h1

Julien Sorel (Stendhal -Roşu şi negru)

— A făcut bine Danton că a furat ? rosti el brusc si cu
un aer din ce în ce mai fioros. Revoluţionarii din Piimont, din Spania trebuiau oare să-şi compromită prin crime ? Trebuiau să le dea unor oameni fără pic de merit toate locurile de frunte din armată, toate decoratiile Oare oamenii care ar fi purtat decoraţiile astea nu mai fi temut de reîntoarcerea regelui? Trebuia să fi jefuită vistieria din Torino ?
……omul care vrea să alunge neştiinţa şi crima de pe pămînt trebuie să treacă asemenea unei furtuni şi să facă răul la întîmplare ?
………………
academicianul cunoscător al limbii latine se afla printre oaspeţi. „Iată cine va rîde cel mai puţin de mine dacă, după cum bănuiesc, întrebarea mea cu privire la doliul domnişoarei de La Mole va fi o stîngăcie”, îşi spuse Julien.
Mathilde îl privea cu o expresie ciudată. „Aceasta-i cochetăria femeilor de pe aici, aşa cum mi-a zugrăvit-o doamna de Rânal, gîndi Julien. Azi-dimineaţă nu m-am purtat prietenos cu ea şi nu i-am împlinit toana de a sta de vorbă. Din pricina asta, mă preţuieşte şi mai mult. Dar diavolul nici vorbă că tot diavol rămîne. Peste cîtăva vreme, trufia ei dispreţuitoare va şti să se răzbune. De la ea mă aştept la lucruri şi mai rele. Cîtă deosebire faţă de aceea pe care am pierdut-o ! Ce farmec firesc şi ce naivi¬tate găseam la ea ! îi cunoşteam gîndurile înainte ca ea să fi gîndit; i le vedeam zămislindu-se; în inima ei n-aveam alt potrivnic decît teama de a-şi pierde copiii! Iar teanu asta îndreptăţită şi firească îmi era plăcută pînă şi mi< care sufeream din pricina ei. Am fost un prost. Ideile despre Paris m-au împiedicat să preţuiesc femeia ac sublimă. Cîtă deosebire, Dumnezeule mare ! Şi peste c i dau aici ? Vanitate deşartă şi dispreţuitoare, toate nuanul. amorului propriu, şi nimic altceva.”
………..
„Joc aici un rol nedemn”, gîndi el deodată. Dar trebuia acum să-şi părăsească scăunelul de paie cu cît nu puţină stîngăcie. Voi să născocească ceva, îi ceru imag naţiei lui, care rătăcea pe alte meleaguri, să găsească a lucru nou. Ar fi fost necesar să-şi folosească memoria, da memoria lui, trebuie să mărturisim, nu prea era înzestrai cu asemenea cunoştinţe; bietul băiat nu ştia încă să a descurce în lume, de aceea se purtă cu atîta neîndemînan îndt îl observă toată lumea cînd se ridică să plece din salo» întreaga lui fiinţă vădea suferinţa. De trei sferturi de i juca rolul unui subaltern nedorit, în faţa căruia nime nu-şi da osteneala să ascundă ce gîndeşte despre el.
Observaţiile critice pe care abia le făcuse asupra rivaIilor săi îl împiedicaseră, totuşi, să-şi ia prea în tragic nej fericirea; ca să-şi îmbărbăteze mîndria, Julien amintirea celor petrecute cu două nopţi mai înainw „Oricît mi-ar fi de superiori, gîndi Julien intrînd singur! grădină, Mathilde nu a fost pentru nici unul ceea ce două ori în viaţa mea s-a îndurat să fie pentru mine.”
Dar înţelepciunea lui se mărgini doar la atît. Nu pricepea nimic din firea ciudatei fiinţe pe care soarta hărăzise a fi stăpînă absolută pe întreaga lui fericire.
în ziua următoare, nu făcu altceva decît să-şi istoi vească trupul şi să-şi sleiască de puteri calul. Seara, nul mai încercă să se apropie de canapeaua albastră, cărei Mathilde îi era atît de credincioasă. Observă că Norbcrj nu mai binevoia nici măcar să-1 privească atunci cînd întîlneau prin casă. „El, care de obicei e atît de politic gîndi Julien, trebuie să facă o sforţare cu totul neobişnuită ca să se poarte aşa.”
Somnul ar fi însemnat o mare fericire pentru Julien în ciuda oboselii, amintiri prea seducătoare începeau ifl năpădească mintea. Dar nu avu înţelepciunea să vadă ci lungile lui curse călare, prin pădurile din preajma
….
Julien, doborît de durere, încercă să se justifice. Nici nu-i ceva mai absurd. Te poţi justifica pentru vina cuiva ? Dar mintea nu mai era deloc stăpînă lui. Un instinct orb îl împingea să-şi întîrzie privinţa soartei sale. I se părea că, atîta vreme ştii, totul nu e încă sfîrşit.
….
„E aproape ca şi cum aş avea să mă sico slăbiciune pentru unul dintre lachei”,
…………
Julien se socotea prea puţin vrednic de atîta devotatii; la drept vorbind, era obosit de eroism. L-ar fi mulţiiit mai mult o dragoste simplă, naivă şi aproape tunsa, pe cînd sufletul mîndru al Mathildei, dimpotrivă, Ba mereu nevoie de ideea unui public şi de alţii.
In mijlocul zbuciumului, al spaimelor pentru viaţa ei, căruia nu voia să-i supravieţuiască, Mathilde nevoia tainică să uimească lumea prin nemărginita tgnste şi prin măreţia faptelor săvîrşite; lui Julien îi era necaz că nu-1 mişca deloc eroismul Ce-ar fi fost dacă ar fi cunoscut toate nebuniile cu Mathilde împuia mintea devotată…….. „l,a urma urmei, îşi zise Julien, trebuie să fiu viteaz şi, după cît se pare, mai vi-chiar decît ei. Judecătorul şi avocatul privesc ca o line a nenorocirii, ca pe regele spaimelor, duelul acesta | Sfârşit tragic, de care nu mă voi ocupa serios decît cînd va avea loc. Şi asta fiindcă am îndurat o nenorocire mai mare, continuă Julien, filozofînd cu sine însuşi.
……….
„Sa încerc să nu-i dau prilej să rîdă lichelei ăsteia de tonod, gîndi Julien. Cu ce glas îndurerat şi plin de felonie a rostit sentinţa care aduce pedeapsa cu moartea ! Bl luciul preşedinte al curţii, cît e el de judecător, Ittta amar de ani, avea lacrimi în ochi cînd mă oiMl.imna ! Ce bucurie pe Valenod că s-a putut răzbuna

Am iubit, oare, mult ? Ah ! Am iubit-o pe doamna de Renal, dar purtarea mea a fost groaznică. Şi aici, ca pretu¬tindeni, meritul simplu şi modest a fost părăsit pentru tcea ce străluceşte…
Dar, cînd te gîndeşti ce perspectivă !… „E adevărat, omul are două fiinţe Altminteri, cui naiba i-ar fi trăsnit prin minte o idee răutăcioasă ?
Ei bine, da, prietene, voi fi ghilotinat peste trei zile răspunse el celui ce-1 întrerupsese.
………..
— Odinioară, îi spunea Julien, cînd aş fi putut să fiu atît de fericit în timpul plimbărilor noastre prin pădurea de la Vergy, o neînfrînată ambiţie îmi tîra sufletul spre ţinuturi imaginare. Şi-n loc să-mi apăs pe inimă mîna aceasta fermecătoare care era atît de aproape de buzele mele, viitorul mă răpea de lîngă tine; îmi fugea gîndul la nenumăratele lupte pe care trebuia să le dau ca să dobîndesc o avere uriaşă… Zău, aş fi murit fără să cunosc fericirea, dacă n-ai fi venit să mă vezi în închisoare.
………..
— Cu mare zarvă ! repetă Julien. Ah ! te-am prins şi pe dumneata, părinte, jucînd teatru ca un misionar…

One comment

  1. […] Julien Sorel (Stendhal -Roşu şi negru) […]



Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

  • cadran

    Decembrie 2016
    L M M M V S D
    « Dec    
     1234
    567891011
    12131415161718
    19202122232425
    262728293031  
  • Blog Stats

  • Categorii

  • Decembrie 2016
    L M M M V S D
    « Dec    
     1234
    567891011
    12131415161718
    19202122232425
    262728293031  
  • %d blogeri au apreciat asta: