h1

Simone de Beauvoir – Al doilea sex

INTRODUCERE
Femeile de astăzi sînt pe cale să detroneze mitul feminităţii; ele încep să-şi afirme concret independenţa; însă nu le este uşor să-şi trăiască integral condiţia lor de fiinţă umană. Crescute de femei, în mijlocul unei lumi feminine, destinul lor normal este căsătoria, care, practic, le subordonează bărbatului; prestigiul viril este departe de a fi pălit: el se întemeiază, încă. pe solide baze economice şi sociale. Este necesar deci să studiem cu grijă destinul tradiţional al femeii Cum face femeia ucenicia propriei sale condiţii, cum o simte, în ce univers va fi închisă, ce evaziuni îi sînt permise, iată ceea ce voi căuta să descriu. Numai atunci vom putea înţelege cu ce probleme se confruntă femeile care, moştenind un trecut greu, încearcă să-şi făurească un viitor nou Cind folosesc cuvintele ,,femeie” sau ..femi¬nism” nu mă refer, evident, la nici un arhetip, la nici o esenţă imua¬bilă; după majoritatea afirmaţiilor mele, cititorul trebuie să subînţe-leagă ..în starea actuală a educaţiei şi a moravurilor” Intenţia noastră nu este de a enunţa aici adevăruri eterne, ci de a descrie fondul comun. îndepărtînd de acesta orice existenţă feminină singulară.

Partea I FORMAŢIE

Capitolul I COPILĂRIE
Nu te naşti, ci devii femeie. Nici un destin biologic, psihic, econo¬mic nu defineşte înfăţişarea pe care şi-o asumă în mijlocul societăţii femela speciei umane; ansamblul civilizaţiei elaborează acest produs intermediar între mascul şi castrat care este îndeobşte calificat drept feminin. Numai prin mediaţia semenului său individul poate fi consti¬tuit ca Celălalt. Aşa cum există pentru sine, copilul n-ar putea să înţeleagă faptul că el este diferit din punct de vedere sexual. Pentru băieţi şi pentru fete, trupul este în primul rînd iradierea unei subiec¬tivităţi, instrumentul care efectuează înţelegerea lumii: învaţă univer¬sul prin ochi, nu prin părţile lor sexuale. Drama naşterii, drama înţărcatului se desfăşoară în acelaşi fel pentru sugarii de ambele sexe; ei au aceleaşi interese şi aceleaşi plăceri; suptul este în primul rînd sursa senzaţiilor lor celor mai plăcute; apoi trec prin faza anală, unde cele mai mari satisfacţii le sînt procurate de funcţiile excretorii care !e sînt comune; dezvoltarea lor genitală este analoagă; îşi explorează trupul cu aceeaşi curiozitate şi cu aceeaşi indiferenţă; au aceeaşi plăcere nedefinită manipulîndu-şi organele genitale, fie că este vorba despre clitoris sau despre penis; în măsura în care sensibilitatea lor se obiectivează deja, ea se orientează către mamă: carnea feminină moale, netedă, elastică suscită dorinţele sexuale, şi aceste dorinţe sînt posesive; fetiţa, ca şi băieţelul, îşi îmbrăţişează mama, o pipăie, o mîngîie într-un fel foarte agresiv: manifestă aceeaşi gelozie faţă de un frate nou-născut, prin aceleaşi purtări: mînie, îmbufnare, tulburări ale funcţiilor urinare; recurg la aceleaşi cochetării pentru a cîştiga dragostea adulţilor. Pînă la doisprezece ani fetiţa este la fel de robustă ca şi fraţii săi, manifestă aceleaşi capacităţi intelectuale; nu există nici un domeniu în care îi este interzis să concureze cu ei. Dacă, înainte cu mult de pubertate, şi uneori chiar de la cea mai fragedă vîrstă, ea ne apare deja ca definită din punct de vedere sexual, aceas¬ta nu se întîmplă pentru că nişte instincte misterioase o fac să fie sor¬tită de la început pasivităţii, cochetăriei, maternităţii: intervenţia celorlalţi în viaţa copilului este aproape originară, şi încă din primii ani vocaţia sa îi este insuflată imperios.
8

Lumea nu este prezentă la început pentru nou-născut decît sub forma senzaţiilor imanente; este încă înecat în sînul Totului, ca pe vremea cînd locuia în întunecimile pîntecelui; fie că este alăptat la sîn, fie cu biberonul, este învestit cu căldura unei cărni materne. Puţin cîte puţin, învaţă să perceapă obiecte diferite de el: se distinge de acestea; în acelaşi timp, într-o manieră mai mult sau mai puţin bru¬tală, se detaşează de trupul care 1-a hrănit; cîteodată reacţionează la această separare printr-o criză violentă ^: în orice caz, în momentul în care aceasta se consumă – în jurul vîrstei de şase luni, aproximativ -copilul începe să se manifeste prin mimică, care se transformă apoi într-o adevărată paradă, dorinţa de a-i seduce pe ceilalţi. Desigur, această atitudine nu este definită ca o alegere gîndităj dar nu este nevoie să gîndeşti o situaţie pentru a o face să existe. într-o manieră imediată, sugarul trăieşte drama originară a oricărei fiinţe, care este drama raportului său cu Celălalt. în angoasă, omul se simte abando¬nat. Fugind de libertatea sa, ar dori să se piardă în sînul Totului: aici este originea reveriilor sale cosmice şi panteiste, a dorinţei sale de uitare, de somn, de extaz, de moarte. El nu ajunge niciodată să-şi abolească eul său separat: doreşte măcar să atingă soliditatea în-sinelui, să fie pietrificat, transformat în lucru; în special cînd este ţintuit în loc de privirea semenului său apare ca o fiinţă.
Din această perspectivă trebuie interpretată purtarea copilului: sub o formă carnală, el descoperă finitudinea, singurătatea, abandonarea într-o lume străină, şi atunci încearcă să compenseze această catas¬trofă alienîndu-şi existenţa într-o imagine a cărei realitate şi valoare le va întemeia Celălalt. Se pare că începînd cu momentul în care îşi zăreşte imaginea în oglindă – moment ce coincide cu acela al înţărcării – copilul începe să-şi afirme identitatea2: eul său se con¬fundă cu această reflectare atît de bine, încît nu se formează decît alienîndu-se. Oglinda propriu-zisă joacă un rol mai mult sau mai puţin important; în schimb, este sigur că pe la vîrsta de şase luni copilul începe să înţeleagă expresia pe care-o au într-un moment sau altul chipurile părinţilor săi şi să se perceapă sub privirea lor ca obiect. Este deja un subiect autonom care transcende către lume: dar numai sub o figură înstrăinată se va regăsi pe sine însuşi.
1 Judith Gauthier povesteşte în amintirile sale că a plîns şi s-a tînguit atît de lamentabil cînd a fost separată de doica ei. încît au trebuit să renunţe să le despartă. Nu a fost înţărcată decît mult mai tîrziu.
^ Această teorie este propusă de doctorul LACAN în lucrarea sa Complexe familiale în educaţia individului. Acest lucru, de o importanţă fundamentală, ar explica faptul că în cursul dezvoltării sale ..eul păstrează figura ambiguă a spec¬tacolului”.
9

Atunci cînd creşte, copilul luptă în două feluri împotriva aban¬donării originare. încearcă să nege separaţia: se ghemuieşte în braţele maniei sale, caută căldura ei vie, pretinde mîngîierile sale. Şi încearcă să se justifice prin sufragiile celorlalţi. Adulţii îi apar ca nişte zei care au puterea de a-i conferi fiinţa. Simte forţa magică a privirii care îl metamorfozează cînd într-un îngeraş delicios, cînd în monstru. Aceste moduri de apărare nu se exclud, dimpotrivă, ele se com¬pletează şi se întrepătrund. Cînd seducţia reuşeşte, sentimentul de jus¬tificare îşi găseşte o confirmare carnală în sărutările şi în îmbrăţi¬şările pe care le primeşte: copilul cunoaşte aceeaşi fericită pasivitate la sînul maniei sale şi sub ochii ei binevoitori. în primii trei sau patru ani de viaţă nu e nici o diferenţă între atitudinea băieţilor şi a fetiţelor, toţi încereînd să perpetueze fericita stare de dinaintea înţăr¬catului; şi la unii, şi la alţii întîlnim aceleaşi manevre de seducţie şi de paradă; băieţii sînt la fel de doritori ca şi surioarele lor să placă, să provoace surîsuri, să fie admiraţi.
Este mai satisfăcător să negi sfişierea decît s-o depăşeşti, mai ra¬dical să fii pierdut în inima Totului decît să fii pietrificat de conşti¬inţa celuilalt: fuziunea trupească creează o alienare mai profundă decît orice renunţare sub ochii celuilalt. Seducţia, parada reprezintă un stadiu mai complex, mai puţin facil decît simplul abandon în braţele mamei. Magia privirii adulte este capricioasă; copilul pretinde a fi invizibil, părinţii lui intră în joc, îl caută pe pipăite, rid şi dintr-o dată declară: ,,Haide, ne-am plictisit, nu eşti deloc invizibil” O frază a copilului i-a amuzat o dată şi, amintindu-şi acest lucru, copilul o repetă: de data aceasta, adulţii vor ridica din umeri. într-o lume atît de nesigură, la fel de imprevizibilă ca universul lui Kafka, la fiecare pas există ceva de care te împiedici.1 De aceea atîtor copii le este frică să crească; sînt disperaţi dacă părinţii lor încetează să-i ia pe genunchi, să-i primească în patul lor: prin intermediul frustrării fizice
în Portocala albastră. Yassu Gauclere a spus despre tatăl său: ..Buna sa dispoziţie nu se părea la tel de redutabilă ea şt stănle sale de nerăbdare, pentru că nimic nu nu se părea a le motiva…Nesigură de toanele lui, la fel cum aş fi fost de capriciile lui Dumnezeu, aveam pentru el un respect încărcat de nelinişte… îmi lansam cuvintele ca şi cum m-aş fi jucat cap sau pajură, neştund cum vor fi primite aceste cuvinte”. Şi, mai departe, povesteşte anecdota următoare: ..Cum într-o zi. după ce fusesem certată. îmi începusem litania: Masă veche, pene de parchet, cuptor, lighean, sticlă, crăticioară etc. mama mă au/i şi izbucni în rîs. Cîteva zile mai tîrziu. încercai să-mi folosesc încă o dată litania ca s-o îmblînzesc pe mama care mă certase din nou: de data aceasta nu nu-a mai mers. în loc să se înveselească, mama a devenit de două on mai severă şt mi-a mai dat o pedeapsă pe lîngă cea pe care-o primisem. Mi-am spus atunci că purtarea celor mari este absolut de neînţeles”.
10

încearcă din ce în ce mai crud sentimentul de abandon care, Ia fiinţa umană, este întotdeauna însoţit de angoasă.
în acest punct vor apărea mai întîi fetiţele ca fiind privilegiate. Un al doilea înţărcat, mai puţin brutal, mai lent decît primul, sustrage corpul mamei strînsorii copilului; dar mai ales băieţilor li se refuză puţin cîte puţin sărutările şi îmbrăţişările; cît despre fetiţă, ea este în continuare alintată, i se permite să stea lîngă fustele mamei, tatăl o ia pe genunchi şi îi mîngîie părul; cei mari o îmbracă în rochii moi ca nişte sărutări, sînt indulgenţi cu lacrimile şi capriciile ei. o piaptănă cu grijă, se amuză pe seama mutriţclor şi a cochetăriilor ei: contac¬tele fizice şi privirile înţelegătoare o protejează împotriva angoasei singurătăţii. Dimpotrivă, băieţelului i se va interzice chiar şi coche¬tăria; manevrele lui de seducţie, scenele lui au darul de a-i irita pe adulţi. ..Un bărbat nu cere să fie sărutat… Un bărbat nu se priveşte in oglindă… Un bărbat nu plîngc…” i se spune. Toţi vor ca el să fie un ..mic bărbat”: numai desprinzîndu-se de lumea adulţilor va obţine laudele acestora. Va plăcea doar părînd că nu încearcă să placă.
Mulţi băieţi. înspăimîntaţi de dura independenţă la care sînt con¬damnaţi, doresc să fie fete: pe vremea cînd erau îmbrăcaţi mai întîi în haine de fetiţă, adesea izbucneau în lacrimi cînd trebuiau să aban¬doneze rochia şi să-şi pună pantaloni sau cînd li se tăiau buclele. Unii se încăpăţînează să prefere feminitatea, şi acesta e unul dintre modu¬rile de a se orienta către homosexualitate: ..Doream cu pasiune să fiu fată, şi am împins ignoranţa măreţiei de a fi bărbat pînă la pretenţia de a urina aşezat pe vine”, povesteşte Maurice Sachs.’ Totuşi, dacă băiatul apare la început mai puţin favorizat decît surorile sale. aceas¬ta se întîmplă pentru că părinţii au pretenţii mult mai mari de la el. Exigenţele cărora le este supus implică imediat o valorizare. în amintirile sale. Mauras povesteşte că era gelos pe un frate mai mic al său pe care mama şi bunica sa îl alintau; tatăl său 1-a luat atunci de mînă şi 1-a scos afară din cameră: ..Noi sîntem bărbaţi: să le lăsăm în pace pe femeile astea”, i-a spus el. Copilul este convins de cei din jurul său că se cere mai mult de la el pentru că băieţii sînt superiori: pentru a-1 încuraja pe acest drum dificil, i se insuflă orgoliul virilităţii sale; această noţiune abstractă dobîndeşte pentru el o figură concretă. fiind întruchipată de penis. Mîndria pe care o încearcă faţă de micul său sex indolent nu este spontană, ci este resimţită datorită atitudinii anturajului său. Mamele şi doicile perpetuează tradiţia care asimi¬lează i’alusul şi ideea de masculinitate; fie căi recunosc prestigiul cu gratitudine tandră sau cu supunere, fie că pentru ele înseamnă o revanşă faptul de a-1 vedea la sugar sub o formă umilită, ele tratează penisul copilului cu o amabilitate deosebită. Rabelais ne povesteşte
1 Sabatul.
II

jocurile şi vorbele doicilor lui Gargantua*; istoria le-a reţinut pe ace¬lea ale doicilor lui Ludovic al XH-lea. Femei mai puţin neruşinate ca acestea dau totuşi un nume prietenos sexului băieţelului, vorbind despre el ca despre o persoană în miniatură, care este în acelaşi timp el însuşi şi altul decît el însuşi; ele fac din sex, potrivit unei fraze deja citate, „«« alter ego de obicei mai versat, mai inteligent şi mai îndemînatic decît individul”1. Din punct de vedere anatomic, penisul este întru totul apt de a îndeplini acest rol; detaşat de trup, apare ca o mică jucărie naturală, un fel de păpuşă. Copilul va fi deci pus în va¬loare prin valorizarea dublului său. Un tată îmi povestea că unul din¬tre fiii săi, la vîrsta de trei ani, urina aşezat pe vine; înconjurat de surori şi de verişoare, era un copil timid şi trist; într-o zi tatăl său 1-a luat cu el la toaletă, spunîndu-i: „Am să-ţi arăt acum cum fac bărbaţii”. De atunci înainte copilul, foarte mîndru că putea urina în picioare, avea să dispreţuiască fetiţele, „care fac pipi printr-o gaură”; dispreţul lui venea, la origine, nu din faptul că acestora le lipsea un organ, ci din aceea că nu fuseseră alese şi iniţiate de tatăl lui. Astfel, penisul nu este descoperit ca un privilegiu imediat din care băiatul ar căpăta un sentiment de superioritate; nici vorbă de acest lucru; dim¬potrivă, valorizarea lui apare ca o compensaţie – inventată de adulţi şi acceptată cu pasiune de copil – pentru duritatea ultimului înţărcat: prin aceasta, este apărat împotriva regretului de a nu mai fi bebeluş, de a nu se fi născut fată. Mai apoi, băiatul îşi va întruchipa în sex transcendenţa şi suveranitatea orgolioasă2.
Soarta fetiţei este foarte diferită. Mamele şi doicile nu au pentru organele ei genitale nici tandreţe, nici respect; ele im-i atrag atenţia asupra acestui organ secret, din care nu se vede decît ceea ce este la suprafaţă şi care nu poate fi apucat; într-un anume sens, fetiţa nu are sex. Ea nu resimte această absenţă ca pe o lipsă; trupul său este pen¬tru ea, evident, un întreg; dar ea se află în lume în alt mod decît băia¬tul; şi un ansamblu de factori poate transforma în ochii săi această diferenţă într-o inferioritate.
..începuse de tunpunu să se joace pe sub burtă cu ursuleţul, iar îngriji¬toarele lui i-1 împodobeau în fiecare dimineaţă, punîndu-i buchete de flori, pan-glicuţe frumoase şi cercei, ciucuri-ciucun. îl rotunjeau în palme ca pe un săpunel, iar cînd vedeau că ciuleşte urechile, rîdeau şt se veseleau, ca de-un joc plăcut, cu care îşi treceau vremea. Una îi zicea «cepuleţul meu», alta «cerceluşul meu», alta. «crenguţa mea de mărgean», altele «ceparul meu», «sfredeluşul meu», «burghiul meu», «dopşorul meu», «sulişoara mea» ŞL aşa mai departe.” (Franţois Rabelais, Gargantua şi Pantagruel. traducere de Alexandru Hodoş, Editura pentru Literatură Universală. Bucureşti, 1967, pag. 76.)
* A. BALINT. Viaţa intimă a copilului, cf. voi I, pag. 89.
– A se vedea voi. I. pag. 76.
12

Puţine lucruri sînt mai discutate în psihanaliză decît faimosul „complex de castrare” feminin. Majoritatea specialiştilor admit astăzi că dorinţa de a avea un penis se prezintă în cele mai diverse feluri.1 Mai întîi, multe fete ignoră pînă la o vîrstă avansată detaliile ana¬tomiei masculine. Copilul acceptă în mod natural că există bărbaţi şi femei, aşa cum există un soare şi o lună; el crede în esenţe conţinute în cuvinte şi curiozitatea lui nu este mai întîi analitică. Pentni alţii, acea bucăţică de carne ce atîrnă între picioarele, băieţilor este ceva insignifiant sau chiar derizoriu; este o ciudăţenie care se confundă cu aceea a hainelor, a pieptănăturii; adesea este un lucru descoperit la un frate mai mic; „cînd fetiţa este foarte mică, ea nu este impresionată de penisul fratelui său”, spune H. Deutsch, citînd exemplul unei fetiţe de optsprezece luni care a rămas absolut indiferentă la descoperirea penisului, nedîndu-i importanţă decît mult mai tîrziu, în raport cu preocupările ei personale. Se înfîmplă chiar ca penisul să fie consi¬derat o anomalie: este o excrescenţă, un lucru nedefinit care atîrnă precum negii, mamelele sau gîlcile, ceva care poate inspira dezgust. In sfîrşit, fapt este că în numeroase cazuri fetiţa este interesată de penisul unui frate sau al unui camarad; dar asta nu înseamnă că încearcă faţă de el o gelozie propriu-zis sexuală, şi încă şi mai puţin că se simte profund marcată de absenţa acestui organ; ea doreşte să pună stăpînire pe penis aşa cum doreşte orice obiect; dar această dorinţă poate rămîne superficială.
Desigur, funcţiile excretorii şi în special funcţiile urinare sînt obiectul unui interes pasionat din partea copiilor: adesea, a urina în pat constituie un protest împotriva preferinţei marcate a părinţilor pentru un alt copil. Există ţări în care bărbaţii urinează sfînd pe vine, şi se întîmplă şi ca femeile să urineze în picioare; între altele, este un obicei frecvent la multe dintre femeile de la ţară; dar în societatea oc¬cidentală contemporană, moravurile cer în general ca femeia sa stea pe vine în timp ce urinează, poziţia verticală fiind rezervată bărba¬ţilor. Această diferenţă este pentru fetiţă diferenţierea sexuală cea mai frapantă. Pentru a urina, ea trebuie să se aşeze pe vine, să se dezve¬lească şi, implicit, să se ascundă: este o servitute ruşinoasă şi incomodă. Ruşinea sporeşte în cazurile, frecvente, în care fetiţa suferă de emisiuni de urină involuntare, în cazul crizelor de rîs
1 în afară de operele lui Freud şi Adler. asupra acestui subiect s-a sens o abundentă literatură. Abraham a emis primul ideea că fetiţa îşi consideră sexul ca pe o rană rezultînd dintr-o mutilare. Karen Horney. Jones, Jeanne Lanipt de Groot. 11. Deutsch. A. Balint au studiat problema din punct de vedere psi¬hanalitic. Saussure încearcă să concilieze psihanaliza cu ideile lui Piaget şi Lucquet. A se vedea şi Pollack. Ideile copilului asupra diferenţei dintre se.xe.
13

nebun, de exemplu; controlul este mai puţin sigur la ea decît la băiat La aceştia din urmă, funcţia urinară apare ca un joc liber, care are atracţia tuturor jocurilor prin care se exersează libertatea; penisul se lasă manipulat, prin el se poate acţiona, ceea ce este unul dintre interesele profunde ale copilului. O fetiţă, văzînd un băieţel urinînd, a declarat cu admiraţie: „Cît de comod este!”1 Jetul poate fi dirijat după-bunul plac al băiatului, urina poate fi aruncată departe: un senti¬ment de omnipotenţă ia naştere de aici. Freud a vorbit despre „ambiţia arzătoare a foştilor diuretici”; Stekel a discutat şi el, cu multă aplicaţie^ această formulă, dar este adevărat că, aşa cum spune Karen Horney2, „fantasmele de omnipotenţă, mai ales acelea ale unui caracter sadic, sînt adesea asociate jetului masculin de urină”; aceste fantasme, care se păstrează la anumiţi bărbaţi3, sînt importante pentru copil. Abraham vorbeşte despre „marea plăcere pe care o încearcă femeile atunci cînd stropesc grădina cu furtunul”; eu cred, în confor¬mitate cu teoriile lui Sartre şi Bachelard4, că nu neapărat asimilarea furtunului cu penisul este sursa acestei plăceri – orice jet de apă apare ca un miracol, ca o sfidare a legilor gravitaţiei: a-1 dirija, a-1 conduce înseamnă a cîştiga o mică victorie împotriva naturii; în orice caz, pentru băieţel aceasta înseamnă o distracţie care le este interzisă surorilor sale şi care, mai ales la ţară, îi permite să stabilească prin jetul urinar o serie de raporturi cu lucrurile: apă, pămînt, muşchi, zăpadă etc Unele fetiţe, pentru a cunoaşte aceste experienţe, se culcă pe spate şi încearcă să facă urina să ţîşnească „în sus” sau se strădu¬iesc să urineze în picioare. Karen Horney crede că fetiţele sînt invidi¬oase mai curînd pentru posibilitatea de exhibiţie de care se bucură băieţii. „O bolnavă a exclamat brusc, văzînd în stradă un bărbat care urina: «Dacă aş putea cere Providenţei un dar, ini-aş dori să pot măcar o dată urina ca bărbaţii»”, relatează Karen Horney. Fetiţelor li se pare că băiatul, avînd dreptul să-şi atingă penisul, poate să-1 folosească la fel ca pe o jucărie, în timp ce organele lor sexuale sînt tabu. Numeroase anchete şi confidenţe primite de psihiatri stau mărturie că acest ansamblu de factori le face pe multe dintre fetiţe să dorească a avea un sex masculin. Havelock Elliss citează aceste cuvinte ale unui subiect pe care-1 desemnează sub numele de Zenia: „Zgomotul unui jet de de apă, mai ales al aceluia ţîşnind dintr-un fur¬tun lung, a fost întotdeauna foarte excitant pentru mine, pentru că-mi
\ Citat de A. Balint.
– \’aşterea complexului de castrare la femei. ..International Journal of Psychanalyse”. 1923-1924.
” 3 Cf. MONTHERLANT. Omizile, Solstiţii,! de vară. Z A se vedea voi. I, partea întîi. capitolul II. 3 Cf. HAVELOCK ELLIS. Ondimsmul.
14

aminteşte de zgomotul jetului de urină pe care-1 auzeam în copilărie la fratele meu şi chiar la alte persoane”. O alta, doamna R. S., povesteşte că, pe cînd era copil, îi plăcea la nebunie să ţină în mînă penisul unui mic tovarăş de joacă; într-o zi i s-a încredinţat un furtun de stropit grădina: „Mi s-a părut delicios să-1 ţin în mînă aşa cum aş fi ţinut un penis”. Ea insistă asupra faptului că penisul nu avea pentru ea nici un sens sexual: cunoştea numai funcţia urinară a acestuia. Cazul cel mai interesant este acela al lui Florrie, semnalat de Havelock Ellis1, şi a cărui analiză Stekel a reluat-o mai tîrziu. Citez mai jos un rezumat detaliat al acestuia:
Este vorba de o femeie foarte inteligentă, activă, biologic normală şi noninvertită. Ea povesteşte că funcţia urinară a avut întotdeauna un rol foarte mare în copilăria ei; juca împreună cu fraţii săi jocuri urinare şi se stropea pe mîini fără să încerce nici cel mai mic dezgust. „Primele mele concepţii ale superiorităţii bărbaţilor au fost legate de organele urinare. Eram supărată pe natura care mă privase de un organ atît de comod şi decorativ. „Nici un ceainic pe care cineva l-ar fi lipsit de cioc nu s-ar fi simţit mai nefericit. N-a fost nevoie să-mi insufle nimeni teoria predominanţei şi a superiorităţii mas¬culine. Aveam o dovadă permanentă a acestora chiar sub ochii mei.” Ea în¬săşi încerca o mare plăcere urinînd la ţară. Nimic nu 1 se părea că poate fi comparat cu zgomotul vrăjit al jetului căzînd pe frunzele moarte într-un colţ de pădure, şi îT observa absorbţia. Dar ceea ce o fascina cel mai mult era să urineze în apă. Este o plăcere la care mulţi dintre băieţi sînt sensibili; şi există o întreagă imagerie vulgară care îi arată pe băieţei urinînd în lacuri sau în rîuri. Florne se plînge că forma pantalonaşilor ei o împiedică să se dedea experienţelor pe care ar fi vrut să le încerce; adesea, în timpul plimbărilor în pădure, 1 se întîmpla să se abţină cît mai mult posibil şi apoi să-şi dea drumul bnisc, din picioare. „îmi amintesc perfect senzaţia intensă şi interzisă a acestei plăceri, şi, de asemenea, uimirea mea văzînd că jetul putea ţîşni pe cînd eram în picioare.” După părerea ei, forma veşmintelor feminine are o mare importanţă în psihologia unei femei în general. „Era pentru mine nu numai neplăcerea de a trebui să-mi desfac pantalonaşii şi apoi să mă aplec pentru a uu-i murdări în faţă, dar partea de dinapoi, care trebuie să fie dată jos, dezgolind astfel fesele, explică de ce, la atîtea femei, pudoarea este localizată în spate, şi nu în faţă. Prima distincţie sexuală care mi s-a impus, de fapt, marea diferenţă, a fost faptul că băieţii urinează în picioare, iar fetele ghemuite pe vine. Probabil că astfel sentimentele mele de pudoare cele mai vechi au fost asociate cu fesele, mai degrabă decît cu pubisul.” Toate aceste senzaţii au căpătat pentru Florrie o extremă impor¬tanţă, pentru că tatăl său o biciuia adesea pînă la sînge, iar o guvernantă o bătuse într-o zi la fund ca s-o determine să urineze; era bîntuită de vise şi de fantasme masochiste în care se vedea biciuită de o învăţătoare sub ochii întregii clase şi urinînd atunci împotriva voinţei ei, „idee care-mi dădea o
1 H. ELLIS, Studii de psihologie sexuală, voi. XIII.
15

curioasă senzaţie de plăcere”. La cinci ani i s-a întîmplat ca, minată de o nevoie urgentă, să urineze pe o stradă pustie. „Analizîndu-mi senzaţiile, cred că cea mai importantă era ruşinea de a fi în picioare şi lungimea traiectului jetului de urină între mine şi pămînt. Distanţa aceasta făcea ca totul să pară important şi ridicol, chiar dacă veşmintele ascundeau ceea ce se petrecea. în atitudinea obişnuită exista un element de intimitate. Cînd eram copil, chiar destul de mare, jetul n-ar fi putut fi prea lung; însă la cincisprezece ani eram destul de înaltă, şi-mi era ruşine gîndindu-mă cît de lung era jetul. Sînt sigură că doamnelor despre care am vorbit 1, care au ieşit înspăimîntate din urinoarul modern de la Portsrnouth, li s-a părut foarte indecent pentru o femeie să stea în picioare cu picioarele depărtate, să-şi ridice fustele şi să facă să ţîşnească sub ele un jet atît de lung.” A început din nou, la douăzeci de ani, această expenenţă, reluînd-o adesea după aceea. Avea un sentiment ambiguu, de ruşine şi de voluptate, la ideea că ar putea fi surprinsă şi că ar fi incapabilă să se oprească. .Jetul părea să iasă din mine fără voia mea, şi lotuşi îmi producea mai multă plăcere decît dacă l-aş fi făcut să iasă după bunul meu plac?- Această senzaţie curioasă că jetul este tras afară din tine de către o putere invizibilă, care a hotărît să fie aşa, este o plăcere exclusiv feminina şi o încîntare subtilă. Simţi o plăcere intensă atunci cînd torentul iese din tine pnntr-o voinţă mai presus de tine însăţi.” Mai apoi, Florne şi-a dezvoltat un erotism flagelatorul amestecat întotdeauna cu obsesii urinare.
Acest caz este foarte interesant, pentru că pune în lumină mai multe elemente ale experienţei infantile. Dar este evident că im¬portanţa lor enormă le-a fost conferită de nişte împrejurări speciale. Pentru fetiţele dezvoltate normal, privilegiul urinar al băiatului este un lucru prea secundar pentru a naşte direct un sentiment de inferio¬ritate. Psihanaliştii care, după Freud, presupun că numai simpla descoperire a penisului ar ajunge să genereze un traumatism ignoră profund mentalitatea infantilă; ea este mult mai puţin raţională decît ar putea presupune aceştia, nu afirmă categorii tranşante şi nu este stînjenită de contradicţie. Cînd fetiţa care vede un penis declară: ,,Şi eu am avut unul la fel” sau „Voi avea şi eu unul” sau ,,Şi eu am unul la fel” nu înseamnă că ea este de rea-credinţă apărîndu-se astfel Prezenţa şi absenţa nu se exclud; copilul – aşa cum o dovedesc şi de¬senele sale – crede mult mai puţin în ceea ce vede cu ochii săi decît în tipurile semnificante pe care şi le-a fixat o dată pentru totdeauna: el desenează adesea fără să privească şi, în orice caz, nu regăseşte în percepţiile sale decît ceea ce el însuşi a pus acolo. Saussure3, care insistă chiar asupra acestui punct, citează această observaţie foarte
1 Aluzie la un episod pe care 1-a povestit mai înainte: la Portsmoutli se deschisese un urinoar modern pentru femei. în care trebuia să urinezi în picioare: toate clientele au ieşit imediat ce intraseră.
– Florne subliniază.
3 Psihogeneză şi psihanaliză. în „Revue francaise de psyehanalyse”. 1933.
16

importantă a lui Luquet: „O dată ce un traseu a fost recunoscut ca fiind greşit, este ca şi inexistent, copilul nu-l mai vede, literalmente, hipnotizat într-un fel de noul traseu care-1 înlocuieşte, şi nu mai ţine cont de liniile care se pot afla întîmplător pe hîrtie” Anatomia mas¬culină constituie o formă puternică ce se impune adesea fetiţei, astfel încît ea nu-şi mai vede literalmente propriul său corp. Saussure citează exemplul unei fetiţe de patru ani care încerca să urineze ca un băiat printre stinghiile unui parapet, spunînd că voia „un ceva lung care curge”. Ea afirma în acelaşi timp că are un penis şi că nu are, ceea ce vine să confirme teoria gîndirii prin „participare'” a copiilor, pe care a descris-o Piaget. Fetiţei îi convine să creadă că toţi copiii au venit pe lume cu un penis, dar că mai apoi părinţii le taie acest organ unora pentru a face astfel din ei nişte fetiţe; această idee satisface artificialismul copilului care, divinizîndu-şi părinţii, „îi concepe ca fiind cauza a tot ceea ce posedă”, după cum spune Piaget; el nu vede de la început în această castrare o pedeapsă. Pentru ca aceasta să capete caracterul unei frustrări, trebuie ca fetiţa să fie, pentru vreun motiv oarecare, nemulţumită de situaţia ei; aşa cum pe bună dreptate ne atrage atenţia H. Deutsch, un eveniment exterior, aşa cum este vederea penisului, n-ar putea comanda o dezvoltare interioară: „Vederea organului masculin poate avea un efect traumatic, spune ea, dar numai cu condiţia ca un lanţ de experienţe anterioare capabile să producă acest efect să fi avut loc mai înainte”. Dacă fetiţa nu se simte în stare să-şi satisfacă dorinţele sale de masturbare sau de exhibiţie, dacă părinţii îi reprimă onanismul, dacă are impresia că este mai puţin iubită, mai puţin apreciată decît fraţii ei, atunci ea îşi va proiec¬ta insatisfacţia asupra organului masculin. „Descoperirea de către fetiţă a diferenţierii anatomice faţa de băiat este o confirmare a nevoii pe care a resimţit-o anienor, raţionalizarea acestei nevoi, ca să spunem aşa.1″ Şi Adler a insistat chiar asupra faptului că valorizarea efectuată de părinţi şi de anturaj este aceea care-i conferă băiatului prestigiul; explicaţia şi simbolul acestuia devine, în ochii fetiţei, penisul. Fratele ei este considerat ca fiindu-i superior; el se mîndreşte cu virilitatea sa; atunci fetiţa îl invidiază pentru aceasta şi se simte frustrată. Cîteodată îi poartă ranchiună mamei sale, mai rar, tatălui; sau se acuză ea însăşi de a se fi mutilat, ori se consolează gîndind că penisul este ascuns în trupul ei şi că într-o zi va ieşi la iveală.
Este sigur că absenţa penisului va juca un rol important în desti¬nul fetiţei, chiar dacă ea nu doreşte cu adevărat să-1 aibă. Marele privilegiu al băiatului este că, dotat cu un organ care se lasă văzut şi apucat, el poate, cel puţin parţial, să se înstrăineze de acesta. Misterul
1 Cf. H. DEUTSCH, PsiMogia femeilor. Ea citează, de asemenea, autori¬tatea lui R. Abraham şi J. H. Wram Oplungsen.
17

corpului său, ameninţările lui pot fi proiectate în afara lui, ceea ce-i permite să le ţină la distanţă: desigur, el îşi simte penisul în pericol, se teme de castrare, dar este o frică mult mai uşor de dominat decît teama difuză a fetiţei faţă de „interiorul” său, teamă care adesea se va perpetua de-a lungul întregii ei vieţi de femeie. Ea este extrem de preocupată de tot ceea ce se petrece înăuntrul este încă de la început mult mai opacă în propriii ei ochi, mai profund învestită cu misterul vieţii decît bărbatul. Prin faptul că are un alter ego în care se recunoaşte, băieţelul poate să-şi asume cu mai multă îndrăzneală subiectivitatea: însuşi obiectul în care se alienează devine un simbol al autonomiei, al transcendenţei, al puterii; el îşi măsoară lungimea penisului; îşi compară lungimea jetului urinar cu acela al camarazilor săi; mai tîrziu, erecţia, ejacularea vor deveni surse de satisfacţie şi de sfidare. în schimb, fetiţa nu se poate încarna în nici o parte din ea însăşi. Drept compensaţie, i se pune în mîini, pentru a îndeplini faţă de ea rolul de alter ego, un obiect ciudat: o păpuşă. Trebuie să spu¬nem că în franceză, „păpuşă” se numeşte şi bandajul cu care se înve¬leşte un deget rănit: un deget îmbrăcat, separat de celelalte, este privit cu amuzament şi cu un soi de mîndrie, copilul schiţează faţă de acest deget un proces de înstrăinare. însă o figurină cu faţă umană – sau, în lipsa acesteia, un ştiulete de porumb, chiar o bucată de lemn – va înlocui în cea mai satisfăcătoare manieră acest dublu, această jucărie naturală care este penisul.
Marea diferenţă este că, pe de o parte, păpuşa reprezintă corpul în totalitate şi că, pe de altă parte, ea este un lucru pasiv. Prin aceasta, fetiţa va fi încurajată să se alieneze în propria-i persoană şi s-o con¬sidere în întregime ca fiind un dat inert. în timp ce băiatul se caută pe sine în penis ca subiect autonom, fetiţa îşi alintă şi îşi împodobeşte păpuşa aşa cum ea însăşi visează să fie alintată şi împodobită; şi invers, se imaginează pe sine ca fiind o păpuşă minunată. ^ Prin com¬plimente şi bombăneli, prin imagini şi cuvinte, ea descoperă sensul cuvintelor „frumoasă” şi „urîtă”; va şti în curînd că pentru a plăcea trebuie să fie „frumoasă ca o cadra”; va încerca să semene cu această imagine, se va deghiza, se va privi în oglindă, se va compara cu prin¬ţesele şi cu zînele din poveşti. Un exemplu frapant al acestei co¬chetării infantile ne este furnizat de Mărie Bashkirtseff. Fără îndoială că nu a fost o întîmplare faptul că, înţărcată tîrziu (avea trei ani şi jumătate) ea a încercat atît de puternic, către vîrsta de patru-cinci ani, nevoia de a fi admirată, de a exista pentru ceilalţi; şocul a fost, pro¬babil, violent pentru o fetiţă atît de mare, iar ea a căutat cu şi mai
* Analogia între femeie şi păpuşă se menţine şi la vîrsta adultă: în franceză. femeia este numită vulgar „păpuşă”, în engleză, se spune că o femeie îm¬podobită este „dolled up’\
18

multă pasiune să treacă peste despărţirea care i se impunea: „La vîrsta de cinci ani, scria ea în jurnal, mă îmbrăcam cu dantele de-ale mamei, îmi puneam flori în păr şi veneam să dansez în salon. Eram marea dansatoare Patipa, şi toată casa se strîngea acolo ca să mă pri¬vească. ..”
Acest narcisism apare atît de precoce la fetiţă şi va juca în viaţa femeii un rol atît de primordial, încît sîntem gata să-1 considerăm ca fiind emanaţia unui misterios instinct feminin. Dar tocmai am văzut că nu un destin anatomic îi dictează această atitudine fetiţei. Dife¬renţa dintre ea şi băiat este un fapt pe care îl poate asuma într-o mulţime de feluri. Desigur, penisul constituie un privilegiu, dar preţul său se micşorează în mod natural atunci cînd copilul îşi pierde intere¬sul pentru funcţiile sale excretorii şi se socializează: dacă, o dată depăşită vîrsta de opt-nouă ani, penisul îşi mai păstrează ceva din acest prestigiu, aceasta se întîmplă pentru că între timp a devenit sim¬bolul unei virilităţi valorizate din punct de vedere social. într-adevăr, influenţa educaţiei şi a mediului este aici imensă. Toţi copiii încearcă să compenseze separaţia înţărcării prin manevre de seducţie şi de paradă; băiatul este obligat să depăşească acest stadiu, este eliberat de narcisismul său – transferat asupra penisului – în timp ce fetiţa este încurajată în această tendinţă de a deveni obiect care este comună tuturor copiilor. Păpuşa o ajută să facă acest lucru, dar nici ea nu mai are aici un rol determinant; şi băiatul poate îndrăgi un urs, o marionetă înăuntrul căreia se proiectează; în forma globală a vieţii copilului, fiecare factor, fie că este. vorba de penis sau de păpuşă, îşi cîştigă propria sa greutate.
Astfel, pasivitatea care va caracteriza în mod esenţial femeia „feminină” este o trăsătură care se dezvoltă în ea încă din primii săi ani de viaţă. Dar este fals să pretindem că este vorba aici despre un dat biologic; de fapt, este un destin pe care i-1 impun educatorii şi societatea din jurul ei. Şansa imensă a băiatului este că maniera sa de a exista pentru ceilalţi îl încurajează să se afirme pentru sine. El face ucenicia existenţei sale ca mişcare liberă către lume; rivalizează în duritate şi independenţă cu alţi băieţi, le dispreţuieşte pe fete. Căţărîndu-se în copaci, bătîndu-se cu tovarăşii de joacă, înfruntîndu-i în jocuri violente, îşi percepe trupul ca pe un mijloc de a domina natura şi ca pe un instrument de luptă; se mîndreşte cu muşchii săi aşa cum se mîndreşte cu sexul său: prin intermediul jocurilor, spor¬turilor, luptelor, sfidărilor, încercărilor de tot felul, cunoaşte lecţiile severe ale violenţei; învaţă să încaseze lovituri, sa dispreţuiască du¬rerea, să refuze lacrimile vîrstei fragede. întreprinde, inventează, îndrăzneşte. Desigur, el se simte privit de ochii semenilor lui; îşi pune în discuţie virilitatea, şi vor urma multe probleme în raport cu adulţii şi cu tovarăşii săi. Dar foarte important este faptul că nu există o opoziţie fundamentală între preocuparea pentru această figură
19

obiectivă care este a sa şi voinţa de a se afirma în proiecte concrete. Făptuind, el se face fiinţă, dintr-o dată. Dimpotrivă, în cazul femeii asistăm, încă de la început, la un conflict între existenţa sa autonomă şi cerinţa de a fi altceva; este învăţată că, pentru a plăcea, trebuie să caute să placă, trebuie să se transforme în obiect, să renunţe la autonomia ei. Este tratată ca o păpuşă vie şi i se refuză libertatea; ast¬fel se conturează un cerc vicios; deoarece, cu cît îşi va exersa mai puţin libertatea pentru a înţelege, cu atît va găsi în ea mai puţine resurse, cu atît mai puţin va îndrăzni să se afirme ca subiect; dacă ar fi încurajată, ar putea manifesta aceeaşi vie exuberanţă, aceeaşi curio¬zitate, acelaşi spirit de iniţiativă, aceeaşi îndrăzneală ca şi băiatul. Aceasta se întîmplă adesea cînd unei fetite i se dă o creştere virilă; este cruţată atunci de multe probleme.1 E interesant de observat că adesea acesta e genul de educaţie pe care taţii preferă să-1 dea fiicelor lor. Majoritatea femeilor care au fost crescute de un bărbat scapă de tarele feminităţii. Dar moravurile se opun ca fetele să fie tratate la fel ca băieţii. Am cunoscut într-un sat fetiţe de trei şi de patru ani pe care tatăl lor le obliga să poarte pantaloni. Toţi copii le persecutau: „Sînt fete sau băieţi?”, şi pretindeau să verifice aceasta, astfel încît fetiţele au ajuns să-i implore pe părinţi să le îmbrace în rochii. Doar dacă nu cumva duce o viaţă foarte solitară, chiar dacă părinţii o lasă să se poarte băieţeşte, anturajul fetiţei, prietenele, profesorii vor fi şo¬caţi. Vor exista întotdeauna mătuşi, bunici, verişoare pentru a contra¬balansa influenţa tatălui. Normal, rolul tatălui în privinţa fetiţelor este secundar. Unul dintre blestemele care atîrnă deasupra femeii -Michelet 1-a semnalat – este faptul că, în copilărie, este abandonată în grija femeilor. Şi băiatul este mai întîi crescut de mama sa; dar ea îi respectă virilitatea, şi astfel băiatul îi scapă din mîini foarte repede2, în timp ce fata va fi în mod necesar integrată de către mamă lumii feminine.
Vom vedea mai departe cît de complexe sînt raporturile între mamă şi fiică; fiica este pentru mamă în acelaşi timp dublul său şi o alta, în acelaşi timp îndrăgită imperios şi privită cu ostilitate; ea îi impune copilei propriul ei destin: este un mod de a-şi revendica orgo¬lios feminitatea şi în acelaşi timp de a se răzbuna pe această femini¬tate. Acelaşi proces se întîlneşte la pederaşti, la jucători, la drogaţi, la toţi cei care se simt flataţi şi totodată sînt umiliţi de faptul că aparţin unei anumite confrerii: ei încearcă să cîştige adepţi cu un prozelitism ardent Astfel, femeile, cînd le este încredinţată o fetiţă, se străduiesc,
1 Cel puţin în fragedă copilărie. în starea actuală a societăţii, conflictele
adolescenţei ar putea fi, dimpotrivă, accentuate pînă la exasperare.
2 Bineînţeles, sînt foarte multe excepţii; dar rolul mamei în formarea băia¬
tului nu poate fi studiat aici.
20

cu un zel şi o aroganţă în care se amestecă ranchiuna, să o transfor¬me într-o femeie asemenea lor. Şi chiar o mamă generoasă, care do¬reşte cu sinceritate binele copilei sale, va gîndi de obicei că este mai prudent să o transforme într-o „femeie adevărată” deoarece astfel societatea o va accepta mai uşor. I se dau astfel drept prietene alte fetiţe, trăieşte printre matroane ca pe vremea gineceului, i se aleg cărţi şi jocuri care o iniţiază în destinul său, i se revarsă în urechi co¬morile înţelepciunii feminine, i se propun virtuţi feminine, este în¬văţată să gătească, să coasă, să trebăluiască, în acelaşi timp în care e deprinsă cu artificiile toaletei, cu farmecul, cu pudoarea; este îm¬brăcată cu haine incomode şi preţioase de care trebuie să aibă grijă, este pieptănată complicat, i se impun reguli de ţinută: stai dreaptă, nu merge ca o raţă; pentru a fi graţioasă, ea va trebui să-şi reprime mişcările spontane, i se cere să nu adopte poziţii de băieţoi, i se interzic exerciţiile violente, nu are voie să se bată: pe scurt, este pregătită să devină, la fel ca surorile ei mai mari, o servitoare şi un idol. Astăzi, datorită cuceririlor feminismului, devine din ce în ce mai normal ca fata să fie încurajată să studieze, să se consacre sporturilor; dar, dacă nu reuşeşte în aceste lucruri, cei din jur sînt gata s-o ierte mult mai uşor decît pe băieţi; reuşita ei este mult mai îngreunată de faptul că de la ea se cere un alt soi de realizare: să fie şi femeie, să nu-şi piardă feminitatea.

One comment

  1. […] sunt necesari unul celuilalt.” mai multe citate din Al doilea sex găsiţi într-un fragment aici. Iar la polul opus vă aduc un citat din Kierkegaard: “Ce nenorocire este să fii femeie! Şi […]



Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

  • cadran

    Decembrie 2016
    L M M M V S D
    « Dec    
     1234
    567891011
    12131415161718
    19202122232425
    262728293031  
  • Blog Stats

  • Categorii

  • Decembrie 2016
    L M M M V S D
    « Dec    
     1234
    567891011
    12131415161718
    19202122232425
    262728293031  
  • %d blogeri au apreciat asta: