h1

Jean Paul Sartre- Cu uşile închise

CU UŞILE ÎNCHISE
Piesă într-un act
Acelei Doamne

PERSONAJELE:

INES
ESTELLE
GARCIN
BĂIATUL DE SERVICIU

(Piesa CU UŞILE ÎNCHISE a fost prezentata pentru prima oara la Theâtre du Vîeux-Colombier, în mai 1944|)

Scena I
GARCIN, BĂIATUL DE SERVICIU
Un salon în stil Napoleon al III-lea. Pe cămin o statuetă de bronz.

GARCIN (intra şi se uită înjur): Deci asta e.
BĂIATUL: Asta e.
GARCIN: Va să zică aşa e…
BĂIATUL: Aşa e.
GARCIN: Mă… mă gîndesc că, după un timp oarecare, te obişnuieşti cu mobilierul.
BĂIATUL: Depinde de persoană.
GARCIN: Toate odăile sînt la fel?
BĂIATUL: Aş, de unde. Ne sosesc chinezi, hinduşi. Ce vreţi să facă inşi ca ei cu un fotoliu Napoleon al III-lea?
GARCIN: Dar eu ce vrei să fac cu el? Ştii cine am fost? Eh! N-are nici o importanţă, în definitiv, am stat toată viaţa într-o casă cu mobilier care nu-mi plăcea şi am fost pus în situaţii false; adoram să fie aşa. O situaţie falsă într-o sufragerie Ludovic-Filip, ce zici, ţi-ar suride?
BĂIATUL: Nici într-un salon Napoleon al III-lea nu e prea rău, o să vedeţi.
GARCIN: Aşa? Bine. Bine, bine, bine. (Se uită în jurul lui.) Totuşi, nu m-aş fi aşteptat… Ştii, cred, ce se povesteşte pe-acolo?
BĂIATUL: Despre ce?
GARCIN: Păi… (cu un gest vag şi larg) despre toate astea.
BĂIATUL: Cum puteţi crede prostiile alea? Le spun doar per¬soane care n-au pus niciodată piciorul pe-aici. Fiindcă, mă rog, dacă ar fi venit pe la noi…
GĂRCIN: Evident.
Rid amîndoi.
GARCIN (redevenind serios dintr-o dată): Unde sînt ţepile?
BĂIATUL: Poftim?
GARCIN: Ţepile, grătarele, cazanele cu smoală.
BĂIATUL: Glumiţi?
GARCIN (uitîndu-se la el): Da? A, da. Nu, nu voiam să glumesc, bineînţeles. (Tăcere. Garcin se plimbă.) Nici j oglinzi, nici ferestre, bineînţeles. Nimic fragil. (Cu o violenţă subită.) Şi de ce mi s-a luat periuţa de dinţi?
BĂIATUL: Ei, poftim. V-aţi recîştigat numaidecît demnitatea umană. Formidabil.
GARCIN (bătînd în braţul fotoliului cu mînie): Te rog să mă scuteşti de tonul ăsta familiar, îmi dau bine seama de situaţia în care mă aflu, dar nu permit să…
BĂIATUL: Mă rog, mă rog, scuzaţi-mâ. Ce vreţi? Toţi clienţii pun aceeaşi întrebare. Cum sosesc: „Unde sînt ţepile?” în j clipa aceea pot să vă jur că nu se gîndesc sâ-şi facâ toaleta După aceea, cum i-ai liniştit, vine rîndul periuţei de dinţi. Dar, pentru Dumnezeu, nu vă gîndiţi puţin? Căci, în defini¬tiv, spuneţi-mi şi mie, pentru ce v-aţi mai spăla pe dinţi?
GARCIN (calmat): Da, într-adevâr, pentru ce? (Se uită în jurul lui.) Şi de ce te-ai uita în oglindă? Pe cînd bronzul acela, mai zic şi eu. îmi închipui că vor fi momente cînd voi fi numai ochi să-l văd. Numai ochi, nu-i aşa? Haide, haide, ce mai e de ascuns? îţi spun câ-mi dau seama bine de situaţie. Vrei sâ-ţi povestesc cum se petrec lucrurile? Tipul se înăbuşă, se” afundă, se îneacă, numai privirea îi mai iese din apă, şi ce vede? Un bronz de Barbedienne. Ce coşmar. Ei lasă, ţi s-a interzis probabil să-mi răspunzi, nu insist. Dar ţine minte ca nu pot fi luat prin surprindere. Să nu vii să mi te lauzi că m-ai surprins; privesc situaţia în faţă. (Reîncepe să umble prin cameră.) Deci, periuţă de dinţi, ioc. Nici pat nu e. Căci nu se doarme niciodată, bineînţeles.
BĂIATUL: Păi, de.
GARCIN: Puteam să pun pariu. Şi pentru ce s-ar dormi?
Somnul te ia de după urechi. Simţi că ţi se închid ochii, dar
de ce să dormi? Te întinzi pe canapea, şi fîşti… somnul a
zburat. Trebuie să te freci la ochi, să te scoli, şi totul reîncepe.
BĂIATUL: Ce romanesc sînteţi.
GARCIN: Ia mai taci. N-am să ţip, n-am să gem, dar vreau să privesc situaţia în faţă. Nu vreau să se repeadă asupra mea pe la spate, fără s-o fi putut recunoaşte. Romanesc? înseamnă că nici nu mai e nevoie de somn. De ce să dormi dacă nu ţi-e somn? Perfect. Dar stai puţin. Stai puţin. Atunci care e dificultatea? De ce lucrul acesta e neapărat un chin? Am înţeles: este viaţă fără întrerupere.
BĂIATUL: Ce întrerupere?
GARCIN (imitîndu-l): Ce întrerupere? (Bănuitor.) Uite-te la mine. Eram singur! Iată explicaţia indiscreţiei grosolane şi de nesuportat din privirea dumitale. Pe cuvîntul meu, s-au atrofiat
BĂIATUL: Despre ce vorbiţi?
GARCIN: De pleoapele dumitale. Noi, clipeam din pleoape. O clipită, aşa se chema asta. Un mic fulger negru, o cortină care cade şi care se ridică, şi gata: a avut loc o întrerupere. Ochiul se umezeşte, lumea dispare. Nu poţi sâ-ţi închipui ce efect răcoritor are. Patru mii de repausuri într-o oră. Patru mii de mici evaziuni. Şi cînd spun patru mii… Va să zică o să trăiesc fără pleoape? Nu face pe prostul. Fără pleoape sau fără somn e totuna. Nu voi mai dormi… Dar cum o să mâ pot suporta? încearcă să mă înţelegi, fă un efort: vezi, am o fire cicălitoare şi… şi am obiceiul să mă cicălesc singur. Dar… nu pot să mă cicălesc neîncetat, acolo existau nopţi. Dormeam. Aveam somnul lin. Prin compensaţie. Mă puneam sa visez visuri simple. Vedeam o cîmpie… O cîmpie, atîta tot. Visam că mă plimb prin ea. Acum e ziuă?
BĂIATUL: Vedeţi bine, lămpile sînt aprinse.
GARCIN: Aha. Asta se cheamă la voi ziuă. Dar afară?
BĂIATUL (stupefiat): Afară?
GARCIN: Afară! Dincolo de aceste ziduri.
BĂIATUL: E un culoar.
GARCIN: Şi la capătul acestui culoar?
BĂIATUL: Sînt alte odăi şi alte culoare şi trepte.
GARCIN: Şi după aceea?
BĂIATUL: Asta-i tot.
GARCIN: Dar ai şi dumneata o zi liberă. Atunci unde te duci?
BĂIATUL: La unchiul meu, care e şeful băieţilor de serviciu de la etajul m.
GARCIN: Trebuia să bănuiesc. Unde este întrerupătorul?
BĂIATUL: Nu există.
GARCIN: Şi-atunci? Nu se poate stinge?
BĂIATUL: Direcţia poate să taie curentul, dar nu-mi aduci
aminte să-l fi tăiat la etajul ăsta. Avem curent electric la discreţie.
GARCIN: Foarte bine. Atunci trebuie să trăim cu ochii deschişi.!
BĂIATUL (ironic): Să trăim…
GARCIN: N-ai să mă sîcîi pentru o chestiune de vocabular. Cuj
ochii deschişi. Pentru eternitate. Va fi mereu amiază în ochii
mei. Şi în cap. (Pauză.) Dar dacă aş zvîrli bronzul acela peste
lampa electrică, s-ar stinge?
BĂIATUL: E prea greu.
GARCIN (apucă bronzul cu amîndouă mîinile şi încearcă să-A
ridice): Ai dreptate, e prea greu. (Tăcere.)
BĂIATUL: Ei, dacă nu mai aveţi nevoie de mine, vă las
. GARCIN (tresărind): Pleci? La revedere. (Băiatul porneşte spm
uşă.) Aşteaptă! (Băiatul întoarce capul.) Aia de colo e ol
sonerie? (Băiatul dă din cap afirmativ.) Pot să te sun cînd
vreau, şi eşti obligat sa vii?
BĂIATUL: în principiu, da. Dar soneria e cam capricioasă,1»
ceva înţepenit în mecanismul ei.
Garcin se duce la sonerie şi apasă pe buton. Sună.
GARCIN: Văd că merge.
BĂIATUL (mirat): Merge. (Sună şi el.) Dar nu vă faceţi iluzii,
n-o să ţină. Deci, la dispoziţia dumneavoastră.
GARCIN (face un gest pentru a-l reţine): Aş vrea…
BĂIATUL: Ei?
GARCIN: Nu, nimic. (Se duce la cămin şi ia un coupe-papier.)
Dar asta ce-i?
BĂIATUL: Vedeţi bine: un coupe-papier.
GARCIN: Sînt cărţi pe aici?
BĂIATUL: Nu.
GARCIN: Atunci la ce serveşte? (Băiatul dă din umeri.) Bine,
poţi să te duci.
Băiatul iese.

Scena II
Garcin singur. Se duce la statuia de bronz şi a mîngîie.
Se aşazâ. Se scoală. Se duce la sonerie şi apasă pe buton.
Soneria nu sună. încearcă de două-trei ori, dar în zadar.
Se duce atunci la uşă şi încearcă s-o deschidă. Nu se poate.
Strigă.
GARCIN: Băiete! Băiete!
Nici un răspuns. Garcin dă un ropot de pumni în uşă şi-l strigă
pe băiat întruna. Apoi se potoleşte deodată şi se aşază din nou
In clipa asta uşa se deschide şi intră Ines urmată de băiat

Scena III GARCIN, INES, BĂIATUL

BĂIATUL (către Garcin): M-aţi chemat?
Garcin dă să răspundă, dar aruncă o privire spre Ines.
GARCIN: Nu.
BĂIATUL (întorcîndu-se spre Ines): Sînteţi la dumneavoastră acasă, doamnă. (Ines tace.) Dacă aveţi întrebări de pus… (Ines tace.) Dacă aveţi întrebări de pus… (Ines tace.)
BĂIATUL (decepţionat): De obicei clienţilor le place să se informeze… Dar nu insist. De altfel, în legătură cu periuţa de dinţi, cu soneria şi cu bronzul de Barbedienne, domnul este la curent şi vă poate răspunde la fel de bine ca şi mine.
Iese. Tăcere. Garcin nu se uită la Ines. Ines se uită înjur, după aceea se apropie brusc de Garcin.
INES: Unde e Florence? (Garcin tace.) Vă întreb unde este Florence?
GARCIN: Habar n-am.
INES: Asta e tot ce-aţi putut inventa? Tortura prin absenţă? Ei bine, aţi dat greş. Florence era o prostuţă şi nu-mi pare râu de ea.
GARCIN: Vă cer iertare. Drept cine mă luaţi?
INES: Pe dumneavoastră? Sînteţi călău.
GARCIN (tresare şi apoi izbucneşte în ris): E o eroare foarte; amuzantă. Călău, nu zău! Aţi intrat, v-aţi uitat la mine şi v-aţi gîndit: Ăsta e călău. Ce extravaganţă. Băiatul e uni caraghios, ar fi trebuit să facă prezentările. Călău! sînt Joseph Garcin, publicist şi om de litere. Adevărul este că sîntem amîndoi exact în aceeaşi situaţie. Doamna…
INES (sec): Ines Serrano; domnişoară.
GARCIN: Foarte bine. Perfect. Ei, acum s-a spart gheaţa. Deci îmi găsiţi un aer de călău? Şi după ce se recunosc călăii, mă rog?
INES: Au aerul că se tem.
GARCIN: Că se tem? Ce amuzant. Şi de cine? De victimele lor?
INES: Lăsaţi că ştiu eu ce spun. M-am uitat în oglinda.
GARCIN: în oglindă? (Se uită în jurul lui.) Ce stupid; a scos toi ce putea semăna a oglindă. (Pauză.) în orice caz, pot să vi asigur că nu mi-e frică. Nu iau lucrurile uşor, sînt cu totul conştient de gravitatea situaţie. Dar nu mi-e frică.
INES (dînd din umeri): Asta vă priveşte. (Pauză.) Vi se întîmplâ uneori să daţi o raită pe-afară?
GARCIN: Uşa e încuiată.
INES: Atîta pagubă.
GARCIN: îmi dau seama foarte bine că prezenţa mea vă supără. Cît despre mine, şi eu aş prefera să stau singur: trebuie să fac ordine în viaţa mea şi am nevoie de reculegere. Dar sînt sigur c-o vom putea scoate la capăt foarte bine şi împreună: eu nu vorbesc, abia mă mişc şi fac foarte puţin zgomot Numai că, dacâ-mi permiteţi să vă dau un sfat, va trebui sa păstrăm între noi o politeţă extremă. Va fi pentru noi cea mai bună apărare.
INES: Eu nu sînt politicoasă.
GARCIN: Atunci voi fi eu pentru amîndoi.
Tăcere. Garcin se aşază pe canapea. Ines se plimbă dintr-capătîn altul al camerei.
un
INES (uitîndu-se la el): Gura dumneavoastră. GARCIN (trezit parcă din somn): Poftim?
INES: N-aţi putea să vă opriţi gura? Vi se suceşte pe sub nas ca o sfirlează.
GARCIN: Vă cer iertare, nu-mi dădeam seama.
INES: Tocmai asta vă reproşez. (Ticul se repetă.) Iarăşi! Pretindeţi că sînteţi politicos, dar nu vă ţineţi muşchii feţei în frîu. Nu sînteţi singur aici şi n-aveţi dreptul să-mi impuneţi spectacolul fricii dumneavoastră.
Garcin se scoală si se apropie de ea.
GARCIN: Dumneavoastră nu vă e frică? Nu?
INES: La ce bun? Frica servea la ceva înainte, cînd mai aveam speranţă.
GARCIN (cu blîndeţe): Nu mai există speranţă, dar sîntem şi
acum înainte. N-am început încă să pătimim, domnişoară.
INES: Ştiu. (Pauză.) Şi-atunci? Ce va urma?
GARCIN: Nu ştiu. Aştept.
Tăcere. Garcin se duce şi se aşază la loc. Ines reîncepe să umble de colo pînă colo. Garcin are un tic al gurii, apoi, privit fiind de Ines, îşi ascunde faţa în inîini. Intră Estelle si băiatul.

Scena IV
INES, GARCIN, ESTELLE, BĂIATUL Estelle se uită la Garcin, care n-a ridicat capul.
(către Garcin): Nu! Nu, nu ridica ochii. Ştiu ce ascunzi în mîini, ştiu că nu mai ai faţă. (Garcin îşi ia mîinile de pe t ‘aţă.) Ha! (Pauză. Mirată.) Nu vă cunosc.

GARCIN: Nu sînt călăul, doamnă.
ESTELLE: Nu vă luam drept călău. Dar… dar credeam că el cineva care-mi face o farsă. (Către băiat.) Pe cine mai aşteptaţi?
BĂIATUL: Nu mai vine nimeni.
ESTELLE (cu uşurare): Ah, atunci rămînem singuri, domnul j doamna şi cu mine? (Izbucneşte în ris.)
GARCIN (sec): Nu-i nici un motiv de rîs.
ESTELLE (continuînd să rida): Dar canapelele astea sînt aşa de urîte. Şi vedeţi cum au fost aşezate; am impresia că e Anul Nou şi că sînt în vizită la mătuşâ-mea Măria. O canapea pen¬tru fiecare, am impresia. Asta e a mea? (Către băiat.) Dar n-am să mă pot aşeza pe ea niciodată, e o catastrofă… sînt îmbrăcată în albastru-deschis şi canapeaua e de culoarea spanacului.
INES: O vreţi pe a mea?
ESTELLE: Canapeaua bordo? Sînteţi prea drăgutţă, dar n-aB merge mult mai bine. Nu, ce să-i facem? Fiecare cu ce i-aj hărăzit soarta: o am pe cea verde, o păstrez. (Pauză.) Singura < care s-ar mai potrivi la o adică ar fi canapeaua domnului. (Tăcere.)
INES: Auzi, Garcin?
GARCIN (tresărind): Ah, canapeaua. O, scuzaţi. (Se ridică.) H a dumneavoastră, doamnă.
ESTELLE: Mulţumesc, (îşi scoate pardesiul si-l aruncă pe cana\ pea. Pauză.) Să facem cunoştinţă, de vreme de trebuie sa] locuim laolaltă. Mă cheamă Estelle Rigault.
Garcin se înclină şi vrea să se prezinte, darlnes se grăbeşte 1 să i-o ia înainte.
INES: Ines Serrano. încîntată. GARCIIN (se înclină din nou): Joseph Garcin. BĂIATUL: Mai aveţi nevoie de mine? ESTELLE: Nu, du-te. Am să te sun.
Băiatul se înclină şi iese.

Scena V
INES, GARCIN, ESTELLE

INES: Sînteţi foarte frumoasă. Aş vrea să am flori pentru a vă
putea ura bun venit.
ESTELLE: Flori? Da. îmi plăceau mult florile. S-ar veşteji aici.
E prea cald. Ei! Esenţialul, nu-i aşa, este să ne păstrăm buna
dispoziţie. Aţi…
INES: Da, săptămînă trecută. Dar dumneavoastră?
ESTELLE: Eu? Ieri. Ceremonia nici nu s-a terminat. (Vorbeşte foarte firesc, dar ca şi cum ar vedea tot ce descrie.) Vîntul deranjează voalul surorii mele. îşi dă toată osteneala să plîngâ. Ei, hai! hai! încă un mic efort. Aşa! Două lacrimi, două lacrimi mici care-i sclipesc sub voal. Olga Jardet e foarte urîtă în dimineaţa asta. O sprijină pe sora mea, ţinînd-o de braţ. Nu plînge din cauza rimelului, şi trebuie să spun că eu în locul ei… Era cea mai bună prietenă a mea.
INES: Aţi suferit mult?
ESTELLE: Nu, eram cam fără simţire.
INES: Ce-aţi avut?
ESTELLE: O pneumonie. (Acelaşi joc ca mai înainte.) Ei, acum s-a sfîrşit. Pleacă toţi. La revedere; la revedere. Ce de strîngeri de mînă. Soţul meu e bolnav de supărare, a rămas acasă. (Către Ines.) Dar dumneavoastră? INES: Gazul.
ESTELLE: Şi dumneavoastră, domnule?
GARCIN: Douăsprezece gloanţe în piept. (Gest din partea
Estellei.) Scuzaţi-mă, nu sînt un mort de bună companie.
ESTELLE: Oh, scumpe domn, dacă aţi avea amabilitatea să nu mai întrebuinţaţi expresii atît de directe. E un lucru… un lucru şocant. Şi, la urma urmei, ce înseamnă în fond? Poate că niciodată n-am fost atît de vii. Dacă trebuie neapărat să dăm un nume acestei… stări de fapt, propun să ni se spună absenţi, ar fi mai corect. Sînteţi absent de multă vreme?
GARCIN: De o lună, aproximativ.
ESTELLE: De unde sînteţi?
GARCIN: Din Rio.
ESTELLE: Eu din Paris. Mai aveţi pe cineva acolo?
GARCIN: Pe soţia mea. (Acelaşi joc ca Estelle.) A venit la cazarmă, ca în fiecare zi; n-au lăsat-o să intre. Se uită printre gratiile porţii, încă nu ştie că sînt absent, dar bănuieşte. Acuma pleacă. E îmbrăcată toată în negru. Cu atît mai bine. N-o să fie nevoită să se schimbe. Nu plînge; nu plînge nicio¬dată. E un soare radios, iar ea e neagră de tot pe strada pustie, cu ochii ei mari de victimă. Ah! Mă agasează.
Tăcere. Garcin se duce să se aşeze pe canapeaua din mijloc \ şi-şi ascunde faţa în mîini.
INES: Estelle!
ESTELLE: Domnule! Domnule Garcin!
GARCIN: Ce poftiţi?
ESTELLE: V-aţi aşezat pe canapeaua mea.
GARCIN: Scuzaţi. (Se ridică.)
ESTELLE: Aveţi un aer atît de absorbit!
GARCIN: Fac ordine în viaţa mea. (Ines izbucneşte în tis.) Cei
care rid ar face măi bine sa mă imite.
INES: Viaţa mea e în ordine, în perfectă ordine. A intrat în
ordine de la sine, încă de acolo, nu-i nevoie să mă mai ocup
de ea.
GARCIN: Chiar aşa? Şi credeţi că-i atît de simplu! (îşi trece
mîna pe frunte.) Ce căldură, îmi daţi voie? (Dă să-şi scoată
vestonul.)
ESTELLE: Ah nu! (Mai blînd.) Nu. Am oroare de bărbaţi în
cămaşă. GARCIN (punîndu-şi vestonul la loc): Bine. (Pauză.) Eu îmi
petreceăn nopţile în birourile redacţiei. Acolo era tot timpul
o căldură toropitoare. (Pauză. Acelaşi joc ca adineauri.) E o
căldură toropitoare. E noapte.
ESTELLE: Da, ia te uită, s-a şi făcut noapte. Olga se dezbrăca.
Ce repede trece vremea pe pămînt.
INES: E noapte. Au sigilat uşa camerii mele. Iar camera e goală,
în beznă.
GARCIN: Şi-au pus vestoanele pe spetezele scaunelor şi şMj
suflecat mînecile pînâ mai sus de cot. Miroase a bărbaţi şla
ţigări. (Pauză.) îmi plăcea să trăiesc în mijlocul bărbaţilor, fără haină.
ESTELLE (sec): Ei bine, în concluzie, n-avem aceleaşi gusturi. (Către Ines.) Dumneavoastră vă place aşa ceva? Bărbaţi fără haină?
INES: Cu sau fără haină, mie nu prea-mi plac bărbaţii.
ESTELLE (se uită la amîndoi stupefiată): Dar de ce, de ce ne-au
adunat laolaltă?
INES (înăbuşindu-şi o izbucnire): Ce spuneţi?
ESTELLE: Vă privesc pe amîndoi şi mă gîndesc că vom locui
împreună… Mă aşteptam să regăsesc prieteni, rude. INES: Un excelent prieten cu o gaură în mijlocul feţei.
ESTELLE: Da, şi pe acela. Dansa tango ca un profesionist. Dar
noi, pe noi de ce ne-au adunat laolaltă?
GARCIN: Mă rog, din întîmplare. Ne repartizează unde pot, în
ordinea sosirii. (Către Ines.) De ce rîdeti?
INES: Pentru că m-am înveselit auzind acest: „din întîmplare".
Aveţi chiar într-âtît nevoie să vă liniştiţi? Nimic nu e lăsat la
voia întîmplării.
ESTELLE (cu timiditate): Dar cine ştie, poate ne-ani mai întîlnit altă dată?
INES: Niciodată. Nu v-aş fi uitat.
ESTELLE: Sau atunci poate că avem cunoştinţe comune? Cunoaşteţi cumva familia Dubois-Seymour?
INES: M-ar mira.
ESTELLE: Atîta lume se perindă pe la ei…
INES: Ce fac… ca ocupaţie?
ESTELLE (surprinsă): Nu fac nimic. Au un castel în Coreze şi…
INES: Eu eram funcţionara la poştă.
ESTELLE (dîndu-se puţin înapoi): Ah! atunci într-adevăr. (Pauză.) Iar dumneavoastră, domnule Garcin?
GARCIN: N-am ieşit din Rio, niciodată!
ESTELLE: în cazul acesta aveţi perfectă dreptate: numai întîmplarea ne-a adunat aici.
«NES: întîmplarea. Atunci mobilele astea sînt aici din întîmplare. Din întîmplare canapeaua din dreapta e verde ca spanacul, iar canapeaua din stînga e bordo. Un hazard, nu-i aşa? Ei bine, ia încercaţi să le schimbaţi locul şi să-mi spuneţi pe
106 4 Jean-Paui Satire
urmă ce părere aveţi? Dar bronzul? e tot din întîmplare? dar căldura asta? Dar căldura asta? (Tăcere.) Vă spun eu că au pus totul la punct. Pînă în cele mai mici amănunte, cu dragoste. Camera asta ne aştepta.
ESTELLE: Dar cum puteţi să spuneţi aşa ceva? Totul e atît de urît, atît de aspru, atît de colţuros. Detestam unghiurile.
INES (dînd din umeri): Dacă vă închipuiţi că trăiam într-un salon Napoleon ăl IH-lea! (Tăcere.)
ESTELLE: Atunci totul să fi fost făcut dinadins?
INES: Totul. Iar noi sîntem asortaţi.
ESTELLE: Deci nu este o întîmplare că dumneata eşti în faţa mea? (Pauză.) Ei oare ce aşteaptă?
INES: Nu ştiu, dar aşteaptă.
ESTELLE: Nu pot să sufăr să se aştepte ceva de la mine. îmi trezeşte numaidecît pofta de ă face exact contrariul.
INES: Poftim, fâ-l! Fă contrariul! Nici măcar nu ştii ce vor.
ESTELLE (bătînd din picior): E insuportabil. Şi trebuie să mi se întîmple ceva prin voi amîndoi? (Se uită la ei.) Prin doi. întîlneam uneori figuri care-mi spuneau ceva număidecît. Figurile voastre nu-mi spun nimic.
GARCIN (brusc către Ines): Ei hai, de ce sîntem împreună? Ai spus prea mult; acum mergi pînă la capăt.
INES (mirată): Dar nu ştiu absolut nimic.
GARCIN: Trebuie să ştim (Rămîne pe gînduri.)
INES: Măcar de-ar avea fiecare dintre noi curajul să spună… |
GARCIN: Ce anume?
INES: Estelle!
ESTELLE: Poftim.
INES: Dumneata ce-ai făcut? De ce te-au trimis aici?
ESTELLE (cu vioiciune): Nu ştiu, habar n-am. Mă întreb chiar dacă nu e o eroare. (Către Ines.) Nu zîmbi. Gîndeşte-te la mulţimea de oameni care… devin absenţi în fiecare zi. Vin aici cu miile şi n-au de-a face decît cu subalterni, cu nişte funcţionari inculţi. Cum vreţi să nu se întîmple şi erori? dar nu zîmbi. (Către Garcin.) Iar dumneata, spune şi dumneata ceva. Dacă s-au înşelat în cazul meu, au putut să se înşele şi în cazul dumitale. (Către Ines.) Şi în cazul dumitale la fel-Nu-i măi bine să credem că sîntem aici din greşeală?
: Asta-i tot ce ai să ne spui?
ESTELLE: Ce vreţi să mai ştiţi? N-am nimic de ascuns. Eram orfană şi săracă, îl creşteam pe fratele meu mai mic. Un vechi prieten al tatei m-a cerut în căsătorie. Era bogat şi bun, am primit. Ce-aţi fi făcut în locul meu? Fratele mi-era bol¬nav şi avea nevoie de îngrijire. Am trăit şase ani cu soţul meu fără o umbră de neînţelegere. Acum doi ani l-am întîlnit pe acela pe care eram sortită sâ-l iubesc. Ne-am dat seama număidecît, voia să plec cu el, dar eu am refuzat. După aceea am făcut o pneumonie. Asta-i tot. Poate că mi s-ar putea reproşa, în numele anumitor principii, că mi-am jertfit tinereţea unui bătrân. (Către Garcin.) Dumneata crezi că este o greşeală?
GARCIN: Desigur că nu. (Pauză.) Dar dumneata, găseşti că este o greşeală să trăieşti conform principiilor pe care le ai?
ESTELLE: Cine ar putea să vă reproşeze âşâ ceva?
GARCIN: Scoteam un ziar pacifist. A izbucnit războiul. Ce era de făcut? Toţi erau cu ochii pe mine: „Va îndrăzni?" Ei bine, am îndrăznit. Am stat cu braţele încrucişate şi m-au împuşcat. Unde e greşeala? Unde e greşeala?
ESTELLE (punemînape braţul lui): Nu e nici o greşeală. Eşti…
INES (termină fraza cu ironie): Un erou. Dar soţia dumitale, Garcin?
GARCIN: Ei şi ce! Am scos-o din mocirlă.
ESTELLE (către Ines): Vezi! Vezi!
INES: Văd. (Pauză.) Pentru cine joci teatru? Sîntem doar între noi.
ESTELLE (arogantă): între noi?
INES: între asasini. Sîntem în infern, drăguţo, n-a fost nici o
eroare, oamenii nu sînt osîndiţi niciodată degeaba.
ESTELLE: Taci.
ÎNES: în infern! Osîndiţi, osîndiţi!
ESTELLE: Taci! taci odată! îţi interzic să întrebuinţezi cuvinte v grosolane.
'NES: Osîndită, micuţa sfîntă. Osîndit, eroul ireproşabil. Am avut ceasul nostru de plăcere, nu-i aşa? Există oameni care au suferit pentru noi pînă la moarte, şi asta ne amuza mult de tot, acum trebuie să plătim.
GARCIN (ridicînd mîna): O să tăceţi odată?
INES (se uită la el fără frică, dar cu o mare mirare): Ha! (Pauză.)
Stai, am înţeles, ştiu de ce ne-au strîns laolaltă.
GARCIN: Ia seama la ce vei spune.
INES: O să vedeţi ce simplu e. Simplu ca bună ziua. Nu există
tortură fizică, nu-i aşa? Şi totuşi, sîntem în iad. Şi nu j
urmează să mai vină nimeni. Nimeni. Vom rămîne împreună
pînâ la capăt. Aşa e? în fond mai lipseşte totuşi cineva: j
călăul.
GARCIN (cu glas scăzut): Ştiu prea bine^
INES: Ei bine, au realizat o economie de personal. Asta-i toţi
Clienţii fac serviciul ei înşişi, ca în restaurantele cui
autoservire.
ESTELLE: Ce vrei să spui?
INES: Călăul este fiecare dintre noi pentru ceilalţi doi.
Pauză. Cu toţii asimilează această noutate.
GARCIN (cu voce blinda): N-am să fiu călăul dumneavoastră. Nu vă vreau râul nicidecum şi n-am nimic cu dumnea¬voastră. Nimic. E simplu de tot. O să facem aşa: fiecare stă în colţul lui; asta ne e apărarea. Dumneata aici, dumneata aici, eu acolo. Şi tăcere. Nici o vorbă. Nu e greu, nu-i aşa? Fiecare dintre noi are destul de lucru cu sine însuşi. Cred ca aş putea să stau zece mii de ani fără să vorbesc.
ESTELLE: Trebuie să tac?
GARCIN: Da. Atunci… atunci… vom fi salvaţi. Să tăcem. Sa privim în noi înşine, fără să ridicăm <capul. Sînteţi de acord?
INES: De acord.
ESTELLE (după. o ezitare): De acord.
GARCIN: Atunci, adio.
Se duce la canapeaua lui si-si pune capul în mîini. Tăcere, j Ines începe să cînte numai pentru ea:
Colo-nspre Piaţa Mare A u făcut din scînduri pod
A u pus tăriţe-ntr-o căldare Şi a fost un eşafod
Colo-nspre Piaţa Mare Gîdele zorit e tare Treabă multă astăzi are Generali şi lume mare Şi vlădici merg la pierzare Colo-nspre Piaţa Mare.
Colo-nspre Piaţa Mare Sînt si doamne mîndre tare Straie au de sărbătoare Numai capu' unde-i oare? Capul, ce mai tura-vura Dusu-s-a în şanţ de-a dura Colo-n şanţ spre Piaţa Mare.
în acest timp Estelle se pudrează şi-şi dă cu ruj. Pudrîndu-se,
caută din ochi o oglindă cu un aer de nelinişte. Scotoceşte în
poşetă, apoi se întoarce către Garcin.
ESTELLE: Domnule, ai cumva o oglinjoară? (Garcin nu răspunde.) O oglinjoară, o oglinjoară de buzunar, orice? (Garcin nu răspunde.) Dacă mă laşi aşa de singură, fă-mi rost cel puţin de o oglinjoară. (Garcin rămîne cu capul în mîini, fără să scoată o vorbă.)
INES (plină de bunăvoinţă): Eu am o oglindă în poşetă. (Scotoceşte în poşetă, apoi cu ciudă.) N-o mai am. Probabil că mi-au luat-o la grefă.
ESTELLE: Ce supărător.
Pauză. Estelle închide ochii şi se clatină. Ines se repede
s-o sprijine. : Ce ai?
deschide ochii si-i zîmbeste): Am o senzaţie ciudata. (Se pipăie.) Dumneata nu ai aceeaşi impresie? Cînd nu mă
vad, degeaba pun mîna pe mine, mă întreb dacă exist cu adevărat.
INES: Ce noroc pe dumneata. Eu, eu mă simt mereu pe dinăuntru.
ESTELLE: Ah, da, pe dinăuntru… Tot ce se petrece în capete este atît de vag, mă adoarme. (Pauză.) în camera mea sînt şase oglinzi mari. Le văd. Le văd. Dar ele nu mă văd pe mine. Se oglindesc în ele divanul, covorul, fereastra… ce goală e o oglindă în care nu sînt eu. Cînd stăteam de vorbă cu cineva, mă aranjam totdeauna să stau în aşa fel ca să mă pot privi în oglindă. Vorbeam şi mă vedeam vorbind. Mă vedeam cum mă vedeau oamenii, asta mă ţinea trează. (Cu deznădejde.) Rujul meu! Sînt sigură că m-am mînjit. Oricum, nu pot să stau fără oglindă o veşnicie.
INES: Vrei să-ţi servesc eu drept oglindă? Vino, te invit la mine. Aşază-te pe canapeaua mea.
ESTELLE (arâtînd spre Garcin): Dar…
INES: Să nu ne sinchisim de el.
ESTELLE: O să ne facem rău: ai spus-o chiar dumneata.
INES: Am eu aerul c-aş vrea să-ţi dăunez cu ceva?
ESTELLE: Nu se ştie niciodată.
INES: Ba tu ai sâ-mi faci rău mie. Dar ce-are a face? De vreme ce trebuie să sufăr, de ce să nu-mi vină suferinţa de la tine? Stai jos. Apropie-te. încă. Uită-te în ochii mei: te vezi în ei?
ESTELLE: Sînt mică de tot, mă văd cu greu.
INES: Eu te văd. întreagă. Hai, pune-mi întrebări. Nici o oglindă n-ar putea fi mai fidelă.
Estelle, jenată, se întoarce spre Garcin, ca si cum ar vrea \ să-l cheme în ajutor.
ESTELLE: Domnule! Domnule! Nu vă plictisim cu pălăvră¬geala noastră?
Garcin nu răspunde.
INES: Lasâ-l; el nu mai contează; sîntem singure. Pune-n" întrebări.
: Mi-am întins bine rujul pe buze?
INES: Să văd. Nu prea bine.
ESTELLE: Bănuiam. Noroc ca (aruncă o privire spre Garcin)
nu m-a văzut nimeni. Hai să mai încerc.
INES: Acum e mai bine. Ba nu. Urmăreşte desenul buzelor; am
să te ajut. Aşa, aşa. Acuma e bine.
ESTELLE: La fel de bine ca adineaori cînd am intrat?
INES: Chiar mai bine; mai plin, mai crud. E gura ta de infern.
ESTELLE: Hm! Şi asta e bine? Ce agasant e că nu mai pot să
judec singură, îmi juraţi că e bine?
INES: Nu vrei să ne tutuim?
ESTELLE: Juri că e bine?
INES: Eşti frumoasă.
ESTELLE: Dar ai gust? Şi ai gustul meu! Ce agasant, ce aga¬sant.
INES: Am gustul tău, din moment ce-mi placi. Uite-te bine la mine. Zîmbeşte, nici eu nu sînt urîtă. Nu te servesc mai bine decît o oglindă?
ESTELLE: Nu ştiu. Dumneata mă intimidezi. Imaginea mea din oglindă era îmblînzitâ. O cunoşteam aşa de bine… Am să zîmbesc: zîmbetul meu va pătrunde în ochii dumitale şi Dumnezeu ştie ce va deveni.
INES: Şi cine te împiedică să mă îmblînzeşti? (Se uită una în ochii celeilalte. Estelle surîde oarecum fascinată.) Văd că nu vrei deloc să mă tutuieşti.
ESTELLE: îmi vine greu să mă tutuiesc cu femeile.
INES: Şi în special cu funcţionarele de la poştă, presupun. Ce ai
acolo pe obraz? O pată roşie?
ESTELLE (tresărind): O pată roşie, ce oroare! Unde?
INES: Hai, hai, sînt o oglindă de prins ciocîrlii, te-am prins, ciocîrlia mea mică! Nu e nici o pată. Nici cea mai mică urmă. Vezi? Dacă oglinda se apucă să mintă? Sau dacă aş închide ochii, dacă aş refuza să te privesc, ce-ai face cu toată frumuseţea ta? Nu-ţi fie frică, trebuie să te privesc, ochii mei yor rămîne larg deschişi. Şi o să fiu drăguţă cu tine, drăguţă de tot. Dar ai să-rni spui: tu.
Pauză.
ESTELLE: îţi plac? INES: Mult.
Pauză.
ESTELLE (arătind spre Garcin dinti-o mişcare a capului): Ai
vrea ca şi el să se uite la mine.
INES: Ha! pentru că e bărbat. (Către Garcin.) Ai cîştigat.
(Garcin nu răspunde.) Nu mai juca teatru; nu ţi-a scăpat un
singur cuvînt din cîte am spus.
GARCIN (ridicînd brusc capul): Ai dreptate: nici un cuvînt; m
zadar mi-am astupat urechile: parcă pălăvrăgeaţi în capul
meu. O să mă lăsaţi în pace acuma? N-am nimic de-a face
cu voi.
INES: Dar cu asta mică, cu ea ai de-a face? Ţi-am prins tertipul:
ca să te faci mai interesant în ochii ei ţi-ai dat asemenea aere.
GARCIN: îţi spun să mâ laşi în pace. E cineva în redacţie care-
vorbeşte despre mine şi aş vrea sâ-l ascult. Puţin îmi pasă de
duduia, dacă asta te poate linişti.
ESTELLE: Mulţumesc.
GARCIN: N-am vrut să fiu grosolan…
ESTELLE: Bâdăranule!
Pauză. Sînt toţi în picioare unul în faţa celuilalt.
GARCIN: Ei poftim! (Pauză.) Şi vă rugasem să tăceţi.
ESTELLE: Ea a început. A venit sa-mi ofere oglinda ei, dar eu
nu-i cerusem nimic.
INES: Nimic. Numai că te-ai frecat de el şi ai făcut fiţe ca să se
uite la tine.
ESTELLE: Şi ce dacă!
GARCIN: Sînteţi nebune, nu vedeţi unde o s-ajungem? Dar
tăceţi odată! (Pauză.) O să ne aşezăm acum frumuşel, o sa
închidem ochii şi fiecare va încerca să uite de prezenţa
celorlalţi.
O mică pauză, apoi se aşază. Femeile se întorc la locurile lot cu paşi şovăitori. Ines se întoarce brusc.
: Ah, să uiti. Ce copilărie! îţi simt prezenţa pînă-n măduva oaselor. Tăcerea dumitale îmi ţipă în urechi. Poţi sâ-ţi coşi buzele, poţi sâ-ţi tai limba, parcă asta o să te împiedice să mai exişti? Şi-ţi vei putea opri gîndurile? Le aud, fac tic-tac ca un deşteptător, şi ştiu că şi dumneata le auzi pe ale mele. Oricît te-ai înfunda într-un colţ de canapea, eşti peste tot. Sunetele îmi parvin mînjite, pentru că le-ai auzit pe parcurs. Mi-ai furat pînâ şi faţa: dumneata o cunoşti, iar eu n-o mai cunosc. Şi ea? Ea? Mi-ai furat-o dumneata: dacă eram sin¬gure, crezi c-ar îndrăzni să se poarte cu mine aşa cum se poartă? Nu, nu: ia-ţi mîinile de pe faţă, n-am să te las aşa, nu, n-am să te las în pace: ar fi prea comod. Ai sta acolo insensibil, cufundat în dumneata însuţi ca un Buda, iar eu aş simţi chiar şi cu ochii închişi că ea îţi dedică toate micile zgomote ale vieţii ei, pînâ şi foşnetul rochiei, şi câ-ţi trimite zîmbete pe care nu le vezi… Nu aşa! Vreau sâ-mi aleg infer¬nul; vreau să vă privesc cu ochii deschişi şi să lupt cu faţa descoperită.
GARCIN: Bine. Presupun că trebuia să ajungem aici; ne-au manevrat ca pe nişte copii. Dacă m-ar fi cazat între bărbaţi… bărbaţii ştiu să tacă. dar nu trebuie să cerem prea mult. (Se apropie de Estelle si o ia de bărbie.) Va să zică, mititico, îţi plac? Se pare că-mi făceai cu ochiul?
ESTELLE: Nu te-atinge de mine!
GARCIN: E! Să ne mai lăsăm de formalism, îmi plăceau mult femeile, ştii? Şi ele mă plăceau mult. Lasâ-te de formalism, nu mai avem nimic de pierdut. Politeţe? La ce bun? Ceremonii? La ce? între noi n-are nici un rost. în curînd fiecare va sta gol-puşcă în faţa celorlalţi.
ESTELLE: Lasă-mâ!
GARCIN: Gol-puşcă. Ah, şi doar v-am prevenit. Nu vă ceream nimic, nimic în afară de un pic de tăcere şi să fiu lăsat în pace. îmi astupasem urechile. Vorbea Gomez, stînd între birouri, toţi colegii de la ziar îl ascultau, îşi scoseseră vestoanele. Voiam să înţeleg ce spune, dar e greu: eveni¬mentele de pe pămînt trec aşa de repede. Nu puteaţi sa tăceţi? Acum s-a terminat, nu mai vorbeşte, ceea ce gîndeşte despre mine a reintrat în capul lui. Ei bine, va trebui sa
mergem pînă la capăt. Să ne despuiem de toate: vreau să ştiu i cu cine am de-a face.
INES: O ştii. Acum ştii.
GARCIN: Atîta vreme cît fiecare dintre noi nu va fi mărturisit pentru ce a fost osîndit, nu ştim nimic. Tu, cea blondă, începe tu. De ce? Spune-ne de ce. Sinceritatea ta poate să evite catastrofa; cînd o să ne cunoaştem monştrii… haide, spune de ce?
ESTELLE: Dar v-am spus că nu ştiu. N-au vrut să mi-o spună.
GARCIN: Ştiu. Nici mie n-au vrut să-mi răspundă. Dar eu mă cunosc. Ţi-e frică să vorbeşti dumneata întîi? Foarte bine. Am să încep eu. (Pauză.) Nu prea sînt un suflet frumos.
INES: Dâ-o încolo. Se ştie că ai dezertat.
GARCIN: Lasă asta. Despre asta să nu vorbiţi niciodată. Ara ajuns aici pentru că am chinuit-o pe soţia mea. Asta-i tot. Timp de cinci ani. Bineînţeles, ea mai suferă şi acum. Uite-o; de îndată ce vorbesc despre ea, o văd. Pe mine mă intere¬sează Gomez, dar o văd pe ea. Unde e Gomez? Timp de cinci ani. Ia uitâ-te, i-au înapoiat hainele mele; stă la fe¬reastra şi şi-a pus vestonul meu pe genunchi. Vestonul are douăsprezece găuri. Sîngele de pe el, s-ar zice că e rugina. Marginile găurilor sînt arse. Ha! E o piesă de muzeu, un veston istoric. Şi l-am purtat eu! Ai să plîngi? Ai să plîngi, în sfîrşit? Veneam acasă beat ca un porc, miroseam a vin şi a femei. Ea mă aşteptase toată noaptea; nu plîngea. Nici un cuvînt de reproş, bineînţeles. Numai ochii. Ochii ei mari. Nu regret nimic. Am să plătesc, dar nu-mi pare râu. Afară ninge. Dar ai să plîngi, în sfîrşit? E o femeie care are vocaţia martiriului.
INES (aproape blînd): De ce-ai fâcut-o să sufere?
GARCIN: Pentru că era uşor. Ajungea un cuvînt ca să pălească; era o sensibilă. Ha! Nici un reproş! Sînt foarte cicâlitor din fire. Aşteptam, aşteptam întruna. Dar ţi-ai găsit: nici^o lacrimă, nici un reproş. O luasem de pe stradă, înţelegeţi? I trece mîna peste veston fără să se uite la el. Degetele ei căuta găurile pe dibuite. Ce aştepţi? Ce speri? îţi spun că nu-i pare rău de nimic, în fond asta e: mă admira prea tare. înţelege?
ES: Nu. Pe mine nu mă admira nimeni.
GARCIN: Cu atît mai bine. Cu atît mai bine pentru dumneata.
Toate astea trebuie să vi se para prea abstracte; am să vă
povestesc o întîmplare: adusesem la mine acasă o mulatră.
Ce nopţi! Soţia mea dormea la etaj, nu putea să nu ne audă.
Se scula ea cea dintîi şi, cum noi leneveam dimineaţa, ne
aducea micul dejun la pat.
INES: Nesimţitule!
GARCIN: Păi da, păi da. Nesimţitul multiubit. (Pare atent la
altceva.) Nu, nimic. Era Gomez, dar nu vorbea despre mine.
Un nesimţit, zici? Fireşte: dacă nu, ce-ăş căuta aici? Dar
dumneata?
INES: Eu, eu eram ceea ce se cheamă acolo o femeie pierdută. Pierdută de pe atunci, nu-i aşa? Aşa că surpriza n-a fost prea mare.
GARCIN: Asta-i tot?
INES: Nu, mai e şi povestea cu Florence. Dar e o poveste cu morţi. Trei morţi, întîi el, după aceea ea şi cu mine. N-a mai
rămas nimeni acolo, în privinţa asta sînt liniştită; numai •
odaia. Mai văd odaia din cînd în cînd. Goală, cu obloanele
trase. Ei da! în cele din urmă au scos sigiliile. De închiriat…
E de închiriat. S-a pus un afiş pe uşă; e de-a dreptul ridicol. GARCIN: Trei. Aşa ai spus, trei?
INES: Trei.
GARCIN: Un bărbat şi două femei?
INES: Da.
GARCIN: Ia te uită. (Pauză.) S-a sinucis?
INES: El? N-ar fi fost în stare. Deşi a pătimit chiar prea mult.
Nu, l-a călcat tramvaiul. Ce bătaie de joc! Locuiam la ei, era
vărul meu.
GARCIN: Florence era blondă?
INES: Blondă? (O privire spre Estelle.) Ştii, nu regret nimic, dar
nu prea mă amuză să vă povestesc toată istoria asta.
GACIN: Haide! Haide! Te-ai săturat de el?
S: încetul cu încetul. Mă enerva cîte un cuvînt. Sau, de
Pildă, făcea zgomot cînd bea; sufla din nas în pahar.
Nimicuri. Oh! Era un biet nenorocit, un tip vulnerabil. De
06 zîmbiţi?
GARCDST: Pentru ca eu nu sînt vulnerabil.
INES: Rămîne de văzut. M-am strecurat în sufletul ei. Ea îl vedea prin ochii mei… Pînă la urma, am rămas cu ea pe j braţe. Am luat o cameră în capătul celălalt al oraşului.
GARCIN: Şi-atunci?
INES: Atunci a intervenit povestea cu tramvaiul. După aceea îi| spuneam zilnic: ei bine, fetiţo, l-am omorît. (Pauză.) Sînt J răutăcioasă.
GARCIN: Da. Şi eu.
INES: Nu, dumneata nu eşti răutăcios, e altceva la mijloc.
GARCIN: Ce?
INES: Am să-ţi spun mai tîrziu. Eu însă sînt răutăcioasă, astJ înseamnă că am nevoie de suferinţa celorlalţi ca să exist. Ca o făclie. O făclie în inimi. Cînd sînt singură, mă sting. Timp de şase luni, am ars în inima ei, am făcut-o scrum. Intr-o noapte s-a sculat, s-a dus să deschidă robinetele de gaz fără ca eu să bănuiesc, şi apoi s-a culcat la loc lîngâ mine. Asta e.
GARCIN: Hm!
INES: Ce zici?
GARCIN: Nimic. Nu-i prea frumos.
INES: Ei bine, nu, nu-i prea frumos. Şi ce dacă!
GARCIN: O, ai dreptate. (Către Estelle.) Rîndul tău. Ce-ai făcut?
ESTELLE: V-am mai spus că nu ştiu. în zadar mă întreb…
GARCIN: Fie. Ei bine, o să te ajutăm. Tipul acela cu faţa zdro¬bită, cine e?
ESTELLE: Care tip?
ESTES: Ştii foarte bine. Acela de care te temeai cînd ai intrat.
ESTELLE: Era un prieten.
GARCIN: De ce ţi-era frică de el?
ESTELLE: N-aveţi dreptul să mă descoaseţi.
INES: S-a omorît din cauza ta?
ESTELLE: Aş, de unde, eşti nebună.
GARCIN: Atunci de ce ţi-era frică de el? Şi-a zburat creierii 5' glontele l-a nimerit în plină faţă, da? Asta i-a smuls faţa?
ESTELLE: Tăceţi, tăceţi!
GARCIN: Din pricina ta! Din pricina ta!
INES: Un foc de armă din cauza ta.
gSTELLE: Lăsaţi-mă în pace. Mă înfricoşaţi. Vreau să plec!
Vreau să plec! (Se repede la uşă şi-o zgîlţîie.)
GARCIN: Pleacă, în ce mă priveşte, mi-ar părea bine. Numai că
uşa e încuiată pe dinafară.
Estelle sună; soneria nu merge. Ines şi Garcin rid. Estelle se întoarce spre ei si se reazemă cu spatele de uşa.
ESTELLE (cu vocea răguşită şi înceată): Sînteţi josnici.
INES: Ai perfectă dreptate, josnici. Şi-apoi? Deci tipul s-a
omorît din cauza ta. Era amantul tău?
GARCIN: Bineînţeles, era amantul ei. Şi a vrut s-o aibă numai
pentru el. Nu-i aşa că am dreptate?
INES: Dansa tango ca un profesionist, dar era sărac, îmi
închipui. (Pauză.)
GARCIN: Te-a întrebat dacă era sărac.
ESTELLE: Da, era sărac.
GARCIN: Şi-apoi, trebuia sâ-ţi păzeşti reputaţia, într-o zi a
venit, s-a rugat de tine, iar tu ai rîs.
INES: Aşa e? Ai rîs? De aceea s-a omorît?
ESTELLE: Tot aşa te uitai şi la Florence?
INES: Da.
Pauză. Estelle izbucneşte în rîs.
ESTELLE: N-aţi ghicit deloc. (Ridică fruntea şi se uită la ei tot rezemată de uşă. Cu un ton sec şi provocator.) Voia să-mi facă un copil. Poftim, sînteţi mulţumiţi?
GARCIN: Iar tu nu voiai.
ESTELLE: Nu. Copilul l-am făcut totuşi. M-am dus şi-am stat cinci luni în Elveţia. Nimeni n-a ştiut nimic. Am născut o fata. Roger era cu mine cînd s-a născut, îl amuza să aibă o fetiţă. Pe mine nu.
GARCIN: Şi după aceea?
^TELLE: Aveam un balcon care dădea spre lac. Am adus o Piatră mare. Roger striga: „Estelle, te rog, te implor", îl
detestam. A văzut totul. S-a aplecat peste balustradă şi a
văzut rotocoalele de apă.
GARCIN: Şi-apoi?
ESTELLE: Asta-i tot. M-am întors la Paris. Iar el a făcut ce J
vrut.
GARCIN: Şi-a zburat creierii?
ESTELLE: Păi da. Nu merita să facă atîta caz, soţul meu n-a
bănuit nimic. (Pauză.) Vă urăsc. (Are o criză de hohote
înăbuşite, fără lacrimi.)
GARCIN: E de prisos. Aici lacrimile nu curg.
ESTELLE: Sînt o laşă, sînt o laşă! (Pauză.) Dacă aţi şti cît va
urăsc!
INES (Mnd-o în braţe): Bietul meu copil! (Către Garcinm
Ancheta s-a terminat. Nu mai are nici un rost să faci mutra
asta de călău.
GARCIN: De călău.. (Se uită înjur.) Aş da orice ca să mă pot
vedea în oglindă. (Pauză.) Ce cald e! (îşi scoate vestonul
maşinal.) Oh! pardon. (Dă să-şi pună vestonul.)
ESTELLE: Poţi să rămîi fără haină. Acuma…
GARCIN: Da. (Aruncă vestonul pe canapea.) Nu trebuie să fii
supărată pe mine, Estelle.
ESTELLE: Nu sînt supărată pe dumneata.
INES: Dar pe mine? Pe mine eşti supărată?
ESTELLE: Da.
Tăcere.
INES: Ei ce zici, Garcin? Poftim, ne-am despuiat pînâ la piele;
acuma vezi lucrurile mai limpede?
GARCIN: Nu ştiu. Poate că puţin mai limpede. (Cu timiditate.)
N-am putea încerca să ne ajutăm unii pe altii?
INES: N-am nevoie de ajutor.
GARCIN: Ines, cei de-aici au încurcat toate iţele. Dacă faci cel
mai mic gest, dacă ridici mîna ca să-ţi faci vînt, Estelle şicu
mine simţim totul. Nici unul dintre noi nu se poate salva sin-
gur. Trebuie să ne pierdem împreună sau să ieşim la liman împreună. Alegeţi. (Pauză.) Ce e?
INES: Au închiriat-o. Ferestrele sînt larg deschise. Pe patul meu sade un bărbat. Au închiriat-o! Au închiriat-o! Intraţi, intraţi! Nu vă jenaţi. E o femeie. Se apropie de el şi-şi pune mîinile pe umerii lui… Ce aşteaptă de nu aprinde lumina? Nu se mai vede nimic. O să se sărute? Camera asta e a mea! E a mea! Şi de ce nu aprind lumina? Nu mai văd nimic. Ce tot şuşotesc? Oare o s-o mîngîie pe patul meu? Ea îi spune câ-i ziua în amiaza mare şi că afară e soare. Asta înseamnă că sînt pe cale să orbesc. (Pauză.) S-a terminat. Nu mai e nimic: nu mai văd, nu mai aud. Ei bine, presupun că am insprâvit cu pâmîntul. Nu mai există nici un alibi. (O trece un fior.) Mă simt golită. Acum sînt moartă de-a binelea. Sînt în întregime aici. (Pauză.) Ce ziceaţi? Adineaori parcă spuneaţi că vreţi să mă ajutaţi?
GARCIN: Da.
INES: Să mă ajutaţi la ce?
GARCIN: Să le zădărniceşti vicleniile.
INES: Iar eu, în schimb?
GARCIN: O să mă ajuţi pe mine. Nu va fi nevoie de mare lucru, Ines: doar de un pic de bunăvoinţă.
INES: Bunăvoinţă… De unde vrei s-o scot? Sînt putredă.
GARCIN: Dar eu? (Pauză.) Cu toate astea… dar dacă am încerca?
INES: Sînt uscată. Nu ştiu nici să primesc, nici să dau; cum vrei să te ajut? Un lemn uscat; va fi aruncat în foc. (Pauză; se uită la Estelle, care-şi fine capul în mîini.) Florence este blondă.
GARCIN: îţi dai seama oare că fata asta va fi călăul dumitale?
INES: Se prea poate să bănuiesc.
GARCIN: Ea va fi unealta prin care o să-ţi vină ei de hac. în ce mă priveşte pe mine, eu… nu-i acord nici o atenţie. Dacă şi dumneata, din partea dumitale… S: Ce anume?
RCIN: E o cursă. Ei te pîndesc ca să vadă dacă te laşi prinsă în cursă.
|INES: Ştiu. Şi dumneata eşti o cursă. Crezi oare că ei nu ţi-auB prevăzut cuvintele? Şi că nu există în ele capcane pe care nu le putem vedea? Totul este capcană. Dar ce-are a face? şi eu » sînt o capcana. O capcană pentru ea. Şi poate că am s-ol prind.
GARCIN: N-o să prinzi nimic. O să fugim unii după alţii ca * nişte căluşei, fără să ne prindem din urmă niciodată. Poţi sa fii sigură că totul a fost aranjat dinainte. Lasă-te păgubaşa, Ines. Deschide-ţi mîinile, dă-i drumul. Altfel o să ne nenoroceşti pe toţi trei.
INES: Arăt eu ca cineva care lasă din mîini ce-a prins? Ştiu ce mă aşteaptă. O să ard, ard de pe acum şi ştiu că e fără sfîrşit, ştiu tot: dar crezi c-o să mă las păgubaşă? O să-i vin eu de hac, o să te vadă prin ochii mei, aşa cum îl vedea Florence pe acela. Ce tot vii să-mi vorbeşti de nenorocirea dumitale: îţi spun că ştiu tot şi că nu sînt în stare sâ-mi fie milă nici măcar de mine. O capcană, ha! O capcană. Bineînţeles că sînt prinsă într-o capcană. Şi ce dacă? Cu atît mai bine dacă le place aşa.
GARCIN (luînd~o de umeri): Eu sînt în stare să simt oarecare milă pentru dumneata. Uită-te la mine: sîntem despuiaţi. Despuiaţi pînă la oase şi te cunosc pînâ-n inimă. Dar asta e o legătură între noi: crezi că aş vrea să-ţi fac rău? Nu regret nimic, nu mă plîng; şi eu sînt uscat. Dar de dumneata sînt în stare să-mi fie milă.
INES (care s-a lăsat în voia lui în timp ce vorbea şi o zgîlţîia): Nu te atinge de mine. Nu pot să sufăr să pună cineva mîna pe mine. Şi păstrează-ţi mila. Haide, Garcin, sînt multe cap¬cane şi pentru dumneata în camera asta. Făcute anume pen¬tru dumneata. Pregătite anume pentru dumneata. Ai face mai bine să-ţi vezi de treburile dumitale. (Pauză.) Dacă ne dai pace, fetei âsteia şi mie, am să fac în aşa fel încît să nu-fl dăunez cu nimic.
GARCIN (o priveşte o clipă, apoi dă din umeri): Bine.
ESTELLE (ridicînd capul): Ajutor, Garcin.
GARCIN: Ce vrei de la mine?
ESTELLE (ridicîndu-se şi apropiindu-se de el): Pe mine poţi să mâ ajuţi.
: Adresează-te mai bine ei.
Ines s-a apropiat, stă foarte aproape de Estelle, în spatele ei,
fără a o atinge, în timpul replicilor următoare, îi va vorbi
aproape la ureche. Dar Estelle, întoarsă spre Garcin, care o
priveşte fără a scoate o vorbă, îi răspunde exclusiv acestuia, ca
şi cum el ar fi cel care-i pune întrebările.
ESTELLE: Te rog mult, mi-ai promis, Garcin. Mi-ai promis! Repede, repede, nu vreau să rămîn singură. Olga l-a dus la dancing.
INES: Pe cine l-a dus?
ESTELLE: Pe Pierre. Dansează împreună.
INES: Cine e Pierre?
ESTELLE: Un mic prostănac. Mie-mi zicea: „apa mea vie". Mâ iubea. L-a dus la dancing.
INES: îl iubeşti?
ESTELLE: Acum se întorc la locurile lor. Olga răsuflă din greu. De ce mai dansează? Nu cumva doar ca să slăbească? Bineînţeles că nu. Bineînţeles că nu-l iubeam: are opt¬sprezece ani, iar eu nu sînt o corupătoare de minori.
INES: Atunci lasâ-i în pace. Ce-ţi pasă?
ESTELLE: Era al meu.
INES: Nimic de pe pâmînt nu mai e al tău.
ESTELLE: Era al meu.
INES: Da, era… încearcă numai, încearcă sâ-l atingi. Olga da, ea poate sâ-l atingă cu mîna. Nu-i aşa? Nu-i aşa? Ea poate sâ-l ţină de mîini, să-i atingă genunchii cu genunchii ei,
ESTELLE: îşi apasă sinii enormi pe pieptul lui, îi suflă în faţă. Prichindelule, bietul meu prichindel, ce aştepţi ca sâ-i rîzî în nas? Ah! ar fi fost de ajuns să-i arunc o privire, şi n-ar mai fi îndrăznit ea niciodată… Oare într-adevăr eu nu mai sînt nimic?
'INES: Nu mai eşti nimic. Şi nimic de-al tău nu mai e pe pâmînt. Tot ce-ţi aparţine este aici. Vrei coupe-papier-ul sau bronzul
de Barbedienne? Canapeaua bleu e a ta. Iar eu, micuţa mea, l eu sînt a ta pe veci.
ESTELLE: Ce? A mea? Ei bine, care dintre voi ar îndrăzni sâ-mi j spună apa lui vie? Pe voi nu vă mai înşală nimeni. Ştiţi prea j bine că sînt o scîrnâvie. Gîndeşte-te la mine, Pierre, nu te gîndi decît la mine, apără-mâ; atîta vreme cît mai spui în gînd: apa mea vie, draga mea apă vie, nu sînt aici decît pe ; jumătate, nu sînt vinovată decît pe jumătate, sînt şi apă vie, | acolo, lîngâ tine. Uite ca e roşie ca o pătlăgea. Nu, zău, e cu neputinţă: de sute de ori am făcut haz amîndoi pe socoteala ei. Ce melodie e asta? îmi plăcea aşa de mult! Ah, e Saint Louis blues… Ei hai, dansaţi, dansaţi. Garcin, te-ai amuza dacă ai putea să-i vezi. Şi nu va şti niciodată c-o văd. Te văd, te văd, cu pieptănătura desfăcută, cu privirea rătăcită, văd că-l calci pe picioare. Să mori de rîs nu alta. Haide! Mai repede! Mai repede! El trage de ea, o împinge. E de-a drep¬tul indecent. Mai repede! îmi spunea: ce uşoară eşti! Haide, haide! (Dansează în timp ce vorbeşte.) îţi spun că te văd. Ce-i pasă! Dansează trecînd prin privirea mea. Scumpa noastrâ Estelle! Ce-i cu asta, scumpa noastră Estelle? Ia mai taci! N-ai vărsat nici măcar o lacrimă la înmormîntare. I-a spus: „scumpa noastrâ Estelle". Are tupeu să-i vorbească despre mine. Haide, în ritm. Aş, nu-i în stare să vorbească şi sa danseze în acelaşi timp. Dar ce tot îi… Nu! Nu! Nu-i spune! Ţi-l cedez, ia-ţi-l, păstrează-l, fă ce vrei cu el, dar nu-i spune. (Se opreşte din dans.) Bun. Ei bine, acuma poţi să-l ţii pen¬tru tine. I-a spus tot, Garcin: despre Roger, despre plecarea în Elveţia, despre copil, i-a povestit tot. „Scumpa noastrâ Estelle nu era…" Nu, nu, într-adevăr nu eram… El dă din cap cu un aer de tristeţe, dar nu s-ar putea spune că ştirea l-a zguduit. Acuma păstreazâ-ţi-l. N-am să mă lupt cu tine nici pentru genele lui lungi, nici pentru aerul lui de fetiţă. Ha! îmi spunea apa mea vie, cleştarul meu. S-a dus, cleştarul s-a făcut ţăndări. „Scumpa noastrâ Estelle." Dansaţi! Hai dansaţi! în ritm. Un, doi. (Dansează.) Aş da orice ca sa mâ pot întoarce pe pămînt o clipă, numai o clipa şi ca să dansez (Dansează; pauză.) Nu mai aud bine. Au stins luminile ca pentru un tangou. De ce cîntă în surdină? Mai tare! <
departe e! Nu mai aud deloc… (Se opreşte din dans.) S-a isprăvit, pentru totdeauna. Pămîntul m-a părăsit. Garcin, uitâ-te la mine, ia-mâ în braţe.
Ines, în spatele Estellei, face un semn către Garcin să se dea la o parte.
INES (poruncitor): Garcin!
GARCIN (se dă înapoi cu un pas şi o arată Estellei pe Ines): Adresează-te ei.
ESTELLE (îl prinde cu amîndouă mîinile): Nu pleca! Eşti bărbat? Dar uitâ-te la mine, nu întoarce ochii, e aşa de neplăcut? Am un păr de aur şi, în definitiv, cineva s-a omorît chiar pentru mine. Te implor, va trebui, oricum, să te uiţi la ceva. Şi dacă nu la mine, o să te uiţi la statuia de bronz, la masă sau la canapele. Sînt totuşi mai plăcută de privit. Ascultă: am căzut din inimile lor aşa cum cade o păsărică din cuib. Ridică-mă de pe jos, ia-mă în inima ta, ai să vezi ce drăguţă o să fiu.
GARCIN (respingînd-o cu un efort): Ţi-am spus să te adresezi ei.
ESTELLE: Ei? Dar ea nu contează: e femeie.
INES: Eu nu contez? Puişorule, ciocîrlia mea mică, e mult de cînd eşti la adăpost în inima mea. Nu-ţi fie frică, te voi privi neîncetat, fără să clipesc din pleoape. Vei trăi în privirea mea ca un firicel de aur într-o rază de soare. ESTELLE: O rază de soare? Ha! Ia mai lasă-mâ-n pace. Ai încercat adineaori să mă îmbrobodeşti şi ai văzut bine că nu merge.
NES: Estelle! Apa mea vie, cleştarul meu.
ESTELLE: Cleştarul dumitalel Ce caraghios. Pe cine crezi c-ai să-nşeli? Haide, ştie toată lumea c-am zvîrlit copilul pe fe¬reastră. Cleştarul s-a făcut ţăndări pe pămînt, dar puţin îmi pasă. Nu mai sînt decît o piele – dar pielea mea nu-i pentru dumneata.
P*fc Vino! Ai să fii ce vrei: apă vie, apă murdară, ai să te regâseşti în fundul ochilor mei aşa cum doreşti să te vezi.
ESTELLE: Dă-mi drumul! Dumneata nu ai ochi! Oare ce tre¬buie să fac ca să-mi dai pace? Na-ţi! (O scuipă în obraz. Ines îi dă drumul brusc.)
INES: Garcin! O să mi-o plăteşti!
Pauză. Garcin dă din umeri şi se apropie de Estelle.
GARCIN: Prin urmare, vrei un bărbat?
ESTELLE: Un bărbat, nu. Pe tine te vreau.
GARCIN: Să lăsăm mofturile, oricine ar fi bun. S-a întîmplat să
fiu aici, deci sînt eu acela. Bine. (O ia de umeri.) N-am nimic
ca sâ-ţi plac, ştii bine: nu sînt un mic prostănac şi nu dansez
tango.
ESTELLE: Te voi lua aşa cum eşti. Poate că te voi schimba.
GARCIN: Mă îndoiesc. Voi fi… distrat. Alte lucruri îmi umblă
prin cap.
ESTELLE: Ce lucruri?
GARCIN: Nu te interesează.
ESTELLE: Am să mă aşez pe canapeaua ta. Am să aştept să te
ocupi de mine.
INES (izbucneşte în ris): Ia te uită! căţeaua se tîrâşte pe burtă în
faţa lui! Şi nici măcar nu e frumos.
ESTELLE (către Garcin): N-o asculta. N-are ochi, n-are urechi.
Ea nu contează.
GARCIN: O sâ-ţi dau ce-oi putea. Nu e mult. N-o să te iubesc:
te cunosc prea bine.
ESTELLE: Dar mă doreşti?
GARCIN: Da.
ESTELLE: Asta-i tot ce vreau.
GARCIN: Atunci… (Se apleacă deasupra ei.)
INES: Estelle! Garcin! Vă pierdeţi minţile! Doar sînt şi eu aici!
GARCIN: Văd bine, şi ce dacă?
INES: De faţă cu mine? Se poate?… Nu puteţi face una ca asta!
ESTELLE: De ce nu? Doar mă dezbrăcăm şi-n faţa cameristei.
INES (agâţîndu-se de Garcin): Las-o! Las-o! Nu te atinge de ea
cu mîinile dumitale murdare de bărbat!
GARCIN (împingînd-o cu violenţa): Ajunge, nu sînt un om dis*
tins, nu mi-e frică să lovesc o femeie.
: Dar mi-ai promis, Garcin, mi-ai promis! Te implor, promis.
: Dumneata eşti cea care ai încălcat pactul. Ines se smulge şi se dă înapoi m fundul odăii.
mi-ai
Faceţi ce vreţi, sînteţi mai tari decît mine. Dar ţineţi • minte, sînt aici şi vă privesc. N-am să te slăbesc din ochi, Garcin; va trebui s-o săruti sub privirea mea. Cit vă urăsc pe amîndoi! lubiţi-vă, iubiţi-vă! sîntem în infern şi va veni şi rîndul meu.
în timpul scenei următoare, Ines se uită la ei fără
să scoată un cu vin t.
GARCIN (se întoarce spre Estelle şj o ia de umeri): Dă-mi gura ta.
Pauză. Se apleacă deasupra ei apoi se îndreaptă brusc.
ESTELLE (cu un gest de ciudă): Ei! (Pauză.) Ti-am spus să n-o iei în seamă.
GARCIN: Parcă de ea e vorba! (Pauză.) Gomez e la redacţie. Au închis ferestrele. Va să zică e iama. Şase luni. Sînt şase luni de cînd m-au… Te-am prevenit c-o să mi se întîmple să fiu distrat? Toţi dîrdîie; şi-au păstrat vestoanele pe ei… E ciu¬dat că le e aşa de frig acolo, iar mie mi-e aşa de cald. De data asta vorbeşte despre mine.
ESTELLE: O să mai ţină mult? (Pauză.) Spune-mi cel putin ce povesteşte.
GARCIN: Nimic. Nu povesteşte nimic. E un porc, asta-i tot.
(Trage cu urechea.) Un porc de cîine. Eh! (Se apropie de
Estelle.) Hai să ne-ntoarcem la noi. Ai să mă iubeşti?
ESTELLE (zîmbind): Cine ştie?
GARCIN: O să ai încredere în mine?
ESTELLE: Ce întrebare ridicolă: vei fi tot timpul sub ochii mei
si doar n-ai să mă înşeli cu Ines. ^
GARCIN; Evident. (Pauză, îşi ia mîinile de pe umerii Estellei.)
Vorbeam despre un alt soi de încredere. (Trage cu urechea.)
Hai! Hai! Spune ce vrei: nu sînt de faţă ca să mă pot apăra, f (Către Estelle.) Estelle, trebuie să-mi acorzi încrederea ta.
ESTELLE: Ce de fasoane! Doar ai gura mea, braţele meleH trupul meu întreg, şi totul ar putea să fie aşa de simplu… î încrederea mea? dar n-am nici o încredere de dat; mâl stinghereşti îngrozitor. O, trebuie să fi făcut o treabă tare urîtă ca sâ-mi ceri încrederea cu atîta insistenţă. GARCIN: M-au executat.
ESTELLE: Ştiu; ai refuzat să pleci la război. Ei şi?
GARCIN: De fapt… n-am refuzat cu totul. (Către cei nevăzuţi.) Vorbeşte bine, înfierează cum trebuie, dar nu spune ce tre¬buia făcut. Era să mă duc la general şi să-i spun: „Domnule general, nu plec la răzbpi!"? Ce prostie! M-ar fi închis. Voiam ca gestul meu să fie o mărturie, voiam să depun mărturie! Nu voiam să-mi înăbuşe vocea. (Către Estelle.) Am… am luat trenul. M-au prins la frontieră.
ESTELLE: Unde voiai să te duci?
GARCIN: în Mexico. Aveam de gînd să scot un ziar pacifist (Tăcere.) Ei bine, spune ceva.
ESTELLE: Ce vrei sâ-ţi spun? Ai făcut bine din moment ce n» voiai să lupţi. (Un gest agasat din partea lui Garcin.) Mă rog, dragul meu, nu pot sa ghicesc ce trebuie sâ-ţi răspund.
INES: Scumpa mea, trebuie să-i spui că a fugit ca un leu. Căci a fugit, drăguţul tău. Asta îl supără.
GARCIN: Fugit, plecat, spuneţi-i cum vreţi.
ESTELLE: Şi trebuia să fugi. Dacă ai fi rămas pe loc, te-ar fi
înhăţat.
GARCIN: Bineînţeles. (Pauză.) Estelle, sînt un laş?
ESTELLE: Nu pot să ştiu, iubitule, doar nu sînt în pielea ta. E
treaba ta să decizi.
GARCIN (cu un gest obosit): Nu decid.
ESTELLE: în fine, trebuie sâ-ţi aduci aminte; probabil că ai avut
motive să faci aşa cum ai făcut. GARCIN: Da.
ESTELLE: Şi-atunci?
GARCIN: Dar oare-au fost adevăratele motive?
ESTELLE (înciudată): Ce complicat eşti.
: Voiam să depun mărturie, mă gîndisem bine, multă vreme… Dar oare astea sînt adevăratele motive?
: Ei, asta-i întrebarea. Astea au fost adevăratele motive? Cîntăreai argumentele, nu voiai să te angajezi cu uşurinţă. Dar frica, ura şi toate murdăriile pe care le ascundem sînt şi ele motive. Haide, caută, întreabâ-te.
GARCIN: Taci! Crezi că am aşteptat sfaturile dumitale? Umblam prin celulă neîncetat, zi şi noapte. De la fereastră la uşă, de la uşă la fereastră. M-am pîndit, m-am urmărit pas cu pas. Mi se pare că am stat o viaţă întreagă să mă tot întreb, şi apoi, ce mai, m-am pomenit cu o fapta. Am… m-am suit în tren, asta-i sigur. Dar de ce? De ce? în cele din urma m-am gîndit: moartea mea va decide; dacă mor cum trebuie, voi fi dovedit că nu sînt un laş… INES: Şi cum ai murit, Garcin?
GARCIN: Urît. (Ines izbucneşte în ris.)-Ohl a fost o simplă slăbiciune trupească. Nu mi-e ruşine de ea. Numai că totul a rămas în suspensie pentru eternitate. (Către Estelle.) Vino încoace, tu. Uită-te la mine. Am nevoie ca cineva să se uite la mine în timp ce pe pămînt se vorbeşte despre mine. îmi plac ochii verzi.
INES: Ochii verzi? Ia te uită! Dar ţie, Estelle? îţi plac laşii?
ESTELLE: Dacă ai şti cît îmi este de indiferent. Laş sau nu,
numai să sărute bine.
GARCIN: Dau din cap în timp ce trag din ţigări; se plictisesc. Se gîndesc: Garcin e un laş. O gîndesc moale, căldicel. Numai aşa, ca să gîndească totuşi ceva. Garcin e un laş. Iată cum au decis ei, colegii mei. Peste şase luni au să aibă o vorbă: laş ca Garcin. Aveţi noroc, voi două: nimeni nu se mai gîndeşte la voi pe pămînt. Eu am o viaţă mai grea. INES: Dar soţia dumitale, Garcin? GARCIN: Soţia mea? Ce să fie cu ea! A murit
INES:Amurit?
GARCIN: Se vede că am uitat să vă spun. A murit adineauri. v Acum vreo două luni. & De inimă rea?
GARCIN: Fireşte, de inimă rea. De ce-aţi fi vrut să moară? Ei hai, totul merge strună: războiul s-a terminat, soţia mea a, murit, iar eu am intrat în istorie.
Are un plînset ca un sughiţ şi-şi trece mîna peste faţă. Estelle se agaţă de el.
ESTELLE: Dragul meu! dragul meu! Uită-te la mine, dragul rneu, pune mîna pe mine. (îi ia mina şi si-o pune pe piept,) Pune mîna pe pieptul meu. (Garcin face un gest ca să se desprindă.) Lasă-ţi mîna; lasă, nu te mişca. Au să moara unul după altul: ce importanţă are ce gîndesc? Uită-i. Nu mai e nimeni; doar eu.
GARCIN (eliberîndu-şi mîna): Ei însă nu mă uită. Vor muri, dar vor veni alţii care vor lua de la ei consemnul: mi-am lăsat viaţa în mîinile lor.
ESTELLE: Prea te gîndeşti mult.
GARCIN: Ce altceva vrei să fac? Altădată acţionam… Ah! de rn-aş întoarce o singură zi în mijlocul lor… ce dezminţire! Dar am ieşit din joc; ei fac bilanţul fără să se sinchisească de mine, şi au dreptate de vreme ce eu sînt mort, prins ca un şobolan. (Rîde.) Am căzut în domeniul public.
Tăcere.
ESTELLE (blînd): Garcin!
GARCIN: Eşti aici? Ia ascultă, ai să-mi faci un serviciu. Nu, nu te da înapoi. Ştiu: ţi se pare ciudat ca cineva să-ţi poată cere ajutor. Nu eşti obişnuită. Dar dacă ai vrea, dacă ai face un efort, am putea, cine ştie, să ne iubim cu adevărat? Vezi; sînt o mie care tot repetă unii după alţii că sînt un laş, dar ce-i aia o mie? Dacă ar exista un suflet, unul singur, care să afirme cu toată puterea că nu am fugit, că nu se poate să fi fugit, ci am curaj, că sînt cinstit, sînt… sigur că aş fi salvat! Vrei sa crezi în mine? Mi-ai fi mai dragă decît eu însumi.
ESTELLE (rizînd): Prostule, prostule drag! Crezi c-aş putea sa iubesc un laş?
GARCIN: Dar adineauri spuneai…
CU UŞILE ÎNCHISE * 129
gSTELLE: îmi băteam joc de tine. îmi plac bărbaţii, Garcin, bărbaţii adevăraţi, cu pielea aspră, cu mîinile tari. Tu n-ai o bărbie de laş. Nu ai gura unui laş, nu ai vocea unui laş, părul tău nu este ca al unui laş, iar eu te iubesc pentru gura ta, pen¬tru vocea ta, pentru părul tău.
GARCIN: E adevărat? E chiar adevărat?
ESTELLE: Vrei să-ţi jur?
GARCIN: Atunci îi desfid pe toţi, pe cei de acolo şi pe cei de aici. Estelle, vom ieşi din infern. (Ines izbucneşte în rîs. Garcin se întrerupe şi se uită la ea.) Ce este?
INES (rîzînd): Dar nu crede un singur cuvînt din ce-ţi spune; cum poţi să fii aşa de naiv? „Estelle, sînt un laş?" Dacă ai şti ce puţin îi pasă!
ESTELLE: Ines! (Către Garcin.) N-o asculta. Dacă vrei să obţii încrederea mea trebuie să începi prin a-mi acorda propria ta încredere.
INES: Sigur, sigur! Acordă-i încredere. Are nevoie de un braţ, poţi să mă crezi, de un braţ de bărbat care să-i înconjoare mijlocul, de miros de bărbat, de dorinţă de bărbat în ochii unui bărbat. Cît despre rest… Ha! ar fi în stare să-ţi spună că eşti Dumnezeu-Tatâl dacă ar şti câ-ţi face plăcere.
GARCIN: Estelle! E adevărat? Răspunde: e adevărat?
ESTELLE: Ce vrei să-ţi spun? Eu nu înţeleg nimic din toate istoriile astea încurcate. (Bate din picior.) Şi ce agasantă e toată povestea! Chiar dacă ai fi un laş, tot te-aş iubi, poftim! Asta nu-ţi ajunge?
Pauză.
GARCIN (către amândouă): Mă scîrbiţi. (Se duce spre uşă.)
ESTELLE: Ce faci?
GARCIN: Plec.
D*ES (iute): N-ai să ajungi departe: uşa e-încuiată.
GARCIN: Vor trebui totuşi s-o deschidă. (Apasă pe butonul
soneriei. Soneria nu funcţionează.) ESTELLE: Garcin!
(către Estelle): Nu te nelinişti; soneria e defectă.
GARCIN: Vă spun c-au să deschidă. (Bate cu pumnii în Nu mai pot sa vă suport, nu mai pot. (Estelle aleargă spre e/; el o respinge.) Pleacă! Mă scîrbeşti chiar mai mult decît ea. Nu vreau să mă înnămolesc în ochii tăi. Eşti umedă! Eşti moale! Eşti o caracatiţă, eşti o mlaştina. (Bate în uşă.) N-aveţi de gînd să deschideţi odată?
ESTELLE: Garcin, te implor, nu pleca, n-am să-ţi mai vorbesc, am să te las în pace cu totul, dar nu pleca. Ines şi-a arătat ghearele, nu mai vreau să râmîn singură cu ea.
GARCIN: Descurcă-te cum poti. Nu te-am rugat să vii aici.
ESTELLE: Laşule! Laşule! Oh! E adevărat că eşti un laş.
INES (apropiindu-se de Estelle): Ce e, ciocîrlia mea, nu eşti mulţumită? M-ai scuipat în obraz ca să-i fii pe plac şi ne-arn certat din cauza lui. Dar el pleacă, după ce-a stricat tot, şi ne lasă numai între noi, femeile.
ESTELLE: N-ai nimic de cîştigat; dacă uşa asta se deschide, fug şi eu.
INES: Unde?
ESTELLE: Oriunde. Cît se poate de departe de tine.
Garcin n-a încetat să bată în uşă.
GARCIN: Deschideţi! deschideţi odată! Primesc tot: trasul pe roată, cleştii de smuls carnea, plumbul topit, fierul roşu, co¬lierul de fier, tot ce arde, tot ce sfîşie, vreau să pătimesc cu adevărat. Mai bine o sută de chinuri, mai bine biciul, vitri¬olul, decît tortura asta a minţii, stafia asta a torturii care abia te atinge, care te mîngîie şi care nu te doare niciodată destul. (Apucă clanţa uşii şi o zgîlţîie.) N-aveţi de gînd să deschideţi odată? (Uşa se deschide brusc şi Garcin e cîtpe-aci să cadă..) Ha! (Tăcere îndelungă.)
INES: Ce aştepţi, Garcin? Pleacă.
GARCIN (încet): Mă întreb de ce s-a deschis uşa asta?
INES: Ce aştepţi? Hai, du-te repede!
GARCIN: Nu plec.
INES: Şi tu, Estelle? (Estelle nu se mişca; Ines izbucneşte în fîs.) Păi atunci? Care dintre voi? Care dintre toţi trei? Drumul6
deschis, cine ne opreşte? Ha! Să mori de rîs, nu alta! Sîntem de nedespărţit.
Estelle se repede asupra ei pe la spate.
gSTELLE: De nedespărţit? Garcin, ajută-mă, ajutâ-mâ repede.
O s-o tîrîm afară şi-o să închidem uşa. O să vadă ea. INES (zbătindu-se): Estelle! Estelle! Te implor, lasă-mâ aici. Nu
pe culoar. Nu mâ aruncaţi pe culoar!
GARCIN: Dă-i drumul.
ESTELLE: Eşti nebun, te urăşte.
GARCIN: Din cauza ei am rămas.
Estelle îi dă drumul lui Ines si se uită stupefiată la Garcin.
INES: Din cauza mea? (Pauză.) Bun. Păi atunci, închideţi uşa. S-a făcut de zece ori mai cald de cînd e deschisă. (Garcin se duce la uşă şi o închide.) Din cauza mea?
GARCIN: Da. Tu ştii ce-i aia un laş.
INES: Da, ştiu.
GARCIN: Tu ştii ce-i râul, ruşinea, frica. Au fost zile în care te-ai văzut pînă-n fundul inimii — aşa că ţi s-au tăiat mîinile şi picioarele. Iar a doua zi nu mai ştiai ce să crezi, nu mai izbuteai sa descifrezi revelaţia din ajun. Da, tu cunoşti preţul răului. Şi dacă spui tu că sînt un laş, o spui în cunoştinţă de cauză, nu-i aşa?
INES: Da.
GARCIN: Pe tine trebuie să te conving: tu eşti de-un soi cu mine. Ti-ai închipuit c-o să plec? Nu puteam să te las aici, triumfătoare, cu toate gîndurile astea în capul tău; toate ^gîndurile astea care mâ privesc pe mine.
INES: Vrei într-adevăr să mâ convingi?
GARCIN: Nu mai pot face altceva. Ştii că pe ei nu-i mai aud. Fără îndoială pentru că au isprăvit cu mine. Au isprăvit: chestiunea e clasată, nu mai sînt nimic pe pămînt, nici măcar un laş. Ines, iată-ne singuri: nu mai există nimeni, afară de voi două, care să se gîndească la mine. Ea nu contează, dar tu, care mâ urăşti, tu mă mîntui dacă mă crezi.
INES: Nu va fi uşor. Uită-te la mine: am câpâţîna cam tare.
GARCIN: O să stărui atîta timp cît va fi nevoie.
INES: Ai tot timpul. Tot timpul.
GARCIN (Mnd-o de umeri): Ascultă, fiecare are un scop al lui$ nu-i aşa? Eu, unul, îmi băteam joc de bani, de dragoste, voiam să fiu bărbat. Un om tare. Am mizat totul pe aceeaşi carte. E cu putinţă să fii un laş cînd ţi-ai ales căile cele mai periculoase? Se poate judeca o viaţă după o singură faptă?
INES: De ce nu? Ai visat timp de treizeci de ani că eşti un om cu inima vitează; şi ţi-ai permis mii de mici slăbiciuni pen¬tru că eroilor totul le este permis. Ce comod era! Şi apoi, în ceasul primejdiei, te-au încolţit şi… ai luat trenul spre Mexico.
GARCIN: N-am visat acest eroism, l-am ales. Omul este ceea ce vrea să fie.
INES: Dovedeşte-o. Dovedeşte că n-a fost un vis. Numai faptele sînt hotărîtoare în privinţa celor pe care le-ai vrut.
GARCIN: Am murit prea devreme. Nu mi-au lăsat timp sâ-mi sâvîrşesc faptele.
INES: întotdeauna murim prea devreme – sau prea tîrziu. Şi totuşi, viaţa e acolo, isprăvită. S-a tras o linie sub cifre, tre¬buie făcută adunarea. Nu eşti nimic altceva decît viaţa ta.
GARCIN: Viperă ce eşti! Ai răspuns la toate.
INES: Haide! Haide! Nu-ţi pierde curajul. Trebuie sâ-ţi vină uşor să mă convingi. Caută argumente, fă un efort. (Gardn dă din umeri.) Ei vezi! Ei vezi! Ţi-am spus eu că eşti vulnerabil! Ah! Cum o să mai plăteşti acum. Eşti un laş, Garcin. Un laş pentru că aşa vreau eu. Aşa vreau, auzi, aşa vreau! Şi totuşi, vezi cît sînt de slabă, o suflare; nu sînt decît privirea care te vede, acest gînd incolor care te gîndeşte. (El se apropie de ea cu mîinile desfăcute.) Ha! Uite că se desfac mîinile astea mari de bărbat. Dar ce sperai? Nu poţi să prinzi gîndurile cu mîinile. Haide, n-ai de ales: trebuie să mă convingi. Te ţin strîns cu uşa.
ESTELLE: Garcin!
GARCIN: Ce e?
ESTELLE: Râzbună-te.
GARCIN: Cum?
gSTELLE: Sârută-mă, ai să vezi ce-o să mai cînte.
GARCIN: Să ştii câ-i adevărat, Ines. Mă ai la mînâ, dar şi eu te am la mînâ pe tine.
Se apleacă peste Estelle. Ines scoate un ţipat.
INES: Laşule! Laşule! Du-te să te consoleze femeile.
ESTELLE: Cîntă, Ines, cîntă!
INES: Ce pereche frumoasă! Dacă ai vedea laba lui mare întinsă toată pe fundul tău, mototolind stofa şi carnea. Are mîinile umede, transpirate, o să-ţi lase o pată vînătă pe rochie.
ESTELLE: Cîntă! Cîntă! Strînge-mă mai tare în- braţe, Garcin; o să crape.
INES: Da, da! Strînge-o tare, strînge-o! Amestecaţi-vâ căldurile. E bun amorul. Nu-i aşa, Garcin? E căldicel şi adînc ca som¬nul, dar eu am să te împiedic să dormi. (Gest din partea lui Garcin.)
ESTELLE: N-o asculta. la-mi gura; sînt toată a ta.
INES: Ei bine, ce-aşteptaţi? Fă ce ţi se spune. Garcin cel laş o ţine în braţe pe Estelle, ucigaşa copilului ei. Se pot face pa¬riuri. Garcin cel laş o va săruta? Vă văd, vă văd; eu, de una singură, sînt o mulţime, sînt mulţimea. Mulţimea, Garcin, o auzi? (Murmurind.) Laşule, laşule, laşule, laşule, în zadar fugi de mine, n-am să te slăbesc. Ce vrei să cauţi pe buzele ei? Uitarea? Dar eu nu te voi uita. Pe mine trebuie să mă convingi. Pe mine. Vino, vino! Te aştept. Vezi, Estelle, îşi slăbeşte strînsoarea, e ascultător ca un cîine… N-o sâ-l ai.
GARCIN: Dar n-o să mai fie niciodată noapte?
INES: Niciodată.
GARCIN: O să mă vezi mereu?
!NES: Mereu.
Garcin o lasă pe Estelle şi face cîţiva paşi prin odaie. Se apropie de statuia de bronz.
: Bronzul… (îl mîngîie.) Iată, a venit momentul. Bronzul e aici, îl contemplu şi înţeleg că sînt în infern. Vă spun că totul a fost prevăzut. Au prevăzut c-o să stau în faţa acestui cămin, apăsîndu-mi mîna pe acest bronz şi toate privirile astea pe mine. Toate privirile astea care rod… (Seîntoarce brusc.) Cum! sînteţi numai două? Va cre¬deam mult mai numeroase. (Rîde.) Va să zică ăsta e infer¬nul. N-aş fi crezut niciodată… Vă aduceţi aminte: pucioasa, rugul, smoala… Ah, ce mai glumă. Nu-i nevoie de flăcări şi de smoală, infernul sînt Ceilalţi.
ESTELLE: Iubitule!
GARCIN (respingînd-o): Lasă-mă. Ea stă între noi. Nu pot sâtj iubesc în timp ce mă vede.
ESTELLE: Ei bine, n-o să ne mai vadă. (Ia coupe-papier-u/ de pe masă, se năpusteşte asupra lui Ines şi o înjunghie de cîteva ori.)
INES (zbătindu-se şi rizînd): Ce tot faci, ce tot faci, eşti nebuna? Doar ştii că sînt moartă.
ESTELLE: Moartă? (Lasă sâ-i cadă cuţitul. Pauză. Ines ia cuţitul si şi-l înfige în piept cu furie.)
INES: Moartă! Moartă! Moartă! Nici cuţitul, nici otrava, nici ştreangul. S-a şi făcut, înţelegi? Şi sîntem împreună pe vecie. (Rîde.)
ESTELLE (izbucneşte în rîs): Pe vecie, Doamne, ce caraghios! Pe vecie!
GARCIN (rîde, uitindu-se la amîndouă): Pe vecie!
Cad, fiecare pe canapeaua M. O lungă tăcere, încetează să rida şi se uită unii la alţii. Garcin se ridică.
GARCIN: Ei, hai să continuăm.
Cortina

One comment

  1. […] fără constrângeri 21/06/2009 Astăzi Jean Paul Sartre pentru că ar fi împlinit 104 ani aşa în cuvinte şi aşa în cadru şi aşa în […]



Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

  • cadran

    Decembrie 2016
    L M M M V S D
    « Dec    
     1234
    567891011
    12131415161718
    19202122232425
    262728293031  
  • Blog Stats

  • Categorii

  • Decembrie 2016
    L M M M V S D
    « Dec    
     1234
    567891011
    12131415161718
    19202122232425
    262728293031  
  • %d blogeri au apreciat asta: