-ndrăznise să-l mtrebe pe paznic unde o-ngropaseră. Se-ntoarse în centru pe-nserat, dezamăgit, uitînd de noul lui botez şi de hîrtii, înfometat. La cafeneaua-restau-rant „Patria mea” care-acum se numea „Victoria” şi unde serveau două femei în locul lui don R6mulo, mîncase o tocătură ardeiată, aşezat lîngă uşă, uitîndu-se în stradă, doar-doar va recunoaşte o faţă: nimic, toate diferite. îşi amind de ceva ce-i zisese Trifulcio în noaptea aceea de dinaintea plecării lui la Lima, cînd păşeau împreună pe-ntuneric: sînt în Chincha şi parcă nu sînt, recunosc totul şi nu mai recunosc niinic. Acum înţelegea ce voise să zică. Apoi mai tălălăise prin alte cartiere:
colegiul Jose Pardo, Spitalul San Jose, Teatrul Municipal, modemizaseră puţin Piaţa. Totul aidoma dar mai scund, totul aidoma dar mai turtit, numai lumea era alta. Şi-a muşcat mîinile că s-a dus, conaşule, se-ntorsese chiar în noaptea aceeajurindu-se n-o să mai calc pe-acolo. La ce bun? Se simţea şi-aşa destul de nefericit aici, iar acolo şi atunci, în afară de nefericit se simţise tare bătrîn. Şi cînd se va sfirşi cu turbarea, se va isprăvi şi cu munca ta la ecarisaj, Ambrosio? Da, conaşule. Şi ce vei face? Păi ce făcuse şi-nainte ca administratoml să-l cheme prin Pancras şi să-i zică okey, dă-ne-o mînă de ajutor cîteva zile negrule, chiar şi fără hîrtii. o să lucreze cînd ici cînd colo, poate peste-un timp s-o ariun{a vreo altă epidemie de turbare şi l-or chema din nou, ş-apoi iar cînd ici cînd colo, ş-apoi, bun, apoi ce i-o mai rămîne de făcut decît să moară, nu conaşule?

One comment

  1. […] adus pentru cei ce vor să-şi amintească un fragment din Conversaţie la Catedrală aicim iar despre teatrul său las un […]



Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

  • cadran

    Decembrie 2016
    L M M M V S D
    « Dec    
     1234
    567891011
    12131415161718
    19202122232425
    262728293031  
  • Blog Stats

  • Categorii

  • Decembrie 2016
    L M M M V S D
    « Dec    
     1234
    567891011
    12131415161718
    19202122232425
    262728293031  
  • %d blogeri au apreciat asta: