h1

„Trăieşte clipa” de Saul Bellow

Capitolul 1
Cînd era vorba să-şi ascundă necazurile, Tommy Wilhelm nu era mai nepriceput ca alţii. Sau cel puţin aşa îşi închipuia, bizuindu-se pe vreo cîteva fapte care dovedeau că are drep-tate. Odinioară fusese actor – adică nu chiar actor, figurant doar – şi ştia ce înseamnă să-ţi joci rolul. Şi pe urmă, fuma havană: şi cînd cineva fumează havană şi poartă pălărie, are un avantaj: e mai greu să-ţi dai seama ce e în sufletul lui. Cobora de la etajul douăzeci şi trei în holul de la mezanin ca să-şi ia corespon-denţa înainte de micul dejun şi era convins -spera, în orice caz – că arăta acceptabil: ca un domn care se descurcă. Era pur şi simplu o speranţă, fiindcă mai mult nu avea ce să adauge. La etajul paisprezece se aşteptă ca tatăl său să intre şi el în lift; se întîlneau deseori la această oră, în drum spre micul dejun. Dacă-şi făcea atîtea griji pentru înfă-tisarea lui, era mai ales de gura lui taică-su. Dar nimeni nu chemase liftul la etajul pai-sprezece, şi acesta continuă să coboare. Apoi, usa se deschise lin şi carpeta vişinie, care acoperea pardoseala holului, veni să se întindă
unduindu-se la picioarele lui Wilhelm. In faţa lui holul se căsca întunecat, somnoros. Draperiile franţuzeşti semănînd cu nişte pînze de corabie nu lăsau să pătrundă soarele, dar trei ferestre înalte, înguste, erau deschise şi în aerul albăstrui Wilhelm văzu un porumbel gata să se aşeze pe lanţul gros care ţinea marchiza cinematografului aflat chiar sub holul hotelului. o clipă îi auzi aripile bătînd puternic.
Majoritatea celor care stăteau la hotelul Gloriana trecuseră de vîrsta pensiei. Pe străzile 70,8o şi 90, înşirate de-a lungul Broadway-ului, trăieşte o mare parte din populaţia de bătrîni şi bătrîne a New York-ului. Cînd nu e prea rece sau prea umed afară, umplu băncile din părcu-leţele cu garduri scunde sau se înşiruie de-a lungul răsuflătorilor staţiilor de metrou din Piaţa Verdi pînă la Universitatea Columbia, se înghesuie prin magazine, cafenele, prin dughene, ceainării, brutării, saloane de cosmetică, săli de lectură şi cluburi. Printre toţi bătrînii aceia de la hotelul Gloriana, Wilhelm nu se simţea prea la largul lui. Era destul de tînăr, de vreo patruzeci şi ceva de ani, mare şi blond, cu umeri puternici; lat în spate şi masiv ca un urs, dar dacă te uitai bine, vedeai că a început să se gîrbovească şi să-şi piardă supleţea. După micul dejun, cei vîrstnici se aşezau pe fotoliile şi canapelele de piele verde din hol şi începeau să trăncănească

sau să se uite prin ziare; n-aveau altceva de făcut decît să aştepte să treacă ziua. Dar Wilhelm era obişnuit să ducă o viaţă activă şi-i plăcea ca dimineaţa să pornească la treabă plin de energie. De cîteva luni, cum nu avea o slujbă, îşi menţinea moralul sculîndu-se devreme; la ora opt era de obicei gata bărbierit şi cobora în hol. Işi cumpăra ziarul şi cîteva trabucuri, bea o Coca-Cola sau mai multe şi se ducea să-şi ia micul dejun cu tatăl său. lar după aceea… hai în căutare de lucru. Plecarea din hotel devonise într-un fel principala lui ocupaţie. Dar îşi dădea seama că nu putea s-o niai ducă aşa multă vreme, iar astăzi era de-a dreptul speriat. Simţea că ritualul obişnuit e gata să se ducă pe apa sîmbetei şi că-i venise sorocul buclucului celui mare, pînă acum fără nume, doar presimţit. Avea să afle înainte de căderea serii.
Cu toate acestea, îşi urmă drumul de fiecare zi şi traversă holul.
Rubin, omul de la standul de ziare, avea vederea slabă. Poate că ochii îi erau nu atît slabi, cît lipsiţi de expresie, cu genele lor dante-late care se încreţeau la coada ochiului. Se îmbrăca bine. N-avea nevoie s-o facă, întrucît stătea îndărătul standului cea mai mare parte din timp – şi totuşi se îmbrăca foarte bine. Acum avea un costum cafeniu; manşetele îi acopereau părul de pe mîinile inici. Purta o
cravată „Countess Mara” pictată. Nu-l văzu {^vWf^îhî’iCpîrrpiinaîi-se; pnvea visător spre hotelul Ansonia care se vedea din colţul lui, la cîteva cvartale distanţă. Hotelul Ansonia, mîndria cartierului, fusese construit de Stanford White. Arată ca un palat baroc din Praga sau Munchen, însă de o sută de ori mai mare, cu turnuleţe, cupole, bulbucături şi glo-buri de metal înverzite de ploaie, festoane şi dantelării de fier. Pe cupolele sale rotunde stau înfipte una lîngă alta antene de televiziune. După cum e vremea, arată ca marmura sau ca apa mării, negru ca ardezia în ceaţă, alb ca tuful vulcanic în lumina soarelui. In dimineaţa asta arăta ca propria sa imagine reflectată într-o apă adîncă, alb şi bucălat ca un norişor dea-supra, scobit şi contorsionat pe dedesubt. Cei doi îl priviră împreună. Apoi Rubin spuse :
— Tatăl dumneavoastră, domnul bătrîn, a şi coborît la micul dejun.
—A, da? Astăzi mi-a luat-o înainte.
—Aveţi o cămaşă grozavă, zise Rubin. De unde e, de la Saks?
— Nu, de la Jack Fagman – Chicago. Chiar cînd era deprimat, Wilhelm ştia să-şi încreţească simpatic fruntea. Unele mişcări încete, tăcute ale feţei sale erau foarte plăcute. Se trase un pas înapoi, de parcă ar fi vrut să se studieze şi să-şi vadă mai bine cămaşa. Privirea îi sclipea comic – un comentariu asupra

propriei sale înfătişări neîngrinte. îi_x>]ăcfifl sa poarte haine bune, dar de cum le punea pe el, fiecare articol începea să-şi facă de cap. Wilhelm rîsc puţin gîfiit; avea dinţi mărunţi;
cînd rîdea şi pufnea, obrajii i se rotunjeau şi arata mult mai tînar. De mult, cînd intrase la colegiu şi purta haină cu blăniţă şi şapcă turtită pe capul lui cel mare şi blond, taică-su spunea că, aşa mălai inarc cum e, arc lipici şi poate să atragă şi păsărelelc dintr-un copac. Şi acum Wilhelm mai păstra ceva din farmecul de pe vremuri.
— îmi place culoarea asta grej, spuse el sociabil, bine dispus. Dar nu e lavabilă. Trebuie s-o dai la curăţătoria chimică. Cînd vine înapoi, nu miroase aşa plăcut ca atunci cînd o speli. Oricum, e o cămaşă frumuşică. M-a costat şaisprezece sau optsprezece dolari.
Cămaşa nu fusese cumpărată de Wilhelm;
era un cadou de la patronul lui — fostul lui patron cu care se certase. Dar n-avea nici un motiv să-i spună lui Rubin întreaga istorie. Deşi poate că Rubin ştia – era genul de om care le ştie pe toate. Şi Wilhelm ştia o groază de lucruri despre Rubin, dacă era vorba pe-aşa, despre nevasta lui Rubin, despre treburile şi sănătatea lui. Dar nici unul din aceste subiecte nu putea fi discutat, şi povara lucrurilor care nu puteau fi spuse le lăsa prea puţine motive de conversaţie.
—Arătaţi grozav asfeăzi, spuse Rubin. Şi Wilhelm zise bucuros :
—Chiar aşa? Crezi?
Nu putea să creadă, Işi văzu imaginea în vitrina de sticlă plină de cutii cu ţigări de foi, printre sigiliile de stat, hîrtii aurite şi portretele în rame grele poleite şi încărcate ale unor oameni celebri ca Garcia, Eduard al VII-lea, împăratul Cirus. Desigur, era întuneric şi gea-mul deforma, dar oricum nu prea arăta bine. Avea o cută adîncă pe frunte, ca o paranteză, acolo unde se îmbină sprîncenele, şi pete cafenii pe tenul arămiu. începu să se amuze oarecum în faţa umbrei propriei lui admiraţii, a ochilor tulburi, avizi, a nărilor şi buzelor sale. Hipo-potam blond! Aşa se vedea pe sine însuşi. Vedea o faţă lată, rotundă, o gură mare cu buze pline, roşii şi dinţi pătraţi. Şi pălăria; şi trabucul. Ar fi trebuit să fac muncă manuală toată viaţa, reflectă el. Muncă grea, cinstită, care te stoarce şi te face să dormi. N-aş mai fi avut pic de energie şi m-aş fi simţit mai bine. Dar, vezi Doamne, eu trebuia să mă afirm.
Eforturi facuse destule, dar asta era cu totul altceva decît munca grea, nu-i aşa ? lar dacă de tînăr o pornise cu stîngul, era tocmai din pri-cina chipului său. Curînd după 1930, datorită înfaţişării sale chipeşe, fusese considerat pen-tru, foarte puţină vreme o viitoare stea şi se dusese la Hollywood. Timp de şapte ani, cu
10

încăpăţînare, încercase să devină artist de cinema. Foarte curînd iluziile şi ambiţiile îi secaseră, dar datorită mîndriei şi poate şi dato-rită lenei, rămăsese în California. în cele din urmă se apucase de altele, dar acei şapte ani de sîrguinţă nerăsplătită îl făcuseră oarecum nepotrivit pentru negoţ şi afaceri, iar acum era prea tîrziu să se apuce de vreo meserie. Se maturizase încet şi pierduse ritmul, iar ca atare n-avea ce face cu propria lui energie, ba era chiar convins că tocmai această energie îi făcuse cel mai mare rău.
— Nu v-am văzut la gin rummy aseară, spuse Rubin.
— N-am putut să vin. Cum a mers ? în ultimele săptămîni, Wilhelm jucase aproape în fiecare seară, dar ieri înţelesese brusc că nu-i mai dă mîna să piardă. Nu cîşti-gase niciodată. Nici măcar o dată. Şi deşi pier-derile erau mici, nu erau totuşi cîştiguri, nu-i aşa? Erau pierderi, şi gata. Se plictisise să tot piardă şi se plictisise şi de parteneri, aşa că se dusese singur la cinema.
—A, spuse Rubin, a mers bine. Carl s-a făcut de rîs ţipînd la băieţi. De data asta docto-rul Tamkin nu l-a lăsat să-şi facă de cap. I-a explicat motivul psihologic.
— Ce motiv? Rubm spuse:
— Nu sînt în stare să-i repet cuvintele. Parcă poate cineva… Ştiţi doar cum vorbeşte Tamkin.
ll
Nu mă întrebaţi pe mine, Doriţi ziarul Tribune 7
Nu vreţi să vă uitaţi la ultimele cote de la bursa de mărfuri ?
— Nu ştiu la ce mi-ar folosi. Ştiu preţurile de ieri de la ora trei. Dar poate că totuşi ar fi mai bine să-l cumpăr, spuse Wilhelm.
Ca să bage mîna în buzunarul hainei, trebui să salte mult un umăr. în buzunar, printre pacheţele cu tot felul de pilule, mucuri, sfori de celofan, benzi roşii de la pachetele de ţigări pe care le folosea uneori ca să-şi lustruiască
dinţii- îşi aminti că lăsase să cadă vreo cîţiva penny.
— Nu prea sună a milioane, spuse Rubjn. Voia să pară că face doar o glumă de dragul conversaţiei, dar vocea îi era lipsită de orice inflexiune şi ochii mici cu pleoape grele priveau în altă parte. Nu voia să asculte. Pentru el
era totuna. Poate că şi ştia, fund omul care le ştia pe toate.
Nu, nu prea suna a mihoane. Wilhelm avea trei stocuri de slănină angajate pe piaţa de măr-furi. Doctorul Tamkin şi el cumpăraseră marfa acum patru zile cu doisprezece dolari şi nouă-zeci şi şase de cenţi, dar preţul începuse imediat să scadă şi scădea încă. Desigur că poşta de dimineaţa adusese şi o notă pentru achitarea taxei adiţionale. Primea cîte una în fiecare zi.
Psihologul, doctorul Tamkin, îl băgase în afa-cerea asta. Tamkin locuia la hotelul Gloriana
12

şi chibiţa la jocul de cărţi. li explicase lui Wilhelm că poţi să speculezi cu mărfuri la una din sucursalele mai mărginaşe ale unei bănci bune de pe Wall Street, fără să avansezi toţi banii ceruţi în mod legal. Totul depindea de directorul sucursalei. Dacă te ştia – şi toţi directorii de sucursală îl ştiau pe Tamkin -, îţi permitea să faci o achiziţie pe termen scurt. Era nevoie numai să-ţi deschizi un mic cont.
— Tot secretul acestui tip de speculaţie, îi spusese Tamkin, este să fii ager. Trebuie să acţionezi repede – să cumperi şi să vinzi; să cumperi şi să revinzi. Dar repede! Să te duci la ghişeu şi să telefonezi la Chicago chiar în secunda potrivită. Să dai lovitură după lovi-tură! Şi să te retragi în aceeaşi zi. Cît ai clipi din ochi, te alegi cu cincisprezece-douăzeci de mii de dolari cîştig de la boabele de soia, cafea, porumb, piei, grîu, bumbac.
Desigur, doctorul se pricepea la mersul pie-ţei. Altfel n-ar fi putut face ca totul să pară atît de simplu.
— De obicei, oamenii pierd fiindcă se lăco-mesc şi nu se retrag atunci cînd începe să crească preţul. Ei riscă, dar eu speculez în mod ştiinţific. Aici nu merge pe ghicite. Cum realizezi cîteva puncte, cum te retragi, zău aşa, îl convingea doctorul – un bărbat chel, cu ochi bulbucaţi şi buza flască. Te-ai gîndit vreo-dată cîţi bani scot unii de pe piaţă ?
13
Trecînd brusc de la atenţia mohorîtă la un rîs cu spasme care-i schimbă cu totul expresia feţei, Wilhelm spusese:
— Ha-ha, dacă m-am gîndit! Dar ce crezi ? Cine nu ştie că am trecut de mult criza din ’29 şi că sîntem în plin avînt? Cine n-a citit raportul Fulbright ? Bani sînt peste tot. Toată lumea se scaldă în bani. Bani sînt… sînt…
— Şi poţi să rămîi aşa, poţi să stai cu braţele încrucişate, în timp ce toţi dinjur se îmbogă-ţesc? spusese doctorul Tamkin. Iţi mărturi-sesc că eu unul nu pot. Mă tot gîndesc la oamenii care cîştigă averi pur şi simplu fiindcă au cîţiva dolari pe care să-i investească. Nu au pic de minte sau de talent, doar poate nişte parale în plus care fac pui. Mă înfierbînt şi-mi pierd răbdarea, ah, cum îmi pierd răbdarea! N-am putut niciodată să-mi practic meseria. Cu atîţia bani înjur, nimeni nu vrea să fie prost în timp ce toţi ceilalţi ştiu să profite. Cunosc nişte tipi care cîştigă cinci mii sau zece mii de dolari pe săptămînă, pur şi simplu învîrtindu-se de colo pînă colo. Ştiu pe unul, de exemplu, care stă la hotelul Pierrc. Nu-i nimic de capul lui, dar bea la prînz o ladă întreagă de şampanie Mumm. Mai ştiu pe un altul în Central Park… dar la ce bun să mai vorbim! Ăştia cîştigă milioane. Au avocaţi deştepţi, care-i scapă de impozite printr-o mie şi unul de şiretlicuri.
—Pe cînd pe mine m-au dus, comentase Wilhelm. Soţia mea a refuzat să semneze
14

împreună cu mine declaraţia comună de venituri. Cînd ain avut un an bun, am intrat în categoria de impozite de treizeci şi doi la sută şi m-au stors pînă n-am rămas cu nimic. Ce să mai zic de anii slabi ?
— Guvernul e în mîna afaceriştilor, spusese doctorul Tamkin. Poţi să fii sigur că cei care cîştigă cinci mii pe săptămînă…
— N-am eu nevoie de bani dintr-ăştia, se împotrivise Wilhelm. De-aş putea să-mi fac şi eu un venit cît de mic dar sigur din afacerea asta. Nu mult. Nu cer mult. Dar am atîta nevoie…! Ţi-aş fi recunoscător dacă ai vrefa să mă înveţi cum să procedez.
— Cu plăcere. Şi eu procedez aşa în mod regulat. Dacă vrei, îţi aduc chitanţele mele. Şi mai vrei să ştii ceva ? îmi place foarte mult atitudinea dumitale. Nu vrei să te cuprindă febra aurului. Genul ăsta de activitate e de obicei plin de sentimente duşmănoase şi pofte urîte. Ar trebui să vezi în ce hal ajung unii din pricina asta. Vin la bursă dispuşi să comită şi o crimă.
— Ştii ce l-am auzit o dată pe unul spunînd, intervenise Wilhelm. îl cunoşti pe om după ceea ce îndrăgeşte.
— Bine zis, aprobase Tamkin. Dar nu tre-buie să le urmezi exemplul. Mai există şi o metodă calmă şi raţională, o metodă psiho-logică.
16
Trecînd brusc de la atenţia mohorîtă la un
rîs cu spasme care-i schimbă cu totul expresia
feţei, Wilhelm spusese:
— Ha-ha, dacă m-am gîndit! Dar ce crezi ?
Cine nu ştie că am trecut de mult criza din
’29 şi că sîntem în plin avînt? Cine n-a citit
raportul Fulbright ? Bani sînt peste tot. Toată
lumea se scaldă în bani. Bani sînt… sînt…
— Şi poţi să rămîi aşa, poţi să stai cu braţele
încrucişate, în timp ce toţi dinjur se îmbogă-
ţesc? spusese doctorul Tamkin. Iţi mărturi-
sesc că eu unul nu pot. Mă tot gîndesc la
oamenii care cîştigă averi pur şi simplu fiindcă
au cîţiva dolari pe care să-i investească. Nu au
pic de minte sau de talent, doar poate nişte
parale în plus care fac pui. Mă înfierbînt şi-mi
pierd răbdarea, ah, cum îmi pierd răbdarea!
N-am putut niciodată să-mi practic meseria.
Cu atîţia bani înjur, nimeni nu vrea să fie prost
în timp ce toţi ceilalţi ştiu să profite. Cunosc
nişte tipi care cîştigă cinci mii sau zece mii de
dolari pe săptămînă, pur şi simplu învîrtindu-se
de colo pînă colo. Ştiu pe unul, de exemplu,
care stă la hotelul Pierrc. Nu-i nimic de capul
lui, dar bea la prînz o ladă întreagă de şampanie
Mumm. Mai ştiu pe un altul în Central Park…
dar la ce bun să mai vorbim! Ăştia cîştigă
milioane. Au avocaţi deştepţi, care-i scapă de
impozite printr-o mie şi unul de şiretlicuri.
—Pe cînd pe mine m-au dus, comentase
Wilhelm. Soţia mea a refuzat să semneze
14
împreună cu mine declaraţia comună de
venituri. Cînd ain avut un an bun, am intrat
în categoria de impozite de treizeci şi doi la
sută şi m-au stors pînă n-am rămas cu nimic.
Ce să mai zic de anii slabi ?
— Guvernul e în mîna afaceriştilor, spusese
doctorul Tamkin. Poţi să fii sigur că cei care
cîştigă cinci mii pe săptămînă…
— N-am eu nevoie de bani dintr-ăştia, se
împotrivise Wilhelm. De-aş putea să-mi fac şi
eu un venit cît de mic dar sigur din afacerea
asta. Nu mult. Nu cer mult. Dar am atîta
nevoie…! Ţi-aş fi recunoscător dacă ai vrefa
să mă înveţi cum să procedez.
— Cu plăcere. Şi eu procedez aşa în mod
regulat. Dacă vrei, îţi aduc chitanţele mele.
Şi mai vrei să ştii ceva ? îmi place foarte mult
atitudinea dumitale. Nu vrei să te cuprindă
febra aurului. Genul ăsta de activitate e de
obicei plin de sentimente duşmănoase şi pofte
urîte. Ar trebui să vezi în ce hal ajung unii
din pricina asta. Vin la bursă dispuşi să comită
şi o crimă.
— Ştii ce l-am auzit o dată pe unul spunînd,
intervenise Wilhelm. îl cunoşti pe om după
ceea ce îndrăgeşte.
— Bine zis, aprobase Tamkin. Dar nu tre-
buie să le urmezi exemplul. Mai există şi o
metodă calmă şi raţională, o metodă psiho-
logică.
16

Tatăl lui Wilhelm, bătrînul doctor Adler, trăia într-o lume cu totul diferită de cea a fiului său, dar o dată îl prevenise împotriva doctorului Tamkin. Mai mult aşa, în treacăt — era un bătrîn bonom – îi spusese :
— Wilky, poate că-ţi pleci prea mult urechea la Tamkin ăsta. E interesant să stai de vorbă cu el. Nu mă îndoiesc. Eu îl găsesc destul de vulgar, dar are putere de convingere. Totuşi, nu ştiu cît preţ poţi pune pe vorbele lui.
Pe Wilhelm îl arriărîse foarte mult faptul că taică-su vorbise cu atîta lipsă de interes despre bunăstarea lui. Doctorului Adler îi plă-cea să pară amabil. Amabil! Fiul său, unicul şi propriul său fiu, nu putea să-şi deschidă sufletul ori să-i ceară o părere tatălui său. N-am să renunţ la Tamkin, se gîndea el, chiar dacă aş putea. Cel puţin Tamkin mă compă-timeşte şi încearcă să mă ajute, pe cînd tata nu vrea să fie deranjat.
Bătrînul doctorAdler nu mai practica medi-cina; avea o averc considerabilă şi ar fi putut
cu uşurinţă să-şi ajute fiul. De curînd Wilhelm îi spusese:
—Tată… nu ştiu cum s-a întîmplat, dar sînt într-o pasă proastă acum… îmi pare rău că trebuie să ţi-o mărturisesc. Cred că-ţi dai seama că aş prefera să-ţi aduc veşti bune. Dar e adevărat. Şi dacă-i adevărat, tată… ce să fac? Asta-i realitatea.
16

Un alt părinte şi-ar fl dat searna cît de greu îi venea să facă această mărturisire — cît ghi-nion, cîtă oboseală, slăbiciune şi eşec ascundea ea. Wilhelm încercase să copieze tonul bătrînu-lui şi să sune a gentleman, a bun-gust, vorbind cu o voce scăzută. îşi stăpînise tremurul din glas; nu făcuse nici un gest stupid. Doar docto-rul nu răspunsese. Dăduse numai din cap. Tot atît de bine ai fi putut să-i spui că Seatle e aproape de Puget Sound, sau că echipa Giants joacă în nocturnă cu echipa Dodgers – la fel de puţin i se schimbase expresia de bună dis-poziţie de pe faţa lui de bătrînel sănătos şi chipeş. Se purta cu fiul său aşa cum se purtase şi cu pacienţii, şi aceasta era marea durere a lui Wilhelm; aproape mai mult decît putea să îndure. Nu era în stare să înţeleagă?… Nu-l putea mişca nimic ? îşi pierduse cu totul senti-mentele de familie ?
Adînc jignit, Wilhelm încercă totuşi să fie drept. Bătrîmi se schimbă întotdeauna, spunea el. Au destule lucruri neplăcute la care să se gîndească. Trebuie să se pregătească pentru călătoria de pe urmă. Nu mai pot trăi conform vechilor scheme, li se schimbă perspectiva, şi ceilalţi, rude ori cunoştinţe, sînt totuna pentru ei. Tata nu mai e ce-a fost, reflectă Wilhelm. Avea treizeci şi doi de ani cînd m-am născut, şi acum merge pe optzeci. Şi pe urmă, cred că e timpul să nu mă mai simt ca un puşti în faţa lui, ca un băieţel.
17 Doctorul vîrstnic şi dichisit era cu mult deasupra celorlalţi bătrîni din hotel. Toţi îl idolatrizau. Oamenii spuneau:
„Uite-l pe bătrînul prof’esor Adler, inter-nistul. A fost un mare diagnostician, unul dintre cei mai buni din New York, şi avea o clientelă formidabilă. Nu arată superb bătrînul ? E atît de plăcut să vezi un savant bătrîn cu o ţinută frumoasă, curat şi imaculat. Se ţine drept şi înţelege fiecare cuvînt pe care i-l spui. Are chiar şi toţi nasturii- Poţi discuta orice cu el.”
Funcţionarii, liftierii, telefonistele, chelne-riţele, cameristele, direcţia hotelului – toţi îl linguşeau şi-l răsfăţau. Asta şi dorea. întot-deauna fusese un vanitos. Cîteodată Wilhelm simţea că înnebuneşte de indignare cînd vedea cît de tare se iubeşte pe sine tatăl său.
Despături ziarul Trihune, cu litera-i mare, neagră, bătătoare la ochi şi se apucă să citească fără să înţeleagă vreun cuvînt, căci gîndurile îi erau încă la vanitatea tatălui său. Doctorul îşi crease propria sa platformă pentru laude. Oamenii se lăsau seduşi fără să ştie. în fond, de ce-i trebuiau atîtea laude? într-un hotel unde toată lumea era ocupată, unde cunoştin-ţele erau atît de fugare şi aveau o importanţă atît de mică, cum puteau ele să-l satisfacă? Imaginea lui putea să stăruie în mintea oame-nilor o clipă, ici şi colo; să apară şi să dispară. Nu putea să însemne cine ştie ce pentru ei.
18

Wilhelm oftă prelung şi îşi ridică sprîncenele deasupra ochilor rotunzi. Privi vag chenarele groase ale ziarului.
…luhind chiar ce vei părăsi curînd.1
îşi aduse aminte fără să vrea de versul acesta. La început crezu că se referă la tatăl său, dar apoi înţelesese că i se potrivea mai bine lui. El trebuia să iubească. De asta îţi dai seama, şi dragostea ţi-o întăreşte. Sub influenţa doctorului Tamkin, Wilhelm începuse de curînd să-şi amintească poeziile pe care le citise cîndva. Doctorul Tamkin îi cunoştea, sau spunea că-i cunoaşte, pe marii poeţi englezi, şi din cînd în cînd mai citea şi cîte o poezie de a sa. Trecuse multă vreme de cînd nu-i mai vorbise nimeni lui Wilhelm despre asemenea lucruri. Nu-i plăcea să se gîndească la anii petrecuti la colegiu, şi totuşi îi revenea imagi-nea cursului de literatură din anul întîi. Manu-alul era Poezie şi proză britanică de Lieder şi Lovett, o carte neagră, grea, cu foi subţiri. Eu sînt oare cel care a citit cartea din scoarţă în scoarţă ? se întrebă. Da, o citise, şi cel puţin putea să-şi amintească cu plăcere de faptul ăsta. Citise încă o dată, o lauri! Ce sunet pur! Era frumos !
1. Ultimul vers din Sonetul LXXIII de Shakespeare.
19
Deşi scufundat .sub podeaua de apă…1
Wilhelm avea respect pentru adevăr, dai ştia să şi mintă, iar unul din lucrurile în pri-vinţa cărora minţea adesea erau studiile sale. De obicei, spunea că terminase universitatea în statul Pennsylvania; de fapt, părăsise cole-giul înainte de a ajunge în anul al treilea. Sora lui, Catherine, era licenţiată în ştiinţe Răposata maică-sa absolvise colegiul Bryii Mawr. El era singurul membru al familiei căruia nu-i plăcuse cartea. Acesta era un alt punct nevralgic. Tatălui său îi era ruşine de el,
îl auzise însă pe bătrîn lăudîndu-se altuia şi spunînd:
— Fiul meu e comis-voiajor. N-a avut răb-dare să termine şcoala. Dar se descurcă bine. Venitul lui se ridică la o sumă cu cinci cifre.
—Cam… treizeci-patruzeci de mii? se mirase prietenul său cel gîrbovit ?
— Da, are nevoie măcar de atîta pentru stilul lui de viaţă. Da, de atîta are nevoie.
In ciuda necazurilor sale, Wilhelm aproape pufnise în rîs. Ce vulpoi bătrîn şi făţarnic! Ştia că nu mai e de mult director comercial. De multe săptămîni nu mai avea nici slujba de comis-voiajor, nici vreun venit. Dar ne place atît de mult să facem pe grozavii în ochii oame-nilor… Ce bine le stă bătrînilor cînd trag cîte
1. Wilhelm îşi aminteşte versurile 1 şi 167 din Lycidas de John Milton.

o minciună! Tata, se gîndea Wilhelm, e de fapt comis-voiajor. Mă vinde. El ar fi trebuit să cutreiere drumurile.
Dar care era adevărul? Adevărul era că existau multe probleme, şi tatălui său nu-i plăcea să fie amestecat în ele. îi era ruşine de el. Adevărul, se gîndea Wilhelm, era foarte neplăcut. Işi strînse buzele; îl dureau coardele vocale şi gîtul, iar în coşul pieptului se formase un nod dureros. Tata nu mi-a fost niciodată prieten cînd eram tînăr, reflectă el. Era în cabinet, la spital sau la cursuri. Voia să-mi port singur de grijă şi niciodată nu se prea gîndea la mine. Acum mă priveşte de sus. Şi poate că are dreptate, în unele privinţe.
Nu era de mirare că Wilhelm încerca să întîrzie momentul cînd va trebui să intre în restaurant. Mersese pînă la capătul standului lui Rubin. Deschisese ziarul; hîrtia proaspătă atîrna moale; trabucul era fumat şi nici pălăria nu-l mai apăra. Se înşelase cînd îşi închipuise că se pricepe mai bine ca alţii să-şi ascundă necazurile. li stăteau clar scrise pe faţă. Dar nici măcar nu-şi dădea seama.
Adesea, numele lor diferite creau o problemă la hotel.
— Sînteţi fiul doctorului Adler ?
— Da, dar mă numesc Tommy Wilhelm. Şi doctorului îi plăcea să spună:
— Fiul meu şi cu mine folosim nume diferite. Eu mă ţin de tradiţie. Lui îi plac lucrurile noi.

20
21

Numele de „Tommy” era invenţia lui Wilhelm. II adoptase cînd cu plecarea la Hollywood şi renunţase la Adler. Şi Hollywood-ul fusese tot ideea lui. De obicei, îi plăcea să spună că totul fusese din vina unui „căutător de talente”, profesionist, pe care-l chema Maurice Venice. Dar tipul nu-i făcuse niciodată vreo ofertă clară. Făcuse cunoştinţă cu el, dar rezultatul probelor nu fusesc bun. După probe, Wilhelm luase iniţiativa şi îl bătuse la cap pe Maurice Venice pînă cînd îl făcuse să spună : „Mda, s-ar putea să meargă”. Pe baza acestor cuvinte, Wilhelm lăsase cole-giul şi plecase în California.
Cineva spusese, şi Wilhelm era de aceeaşi părere, că la Los Angeles se adunau toate obiectele pierdute din ţară, ca şi cum cineva ar fi scuturat Arnerica, iar tot ceea ce nu era însu-rubat sau încleiat ca lumea s-ar fi scurs în sudul Californiei. El însuşi fusese unul dintre aceste obiecte pierdute. Cîteodată spunea: „Eram prea matur pentru colegiu. Eram mare. Şi mi-am zis: cînd o să încep să stau si eu pe picioarele mele ?” După ce învăţase să conducă o rablă revopsită şi purtase un maiou galben cu lozinci pe el, după cejucase pocher pe ascuns şi se dusese la întîlniri cu fete, „fumase” cole-giul. Voia să încerce ceva nou si se certa mereu cu părinţii în legătură cu viitorul său. Pe urmă a venit o scrisoare de la Maurice Venice.
22

întreaga poveste despre apariţia „descoperitorului” era lungă şi complicată şi cu mai multe versiuni. Adevărul nu s-a aflat nid-odată. Mai întîi Wilhelm minţise din lăudăro-şenie, apoi din autocompătimire. Dar memoria lui era bună şi mai putea încă să separe ceea ce inventase de ceea ce se întîmplase cu ade-vărat; şi în dimineaţa asta, aşa cum stătea lîngă standul lui Rubin cu ziarul în mînă, simţi nevoia să-si aducă aminte de nebunia acelor zile, cum le trăise în realitate.
Nici nu-mi dadeam seama că trăiam într-un moment de criza economică. Cum am putut să fiu atît de găgăuţă şi să nu mă pregătesc pentru nimic, să mă bazez doar pe noroc şi inspiraţie ? Cu ochii cenuşii rotunjiţi şi buzele frumoase strînse sever faţă de sine însuşi, se sili să scoata la iveală tot ceea ce păstrase ascuns cu grijă. Pe tata nu-l puteam influenţa. Mama a fost aceea care a tot încercat să mă oprească si ne-am certat, eu am ţipat şi m-am rugat. Cu cît minţeam mai mult, cu atît ridicam vocea mai tare şi mă avîntam… ca un hipopotam. Biata mamă! Cum am dezamăgit-o. Rubin îl auzi pe Wilhelm suspinînd înăbuşit, aşa cum stătea cu ziarul mototolit, uitat sub braţ.
Cînd îşi dădu seama că în ochii lui Rubin, care-l observa, pare un pierde-vară lipsit de ocupaţie şi, după toate aparenţele, neştiind cum să-şi omoare timpul, se îndreptă spre automatul
23
de Coca-Cola. Sorbi repede din sticlă şi îi veni să tuşească, dar nu-i păsa fiindcă era încă dus pe gînduri, cu ochii aţintiţi în tavan şi cu buzele strînse acoperite cu palma- După un vechi obicei, purta întotdeauna gulerul hainei ridicat de parcă era vînt. Niciodată nu-l lăsa întors la locul lui. Dar pe spatele lui lat, gîrbovit sub propria-i greutate, cu toată forţa rămasă doar o masă diformă, gulerul hainei de sport nu părea mai lat decît o panglică.
/\
Işi asculta propria voce explicîndu-i, acum douăzeci şi cinci de ani, mamei sale în salonul de pe strada West End. „Dar, bine, mamă, dacă nu ajung actor, pot oricînd să mă întorc la şcoală.”
Mamei îi era însă teamă că avea să se dis-
A
trugă. li spunea: „Wilky, tata ar putea să te ajute să urmezi medicina”. Şi acum, cînd îşi aducea aminte, simţea că parcă-l strînge cineva de gît. „Nu pot să suport spitalele. Afară de asta, aş putea să greşesc, să vatăm sau chiar să omor un pacient. N-aş putea să îndur. Şi pe urmă, nici nu am cap pentru aşa ceva.”
Apoi maică-sa făcuse greşeala să i-I dea de exemplu pe nepotul ei Artie, vărul lui Wilhelm, care era student eminent la Columbia, la secţia de matematică şi limbi străine. Artie ăla, mic şi tuciuriu, veşnic ca un nor de ploaie, cu mutra lui îngustă şi dezgustătoare, cu aluniţele şi obiceiul de a pufni de parcă-i mirosea ceva tot
24

timpul, care mînca urît la masă şi avea deprinderoa plictisitoare de a conjuga verbe atunci cînd ieşeai cu el la plimbare. „Afgana e o limbă uşoară. Adaugi terminaţia tl peste tot.” Acum era profesor, acelaşi Artie cu care Wilhelm se jucase lîngă monumentul solda-ţilor şi marinarilor pe Riverside Drive. Şi ce mare lucru să fii profesor! Cum puteai să suporţi să ştii atîtoa limbi ? lar Artie trebuie să fi rămas acelaşi Artie, ceea ce era o afacere destul de proastă în fond. Sau poate că succesul îl schimbase. Acum, că îşi cîştigase un loc în viaţă, poate era mai bun. Oare Artie iubea limbile străine, trăia pentru ele, sau în sufletul lui era şi el un cinic? în ziua de azi atîţia oameni sînt cuprinşi de boala asta. Nimeni nu părea mulţumit, şi pe Wilhelm îl cutremura cinismul celor care reuşiseră în viaţă. Cinismul era hrana tuturor. Şi ironia. Poate că nu se putea altfel. Ba poate era chiar necesar. Totuşi, Wilhelm se temea de cinism din tot sufletul. Ori de cîte ori era prea obosit seara, punea asta pe seama cinismului. Prea mulţi se aflau în treabă pe lumea asta! Prea multă falsitate! Avea mai mulţi termeni la îndemînă cînd dorea să explice efectul pe care morbul îl avea asupra lui: Găinării! Scîrnăvii! Aglomerare! exclama în sinea sa. Impostură! Crimă ! Faceţi jocul! Vax!
La început scrisoarea primită de la „desco-peritorul de talente” nu păruse nimic altceva
25
decît o glumă măgulitoare. Maurice Venice văzuse portretul lui Wilhelm în revista cole-giului, atunci cînd acesta candidase pentru locul de responsabil financiar al clasei, şi îi scrisese dacă n-ar vrea să facă nişte probe de fllm. De îndată Wilhelm a şi luat trenul spre New York. Ajungînd acolo, a constatat că Venice e imens şi cu o figură bovină, atît de gras încît braţele păreau strînse pe dedesubt într-o centură de carne şi slănină, dînd senzaţia netă că omul trebuie să sufere din greu. Avea păr puţin; totuşi, se bucura de avantajul unui ten sănătos. Respira zgomotos şi vorbea gîfiit şi cu greutate din cauza grăsimii din gît. Purta un costum la două rînduri, în genul cunoscut la vremea aceea sub numele de „cutie cu pilule”, cu dunguliţe roz pe fond bleu; pantalonii îi fluturau în jurul gleznelor.
Au făcut cunoştinţă, şi-au dat mîna şi s-au aşezat. împreună, cei doi giganţi făceau ca micuţul birou de pe Broadway să pară cît o casă de păpuşi cu mobilă dejucărie. Cînd arăta bine, Wilhelm avea obrazul ca un măr, iar pe vremea aceea părul blond îi creştea des, iar umerii largi stăteau drept; linia fălcilor îi era suplă, ochii mari şi strălucitori; nu prea ştia gă se mişte, dar era impresionant de frumos. Şi era pe punctul de a comite prima sa mare greşeală. De parcă mă pregăteam – avea să-şi zică după aceea – să pun mîna pe o rangă şi să-mi dau una în cap.

Dominînd biroul din camera mică în care nu pătrundea pic de lumină din pricina clădi-rilor supraetajate care o înconjurau – pereţii goi, spaţii cenuşii, lagune uscate de pietricele şi smoală-, Maurice Venice se legitimă mai întîi. Spuse :
— Scrisoarea mea era pe hîrtie cu antet, dar poate că totuşi vrei să te convingi ?
— Cine, eu ? întrebă Wilhelm. De ce ?
— Unii cred că vreau să fac afaceri şi că cer bani ca să-i bag la probe. Să ştii că nu cer nici o para. Nu-s agentul vreunei societăti. Nu trebuie să-mi dai nimic la sută.
—Nici nu m-am gîndit la asta, spuse Wilhelm.
Poate că era totuşi ceva în neregulă cu Venice ăsta ? Prea îi dădea multe asigurări.
Cu vocea sa gîfiită, încleiată în grăsime, îl provocă în sfirşit pe Wilhelm să ia o atitudine.
— Dacă nu eşti convins, poţi să-l suni pe şeful meu şi să vezi cine sînt eu, Maurice Venice.
Wilhelm îl privi uluit.
— De ce să nu fiu sigur? Sigur că sînt.
— Văd eu după cum mă măsori şi fiindcă biroul ăsta e aşa de prăpădit. Parcă nu m-ai crede. Dă-i drumul. Dă telefon. Nu mă supăr dacă eşti prevăzător. Nu glumesc. Mulţi se îndoiesc de mine la început. Nu le vine să creadă că a dat norocul peste ei.

26
27

— Dar vă spun că vă cred, spuse Wilhelm şi se strînse tot ca să-şi stăpînească gîlgîiala rîsului clocotitor.
Era un rîs nervos. Avea gîtul roz şi bărbierit cu grijă înjurul urechilor – tocmai ieşise de la frizer; iar faţa lui îi strălucea de dorinţa să facă impresie plăcută. Dar toate astea nu însemnau nimic pentru Venice, care se străduia şi el cît putea să facă o impresie plăcută.
— Dacă eşti surprins, am să-ţi explic cum merge treaba asta, spuse Venice. Acum vreo cincisprezece luni, chiar în acest birou, am văzut în ziar o chestie care mi-a plăcut. Nici măcar nu era o fotografie, ci un descn, o reclamă de sutiene. Dar mi-am dat seama imediat că din fata aia putea să iasă o stea. Dau telefon imediat la ziar să întreb cine e, şi ăia îmi dau numele agenţiei de publicitate. Telefonez la agenţie şi aflu numele desenatorului; pun mîna pe artist şi-mi dă numărul agenţiei care angaja modele. în sfirşit, am dat de numărul ei, am sunat-o şi i-am spus: „La telefon e Maurice Venice de la casa de filme Kaskaskia”, şi ea de colo: „Fii serios!” Cînd am văzut că n-o scot la capăt cu ea, i-am spus : „Ascultă, fetiţo. Dumneata n-ai nici o vină. Eşti fată frumoasă si probabil că ai în jurul dumitale pe puţin o jumătate de duzină de admiratori, băieţi cărora le place să te sune, să te ia peste picior şi să se distreze. Dar, din păcate, eu sînt foarte ocupat

şi n-am timp să-mi pierd vremea certîndu-mă, aşa că uite ce faci mata. Asta e numărul meu şi ăsta e numărul casei de filme Kaskaskia. Intreabă de mine, Maurice Venice”. Zis şi facut. După cîtva timp mi-a dat ea telefon, toată numai vai şi pardon, dar n-am vrut s-o fac să se simtă prost şi s-o pornesc cu stîngul în relaţiile mele cu o artistă. Nu fac eu gafe de-astea. Aşa că i-am spus că era foarte firesc să controleze şi că nu face nimic. Voiam să fac o probă de film chiar atunci. Fiindcă mi se întîmplă foarte rar să mă înşel asupra unui talent autentic. Pun degetul unde trebuie. Să ţii minte asta. Şi ştii cine e astăzi fetişcana?
— Nu, spuse Wilhelm curios. Cine ? Venice rosti pe un ton apăsat:
— Nita Christenberry.
Wilhelm rămase cu gura căscată. Ce prost era! N-auzise niciodată de numele ăsta, iar Venice îi aştepta răspunsul şi avea să se supere.
Intr-adevăr, Venice se supără. îl întrebă:
— Pe ce lume trăieşti ? Nu citeşti revistele ? E o starletă.
— Imi pare rău, răspunse Wilhelm. Sînt la colegiu şi nu prea am timp să mă ţin la curent. Nu înseamnă nimic faptul că nu o cunosc. Pariez că a avut un succes monstru.
— Bineînţeles. Uite o fotografie de-a ei. li arătă lui Wilhelm cîteva poze. Era o fru-museţe în costum de baie – mică de statură,

28
29

cu sînii, şoldurile şi.pulpele rotunde. Da, da, destul de bine, după cîte îşi aducea aminte Wilhelm. Purta tocuri înalte şi avea în păr un pieptene şi o mantilă spaniolă. în mînă ţinea un evantai. Spuse:
— Arată teribil de sexy.
— Nu aşa că-i divină ? Şi cîtă personalitate! Nu e numai un obiect pentru industria noastră, crede-mă. Avea şi o surpriză pentru Wilhelm:
împreună cu ea mi-am găsit fericirea, spuse el.
—V-aţi găsit fericirea? întrebă Wilhelm, care tot nu pricepea.
— Da, băiete, sîntem logodiţi.
Wilhelm se mai uită şi la o altă fotografie, luată pe plajă. Venice purta un costum de baie din doc şi privea drept în obiectiv, obraz lîngă obraz cu fata. Dedesubt era scris : „Dragoste în colonia Malibu”.
— Sînt convins că o să fiţi foarte fericiţi. Vă doresc…
— Ştiu, spusc Venice ferm, voi fi foarte feri-cit. Cînd am văzut desenul acela, am simţit suflarea destinului asupra mea. Am simţit-o cu toată fiinţa.
— Staţi puţin, mi-am adus aminte, spuse Wilhelm. Nu cumva sînteţi rudă cu Martial Venice, producătorul ?
Venice era nepotul sau fiul unui văr primar al producătorului. Evident, nu reuşise să facă mare lucru în viaţă. Acum, Wilhelm îşi dădea destul de bine seama. Biroul era atît de
30

sărăcăcios, Venice se lăuda cu atîta panică şi avea grijă să se legitimeze – sărmanul băiat! Era rebutul obscur al unui clan agresiv şi puternic. Ca atare, se bucură de întreaga simpatie a lui Wilhelm. Venice spuse:
— Probabil că vrei să ştii cum de-am ajuns să-ţi scriu. Te-am văzut în revista şcolii, din întîmplare. Eşti foarte fotogenic.
— Chiar aşa ? spuse Wilhelm, gîfiind mai mult decît rîzînd.
— Doar n-o să mă înveţi pe mine meseria, spuse Venice. Las’ pe mine. Doar am studiat, nu glumă.
— Să ştiţi că nu m-aş fi gîndit… în fond, ce genuri de roluri credeţi că mi-ar merge ?
— Cît am vorbit, te-am observat. Să nu crezi că nu te-am observat. Imi aduci aminte de cineva. la să vedem cine-ar fi – cineva din marii artişti din trecut. Milton Sills ? Nu, nu e ăsta. Conway Tearle, Jack Mulhall ? George Bancroft? Nu, avea o faţă mai aspră. Poţi să-ţi spun doar atît, că nu eşti tipul lui George Raft – genul întunecat, dur şi rău.
— Nu, parcă nici eu n-aş zice.
— Nu, nu eşti gen boxer, cu pumni, club de noapte şi băieţi sclipitori, dansînd tango sau bolero. Nici Edward G. Robinson – iartă-mă, gîndesc cu voce tare. Şi nici pentru roluri de şofer de taxi înfigăreţ nu eşti bun, cu gura pe care o ai.
31
— Cred şi eu.
— Nici suav ca William Powell, nici tinerel liric ca Buddy Rogers. Cînţi la saxofon ? Nu. Dar…
— Dar, ce ?
— Te văd în rolul tipului pe care-l părăseşte iubita pentru un George Bancroft sau William Powell. Eşti statornic – omul se poate bizui pe dumneata. Femeile mai vîrstnice te înţeleg. Mamele sînt de partea dumitale. După tot ce-au suferit, dacă ar fi după ele te-ar lua într-o clipă. Eşti foarte simpatic, chiar şi fetele tinere îşi dau seama. Ai deveni un soţ bun. Dar se lasă seduse de celelalte genuri. E clar ca lumina zilei.
Wilhelm nu se vedea pe sine în această lumină. Şi-acum, gîndindu-se, îşi dădea soama că nu a fost numai uluit, ci şijignit. Dar bine, încă de pe atunci omul m-a menit să pierd întruna ? Spuse, intenţionînd doar parţial să fie obraznic:
— Şi chiar asta e părerea dumneavoastră ? Lui Venice nu-i trecuse niciodată prin cap
că cineva ar avea ceva împotrivă să devină
stea într-un astfel de rol.
—Asta e şansa dumitale. Mai esti încă la colegiu. Ce studiezi? întrebă el pocnind din degete. Aha, prostii.
Şi Wilhelm era de aceeaşi părere.
— Poţi să te mai chinui cincizeci de ani de-acum înainte pînă să fie ceva de capul dumi-tale. Pe cînd aşa, dintr-un salt te cunoaşte
32

toată lumea. Ajungi un nume ca Roosevelt ori Swanson. De la răsărit pînă la apus, pînă în China, pînă în America de Sud. Zău că nu-s gogoşi. o să ajungi amantul ideal pentru întreg mapamondul. Oamenii doresc, au nevoie de asta. Cînd zîmbeşte El, zîmbeşte un miliard de oameni. Cînd plînge, celălalt miliard suspină cu el. Ascultă, amice…
Venice făcea un efort evident. în calea ima-ginaţiei lui se afla o povară de care nu putea scăpa. Voia ca şl Wilhelm să o simtă. îşi strîmbă faţa mare, curată, binevoitoare, cam prostuţă, de parcă ar fi fost supusul ei, şi spuse cu vocea lui înăbuşită, împiedicată în grăsime:
—Ascultă, peste tot sînt oameni care se străduiesc, nenorociţi, chinuiţi, deprimaţi, obo-siţi, care se străduiesc şi se tot străduiesc. Au nevoie de o destindere, nu-i aşa ? o ieşire, un ajutor, noroc sau compătimire.
— Chiar aşa, spuse Wilhelm.
Pricepuse ce-l frămînta şi aştepta ca Venice să continue. Dar Venice nu mai avea nimic de spus: terminase. îi dădu lui Wilhelm mai multe pagini de scenariu litografiat, prinse cu o clamă, şi îi spuse să se pregătească pentru probă.
— Studiază-ţi rolul în faţa oglinzii, spuse el. Şi dă-ţi drumul. Trebuie să te laşi prins de rol. Să nu-ţi fie teamă să te strîmbi şi să laşi frîu liber emoţiei. Dă-i drumul. Atunci cînd începi să joci, nu mai eşti un om de rînd şi
33
măsura lui nu ţi se. aplică. încetezi să te mai comporţi ca omul obişnuit.
Şi aşa se tacu că Wilhelm nu se mai întoarse în Pennsylvania. Colegul său de cameră îi trimise lucrurile la New York, şi direcţiunea şcolii fu obligată să-i scrie doctomlui Adler ce s-a întîmplat.
Şi totuşi, trei luni la rînd, Wilhelm şi-a tot amînat plecarea în California. Ar fi dorit să pornească la drum însoţit de binecuvîntarea familiei, dar n-au vrut să i-o dea. Se certă cu părinţii şi cu sora lui. Şi, în sfirşit, cînd ajunse să-şi dea seama prea bine de riscurile care-l aşteptau şi că avea o mie şi unu de motive să nu plece, cînd în sfirşit începu să i se facă greaţă de atîtea ezitări, plecă de acasă. Tocmai la aşa ceva te puteai aştepta de la Wilhelm. După multă gîndire, ezitare şi dialog cu sine însuşi, invariabil apuca tocmai pe calea pe care o respinsese de nenumărate ori. Istoria vieţii lui era compusă din zeci de asemenea hotărîri. Ajunsese la concluzia că ar fi o gre-şeală să plece la Hollywood, şi dus a fost. Luase hotărîrea să n-o ia de nevastă pe aceea care avea să-i fie soţie, şi ca atare fugi de acasă şi se însură. Era absolut decis să nu-si investească averea în speculaţiile lui Tamkin, după care îi dăduse acestuia un cec.
Odinioară, Wilhelm era nerăbdător să-şi înceapă viaţa. învăţătura la colegiu însemna doar o nouă amînare. Venice făcuse primul
34

pas şi îi spusese că lumea îl alesese să strălucească în faţa ochilor ei uimiţi. Avea să se elibereze din limitele înguste şi nesigure ale unei vieţi mediocre. Şi pe urmă, Venice pretin-dea că nu se înşală niciodată. Zicea ca instinctul lui în descoperirea talentelor este infailibil.
Dar cînd Venice văzu rezultatele probei, făcu repede o întoarcere de o sută optzeci de grade. Pe atunci Wilhelm avea un defect de vorbire. Nu era chiar o bîlbîială, ci mai mult o pronunţare neclară, pe care banda sonoră o exagera. Pelicula îi mai scotea în evidenţă şi alte particularităţi, care altminteri treceau neobservate. Cînd ridica din umeri, mîinile îi scădeau şi se retrăgeau parcă în mîneci. Avea arcul pieptului lat, şi totuşi în lumina reflectoarelor nu părea puternic. Deşi îi plăcea să-şi zică hipopotam, semăna mai degrabă a urs. Avea un mers de urs, iute şi fără zgomot, cu vîrfurile picioarelor întoarse înăuntru, de parcă se tot împiedica în pantofi. Venice avu-sese dreptate doar într-o anumită privinţă. Wilhelm era fotogenic, iar părul lui blond, ondulat (acum încărunţit) ieşea în evidenţă bine. Dar oricum, după probă, Venice nu-l mai încurajă. Dimpotrivă, încercă să scape de el. Nu-i dădea mîna să rişte, făcuse şi aşa prea multe greşeli şi trăia într-o teamă perma-nentă de puternicele sale rude.
Wilhelm le spusese părinţilor săi: „Venice zice că am fată de mine însumi datoria să
35
plec”. Cît de ruşinat era acum de această minciună! îl implorase pe Venice să nu-l zvîrle la gunoi. îi spusese :
— N-aţi putea să mă ajutaţi ? Aş muri să mă întorc acum la şcoală.
Apoi, cînd a ajuns în California, a constatat că o recomandaţie din partea lui Maurice Venice era absolut fatală. Venice avea mai multă nevoie decît el de milă şi pomană. După cîţiva ani, cînd Wilhelm trecea printr-o pasă proastă şi lucra ca infirmier într-un spital din Los Angeles, văzu fotografia lui Venice în ziar. Era dat în judecată pentru proxenetism. Urmărind cu interes procesul, Wilhelm află că într-adevăr Venice fusese angajat de casa de filme Kaskaskia, dar făcuse abuz de influenţa pe care o avea organizînd o casă de rendez-vous. „Şi-atunci, ce-a vrut cu mine?” se întreba Wilhelm. N-ar fi vrut să creadă ceva rău despre Venice. Poate era nechibzuit şi ghinionist, un fraier, unul sortit să ia mereu plasă. Dar parcă nu merita să facă cincisprezece ani de puşcărie pentru asta. Wilhelm se gîndea adesea că i-ar putea scrie să-i spună cît îi părea de rău. Işi aminti apoi de asigurările lui Venice că va fi fericit şi de suflarea sorţii. Nita Christenberry era condamnată la trei ani. Wilhelm o recu-noscu şi pe ea, deşi îşi schimbase numele.
Pe atunci Wilhelm începuse să-şi spună şi el altfel. în California deveni Tommy Wilhelm. Doctorul Adler nu fusese de acord.
36

Pînă în ziua de astăzi îi spunea fiului său Wilky, aşa cum îi spusese timp de peste patru-zeci de ani. Da, da, se gîndea acum Wilhelm, stînd cu ziarul mototolit sub braţ, sînt prea puţine lucrurile pe care omul le poate schimba după plac. Nu-şi poate schimba nici plămînii, nici nervii, nici constituţia, nici tem-peramentul. Nu sînt sub controlul lui. Cînd e tînăr, puternic, impulsiv şi nesatisfacut de cum curg lucrurile, ar vrea să schimbe ordinea lor ca să arate tuturor cît e el de liber. Dar nu poate nici să răstoarne guvernul, nici să se nască altul; are doar puţine hicruri de schimbat şi, cine ştie, poate presimţirea că în fond nu te poţi schimba. Şi totuşi, face acest gest şi devine Tommy Wilhelm. Wilhelm întotdeauna dorise din tot sufletul să fie Tommy. Dar nu reuşise niciodată să se poarte ca un Tommy şi în sufletul lui rămăsese întotdeauna Wilky. Cînd era beat şi îşi făcea reproşuri amare, îşi zicea tot Wilky. „Wilky, prostule, idiotule!” îşi spunea sie însuşi. Uneori se gîndea că poate era mai bine că nu devenise un om de succes, în calitatea lui de Tommy, dacă tot n-ar fi fost un succes autentic. Wilhelm s-ar fi temut că nu el, ci Tommy avusese acest succes, furîndu-i lui Wilky dreptul său de naştere. Da, da, fusese o prostie, dar toate erau din pricina judecăţii necoapte de la vîrsta de douăzeci de ani. Renun-ţase la numele tatălui său şi, o dată cu asta, şi la opinia lui. De fapt, ştia el bine, era miza
37
pe care trebuia s-o pună pentru a se libera, Adler fiind în capul său titlul do proprietate, Tommy libertatea individului. Dar Wilky era eul lui de care nu putea să scape.
Cînd ajungi la jumătatea vieţii, nu te mai gîndeşti la liberul arbitru. Atunci îţi vine în minte că de la un bunic ai moştenit un păr care seamănă cu mierea cînd se zahariseşte în borcan; de la altul, umeri largi şi puternici;
o particularitate de vorbire de la un unchi, iar de la altul, dinţii mici, ochii cenuşii întune-caţi şi gura cu buze late ca o statuie peruviană. Popoarele care rătăcesc dintr-un loc m altul arată astfel — au oasele unui trib, pielea altuia. De la mama lui moştenise un suflet simţitor,
o inimă bună, o natură meditativă şi tendinţa de a se pierde cu firea.
Greşise schimbîndu-şi numele, şi era primul care o recunoştea. Dar nu mai putea să revină asupra acestei greşeli, aşa că de ce trebuia tatăl său să-i reamintească mereu cum păcă-tuise ? Era prea tîrziu. Ar trebui să se întoarcă Ia ziua aceea groaznică în care comisese păca-tul. Şi unde era acea zi ? Trecută şi moartă de mult. Ale cui erau aceste amintiri umilitoare ? Ale lui, nu ale tatălui său. Cîte amintiri fru-moase avea? Puţine, foarte puţine. Trebuie să ierţi. Mai întîi să te ierţi pe tine însuţi, apoi să-i ierţi pe toţi. Nu suferea oare mai
mult el decît tatăl lui de pe urma greşelilor sale?
38

0, Doamne, se rugă Wilhelm. Scoate-mă din necazurile astea. Scapă-mă de gîndurile mele şi ajută-mă să fac ceva bun. Imi pare rău că am pierdut atîta timp. Ajută-mă să ies din încurcături şi să încep o viaţă nouă. Fiindeă m-am încurcat foarte rău. Fie-ţi milă.

39
Capitolul II
Corespondenţa. Funcţionarul care i-o înmînă nu se sinchisca de felul cum arăta el în dimineaţa asta. îi aruncă numai o privire scurtă, dejos în sus, pe sub sprîncene, în timp ce-i dădea scrisorile. Şi în fond, de ce-ar fi politicoşi cu el funcţionarii hotelului? Erau doar la curent cu situaţia lui. Omul ştia că, împreună cu scrisorile, îi înmîna şi nota de plată. Wilhelm avu grijă să-şi ia o înfăţişare detaşată de astfel de fleacuri. Dar lucrurile stăteau prost. Ca să plătească nota, va trebui să scoată bani din contul său de la bursă, şi acest cont era încontinuu supravegheat dato-rită scăderii preţului slăninei. După cifrele din Tribune, preţul mărfii era cu douăzeci de puncte mai scăzut decît anul trecut. Preţurile erau menţinute cu subvenţii de la stat. Wilhelm nu ştia exact cum se proceda, dar înţelegea că fermierii erau protejaţi de guvem şi că acesta supraveghea bursa, şi deci era convins că acţi-unile se vor ridica din nou şi că n-avea nici o pricină de îngrijorare. Dar între timp, taică-su s-ar fi putut oferi să-i plătească el nota. De ce n-o făcuse ? Ce bătrîn egoist! Doar vedea bine
41
greutăţile fiului său; ar fi putut atît de uşoi să-I ajute. Ce puţm ar însemna pentru el, ş;
ce mult pentru Wilhelm ! Oare bătrînul n-aveî inimă ? Poate că pe vremuri, gîndea Wilhelm eram eu sentimental şi-i exageram bunătatea-
viaţa caldă de familie. Poate că niciodată n-a existat aşa ceva.
Mai deunăzi, tatăl său îi spusesc pe tonul lui amabil, detaşat:
— Ei, Wilky, iată-ne împreună sub acelaşi acoperiş, după atîţia ani.
o clipă Wilhelm se bucurase. Cel puţin acum vor putea să stea de vorbă despre vremurile de demult. în acelaşi timp era însă în gardă împotriva insinuărilor. Nu cumva tatăl său spunea: Ce cauţi tu aici la hotel cu mine şi cum de nu eşti acasă în Brooklyn, cu nevasta şi cei doi băieţi ? Nu eşti nici văduv, nici burlac.
Intotdeauna ai venit la mine cu încurcăturile tale. Ce vrei să fac cu ele ?
Aşa că Wilhelm se gîndi o clipă la remarca tatălui său şi apoi spuse :
— Sînt douăzeci şi şase de etaje pînă la acoperiş. Dar cîţi ani au trecut oare ?
—Asta te întreb şi eu.
— Eh, tată, de unde să ştiu ? Nu cumva era în anul în care a murit mama ? în ce an ?
întrebase cu o expresie inocentă pe faţa lui blondă, cu obrajii ca nişte mere. în ce an ! de
parcă n-ar fi ştiut anul, luna, ziua, chiar ora morţii mamei lui.
42

— Nu era în ’31? spuse doctorul Adler.
—A, da? spuse Wilhelm.
Şi, ca să-şi ascundă amărăciunea şi senti-mentul copleşitor de ironie al acestei între-bări, se scutura nervos, clătinîndu-şi capul şi pipăind cu mişcări febrile reverele gulerului.
— Tu nu ştii ? spuse tatăl său. Trebuie să înţelegi, pe memoria bătrînilor nu te inai poţi bizui. Ştiu precis că era iarnă. In ’32 ?
Da, da, era din cauza vîrstei. Să nu-i dai prea multă importanţă, îşi spuse Wilhelm. Dacă l-ai întreba pe bătrînul doctor în ce an îşi dăduse internatul, ţi-ar răspunde corect. Cu toate astea, să nu-i dai prea multă impor-tanţă. Să nu te cerţi cu propriul tău tată. Să-ţi fie milă de slăbiciunile unui bătrîn.
— Mă tem că era mai degrabă spre ’34, tată, spuse el.
Doctorul Adler se gîndea însă: De ce dracu’ nu poate băiatul ăsta să stea locului cînd vor-beşte omul cu el ? Ba îşi ridică pantalonii cu mîinile în buzunare, ba se bîţîie pe picioare. o să ajungă o adevărată colecţie de ticuri. Wilhelm avea obiceiul să-şi mişte picioarele înainte şi înapoi, ca şi cum, grăbindu-se să intre în casă, ar fi trebuit să-şi cureţe mai întîi pantofii pe preşul din faţa uşii.
Atunci Wilhelm spuse:
— Da, atunci a început sfirşitul, nu-i aşa, tată?
43
Wilhelm îl uluia adesea pe doctorul Adler. A început sfirşitul ? Ce-o mai fi şi asta, unde voia să ajungă ? Al cui sfirşit ? Sfirşitul vieţii de familie? Bătrînul era nedumerit, dar nu voia să-i dea ocazia lui Wilhelm să înceapă să se plîngă. Invăţase că e mai bine să nu răs-pundă straniilor provocări ale lui Wilhelm. Aşa că încuviinţă binevoitor, fiindcă stăpînea
la perfecţie secretele comportării civilizate, şi spuse:
— A fost o nenorocire cumplită pentru noi toţi.
Se gîndea însă: Ce rost are să mi se plîngă mie de moartea mamei mele ?
Stînd faţă-n faţă, de fapt fiecare îşi defi-nise poziţia. A început – n-a început sfirşitul -depinde care sfirşit.
Fără să-şi dea seama că gestul său era neobiş-nuit, şi asta fiindcă îl repeta mereu, Wilhelm turtise vîrful aprins al ţigării şi băgase mucul în buzunar, unde mai avea şi altele. Şi aşa cum se uita la tatăl său, degetul cel mic de la mîna dreaptă începu să-i tremure şi să tresară nervos; nici de asta nu-şi dădea seama.
In ciuda tuturor ticurilor, era convins că atunci cînd se străduieşte, poate să aibă mani-ere perfecte şi chiar distinse, întrecîndu-l pe tatăl lui. Deşi nu putuse să scape de greuta-tea din vorbire – ajungînd chiar să se bîlbîie cînd începea aceeaşi propoziţie de mai multe
44

ori şi încerca să elimine sunetele neclare -reuşea totuşi să se exprime curgător. Altfel n-ar fi putut ajunge un bun comis-voiajor. Pretmdea de asemenea că se pricepe să asculte. Ascultînd, îşi strîngea buzele şi-şi rotea ochii gînditor. De obicei însă se plictisea repede şi începea să respire scurt, zgomotos, nerăbdător şi să
spună:
—Aha… da, da, da. Sînt perfect de acord. Cînd era silit să exprime o părere contrară,
obişnuia să declare:
— Mda, nu sînt chiar atît de sigur. Eu văd lucrurile astfel. Nu ştiu nici eu ce să cred. Niciodată n-ar fi rănit cu bună ştiinţă senti-
mentele vreunui om.
Dar în conversaţiile cu tatăl său, pur şi simplu nu se putea controla. După ce stătea de vorbă cu doctorul Adler, Wilhelm încerca un sentiment de nemulţumire, care ajungea să-l copleşească de cîte ori discutau probleme de familie. Aparent, încercase să-l ajute pe bătrîn să-şi amintească o dată, dar de fapt ar fi vrut să-i spună: „Te-ai simţit liber cînd a murit mama. Ai vrut s-o uiţi. Ai vrea să scapi şi de Catherine. Şi de mine. Nu poţi păcăli pe nimeni” ~ asta se străduise să sugereze Wilhelm, dar bătrînul refuza să priceapă. în cele din urmă rămăsese să se lupte în gol, pe cînd taică-su nu părea impresionat.
încă o dată Wilhelm încercă să se convingă:
Omule! Nu mai eşti un puşti. Nici atunci nu
45

mai erai un copil! De la înălţimea sa, aruncă o privire asupra propriului său trup, mare, iîldecent de mare, complet deformat. începea să-şi piardă silueta, avea burtă şi arăta ca un hipopotam. Băiatul lui cel mic, Paul, îi spunea „hipopotamule”. Şi iată-l încă luptîndu-se cu bătrînul său tată, plin de reproşuri vechi. în loc să spună: Adio, tinereţe ! Adio, zile minu-nate, nechibzuite, pierdute pentru totdeauna! Ce fraier am fost – şi sînt încă!
Wilhelm îşi plătea cu vîrfşi îndesat greşelile. Soţia sa Margaret nu voia să divorţeze şi el trebuia s-o întreţină şi pe ea şi pe cei doi copii. Din cînd în cînd nevastă-sa părea dispusă să divorţeze, dar apoi se gîndea mai bine şi punea alte condiţii – din ce în ce mai grele, Nici o instanţă nu l-ar fi putut sili să-i dea sumele de bard pe care i le plătea el de bunăvoie. Aşa cum se aştepta, una din scrisorile de azi-dimineaţă era de la ea. Pentru prima dată îi trimisese un cec postdatat, şi Margaret protesta. Pusese în plic şi poliţele de asigurare pentru studiile copiilor, care trebuiau achitate săptămîna vii-toare. Pe vremea cînd stătea la Beverly Hills, soacra lui Wilhelm îi asigurase pe copii pe perioada studiilor, şi de cînd murise ea, acum doi ani, el trebuia să plătească primele. De ce nu şi-o fi văzut de treabă! Erau copiii lui, avea el grijă de ei şi de viitorul lor. Plănuise să înte-meieze un fond de tutelă pentru ei. Dar mizase
46

pe perspectivele lui de atunci. Acum viitorul trebuia altfel chibzuit, din cauza banilor. între timp, poliţele trebuiau plătite. Cînd văzu cele două sume perforate atît de clar pe cartonaşul poliţei, înjură societatea de asigurări şi aparatura ei electronică. Simţea că-i plesnesc inima şi capul de mînie. Toată lumea trebuie să aibă bani. Societăţii puţin îi păsa. Ştiau doar să publice poze cu înmormîntări în reviste, ca să-i sperie pe fraieri, şi pe urmă perforau găurele în nişte cartonaşe, iar clienţii n-aveau decît să stea noaptea şi să se frămînte de unde să facă rost de parale. Le era ruşine să nu aibă. Nici nu puteau să lase în aer o com-panie atît de mare, aşa că în cele din urmă făceau rost de bani. Pe vremuri îl băgau pe om la închisoare pentru datorii, dar acum inventa-seră lucniri mai subtile. Făcuseră în aşa fel încît fiecare să se ruşineze dacă n-avea bani, şi aşa îi puneau pe toţi la lucru.
Ce-i mai trimisese Margaret ? Rupse plicul cu degetul mare, jurîndu-şi că de acum înainte avea să îi trimită înapoi orice notă. Din feri-cire, nu mai era nimic. Băgă cartonaşele cu sumele perforate în buzunar. Ce, Margaret nu ştie că e la capătul resurselor? Era de aşteptat: instinctul ei îi spunea că acum era momentul să-i facă zile fripte.
Intră în restaurantul hotelului. Era un local aproape european, ţinut de nişte austrieci.
47 Patiseria era excelentă, mai ales ştrudelul. Adesea mînca acolo ştrudel cu mere şi bea cafea după-masă.
De cum intră, văzu capul mic al lui taică-su în nişa însorită din celălalt capăt şi-i auzi vocea clară. Traversă restaurantul cu un bizar sentiment al primejdiei.
Doctorului Adler îi plăcea să se aşeze într-un colţ, de unde vedea peste Broadway pînă la Hudson şi New Jersey. De cealaltă parte a străzii era un bufet expres ultramodern, cu coloane mozaicate, aurii şi indigo. La etajul doi era o şcoală de detectivi particulari, un labora-tor dentar, un cabinet pentru cură de slăbire, un club al veteranilor şi o şcoală obraică. Bătrî-nul presără zahăr pe căpşuni. Paharele de apă aruncau cercuri mici strălucitoare pe faţa de masă albă, deşi lumina soarelui era destul de palidă. Fiind început de vară, panoul mare de geam era deschis; pe cercevea se vedea o molie; chitul era spart şi emailul alb al ramelor era plin de crăpături.
— Ascultă, Wilky, se adresă bătrînul fiului său întîrziat, îl cunoşti pe vecinul nostru de la etajul cincisprezece, domnul Perls?
— încîntat, spuse Wilhelm.
Nu-i plăcea că era şi acest străin de faţă;
începu de îndată să-i caute defecte. Domnul Perls purta un baston greu cu mîner ca de cîrjă. Faptul că avea părul vopsit şi o frunte
48

colţuroasă n-ar fi fost un motiv să-l antipatizeze. Şi nici măcar nu era vina lui că doctorul Adler se folosea de el fiindcă nu voia să ia micul dejun singur cu fiul său. De undeva, dinăuntrul lui Wilhelm, o voce morocănoasă mîrîi: De unde dracu’ a mai ieşit şi scrumbia asta astenică cu păr vopsit, dinţii de peşte şi mustaţă pleoştită? încă unul din prietenii nemţi ai tatei. De unde i-o fi adunînd pe toţi? Şi cu ce şi-o fi îmbrăcat dinţii? N-am văzut niciodată nişte coroane atît de ascuţite. o fi oţel inoxidabil sau un soi de argint? Cum poate să arate în aşa hal o faţă omenească? Pfui! Privind în gol cu ochii săi cenuşii şi depărtaţi, Wilhelm se aşcză, cu spatele încovo-iat subjacheta sport. îşi puse pe masă mîinile împreunate într-o implorare mută. Pe urmă, supărarea sa împotriva domnului Perls începu să se mai înmoaie, începînd cu dinţii. Fiecare coroană presupunea pilirea dintelui pînă la gingie, şi dacă-ţi făceai socoteala că suferin-ţele pe care un om le îndură din pricina dintilor reprezintă pe puţin doi la sută din totalul suferinţei de o viaţă întreagă, iar dacă puneai la socoteală şi faptul că fuga din Germania era probabil pricina zbîrciturilor sale cumplite, care nu se puteau confunda cu creţurile provo-cate de zîmbet, ajungeai la o sumă impre-sionantă.
— Domnul Perls a fost angrosist de lenjerie fină, spuse doctorul Adler.
49
— Acesta e fiul dumrreavoastră despre care mi-aţi spus că se ocupă de vînzări? întrebă domnul Perls.
Doctorul Adler replică:
— Numai băiatul ăsta îl am. Mai am o fată. Era tehniciană medicală înainte de a se căsători— anestezistă. La un moment dat deţinea o funcţie importantă la Muntele Sinai.
Niciodată nu putea să pomenească de copiii săi fără să se laude. După părerea lui Wilhelm, însă, nu prea avea cu ce se lăuda. Catherine, ca şi Wilhelm, era mare şi bălană. Se căsăto-rise cu un cronicar judiciar pe care îl chinuia ca pe hoţii de cai. Işi luase şi un nurne de artistă — Philipa. La patruzeci de ani se mai ambiţiona încă să devină pictoriţă. Wilhelm nu îndrăznea să-i critice opera. Lui nu-i spu-neau mare lucru tablourile ei, afirma el, dar nu avea pretenţia că se pricepe. Oricum, el şi soră-sa nu se înţelegeau deloc şi nu avea ocazia să-i admire foarte des picturile. Soră-sa lucra mult, dar în New York erau cam cincizeci de mii de oameni care mînuiau pensulele şi vop-selele, fiecare de capul lui. Era un fel de Tum Babel al picturii. El nu voia să se bage. Haosul domnea pretutindeni.
Doctorului Adler i se păru că Wilhelm are o înfăţişare din cale afară de neîngrijită în dimineaţa asta, obosit, cu ochii iritaţi de atîta fumat. Respira pe gură, era evident foarte hărţuit, şi-şi rostogolea ochii roşii într-un mod
50

barbar. Ca de obicei gulerul hainei îi era ridicat de parcă ar fi fost silit să umble prin ploaie. Pe vremea cînd mergea la slujbă, se îngrijea ceva mai mult; altfel se lăsa în voia sorţii şi arăta ca o sperictoare.
— Ce-i cu tine, Wilky, n-ai dormit azi-noapte ?
— Nu cine ştie ce.
— lei prea multe pilule de tot felul, ba stimu-lente, ba calmante, ba anodine, ba analeptice, pînă ce sărmanul tău organism nu mai ştie ce-i cu el. Pe urrnă, te miri că oamenii nu mai dorm nici cu Luminal şi că nu se trezesc nici cu Pervitin sau Benzedrină. Dumnezeu ştie! Chestiile astea devin o problemă la fel de seri-oasă ca şi otrava, şi totuşi fiecare îşi pune toată încrederea în ele.
— Nu, tată, nu e vorba de pilule. Adeyărul e că m-am dezobişnuit de New York. P6ntru unul născut aici e cam ciudat, nu-i aşa ? Parcă niciodată n-a fost atît de mult zgomot noaptea ca acum şi fiecare fleac te ţine sub tensiune. De exemplu, chestia cu parcarea alternativă. La opt dimineaţa trebuie să dai fuga să-ţi muti maşina. Şi unde s-o pui? Un moment de neatenţie, şi-ţi suflă altul locul de sub nas. Pe urmă vine un dobitoc şi-ţi pune o reclamă sub unul din ştergătoare, gata să faci infarct cînd o vezi de departe şi crezi că e o amendă. Cînd te amendează, nici n-ai cu cine să te cerţi. N-ai nici o şansă de cîştig la proces şi munici-palitatea are .şi^eă’-rie^oife d.e.venituri.

51
-‘^M-
— Dar cu ocupaţia dumneavoastră sînteţi obligat să aveţi maşină, nu? spuse domnul Perls.
— Altfel, care ar fi nebunul să vrea maşină într-un astfel de oraş, dacă n-are nevoie de ea ca să-şi cîştige existenţa ?
Vechiul Pontiac al lui Wilhelm era parcat în stradă. înainte, cînd i se decontau cheltu-ielile, îl ţinea întotdeauna într-un garaj. Acum îi era frică să scoată maşina din Riverside Drive, ca să nu-şi piardă locul de parcare. Şi o folosea numai sîmbăta, cînd echipa Dodgers juca pe stadionul Ebbets şi-i lua pe băieţi cu el. Sîmbăta trecută, cînd echipa Dodgers era în deplasare, se dusese la mormîntul mamei sale.
Doctorul Adler refuzase să meargă. II enerva felul cum conducea fiul său. Distrat, Wilhelm mergea mile întregi în viteza a doua; arareori i se întîmpla să se afle pe culoarul reglementar, nici nu semnaliza, nici nu era atent la stop. Tapiseria Pontiac-ului era soioasă şi plină de scrum. o ţigară ardea în scrumieră, alta în mînă, o a treia pe podea, alături de hărţi, alte hîrtii netrebuincioase şi sticle de Coca-Cola. La volan era ori visător, ori gesticula şi se certa – aşa că bătrînul doctor nu voia să meargă cu el.
Wilhelm se întorsese furios de la cimitir, fiindcă banca de piatră dintre mormîntul mamei şi al bunicii sale fusese răsturnată şi spartă de nişte vandali.
52

— Huliganii ăatia mucoşi devin din ce în ce mai obraznici, spusese el. Dumnezeu ştie, cred că au folosit un baros ca să spargă banca în halul ăsta. Ah! de-aş prinde măcar pe unul dintre ei!
Ar fi vrut ca doctorul să comande o nouă bancă, dar tatăl său primise sugestia cu destulă răceală. Ba chiar amintise cu acest prilej că el ţinea să fie incinerat.
Domnul Perls spuse:
— Cred şi eu că nu puteţi dormi la etajul unde staţi. Vocea îi suna strident, de parcă era puţin surd. îl aveţi doar pe Parigi, profe-sorul de canto, nu-i aşa? E o faună în hotelul ăsta ! La ce etaj stă cucoana din Estonia, aia cu cîinii şi pisicile ? Ar fi trebuit de mult să i se pună în vedere să plece.
— Au mutat-o la doisprezece, spuse doctorul Adler.
Wilhelm comandă la micul dejun o Coca-Cola mare. Scotocind pe ascuns printre pliculeţele din buzunar, găsi două pilule. Din cauza frecă-rii, hîrtia era roasă şi subţiată. Ascunzîndu-se după un şervet, înghiţi un sedativ Fenafen şi un Unicap. Dar doctorul avea privirea ageră, aşa că băgă de seamă:
— Acum ce mai iei, Wilky ?
— Vitamine.
Puse chiştocul ţigării într-o scrumieră de pe o măsuţă din spate, fiindcă lui taică-său nu-i plăcea mirosul. Apoi îşi bău Coca-Cola.
53
—Asta beţi la micul dejun, nu suc de portocale? întrebă domnul Perls.
Părea să-şi dea seama că nu scade în ochi doctorului Adler dacă abordează un ton ironic faţă de flul lui.
— Cofeina stirnulează activitatea cerebrală, spuse bătrînul doctor. Dar nu e bună pentru centrii respiratori.
— E o deprindere pe care am căpătat-o în timpul numeroaselor mele călătorii, spuse Wilhelm. Conducînd mult, începe să ţi se învîrtă capul, stomacul şi toate cele.
Tatăl său se simţi dator să explice:
— Wilky lucra pentm societatea Rojax. Era reprezentantul lor pentru regiunea de nord-est, dar de curînd a încetat să mai colaboreze cu ei.
— Da, spuse Wilhelm, după război am lucrat pentru ei.
Işi sorbi Coca-Cola şi mestecă gheaţa privind cînd la unul cînd la celălalt, cu aerul său de demnitate răbdătoare, masivă, dar nesigură. Chelneriţa îi puse în faţă două ouă ficrte.
—Ce produce societatea Rojax? întrebă domnul Perls.
— Mobilă pentru copii. Scăunele, balan-soare, măsuţe, aparate de gimnastică, tobo-gane, leagăne.
Wilhelm îl lăsă pe tatăl său să explice. Cu înfăţişarea lui corpolentă şi cu aerul încăpă-ţînat, încerca să şadă liniştit, dar picioarele refuzau să-l asculte. în regulă! Tatăl său voia
54

deci să-l impresioneze pe domnul Perls ? Avea să cedeze încă o dată şi să-şi joace rolul. Perfect! Avea să-şi joace rolul, venind astfel în ajutorul tatălui său care ţinea atît să-şi menţină distincţia. Distincţia era lucrul cel mai important. Excelent!
— Am lucrat cam vreo zece ani cu societatea Rojax, spusc el. Am plecat de la ei fiindcă voiau să împart cu altcineva regiunea în care lucram. Au băgat în afaceri pe ginerele cuiva sau ceva de genul ăsta. Un începător. Era de fapt ideea lui.
Wilhelm nu se putu opri să nu se întrebe:
Dumnezeu ştie de ce-o fi trebuind să mă spo-vedesc scrumbiei ăsteia blestemate. Numai eu sînt în stare de aşa ceva. Alţii îşi ţin neca-zurile pentru ei. Numai eu nu. Continuă totuşi:
— Explicaţia dată a fost că regiunea ar fi chipurile prea vastă pentru un singur om. Cică deţineam monopolul. Nu era adevărat. Motivul adevărat era că ajunseseră la punctul cînd erau obligaţi să mă avanseze funcţionar supe-rior al societăţii. Vicepreşedinte. Era dreptul meu, dar a intervenit ginerele ăsta şi…
Doctorului Adler i se păru că Wilheîm îşi dă prea pe faţă grijile, aşa că interveni:
— Fiul meu avea un venit care se ridica la vreo-cîteva zeci de mii.
De cum auzi că e vorba de bani, vocea stri-dentă a domnului Peris căpătă o nuanţă de interes.
55
— Da ? Cu un impoz’it de treizeci şi doi la sută. Poate chiar mai mult.
Ar fl vrut o indicaţie în plus şi rostea cifrele mîngîindu-le parcă drăgăstos cu glasul.
Uf! Cum le mai plac banii, se gîndea Wilhelm. Adoră banii. Banii cei sfinţi! Banii cei frumoşi. în ziua de azi oamenii nu se mai pricep la nimic altceva în afară de bani. Dacă n-ai bani, eşti un maimuţoi, ojucărie a sorţii! Trebuie aproape să-ţi ceri scuze pentru faptul că mai eşti încă pe faţa pămîntului. Te iau drept ageamiu. E o lume a afacerilor. Numai de-ar putea găsi o cale de scăpare.
Gîndurile astea îl făceau de obicei să se congestioneze tot. Dacă mai continua, avea să înnebunească de-a binelea. Aşa că tăcu din gură şi se apucă să mănînce.
Inainte să spargă oul cu linguriţa, îl ştersc cu şervetul. Apoi îl ciocăni (după părerea tată-lui său) mai mult decît era necesar. Murdări albuşul cu degetele curăţind coaja. Doctorul Adler observa totul cu o repulsie mută. Ce mai Wilky adusese şi el pe lume ! Nici măcar nu se spăla pe mîini, dimineaţa. Avea aparat electric de bărbierit, aşa că nu se mai atingea de apă. Doctorul nu putea să sufere deprinderca lui Wilky de a umbla neîngrijit. o singură dată, prima şi ultima de altfel, după cum îşi jurase, îl vizitase în camera lui. Wilhelm şedea în pat, în pijama şi ciorapi, bînd gin dintr-o
56

ceaşcă mare de cafea şi făcînd zgomotos galerie la televizor echipei Dodgers.
— Doi la doi pentru voi, Duke! Hai, dă-i drumul, trage acum!
Se trîntise pe saltea – buf! Patul arăta de parcă se bătuseră nişte nebuni în el. Pe urmă dăduse pe gît ginul, de parcă ar fi fost ceai, încurajîndu-şi echipa favorită cu pumnul strîns. Mirosul rufelor murdare era insuportabil. Lîngă pat era aruncată o sticlă, tot felul de reviste de duzină şi romane poliţiste pentru orele de insomnie. Wilhelm trăia într-o mizerie mai mare decît un sălbatic din junglă. Cînd doctorul îi făcuse observaţii, răspunsese:
— Ce vrei, n-am soţie care să aibă grijă de lucrurile mele.
Şi cine – cine, Doamne! – plecase de acasă ? Doar nu Margaret! Doctorul era convins că ea ar fi vrut să i se întoarcă soţul.
Wilhelm îşi bea cafeaua cu mîna tremurîndă. Ochii lui cenuşii, obosiţi şi congestionaţi, se mişcau încoace şi încolo pe faţa-i rotundă şi jignită. Işi puse ceaşca înapoi pe farfurioară cu o mişcare bruscă şi băgă în gură jumătate din ţigară; o ţinea cu dinţii, de parcă ar fi fost un trabuc.
— Nu pot să las lucrurile aşa, spuse el. E de fapt şi o chestie de moral. Tatăl său îl corectă:
— Poate vrei să spui o problemă de morală, Wilky?
57
— Şi asta. Trebuie să fac ceva ca să mă apăr. Mi s-a promis un post de răspundere.
II jignise observaţia ce i se făcuse în faţa unui străin şi faţa sa blondă îşi schimbă culoarea întîi pălind, apoi întunecîndu-se. Continuă să se adreseze lui Perls, dar îl spiona cu privirea pe taică-su.
— în fond, eu am fost acela care am pros-pectat regiunea pentru ci. Aş putea să mă adresez unei firme rivale şi să le iau toţi clienţii. Clienţii mei. E o chestie de moral, fnndcă au încercat să-mi submineze încrederea în mine.
— Aţi vrea să oferiţi mărfuri ale unei alte societăţi aceloraşi clienţi? se minună domnul Perls.
— De ce nu ? Ştiu foarte bine ce defecte au produsele Rojax.
— Prostii, spusfi tatăl său. Prostii şi fleacuri copilăreşti, Wilky. In felul ăsta îţi cauţi cu lumînarea necazurile şi încurcăturile. Cu ce te-ai alege de pe urma acestei dispute stupide ? Trebuie să te gîndeşti cum să-ţi cîştigi pîinea şi să faci faţă obligaţiilor.
Infierbîntat şi înciudat, Wilhelm spusc mîn-dru, în timp ce hîrşîia picioarele pe sub masă, în semn de mînie :
— Nu trebuie să mi se atragă atenţia asupra obligaţiilor mele. Mi le achit de ani de zile. De mai bine de douăzeci de ani nu m-a ajutat nimeni măcar cu un ban. Am preferat să sap
58

şanţuri pentru Administraţia Lucrărilor Publice, dar n-am pus pe nimeni să îndepli-nească obligaţiile mele în locul meu.
— Wilky a trecut prin multe în viaţă, spuse doctorul Adler.
Faţa doctorului avea o culoare sănătoasă, trandafirie şi aproape translucidă, ca o caisă coaptă. Zbîrciturile din dreptul urechilor erau mult adîncite, fiindcă pielea se întinsese pe oase. Era un bătrînel sănătos şi distins. Purta o vestă albă cu pătrăţele de culoare deschisă. în buzunar avea aparatul acustic. Cămaşa care-i acoperea pieptul era şi ea neobişnuită, cu dungi roşii şi negre. De obicei îşi cumpăra hainele de la magazinul unui colegiu, din mar-ginea oraşului. Lui Wilhelm i se părea că n-are nici un rost să se îmbrace ca unjocheu, măcar din respect pentru profesiunea sa.
— Să ştiţi, spuse domnul Perls, că vă înţeleg. Vreţi să luptaţi pînă-n pînzele albe. Vine o vreme cînd nu mai e nici o plăcere s-o iei de la-nceput, deşi un om capabil se descurcă întot-deauna. Oricum însă, desigur că aţi vrea să rămîneţi într-o branşă în care aveţi experienţă şi să nu fiţi obligat să vă formaţi alte relaţii de afaceri.
Wilhelm se gîndea din nou: De ce-o fi trebuind să fiu tocmai eu cel discutat, eu şi viaţa mea, în loc să vorbim despre el şi despre viaţa lui ? Dar n-ar îngădui niciodată aşa ceva.
59
Numai eu sînt prostul.-Nu am nici o pudoare. Cu mine merge. Trăncănesc. Probabil că eu îi îndemn. Oricui îi plac conversaţiile intime, dar tipii deştepţi nu se trădează, numai prostii. Tipii deştepţi vorbesc cu un aer intim despre proşti, îi examinează din cap pînă-n picioare şi le dau sfaturi. De ce să îngădui una ca asta? Aluzia la vîrsta lui îljignise. Nu, desi-gvir, nu poţi să pretinzi că toate sînt la fel. Lucrurile merg din ce în ce mai rău.
— între timp, spuse doctorul Adler, Wilky nu-şi face prea mult sînge rău ai analizează diferitele propuneri pe care le primeşte. Nu-i aşa?
— Mai mult sau mai puţin, spuse Wilhelm. II lăsă pe tatăl său să-l laude în faţa domnu-lui Perls. Chestia cu săpatul şanţurilor făcuse familia de rîs. Era cam obosit. Spiritul, povara existenţei sale, trăgea de el ca o excrescenţă, o greutate, o cocoaşă. In orice moment de linişte, cînd oboseala fizică îl împiedica să lupte, simţea această greutate misterioasă, această creştere sau aglomerare de lucruri fară nume pe care era menit s-o poarte toată viaţa. Poate că de asta se nasc oamenii. Această personalitate mare, bizară, tulburată, căr-noasă, blondă, cam din topor, numită Wilhelm sau Tommy era aici, prezentă, acum – docto-rul Tamkin îi sugerase o mulţime de lucruri în legătură cu momentul, cu clipa de fată —,
60

aceat Wilky sau Tommy Wilhelm în vîrstă de patruzeci de patru de ani, tată a doi fii, locuind la hotelul Gloriana, era deci menit să poarte o povară care era a propriului său eu, eul său caracteristic. Nu există cifră sau sumă care să exprime valoarea acestei poveri. Oricum, e probabil exagerată de către subiect, T.W.; care este un soi de animal vizionar; care trebuie să creadă că poate să afle de ce există. Deşi n-a încercat niciodată cu adevărat să desco-pere de ce.
Domnul Perls vorbea:
— Dacă vrea să cîştige timp ca să reflecteze şi să se odihnească, de ce nu se duce undeva în Florida pentru cîtva timp ? Cînd nu e sezon, e mai ieftin şi e şi linişte. o adevărată ţară de basm. Mangotierii tocmai înfloresc. Am şi eu acolo vreo doi acri de pămînt. Iţi vine să crezi că eşti în India.
Domnul Perls îl uluise pur şi simplu pe Wilhelm vorbind, cu accentul său străin, de tara de basm. Mangotierii – India? Ce voia să spună cu India?
— Odată, de mult, spuse Wilhelm, lucram făcînd publicitate pentru un hotel mare din Cuba. Dacă aş putea să le plasez o reclamă într-un ziar, aş putea să fac rost de un concediu acolo pe gratis. N-am avut concediu de nu mai stiu cînd şi nu mi-ar strica puţină odihnă după ce m-am zbătut atîta. Ştii că am dreptate, tată!
61
Voia să spună, de fapt, că tatăl său ştia cît de acută devenea criza în care se afla; cît de mare nevoie avea de bani; că nu putea să se odihnească dacă nu voia să fie zdrobit la prima poticnire; că obligaţiile aveau să-l distrugă. Nu avea voie să greşească. Se gîndea: banii! Pe vremea cînd îi aveam, îmi curgeau şuvoaie printre degete. Ţîşneau ca sîngele cînd te tai. Aveam adevărate hemoragii de bani. Şi-acum, că am rămas fără nici o para, unde să mă duc ca să fac rost ?
Spuse cu glas tare :
— De fapt, tată, sînt obosit de moarte. Dar domnul Perls începu să zîmbească şi zise:
— Din cîte am înţeles de la doctorul Tamkin, aţi intrat într-o combinaţie cu dînsul, ca par-teneri.
— Ştiţi, e un tip foarte ingenios, spuse doc-torul Adler. Imi face o adevărată plăcere să-l ascult cînd îşi dă drumul. Mă întreb dacă este chiar doctor în medicină.
— Să nu fie oare? întrebă Perls. Toţi sînt convinşi că da. Vorbeşte de pacienţii săi. Nu scrie şi reţete ?
— în realitate, habar n-am ce face, spuse doctorul Adler. E un om foarte abil.
— Din cîte am înţeles, e psiholog, zise Wilhelm.
— Nu ştiu ce fel de psiholog sau psihiatru o fi, replică tatăl său. E puţin vag în această
62

privinţă. Meseria lui devine din ce în ce mai mult o adevărată industrie, şi încă una foarte scumpă. Numai grangurii îşi pot permite să-l consulte. Oricum, acest Tamkin e deştept. N-a spus niciodată că ar fi practicat aici, din cîte ştiu era doctor în California. Acolo însă se pare că nu sînt legi atît de stricte şi, din cîte am auzit, dacă dai o mie de dolari poţi să-ţi faci rost de un titlu la o facultate prin cores-pondenţă din Los Angeles. Face impresia că se pricepe puţin la chimie şi la alte lucruri, cum ar fi hipnotismul. Şi totuşi, eu unul n-aş avea încredere în el.
— Şi de ce, mă rog? întrebă Willhem.
— Fiindcă probabil e un mincinos. Chiar crezi că a inventat toate chestiile pe care le pretinde ?
Domnul Perls zîmbea sarcastic.
— S-a scris în revista Fortune despre el, spuse Wilhelm. Da, în revista Fortune. Mi-a arătat articolul. Am văzut tăieturile din ea.
— Asta nu înseamnă că nu e impostor, spuse doctorul Adler. Poate că era un alt Tamkin. Bagă de seamă, ăsta e un escroc. Poate o fi ţicnit.
— Ţicnit, zici ? Domnul Perls interveni:
—Ar putea să fie şi întreg la minte, şi ţicnit în acelaşi timp. In ziua de azi nu le mai deosebeşti cu atîta uşurinţă.
— o şmecherie electrică, pe care şoferii de camion urmează s-o poarte în şepci, spuse
63
doctorul Adler descriind una din presupusele invenţii ale lui Tamkin. Cică îi trezeşte ca un şoc cînd încep să moţăie la volan. Funcţionează pe baza schimbărilor care au loc în tensiunea arterială cînd omul aţipeşte.
—Nu mi se pare chiar atît de imposibil, spuse Wilhelm.
Domnul Perls adăugă:
— Mie mi-a descris un costum de scafandru cu care un om poate să se plimbe pe fundul fluviului Hudson în caz de atac atomic. Zice că ar putea să meargă pînă la Albany cu costu-mul ăsta.
— Ha, ha, ha, ha! rîse doctorul Adler cu vocea lui bătrînească. Aiurelile lui Tamkin! Aşa ai putea să faci o excursie şi camping sub cascada Niagara.
—Asta e tipul lui de fantezie, spuse Wilhelm. Şi ce-i cu asta ? Aşa sînt toţi inventatorii. Pînă şi mie îmi vin uneori idei nostime. Fiecare vrea să facă ceva. Orice american.
Tatăl său se prefăcu a nu-l fi auzit şi îi spuse lui Perls:
— Ce alte invenţii ţi-a mai descris ? Şi cum domnul Perls, cu mutra lui obosită, şi tatăl său cu cămaşa caraghioasă, ca ojileteă de maimuţă la circ, se prăpădeau de rîs, Wilhelm nu se mai putu abţine şi începu şi el să rîdă gîlgîit. Dar era disperat. Rîdeau de omul căruia el îi încredinţase puteri discreţionare asupra
64

ultimelor şapte sute de dolari pe care-i avea, ca să facă speculaţii la bursa de mărfuri. Cum-păraseră tot stocul acela de slănină. Preţul trebuia să se ridice astăzi. Pînă la zece sau zece şi jumătate, piaţa avea să se învioreze şi el o să afle.
Capitolul III
Printre feţe de masă albe, pahare şi argintărie sclipitoare, în lumina obositor de putemică, silueta subţiratică a domnului Perls se îndepărtă spre întunericul holului. Bocănea cu bastonul în podea şi trăgea după el un pantofdiform, pe care Wilhelm nu-l inclusese în bilanţul necazurilor sale. Doctorul Adler avea chef să vorbească despre cel plecat.
— Sărmanul om, oasele îl lasă încetul cu încetul.
—o boală din acelea care progresează? întrebă Wilhelm.
— o boală foarte gravă. M-am deprins, îi spuse doctorul, să-mi păstrez compasiunea pentru suferinţele autentice. Acest domn Perls e mai vrednic de milă decît oricare dintre oamenii pe care-i cunosc.
Wilhelm pricepu aluzia dar nu-şi dădu nici o părere. Continuă să mănînce. Nu se grăbea, ci-şi punea mereu mîncare pe farfurie pînă ce isprăvi gogoşile, şi apoi şi căpşunile tatălui său, şi vreo cîteva bucăţi de şuncă rămasă;
bău mai multe ceşti de cafea şi, cînd termină, arăta exact ca un colos oprit din mişcare, fără să pară că ştie ce mai are de făcut.
67
o clipă tatăl şi fiul rămaseră neclintiţi. Precauţiile lui Wilhelm pentru a intra în gra-ţiile doctorului Adler nu avuseseră nici un efect, fiindcă bătrînul se gîndea: „N-ai zice niciodată că a fost crescut curăţel!” şi: „Ce murdar e băiatul ăsta al meu. De ce n-o fi încercînd să-şi mai aranjeze puţin înfăţişa-rea? De ce i-o fi plăcînd să se tîrască aşa? Şi mai vrea să pară idealist.”
Wilhelm stătea, mare cît un munte. Nu era chiar atît de troglodit cum îl credea tatăl său. în anumite privinţe avea chiar o anumită deli-cateţe. Gura, deşi mare, era fin conturată, fruntea şi nasul curbat aveau demnitate, iar părul blond avea nu numai fire albe, ci şi nuanţe aurii şi castanii. Pe vremea cînd lucra pentru societatea Rojax, Wilhelm avusese un mic apartament în Roxbury, două camere într-o casă mare cu verandă şi grădină, iar în verile timpurii ca asta îşi petrecea dimincţile libere stînd întins cît era de lung într-un scaun de răchită, scăldat în lumina soarelui cernută prin ţesătura scaunului, strecurată prin găurile roase de melci în frunzele nalbelor şi chiar printre firele de iarbă. Tihna aceasta (uitase că şi pe vremea aceea avea necazuri), tihna aceasta dispăruse. Poate că nici n-o cunos-cuse cu adevărat, fiindcă viaţa de aici din New York cu bătrînul său tată semăna mu1t mai mult cu adevărata lui viaţă. îşi dădea prea bine seama că n-avea nici o şansă să
68

cîştige compasiunea tatălui său, care zicea că şi-o păstrează pentru suferinţa adevărată. Ba chiar îşi propusese în repetate rînduri să nu mai discute problemele salc complicate cu el, căci taică-su, pe bună dreptate, voia să fie lăsat în pace. Wilhelm mai ştia că, atunci cînd se apuca să vorbească despre lucrurile astea, nu făcea decît să se simtă mai rău, sătul de ele şi prins ca într-o capcană. Drept care îşi zise:
Las-o baltă, băiatule. Nu faci decît să-ţi agra-vezi situaţia. De undeva din adîncuri veneau totuşi alte voci. Dacă nu reuşea să-şi păstreze necazurile vii şi neogoite, risca să le piardă cu totul, şi ştia din experienţă că asta era mai rău. Dar, mai ales, nu reuşea să-l scuze pe tatăl său că era bătrîn. Nu. Nu, nu putea. Sînt fiul lui, se gîndea. E tatăl meu. Imi este tată tot atît cît îi sînt şi eu fiu – bătrîn sau nu. Afirmînd asta, deşi în tăcere, stătea şi, stînd, nu-l lăsa nici pe taică-su să plece de la
masă.
— Wilky, spuse bătrînul, ai fost la baie ?
— Nu, tată, nu încă.
— Cred că ştii că Gloriana are una din cele mai frumoase piscine din New York. Peste douăzeci de metri lungime, faianţă albastră. o frumuseţe, nu altceva.
Wilhelm văzuse piscina. In drum spre sala de gin rummy, treceai prin coridorul care ducea la piscină. Nu-i plăcea însă mirosul apei cu clor închisă între patru pereţi.
69
— Ar trebui să te duci şi la băile turceşti şi ruseşti. Şi la cabinetele de ultraviolete şi masaj. Personal, nu-mi plac ultravioletele. Dar masa-jul face foarte bine şi nu există nimic mai sănătos decît hidroterapia, atunci cînd o folo-seşti numai pe ea. Apa simplă are un efect calmant şi ţi-ar face mult mai bine decît toate barbituricele şi alcoolul din lume.
Wilhelm se gîndi că acest sfat avea să fie singura manifestare de ajutor şi compătimire a tatălui său.
— Credeam că băile reci sînt tratament pentru nebuni, spuse el.
Doctorul primi reflecţia ca pe o glumă a fiului său şi spuse zîmbind:
— Ei bine, în orice caz n-o să facă nebun dintr-un om sănătos. Mie îmi fac foarte bine. Nici n-aş putea trăi fără masaje si băi de abur.
— Probabil că ai dreptate. Ar trebui să încerc şi eu într-o zi. leri, pe seară, simţeam că-mi crapă capul şi că trebuie să iau puţin aer, aşa că m-am plimbat în jurul bazinului şi am stat puţin pe terenul dejoc al copiilor. Mă relaxează să mă uit la ei cumjoacă şotron si sar coarda.
Doctorul zise aprobativ:
— Uite, vezi, aşa înţelcg şi eu.
— Liliacul e pe sfirşite, spuse Wilhelm. Cînd se trece liliacul, începe vara. Cel puţin în oraş. Cam pe vremea cînd la bombonerii şi răco-ritoare scot ferestrele din vitrine şi încep să vîndă sifon în stradă. Dar chiar fiind crescut
70

aicl, tată, nu mai suport să stau în oraş. Tînjesc după tihna de la ţară. Pentru mine e prea multă îmbulzeală aici. Mă oboseşte. lau lucru-rile prea în serios. Tu, de fapt, de ce nu te-ai retras într-un loc mai liniştit?
Doctorul îşi desfăcu pumnul mic pe masă cu un gest atît de vechi şi atît de tipic, încît Wilhelm îl simţi ca pe o atingere concretă adusă înseşi temeliei vieţii sale.
— Şi eu sînt un produs al oraşului, să nu uiţi asta, explică doctorul Adler. Dar dacă ţi se pare atît de greu de suportat, ar trebui să pleci undeva.
— Aşa o să şi fac, spuse Wilhelm, cum găsesc prilejul. Pînă atunci… Tatăl său îl întrerupse:
— Pînă atunci ar fi bine să nu mai iei atîtea pilule.
— Exagerezi, tată. De fapt, nu fac decît să-mi îndulcesc…
Aproape pronunţă cuvîntul nefericire, dar îşi aduse aminte că luase hotărîrea să nu se plîngă. Totuşi doctorul comise greşeala să împingă sfaturile prea departe. Doar atît avea de dat fiului său, aşa că profită.
— Apă şi mişcare, spuse el. Vrea un fiu tînăr, elegant, reuşit, se gîndi Wilhem şi spuse:
— Vai, tată, e foarte amabil din partea ta să-mi dai aceste sfaturi medicale, dar nu băile de abur o să-mi vindece boala.
71
Doctorul se feri vizibil, avertizat de tonul brusc plîngăreţ al vocii lui Wilhelm, de faţa lui dintr-o dată alungită, de burta devenită pe neaşteptate proeminentă deasupra strînsorii curelei.
— S-a mai întîmplat ceva nou? întrebă el fără amabilitate.
Inainte de a răspunde, Wilhelm îşi pregăti amănunţit tot trupul. îşi supse burta, inspiră adînc, se schimbă la faţă şi-şi lăsă ochii să se umezească.
—Nou? întrebă el.
— Prea le pui pe toate la inimă, spuse docto-rul. Problemele tale n-ar trebui să devină cronice. Gîndeşte-te la adevăratele nenorociri -boli fatale, accidente.
Intreaga fiinţă a bătrînului părea să spună:
Wilky, nu-mi face una ca asta. Te rog, ai putea să mă scuteşti.
Şi Wilky însuşi se ruga în sinea lui să se poată abţine; îşi cunoştea slăbiciunea şi se lupta cu ea. Cunoştea de asemenea şi caracterul tatălui său. Incepu cu binişorul:
— In ceea ce priveşte fatalitatea, toţi care nu sîntem încă în pămînt ne aflăm cam la aceeaşi distanţă de moarte. Nu, de fapt necazul meu nu e nou. Trebuie să plătesc primele poli-ţelor de asigurare ale băieţilor. Margaret mi le-a trimis. Pune totul pe umerii mei. Maică-sa i-a lăsat o rentă. Nu vrea nici măcar să semnăm îrnpreună declaratia de venituri. Simt că mă
72

împotmolesc. Şi mai sînt şi altele. Dar, de altfel, ai auzit şi înainte întreaga poveste.
— Bineînţeles că am auzit-o, spuse bătrînul. Şi te-am sfatuit să nu-i mai dai atîţia bani.
Wilhelm îşi mişcă buzele în tăcere înainte de a putea scoate o vorbă. Simţea cum i se urcă aîngele la cap.
—Dar copiii, tată? Copiii mei. Ţin la ei. Nu vreau să le lipsească nimic.
Doctorul spuse, cu bunăvoinţa unui om cam surd:
— Bineînţeles. Şi, fireşte, este şi ea bene-ficiara asigurării.
— N-are decît. Prefer să mor decît să iau un cent din banii ăştia.
— Aha, da. Bătrînul suspină: nu-i plăcea să se aducă vorba de moarte. Ţi-am spus că sora ta Catherine-Philipa mă pisează iar?
— De ce?
— Vrea să închirieze o galerie pentru o expoziţie.
Wilhelm spuse cu un ton cam greţos pe care-l voia echitabil:
— Desigur, depinde de tine, tată. Bătrînul, cu capul lui rotund, cu părul fin, alb ca neaua,spuse:
— Nu, Wilky. Pînzele alea nu valorează un ban. Nu cred în ele ; e ca povestea cu hainele împăratului. Poate că am dat în mintea copiilor, dar cel puţin am lăsat de mult în urmă prima copilărie. N-am avut nimic împotrivă să-i
73
cumpăr creioane colorate cînd avea patru ani. Dar acum are patruzeci şi e prea bătrînă ca să fle încurajată în aiurelile ei. N-are talent la pictură.
— N-aş putea să spun că e un artist înnăs-cut, spuse Wilhelm, dar nici n-aş putea s-o învinuiesc că încearcă să se realizeze.
— Lasă-l pe bărbatul ei s-o răsfeţe. Wilhelm făcuse tot ce-i stătea în putinţă să fie corect faţă de soră-sa şi încercase din tot sufletul să-l cruţe pe tatăl lui, dar surzenia bonomă şi impenetrabilă a bătrînului îşi pro-duse efectul obişnuit asupra lui. Spuse :
— Cînd e vorba de femei şi de bani, nu mai înţeleg nimic. De ce se poartă oare Margaret aşa cu mine ?
—Vrea să-ţi arate că nu te poţi descurca fără ea, spuse doctorul, Ar vrea să te aducă înapoi prin şantaj financiar.
— Dar dacă mă ruinează, tată, cum îşi închi-puie că am să mă întorc înapoi ? Nu, am şi eu simţul onoarei. Tu. nu-ţi dai seama că încearcă să mă distrugă ?
Tatăl său îl privi fix. 1 se păru absolut absurd. Şi Wilhelm se gîndea: Dacă porneşti să aluneci în jos, ajungi să te consideri tu însuţi un fraier. Un fraier fără pereche. Ba chiar să te şi mîndreşti. Dar n-ai de ce să fii mîndru, nu-i aşa, băiete ? Cîtuşi de puţin. Nu-l condamn pe tata pentru atitudinea lui. Şi nu-i nici un motiv de mîndrie.
74

— Nu pot să înţeleg. Dacă aşa gîndeşti, de ce nu cazi la o înţelegere cu ea, odată pentru totdeauna?
—Ce vrei să spui tată? întrebă Wilhelm surprins. Credeam că ţi-am explicat. îţi închi-pui că n-aş vrea să ajung la o înţelegere? Acum patru ani, cînd ne-am despărţit, i-am lăsat totul – mobilă, veselă, economii. Am încer-cat să mă arăt binevoitor, dar n-am ajuns la nici un rezultat. Cînd i-am spus că îl vreau pe Forfecuţă, căţelul nostru, fiindcă ne înţele-geam atît de bine – era şi aşa destul de greu să-mi părăsesc copiii – m-a refuzat categoric. Nu că i-ar fi păsat de cîine. Nu ştiu dacă l-ai văzut. E un cîine ciobănesc australian. De obicei au ochiul albicios, ceea ce îi face să arate fioroşi, dar de fapt sînt cîinii cei mai blînzi şi sînt foarte delicaţi la mîncare şi sen-sibili la felul în care li se vorbeşte. Să-mi fi lăsat măcar prietenia acestui animal. Dar nu, n-a vrut.
Wilhelm era foarte zdruncinat. îşi şterse faţa cu şervetul. Doctorul Adler simţea că fiul său se complăcea în propria lui stare de emotivitate.
— Ori de cîte ori mă poate lovi, o face, şi pare că trăieşte doar pentru atîta. Cere din ce în ce mai mult. Acum doi ani a vrut să se întoarcă la colegiu şi să-şi mai ia o gradaţie. Nu mi-a venit uşor, însă m-am gîndit că ar fi mai bine dacă ar putea să obţină o slujbă mai
75
bună. Dar şi acuma pretinde de la mine la fel de mult. Azi-mîine o să vrea să-şi dea şi docto-ratul în filozofie. Zice că în familia ei femeile trăiesc mult, aşa că o să plătesc cît oi trăi. Doctorul replică nerăbdător:
— Toate astea sînt detalii, nu principii. Deta-lii pe care le poţi lăsa deoparte. Cîinele ! Ames-teci tot soiul de lucruri care n-au importanţă. Vorbeşte cu un avocat bun.
—Dar ţi-am spus, tată. Eu am avocatul meu, ea are avocatul ei, şi amîndoi se înţeleg între ei şi-mi trimit note de plată, iar eu îmi muşc de sub unghii. Ah, tată, tată, în ce încurcătură sînt! spuse Wilhelm, acum nenorocit de-a binelea. Ştii – avocaţii redac-tează o convenţie luni, ea zice că e de acord, iar marţi îmi cere şi mai mulţi bani. Şi o luăm de la capăt.
— întotdeauna am fost de părere că-i o femeie ciudată, spuse doctorul Adler.
Simţea că, neplăcîndu-i Margaret din capul locului şi dezaprobînd această căsătorie, făcuse tot ce i se putea cere.
— Ciudată, tată? Să-ţi arăt de ce e în stare. Mîna cu degete pătate de nicotină şi unghii
mîncate se încleştă de gîtul puternic şi începu
să se sugrume.
—Ce faci? strigă bătrînul.
— îţi arăt ce-mi face.
— Termină, opreşte-te! ţipă bătrînul, bătînd poruncitor în masă.
76

— Da, tată, mă urăşte. Simt că mă strînge de gît. Nu pot să respir. S-a agăţat de mine ca să mă ucidă. Poate s-o facă şi de la depărtare. In curînd am să mor sufocat, sau o să mă lovească apoplexia din cauza ei. Nu pot să respir, înţelegi?
— la-ţi mîna de la gît, nătărăule, spuse tatăl său. Termină cu prostiile. Doar nu-ţi închipui că pot să cred toate poveştile astea cu vrăji şi deochi.
— Dacă-ţi place să-i zici aşa, n-ai decît. Faţa ba îi pălea, ba se înroşea, ba avea aerul că se umflă şi respiraţia îi devenise chinuită. Vreau să-ţi spun însă că, din clipa în care am întîlnit-o, am fost un rob. Declaraţia eliberă-rii sclavilor a fost dată pentru negri. Un sot ca mine e ca un sclav, cu zgardă de fier. Biserica apără legea şi nu îngăduie divorţul. Instanţa zice: „Vrei să fii liber, atunci munceşte de două ori mai mult — cel puţin de două ori mai mult! Munceşte! Haimana!” Şi-atunci oamenii se înjunghie unii pe alţii ca să facă rost de bani, dar chiar dacă scapă de nevasta care-i urăşte, sînt datori vînduţi societăţii la care lucrează. Societatea ştie că omul nu poate fără lefşoara lui, şi profită de el cît poate. Să nu-mi vorbesti de libertate. Unul putred de bogat, cu un venit de un milion neto, poate să fie liber. Un pădu-chios poate şi el să fie liber, fiindcă nimănui nu-i pasă de ceea ce face. Dar unul ca mine trebuie să năduşească pînă pică de oboseală.
77
La care tatăl său îi răspunse :
—Wilky, e numai vina ta. Nu te sileşte nimeni să îngădui una ca asta.
Oprit în avîntul clocinţei salc, Wilhelm nu-şi mai găsea cuvintele. Mut şi stîngaci, se strădui să-şi recapete respiraţia normală şi, din cauza efortului, se încruntă la taică-su.
— Nu înţeleg problemele astea ale tale, spuse bătrînul. Eu n-am avut nici una de genul ăsta.
Acum însă Wilhelm reuşise să-şi piardă de tot capul şi începu să dea din mîini şi să repete.
— Ah, tată, mai slăbeşte-mă, mai slăbeşte-mă odată! Nu mă mai pisa cu chestia asta.
— E adevărafe, spuse tatăl său, cu aparţin unei lumi diferite. Mama ta şi cu mine am dus cu totul altă viaţă.
— Cum poţi să o compari cu mama? spuse Wilhelm. Mama te-a ajutat. Ţi-a făcut vreo-dată vreun rău ?
— Nu e nevoie să dai din mîini ca la operă, Wilky, spuse doctorul. Aceasta este numai versiunea ta.
— Cum ? Dar e adevărul adevărat! spuse Wilhelm.
Bătrînul nu se lăsă convins; clătină din capul rotund, trăgîndu-şi vesta peste cămaşa împodobită, se lăsa apoi pe spătarul scaunului cu o mişcare atît de degajată, încît un privitor care nu auzea conversaţia ar fi putut crede că asistă la o discuţie banală între un om de
78

vîrstă mijlocie şi respectabilul său tată. Wilhelm semăna cu un colos legănîndu-şi vîrful din pricina vîntului, mare şi parcă năclăit, cu ochii cenuşii injectaţi şi cu părul de culoarea mierii înţepînd văzduhul ca o flacără. Nedrep-tatea îl înfuria şi-l făcea să se milogească. Voia să se împace cu tatăl său, şi de asta încercă să capituleze. Spuse :
— Nu poţi s-o compari pe mama cu Margaret, şi nici pe mine cu tine, fiindcă tu, tată, ai reuşit în viaţă. Reuşita e reuşită. Eu n-am gustat niciodată din ea.
Faţa bătrînă a doctorului îşi pierdu expresia cumpătată şi deveni aspră şi furioasă. 1 se zbătu pieptul îngust sub cămaşa roşu cu negru şi spuse:
— Da. Fiindcă am muncit din greu. N-am fost leneş şi îngăduitor cu mine însumi. Tatăl meu era negustor de textile în Williamsburg. Nu însemnam nimic, înţelegi ? Ştiam că nu-mi dă mîna să-mi irosesc şanscle de a mă ridica în viaţă.
— Nu sînt cîtuşi de puţin de acord că am fost leneş, spuse Wilhelm. Dimpotrivă, poate că m-am străduit prea mult. Recunosc că am făcut multe greşeli. De exemplu, fiindcă mi-am zis că n-ar trebui să fac aceleaşi lucruri pe care le-ai făcut şi tu. Cum ar fi să studiez chimia. Tu o studiaseşi. Era în familie.
Tatăl său continuă:
79
— Eu nu mi-am făcut de cap cu cîte cincizeci de femei. N-am făcut pe vedeta la Hollywood. N-am avut timp să plec în Cuba în vacanţă. Am stat acasă şi am avut grijă de copiii mei.
Uf, se gîndi Wilhelm, ridicînd ochii spre tavan. De ce oare m-am grăbit să vin aici, să stau în preajma lui ? New York-ul e ca un gaz. Culorile se amestecă difuz. îmi simt capul strîns parcă în cercuri de fier, nu mai ştiu ce fac. Crede că vreau să-i iau banii, sau că-l invidiez, poate. Nu înţelege ce vreau.
—Tată, spuse Wilhelm cu voce tare, eşti foarte nedrept. E adevărat că povestea cu cine-matografia a fost o greşeală. Dar îmi iubesc băicţii. Nu i-am abandonat. Am părăsit-o pe Margaret pentru că am fost silit s-o fac.
— Cum adică ?
— Cum să-ţi spun…, începu Wilhelm, încer-cînd să-şi exprime nenumăratele sale motive în cîteva cuvinte simple. Am fost silit… Am fost silit.
Cu o duritate bruscă şi surprinzătoare, tatăl său spuse:
— Nu te potriveai cu ea la pat? Atunci ar fi trebuit să rabzi. Mai devreme sau mai tîrziu, fiecare trece prin asta. Oamenii normali se împacă cu ideea. Trece. Dar tu n-ai vrut, aşa că plăteşti acum pentru ideile tale stupide şi romantice. M-am exprimat destul de clar?
Era foarte clar. Lui Wilhelm i se păru căaude voci repetîndu-i din mai multe părţi
80

acelaşi lucru, aşa că-şi înclină capul în toate direcţiile, ascultă şi cugetă. In sfirşit, zise:
— Cred că ăsta e un punct de vedere medi-cal. Poate că ai dreptate. Pur şi simplu n-am putut să trăiesc cu Margaret. Am încercat să rabd, dar îmi făcea rău. Ea era într-un fel şi eu eram într-alt fel. Ea nu voia să fie ca mine, aşa că am încercat eu să fiu ca ea şi n-am reuşit.
— Sigur că nu ea ţi-a spus să pleci?
— Din păcate, nu. Situaţia mea ar fi mai bună. Nu, eu am fost acela. Nu voiam de fapt să plec, dar nici nu puteam să rămîn. Cineva trebuia să ia iniţiativa. Am luat-o eu. Şi uite că am pierdut.
Măturînd cu anticipaţie toate obiecţiile pe care fiu1 său ar fi putut să le facă, doctorul spuse:
— De ce te-au dat afară de la Rojax?
— Nu m-au dat afară, ţi-am spus.
— Minţi. Te ştiu eu, n-ai fi plecat de bună-voie. Ai prea multă nevoie de bani. Sigur că ai intrat în vreo încurcătură. Bătrînelul vorbea concis, cu o mare convingere. Dacă vrei să stăm de vorbă şi să zgîndărim toate rănile, spune măcar adevărul. A fost vreun scandal… Vreo femeie?
Wilhelm se apără cu înverşunare.
— Nu, tată, n-a fost nici o femeie. Ţi-am spus cum a fost.
— Poate că a fost un bărbat atunci, spuse bătrînul cu răutate.
81
Indignat, Wilhelm îl privi ţintă, cu obrajii palizi şi buzele uscate. Pielea îi arăta galbenă.
— Am impresia că nu ştii ce vorbeşti, spuse el după o clipă. N-ar trebui să-ţi laşi imagi-naţia să rătăcească. Crezi că dacă locuieşti aici, pe Broadway, înţelegi viaţa modernă. Ai fi putut să-ţi cunoşti mai bine fiul. Dar hai s-o lăsăm baltă acum.
— Bine, Wilky, retrag ce-am spus. Dar ceva trebuie să se fi întîmplat la Roxbury. N-o să te mai întorci niciodată acolo. Dar nici n-o să te adresezi unei companii rivale — asta e doar o vorbă aruncată la mînie. N-ai s-o faci. Mă tem că ai făcut ceva şi ţi-ai stricat reputaţia. Probabil că ai cîteva prietene care te aşteaptă să te întorci, nu-i aşa ?
— Bineînţeles că-mi găsesc şi eu pe cîte cineva din cînd în cînd, atunci cînd merg pe teren, spuse Wilhelm. Doar nu sînt călugăr.
— Nimeni în mod special ? Eşti sigur că nu te-ai băgat în nişte încurcături ?
Incercase să se descaree şi, în loc de asta, se gîndea Wilhelm, trebuie să suporte un ade-vărat interogatoriu ca pe vremea Inchiziţiei, ca să se vadă dacă merită un cuvînt de compă-timire. Şi asta fiindcă tatăl său era convins că e în stare de orice mîrlănie.
— E o fată la Roxbury cu care mă împriete-nisem. Ne-am îndrăgostit unul de altul şi am vrut să mă căsătoresc cu ea, dar s-a plictisit să mai aştepte pînă mi se acordă divorţul.
82

Margaret şi-a dat seama. După toate, fata era catolică şi a trebuit să mergem împreună la preot şi să-i explicăm lucrurile.
Nici această ultimă mărturisire nu-i trezi doctorului Adler vreo simpatie şi nu-l făcu să-şi piardă capul sau să-şi schimbe culoarea feţei.
— Nu, nu, nu, totul e anapoda, spuse el, Wilhelm îşi propuse din nou să nu uite de vîrsta lui taică-su. Nu mai e omul care a fost. Nu poate să sufere necazurile. Eu însumi sînt atît de furios şi încolţit, încît nu mai pot vedea clar, Oare o să pot ieşi vreodată din hăţişul ăsta şi să-mi recapăt echilibrul ? Nu mai pot fi acelaşi după toate astea. Necazurile fac praf sistemul nervos.
— Chiar vrei sa divorţezi ? spuse bătrînul.
— Pentru banii pe care-i dau, ar trebui să obţin măcar atît.
— In cazul acesta, spuse doctorul Adler, mi se pare că un om normal n-ar trebui să suporte un astfel de tratament de la o femeie.
— Ah, tată, tată! spuse Wilhelm. întotdea-una rămîi acelaşi. Numai uită-te puţin cum te porţi cu mine. Mă stîrneşti întîi, chipurile ca să mă ajuţi să-mi rezolv problemele, şi eşti îngăduitor şi aşa mai departe. Asta îmi dă speranţe şi încep să-ţi fiu recunoscător. Dar înainte să terminăm, sînt de o sută de ori mai deprimat ca înainte. De ce? Pentru că nu ai nici un fel de înţelegere pentru mine. Vrei să
83
arunci toată vina pe spinarea mea. Poate e mai înţelept din partea ta să procedezi aşa. Wilhelm începea să-şi piardă coerenţa. Nu pari să te gîndeşti decît la moartea ta. Ce să fac, îmi pare rău. Dar şi eu o să mor. Şi sînt fiul tău. Nu este în primul rînd vina mea. Ar trebui să existe o soluţie şi pentru asta, ca să putem fi drepţi unul cu altul. Dar aş vrea să ştiu de ce mă stîrneşti, dacă de fapt n-ai de gînd să mă ajuţi ? De ce vrei să-mi afli neca-zurile, tată ? Ca să poţi să arunci toată vina pe umerii mei, ca să nu trebuiască să mă ajuţi ? Ai vrea să te consolez fiindcă ai un astfel de fiu. Nodul din piept provocat de atîta nedrep-tate îl sufoca, şi lacrimile îi înecau ochii, dar se stăpînea. Şi aşa arăta destul de prost. Avea o voce tulbure şi îngroşată, se bîlbîia şi nu
reuşea să dea glas frămîntatelor sale simţă-minte.
— Tu urmăreşti un scop, spuse doctorul, atunci cînd te porţi atît de nechibzuit. Ce vrei de la mine ? La ce te aştepţi ?
—La ce mă aştept? spuse Wilhelm. Se simţea incapabil să-şi regăsească stăpî-nirea de sine. Ca o minge purtată de valurile mării, împinsă mereu acolo unde mîna n-o mai poate ajunge, autocontrolul îl părăsea,
— Mă aştept la ajutor !
Cuvintele îi scăpară într-un strigăt asurzi-tor, sălbatic, nebunesc şi-l făcură pe bătrîn să tresară, iar pe doi sau trei clienţi, care-şi luau
84

şi ei micul dejun în apropiere, să arunce o privire spre ei. Părul lui Wilhelm, de culoarea mierii zaharisite, lung şi des, i se ridicase ca o perie în vîrful capului, trăgîndu-i în sus faţa, şi aşa alungită de disperare. Reluă:
—Cînd sufăr… nici măcar nu-ţi pasă. Fiindcă n-ai nici un sentiment pentru mine şi nu vrei să ştii de mine.
— Şi de ce mi-ar plăcea modul în care te comporţi? Nu, nu-mi place, spuse doctorul Adler.
— Perfect. Vrei să mă schimb. Dar să spu-nem că m-aş schimba – ce-aş deveni? Ce-aş putea să devin? Să zicem că toată viaţa am avut idei greşite despre mine însumi şi că nu eram ceea ce credeam. Şi n-am avut măcar grija să-mi iau cîteva precauţii, aşa cum fac cei mai mulţi oameni – ca o marmotă care are cel puţin cîteva ieşiri la galeriile ei. Dar acum, ce să fac ? Mai bine de jumătate din viaţă s-a dus. Mai bine de jumătate. Şi acum vii şi-mi spui că nici măcar nu sînt normal.
Bătrînul îşi pierduse şi el calmul.
— Atîta ştii, să ţipi după ajutor, spuse el. Cînd ţi-a trăsnit să pleci în armată, îi trimi-team un cec lui Margaret în fiecare lună. Fiind cap de familie, ai fl putut să fii scutit de milită-rie. Dar nu! Războiul, vezi Doamne, nu se putea desfăşura dacă nu te înrolai şi tu ca să-ţi joci rolul de trepăduş pe teatrul Pacifi-cului. Orice funcţionar ar fi putut face ce-ai
85
făcut tu. Nu ţi-ai putut găsi o întrebuinţare mai bună decît meseria de soldat.
Wilhelm voia să răspundă şi-şi săltase pe jumătate din scaun trupul greoi, ca de urs, cu degetele răsfirate şi albite de efortul cu care strîngea masa, dar bătrînul nu-l lăsă să spună o vorbă, ci continuă :
— Mai văd şi alţi bătrîni aici ai căror copii nu sînt buni de nimic şi care-i ajută mereu şi de fiecare dată îi salvează cu preţul unor mari sacrificii. Eu n-am de gînd să fac această gre-şeală. Ţie nu-ţi intră în cap că atunci cînd voi muri — peste un an sau doi — tu o să mai fii încă viu. Vezi însă că eu mă gîndesc.
Intenţia lui fusese să arate că are dreptul să fie lăsat în pace. în loc de asta, îl făcuse pe Wilhelm să creadă că voia să spună că nu era drept ca cel mai bun, cel mai folositor, cel mai admirat dintre cei doi oameni să părăsească primul această lume. Poate că, de fapt, voise să spună şi asta – un pic; dar în alte condiţii n-ar fi declarat-o atît de făţiş.
— Tată, mai facu Wilhelm o încercare neobiş-nuit de sinceră de apropiere, crezi că nu te înţeleg? Mie mi-e milă. Aş vrea să trăieşti veşnic. Nu mi-ar păsa de-ar fi să mor înaintea ta. Cum tatăl său nu răspunse acestei mărtu-risiri şi-şi întoarse privirea, Wilhelm izbucni dintr-o dată: A, nu, dar tu mă urăşti! Dacă aş avea bani, nu m-ai urî. Pentru numele lui Dumnezeu, trebuie să recunoşti! Banii stau
86

între noi. Dacă aş constitui pentru tine un prilej de laudă, ca să te poţi mîndri cu mine în tot hotelul, am fi un tată şi un fm fericiţi. Dar nu sînt eu omul acela. Sînt prea bătrîn, prea bătrîn şi prea ghinionist.
Tatăl său spuse:
_ Nu-ti pot da nici un ban. N-aş mai ter-mina o dată ce aş începe. Tu şi cu sora ta aţi fi în stare să-mi luaţi şi ultimul dolar. Mai trăiesc încă, n-am murit. Mai sînt încă aici. Viaţa nu mi s-a încheiat. Sînt la fel de viu ca tine sau ca oricare altul. Şi nu vreau să car pe nimeni în spinare. Hai, pleacă! Şi-ţi dau şi ţie acelaşi sfat, Wilky. Să nu cari pe nimeni în
spinare.
— N-ai decît să-ţi ţii banii, spuse Wilhelm nenorocit. Ţine-ţi-i şi bucură-te de ei. Asta e!
87
Capitolul IV
Măgarule! Idiotule! Mistreţule! Catîr încăpăţînat! Sclavule ! Hipopotam scîrbos şi îngălat! îşi spunea Wilky în timp ce picioarele moi îl purtau afară din restaurant. Mîndria lui! Sentimentele lui arzătoare! Să cerşească şi să-şi arate slăbiciunea! Să se certe cu bătrî-nul lui tată, să amestece toate lucrurile ca să nu le mai descurce nimeni. Vai, cît de sărman, demn de dispreţ şi de ridicol mai era! Cînd îşi aducea aminte cum spusese cu o notă mar-cată de reproş : „Ai fi putut să-ţi cunoşti mai bine fiul” – of, cît de pretenţios şi oribil suna!
Nu reuşea să iasă mai repede din sufra-geria strident strălucitoare. Era groaznic de enervat; gîtul, umerii, pieptul îl dureau de parcă ar fl fost legate cu funii. In nas îi veni mirosul sărat al lacrimilor.
Dar în acelaşi timp, întrucît în el existau adîncimi necunoscute chiar sieşi, din cine ştie ce cotlon ascuns al gîndurilor sale se născu o înţelegere nouă – şi anume că scopul vieţii, adevărata misiune a ei, de a purta propria-i povară, de a se simţi ruşinat şi neputincios, de a gusta aceste lacrimi nevărsate, singurul scop important, cel mai înalt, se împlinea tocmai
89
atunci. Poate că sensul vieţii şi esenţa existenţei sale era tocmai să greşească. Poate că de asta era făcut: să facă greşeli şi să sufere de pe urma lor pe acest pămînt. Şi deşi se considera mai presus de domnul Perls şi de tatăl său fundcă adorau banii, totuşi ei erau cei meniţi să se poarte energic, şi asta era mai bine decît să te văicăreşti şi să plîngi, să te rogi şi să implori, să dai cu bîta-n baltă, să greşeşti, să mergi numai în salturi şi să cazi numai pe spinii vieţii. Şi, în sfirşit, să dispari pentru totdeauna sub „podeaua de apă” — ar fi oare ghinion sau numai un fel de adio ?
Pe urmă îl apucă din nou furia împotriva lui taică-su. Alţi oameni cu bani vor să facă bine cu ei atîta cît trăiesc. E drept, nu-i de datoria lui să mă întreţină. I-am cerut eu vreodată una ca asta? De fapt, i-am cerut vreodată bani, pentru Margaret sau pentru copii sau pentru mine ? Nici măcar nu-i vorba de bani, ci numai de ajutor; nici măcar ajutur, numai intenţie. Dar poate că tocmai asta vrea să mă înveţe: un bărbat în toată firea nu trebuie să aibă astfel de simţăminte. Tocmai simţămintele m-au dus în impas la firma Rojax. Simţeam că. aparţin acestei firme şi tocmai simţămintele mi-au fostjignite atunci cînd mi l-au băgat pe Gerber şef. Tata crede că judec prea simplist. Dar nu sînt chiar atît de redus la minte. Ce să mai zic de sentimentele lui? Nu uită moartea nici măcar o clipă – de asta
90

şi e aşa cum e. Şi nu numai că se gîndeşte la moarte, dar mă obligă şi pe mine să mă gîndesc la ea din cauza banilor. li dă putere asupra mea. în felul ăsta mă îndreaptă şi pe mine pe acelaşi drum şi pe urmă se înfurie. Dacă era sărac, puteam să am grijă de el şi să i-o dove-desc. Aşa cum ştiu eu să ţin la cineva, numai să-mi fi dat prilejul. Ar fi văzut cîtă dragoste şi cît respect port în mine. L-ar fi făcut şi pe el alt om. Şi-ar fi întins mîna asupra mea şi mi-ar fi dat binecuvîntarea.
Cineva cu o pălărie de pai cenuşie, cu pan-glică lată de culoarea ciocolatei, veni către Wilhelm în hol. Lumina era prăfoasă, pătată de roşul carpetei, de verdele mobilei îmbră-cate în piele, de galbenul luminii indirecte.
— Hei, Tommy. Ce faci ?
— lartă-mă, spuse Wilhelm încercînd să se îndrepte spre un telefon interior.
Dar individul era tocmai doctorul Tamkin pe care avea de gînd să-l sune.
—Ai o privire de obsedat, spuse doctorul
Tamkin.
Wilhelm se gîndi: la te uită, ia te uită!
Măcar pe omul ăsta dacă aş putea să-l descifrez.
—A, da? îi spuse lui Tamkin. Chiar aşa arăt? Orice-ar fi, aşa trebuie să fie, dacă zici
dumneata.
Vederea doctorului Tamkin îl făcu să uite
de cearta cu tatăl.său. Se simţi alunecînd spre un alt făgaş.
91
—Ce facem? zise el. Ce se întîmplă cu slănina noastră astăzi?
— Nu-ţi face griji. Nu trebuie decît să ne ţinem tari şi preţul o să crească. Dar de ce te-ai încins aşa, Wilhelm ?
— Eh, o discuţie de familie-
Era momentul să-l cerceteze din nou pe Tamkin, şi într-adevăr îl examină atent – dar, efortul nu-i aduse nimic. Bineînţeles că Tamkin era exact ceea ce pretindea a fi şi toate bîrfelile nu conţineau nici un grăunte de adevăr. Era însă el un savant, sau nu ? Dacă nu, poate că procurorul ar fi trebuit să cerceteze. Era un mincinos? o problemă delicată. Chiar şi un mincmos poate fi demn de încredere în unele privinţe. Putea să aibă încredere în Tamkin, putea oare ? Căută febril şi fară folos un răspuns.
Dar vremea întrebărilor trecuse, şi acum n-avea ce face, trebuia să aibă încredere. După o luptă îndelungată cu sine însuşi, îi dăduse banii. Judecata practică o lăsase în suspensie. Obosise, şi hotărîrea nu mai avea aerul unei hotărîri. Cum de se întîmplase aşa? Dar parcă la Hollywood cum îşi începuse cariera? Nu din cauza lui Maurice Venice, care se dovedise pînă la urmă un simplu codoş, ci din cauza sa, fiind înclinat spre greşeală. Şi căsătoria fusese la fel. Prin aceste hotărîri i se conturase într-un fel toată viaţa. Şi astfel, din momentul cînd simţise în doctorul Tamkin mirosul acela special al fatalităţii, nu-şi mai putuse păstra banii.
92

Cu cinci zile înainte, Tamkin spusese:
— Să ne întîlnim mîine să mergem la bursă. Drept care, Wilhelm fusese obligat să se duca. La ora unsprezece se duseseră la biroul curtierilor. Pe drum, Tanakin îi spusese lui Wilhelm că, deşi sînt parteneri egali, el nu poate să depună pe locjumătatea lui de bani;
era o chestie de o săptămînă sau două, pînă primea ce i se cuvenea pentru unul dintre patentele irivenţiilor lui. îi lipseau vreo două sute de dolari, dar săptămîna viitoare îi va avea. Că doar nici unul dintre ei nu are nevoie să-şi cîştige existenţa la bursă, nu-i aşa? Era mai mult pentruplăcereajocului, zicea Tamkin. Wilhelm fusese obligat să răspundă: „Fireşte”. Era prea tîrziu ca să se retragă. Ce altceva putea face ? Pe urmă au ajuns la partea formală a tranzacţiei, care era îngrozitoare. Pînă şi nuanţa verde a cecului lui Tamkin nu arăta cum trebuie; era o culoare falsă, deprimantă. Scrisul acestuia părea ciudat, chiar monstruos;
e-ul era i-ul, t-ul şi l-ul la fel, iar h-ul semăna cu burta unei viespi. Scria ca un copil din clasa a patra. Savanţii, vezi bine, lucrau mai mult cu simboluri; făceau literele ca cifrele. Aceasta era explicaţia pe care o găsi Wilhelm.
Doctorul Tamkin îi dăduse un cec de trei sute de dolari. Wilhelm, cuprins parcă de o rătăcire care-i pusese o pînză pe ochi şi-l facea să se strîmbe convulsiv, apăsa cît putea ca să-şi oprească tremurul mîinii în timp ce completa
93
un cec de o mie. Işi strîngea buzele, se apleca asupra mesei, scria cu degetele încordate, înfri-cosate, ştiind că dacă cecul lui Tamkin nu era valabil, nici al lui nu va mai putea fi onorat. Singura idee prevăzătoare care-i voni fu să antedateze cecul cu o zi, ca să aibă timp să se lămurească ce e cu cecul verde.
Pe urmă semnase o hîrtie prin care Tamkin avea dreptul să-i administreze banii şi să facă speculaţii cu ei, şi acesta era lucrul cel mai înfricoşător. Tamkin nu-i spusese nici un cuvînt despre aşa ceva, dar asta era situaţia şi tre-buiau să meargă pînă la capăt.
După ce terminară de semnat, singura pre-cauţie pe care o luă Wilhelm fu să se întoarcă la directorul biroului curtierilor şi să-l întrebe între patru ochi: „Ăă, în legătură cu doctorul Tamkin. Ştiţi, am fost la dumneavoastră acum cîteva minute, vă amintiţi ?”
Fusese o zi neguroasă, cu ploaie, şi Wilhelm o stersese de lîngă Tamkin sub pretextul că trebuie să dea o fugă pînă la oficiul poştal, Tamkin se dusese să prînzească singur, şi acum Wilhelm se întorsese cu răsuflarea tăiată, cu pălăria şiroind de ploaie, întrebîndu-l inutil pe director dacă-şi aminteşte. „Da, domnule, ştiu despre ce-i vorba”, spusese directorul. Era un neamţ calm, uscăţiv şi blînd, îmbrăcat impecabil şi purtînd înjurul gîtului un binoclu cu care citea tabela de anunţuri. Avea un aer extrem de corect, cu toate că nu se bărbierea
94

niciodată dimineaţa, fiindcă probabil nu-i păsa cum arată în faţa tuturor acelor gură-cască, bătrîni, tehnicieni, burtă-verde şi speculanţi care mişunau pe lîngă Broadway. Bursa se închidea la trei. Poate că, încercă Wilhelm să ghicească, îi creştea barba prea des şi voia să arate proaspăt bărbierit seara, cînd ieşea cu vreo femeie în oraş.
— Numai o întrebare, spuse Wilhelm. Acum cîteva minute i-am dat doctorului Tamkin puteri absolute pentru a investi în numele meu. Dumneavoastră mi-aţi dat formularul.
— Da, dornnule, îmi amintesc.
— Aş vrea să ştiu un lucru, spusese Wilhelm. Nu sînt avocat şi nu m-am uitat la hîrtie decît în treacăt. Ea îi dă doctorului Tamkin puteri discreţionare şi asupra altor fonduri ale mele — bani sau proprietăţi ?
Ploaia se scursese de pe impermeabilul deformat, transparent al lui Wilhelm; nasturii cămăşii, care păreau întotdeauna foarte mici, erau sparţi, arătînd ca nişte sferturi de lună sidefii, şi o parte din părul des, castaniu, care-i creştea pe piept, se vedea prin deschizătura cămăşii. Meseria directorului nu-i îngăduia să-şi exprime părerea despre el; era şiret, cenuşiu, corect (deşi nebărbierit) şi vorbea foarte puţin în afara problemelor profesio-nale. Probabil că recunoscuse, de altfel, în Wilhelm tipul de om care reflectează îndelung şi ia apoi hotărîrea pe care o respinsese de
95
douăzeci de ori. Cărunt, calm, egal, cu faţa prelungă, plin de expericnţă, indiferent, înzes-trat cu spirit de observaţie, nebărbierit dar rafinat, abia dacă-i amncă o privire lui Wilhelm, care tremurajenat, plin de temeri. Faţa directo-rului, fară culoare, cu nările subţiri, acţiona ca o unitate de percepţie. Ochii aveau şi ei partea lor, redusă însă. lată un om care, ca şi Rubin, le ştia pe toate. El, un străin, ştia; Wilhelm, în oraşul său natal, nu ştia. Celălalt spusese :
„Nu, domnule, nu-i dă”. „Numai asupra fondu-rilor pe care le-am depus la dumneavoastră ?” „Da, domnule.” „Mulţumesc, asta am vrut să ştiu”, spusese Wilhelm recunoscător.
Răspunsul îl liniştise. Oricum, întrebarea nu avea nici o valoare. Nici una. Căcl Wilhelm nu mai avea alte bunuri. II dăduse lui Tamkin ultimii săi bani. Nici aceştia nu erau de ajuns ca să-şi acopere datoriile, şi Wilhelm îşi făcuse socoteala că putea să ajungă falit la fel de bine acum, ca şi luna viitoare. „Sau falit, sau bogat”, aşa-şi imaginase el lucrurile, şi această formulă îl încurajase să rişte. Nu chiar bogat;
nu se aştepta la atît de mult, dar poate că Tamkin chiar avea să-i arate un mod facil de a cîştiga la bursă cît îi trebuia. Acum însă uitase de socotelile sale şi ştia numai că avea să piardă cei şapte sute de dolari, pînă la ultimul cent.
Doctorul Tamkin îsi luă o atitudine ca şi cum ar fi fost vorba de doi domni experimentaţi
96

la bursa slăninei şi grinelor; banii, cîteva sute de dolari, nu aveau importanţă pentru nici unul dintre ei. li spuse lui Wilhelm:
—Aşteaptă. o să facă un salt şi ai să te minunezi de ce nu intră mai mulţi în combina-ţii de genul ăsta. Crezi că tipii din Wall Street sînt chiar atît de deştepti – nişte genii ? Asta pentru că ne temem cu toţii să ne gîndim la detalii. Uite, de exemplu, cînd pleci cu maşina şi habar n-ai cum funcţionează motorul, nu-i aşa că te gîndeşti tot timpul ce te faci dacă se defectează? Greşesc?
Nu, avea dreptate.
— Ei bine, spuse doctorul Tamkin cu o expre-sie de triumfinjurul gurii, aproape ca o umbră de rînjet sarcastic, e vorba de acelaşi principiu psihologic, Wilhelm. Ei sînt bogaţi pentru că dumneata nu te pricepi la mecanismul afa-cerilor. Dar, de fapt, nu e nici un mister, iar dacă investeşti ceva bani şi aplici anumite principii bazate pe observaţie, începi să înţelegi cîte ceva. Treaba asta nu se poate studia, aşa, în mod abstract. Trebuie să-ţi acorzi un mini-mum de risc ca să poţi simţi procesul, cursul banilor, întregul complex de factori. Ca să-ţi dai seama ce înseamnă să fii algă, trebuie să intri în mare, nu-i aşa? în scurt timp o să realizăm un profit de sută la sută.
Deci, Wilhelm fusese obligat să pretindă la început că interesul său pentru bursă era pur teoretic.
97
— Ei, spuse Tamkin cînd îl întîlni acum în hol, care-i problema, ce-i cu discuţia de fami-
lie? la spune-nn.
Făcea pe savantul psihiatru, interesat profe-
sional. De cîte ori se întîmpla aşa, Wilhelm nu ştia ce să-i răspundă. Indiferent ce-ar fi spus sau făcut, i se părea că doctorul Tamkin vede prin el.
— Am avut un schimb de cuvinte cu tata. Doctorul Tamkin nu găsea nimic extraor-
dinar în aceasta.
—Aceeaşi eternă poveste, spuse el. Con-
flictul elementar dintre părinţi şi coph. Nu se va sfirşi niciodată. Chiar în cazul unui domn
în vîrstă cuna e tatăl dumitale.
— Nici eu nu cred că se va sfirşi. N-am
ajuns la nici o concluzie cu el. Are ceva împo-triva simţămintelor mele. După părerea lui, sînt meschine. Eu îl tulbur, şi în schimb el se supără pe mine. Dar poate că toţi bătrînii sînt
la fel.
— La fel sînt şi fiii. îţi vorbeşte unul dintre
ei, spuse doctorul Tamkin. Totuşi, ar trebui să fii mîndru că ai un patriarh atît de falnic drept tată. Ar trebui să-ţi dea speranţe. Cu cît trăieşte mai mult, cu atît mai favorabil şi pronosticul dumitale, de longevitate.
Wilhelm răspunse gînditor:
— Se poate. Dar cred că semăn cu mama,
şi ea a murit pe la cincizeci de ani.
— Tocmai am avut de rezolvat o problemă similară între un tînăr pe care-l tratez şi tatăl
98

său. Vin de la o consultaţie, spuse doctorul Tarnkin scoţîndu-şi pălăria cenuşie.
— Aşa, cu noaptea-n cap ? spuse Wilhelm bănuitor.
— Prin telefon, bineînţeles.
Ce mai figură avea şi Tamkin cînd îşi scotea pălăria! Lumina indirectă îi scotea în evidenţă neregularităţile căpăţînii lucioase, nasul găl-bui, sprîncenele frumoase, mustaţa absurdă, ochii căprui cu privirea furişă. Era îndesat, băţos, cu gîtul atît de scurt încît bosa occipi-talului îi atingea gulerul. Oasele aveau şi ele o formă specială, de parcă ar fi fost răsucite de două ori acolo unde de obicei sînt doar curbate, şi umerii i se ridicau ca la acoperi-şurile de pagodă. Gros în talie. Avea vîrfurile picioarelor întoarse înăuntru, ceea ce putea fi un semn de duplicitate, sau avea ceva de ascuns. Mîinile îi arătau vîrsta, iar unghiile, concave, neîngrijite, păreau nişte gheare. Ochii îi erau cafenii ca blana de jder şi plini de liniuţe bizare. Cele două globuri mari, căprui, nude, păreau gînditoare – dar erau oare ? Şi cinstite-dar era doctorul Tamkin cinstit? Ochii săi exercitau o putere hipnotică, dar nu întot-deauna de aceeaşi tărie, şi Wilhelm nu credea că ar fi fost absolut naturală. Simţea că Tamkin încearcă în mod deliberat să-şi scoată în evi-denţă privirea, cu o artă studiată, şi că obţine efectele hipnotice cu mare efort. Din cînd în cînd nu reuşea sau obosea, şi atunci expresia
99
feţei nu mai era data de puterea ochilor, ci cobora spre buza de jos, roşie, groasă (cam
caraghioasă poate).
Wilhelm voia să stea de vorbă despre stocul de slănină, dar doctorul Tamkin continuă:
— Acest caz de conflict tată – fiu, de care mă ocup, ar putea să-ţi folosească. Din punct de vedere psihologic, e vorba de un tip absolut deosebit de cel al tatălui dumitale. Tatăl crede că de fapt nici nu e fiul lui.
— De ce ?
— Fiindcă a descoperit că nevastă-sa avea
de douăzeci şi cinci de ani o legătură cu un
prieten al familiei.
— Parcă poţi să ştii! spuse Wilhelm; şi în
gînd adăugă: Aiureală. Nimic altceva decît
aiureală.
— Trebuie să remarci cît de interesantă
este şi situaţia femeii. Are doi bărbaţi. Ai cui sînt copiii ? Bărbatul a prins-o şi ea a declarat în scris că doi dintre cei patru copii nu sînt ai
soţului ei.
— Formidabil, spuse Wilhelm cu gîndul
departe.
Intotdeauna auzea astfel de poveşti de la
doctorul Tamkin. Dacă ar fi fost să-l crezi pe Tamkin, toată lumea era la fel. Toţi din hotel sufereau de deranjament mintal, aveau o poveste secretă, o boală ascunsă. Soţia lui Rubin de la standul cu ziare se pare că era întreţinută de Carl, jucătorul de gin rummy
100

căruia îi plăcea să urle şi să vorbească tare. Soţia lui Frank de la frizerie fugise cu un soldat, în timp ce el o aştepta să debarce pe cheiul Companiilor Franceze. Toată lumea semăna cu figurile de pe cărţile de joc, cu susul înjos din orice parte le-ai privi. Fiecare personalitate publică avea o nevroză. Cei mai nebuni erau oamenii de afaceri, clasa afaceriş-tilor lipsiţi de inimă, fluşturatici, neserioşi, care conduceau America cu lipsa lor de mani-ere, cu minciunile lor îndrăzneţe şi cuvintele absurde pe care nimeni nu le putea crede. Erau mai nebuni decît toţi ceilalţi. Ei răspîn-deau ciuma. Wilhelm, gîndindu-se la societatea Rojax, era tentat şi el să creadă că multi oameni de afaceri nu sînt în toate minţile. Şi mai simţea că Tamkin, cu toate slăbiciunile lui, într-un fel ajunsese aproape de adevăr şi chiar le făcea oamenilor un soi de bine. Cînd auzi diagnosticul de ciumă socială, Wilhelm văzu că i se confirmă presupunerile şi încuviinţă:
— Sînt perfect de acord cu dumneata. Fac comerţ cu orice, nu se dau înapoi să fure, sînt cinici pînă-n măduva oaselor.
— Trebuie să înţelegi, spuse Tamkin vorbind de pacientul sau de clientul său, că martu-risirea mamei nu e valabilă. A fost smulsă prin constrîngere. Tot încerc să-l conving pe tînăr că nu trebuie să se frămînte din cauza unei confesiuni plăsmuite. Dar ce, crezi că-l ajută dacă fac apel la raţiunea lui ?
101
—Nu? spuse Wilhelm foarte nervos. Cred că ar trebui să mergem la bursă. o să se des-
chidă în curînd.
— Ei, asta-i! spuse Tamkin. Nu e nici măcar
nouă, şi oricum la prima oră nu sînt prea multe vînzări şi cumpărări. La Chicago lucru-rile nu se încing pînă pe la zece şi jumătate, şi nu uita că ei sînt cu o oră în urma noastră. Oricum, cînd spun că preţurile vor urca, trebuie să mă crezi. Pe cuvîntul meu. Am studiat ciclul culpabilitate-agresivitate care stă la baza tutu-ror acestor manifestări. Ar fi cazul să mă pricep cît de cît la lucrurile astea. Aranjează-ti gulerul.
—Dar între timp, săptămîna asta n-am făcut decît să pierdem. Eşti convins că nu te-a părăsit flerul? Poate că atunci cînd nu eşti în formă, ar trebui să ne lăsăm păgubaşi şi să
aşteptăm.
— Nu înţelegi că drumul care duce la victorie
nu e drept? Este, dimpotrivă, sinuos. De la Euclid şi pînă la Newton liniile au fost drepte. Epoca modernă lucrează numai cu cele sinu-oase. Din fondurile mele am pierdut la comer-ţul cu piei şi cafea. Dar am încredere. Sînt convins că am să mă dovedesc mai şmecher
decît ceilalţi.
li zîmbi lui Wilhelm prietenos, şiret, ca un
vrăjitor puternic care-l proteja. îi simţea teme-
rile şi rîdea de ele.
— Nu e rău să vezi cum se manifestă facto-
rul competitiv la diferiţi indivizi. 102

— Aşa ? Hai să mergem.
— Dar n-am mîncat încă.
— Eu da.
— Hai să bei o cafea.
— N-aş vrea să mă întîlnesc cu tata. Privind prin uşile de sticlă, Wilhelm văzu că tatăl său ieşise pe cealaltă uşă. Se gîndi:
Nici el n-a vrut să se întîlnească nas în nas cu mine. li spuse doctorului Tamkin:
— Bine, stau cu dumneata, dar hai să ne grăbim, fiindcă aş vrea să ajung la bursă din vreme, ca să mai găsesc un loc să stau jos. Acolo parcă toţi ţi-o iau înainte.
— Aş vrea să-ţi vorbesc despre tînărul acela şi tatăl lui. E foarte pasionant. Tatăl era adept al nudismului. Toată lumea umbla în pielea goală prin casă. Poate că de asta femeii îi plăceau bărbaţii îmbrăcaţi. Bărbatul ei nu voia nici măcar să se tundă. Era dentist. în cabinet purta pantaloni de călărie, cizme şi o apărătoare de soare verde.
— Ei, lasă-mă, spuse Wilhelm.
— Zău, chiar aşa.
Pe neaşteptate, Wilhelm începu să rîdă. Nici el nu-şi dăduse seama cum i se schim-base dispoziţia. Faţa îi deveni caldă şi plă-cută, uită de taică-su, de neliniştea lui; gîfiia ca un urs, fericit, printre dinţi.
— Parcă e vorba de un dentist de cai. Dar pentru un cal n-ar fi avut nevoie să-şi pună pantaloni. Ce mai ai să-mi spui ? Nevasta cînta
103
la mandolină? Băiatul s-a înrolat la cavalerie ? Oh, Tamkin, eşti teribil de amuzant.
—A, vasăzică îţi închipui că vreau să te amuz, spuse Tamkin. Asta fiindcă nu eşti fami-liarizat cu metoda mea- Mă ocup de fapte. Faptele sînt întotdeauna senzaţionale. Repet. Faptele sînt întotdeauna senzaţionale.
Lui Wilhelm nu-i venea să se despartă de buna sa dispoziţie. Doctorul nu prea avea sim-ţul umorului. îl privea cît se poate de serios.
— Pariez pe cît vrei, spuse Tamkin, că fap-tele din viaţa dumitale sînt senzaţionale.
— Oh — ha, ha! Vrei să-ţi citez vreo cîteva ? Poţi să le vinzi unei reviste care publică tot
felul de confesiuni autentice.
— Oamenii uită cît de senzaţionale sînt
lucrurile pe care le fac. Nu le văd, cînd e vorbade ei. Se contopesc cu fundalul vieţii de
ficeare zi.
Wilhelm surîse.
— Eşti convins că tînărul ăsta îţi spune
adevărul?
— Da, fiindcă îi cunosc familia de ani de zile.
— Şi faci cercetări psihologice asupra priete-nilor dumitale? Nu ştiam că e permis.
— Mda, în profesia mea sînt radical. Trebuie
să fac bine oricui pot.
Din nou faţa lui Wilhelm deveni greoaie şi palidă. Conştient parcă de povara părului de aur albicios care-i apăsa capul, strîngea masa cu degete nesigure. Senzaţional, dar – lucru
104

ciudat — plicticos în acelaşi timp. Cum îţi explici asta ? Se contopesc cu fundalul. Nostim, dar nu cine ştie ce. Autentic, dar fals. Spontan, dar laborios, aşa era Tamkin. Wilhelm deve-nea bănuitor tocmai cînd doctorul adopta tonul cel mai arid.
— Eu lucrez cel mai bine fără onorariu, spuse doctorul Tamkin. Atunci cînd îmi place ceva. Fără răsplată financiară. Mă sustrag influenţei sociale. In special celei a banilor. Caut compensaţia spirituală. Să-i fac pe oameni să trăiască în clipa de faţă. Universul real. Acesta este momentul prezent. Trecutul nu ne foloseşte la nimic. Viitorul e plin de nelinişte. Numai prezentul este real — clipa. Trăieşte-ţi clipa.
— Ei bine, spuse Wilhelm redevenind serios, ştiu că eşti un om neobişnuit. Iini place ceea ce spui despre clipă. Toţi cei care vin la dum-neata sînt prieteni personali şi în acelaşi timp şi pacienţi? Ca de pildă fata aceea înaltă, atrăgătoare, cea care poartă fuste strîmte şi cordoane frumoase?
— Are epilepsie, cu o evoluţie foarte gravă. o îngrijesc cu succes. Nu a mai avut un acces de şase luni, pe cînd înainte avea în fiecare săptămînă.
— Şi operatorul tînăr, cel care ne-a arătat filmele din jungla braziliană, e rudă cu ea?
— Fratele ei. Şi pe el îl îngrijesc. Are nişte impulsuri teribile, de aşteptat atunci cînd în
105
familie există epilepsie. Am intervenit în viaţa lor atunci cînd aveau enorm de multă nevoie de ajutor şi i-am luat în grijă. Un bărbat cu patmzeci de ani mai bătrîn ca ea o doniina cu totul şi îi crea crize de epilepsie prin sugestie ori de cîte ori încerca să-l părăsească. Dacă ai şti măcar unu la sută din cîte se întîmplă în New York! Vezi, eu unul înţeleg ce înseamnă atunci cînd un om singur începe să se simtă ca un animal. Cînd se lasă noaptea şi-i vine să se ducă la fereastră şi să urle ca un lup. Acum îi îngrijesc pe tînărul acela şi pe sora lui. Trebuie să-l liniştesc, altfel e gata să plece şi mîine din Brazilia în Australia. Deocamdată, îl ţin m prezent învăţîndu-l greceşte. Asta era o surpriză!
—Cum, ştii greceşte?
— M-a învăţat un pricten cînd eram 1a Cairo. L-am studiat pe AriBtotel împreună, ca să nu
mă lenevesc.
Wilhelm încercă să asimileze toate acestea
şi să le examineze. Să urli de la fereastră ca un lup cînd vine noaptea nu suna a impos-tură. Ba chiar într-adevăr putea să-ţi dea de gîndit. Dar limba greacă! îşi dădu seama că Tamkin îl observă, să vadă cum înghite nou-tatea. Se adăugau din ce în ce mai multe elemente. Acum cîteva zile Tamkin dăduse a înţelege că pe vremuri făcuse parte din lumea interlopă, ca membru al „Bandei Purpurii” din Detroit. Condusese şi o clinică de boli
106

nervoase în Toledo. Lucrase cu un inventator polonez la construirea unui vapor care să nu se poată scufunda. Era consilier tehnic în dome-niul televiziunii. în viaţa unui om genial se puteau întîmpla toate aceste lucruri. Dar oare lui Tamkin i se întîmplaseră ? Era oare un geniu? Spunea adesea că îngrijise pe cineva din familia rogală egipteană, ca psihiatru. „Dar toţi sînt la fel, aristocraţi sau oameni de rînd”, îi spusese lui Wilhelm. „Aristocraţii ştiu doar mai puţine despre viaţă.”
o prinţesă egipteană tratată de el în California de nişte tulburări îngrozitoare pe care i le descrisese lui Wilhelm, îl rugase să vină şi el în ţara ei, şi acolo îi îngrijise mulţi prieteni şi rude. îi făcuseră cadou o vilă pe Nil.
— Din motive etice, nu pot să-ţi mărtu-risesc prea multe lucruri despre ei, spunea Tamkin.
Numai că Wilhelm auzise de la el toate aceste detahi, într-adevăr bizare şi şocante, dacă erau adevărate. Dacă erau adevărate -şinu putea să scape de obsesia îndoielii. De exemplu, generalul care purta ciorapi de mătase ca femeile şi stătea gol în faţa oglinzii— şi tot restul. Ascultîndu-l pe doctor mînuind bizarul limbaj al faptelor, Wilhelm trebuia să-şi traducă spusele lui în propria sa limbă, şi uneori nu putea să traducă destul de repede sau să găsească termeni adecvaţi pentru cele ce auzea.
107
— Rechinii accia egipteni jucau la bursă de plăcere. De ce-ar mai fi avut nevoie de bani ? In asociaţie cu ei, era cît pe aci să devin şi eu milionar. Şi dacă aş fi jucat tare, cine ştie ce s-ar fi întîmplat. Aş fi putut fi ambasador.
Ambasador american ? Ambasador egiptean ?
— Un prieten mi-a vîndut un pont grozav în legătură cu bumbacul- Am cumpărat un stoc imens. Nu aveam bani gheaţă, dar toată lumea mă cunoştea. N-ar fi putut concepe nici-odată că un membru al cercului lor social nu are parale. Vînzarea s-a făcut prin telefon. Pe urmă, în timp ce transportul de bumbac era pe mare, preţul s-a triplat. Cînd marfa a devenit atît de valoroasă, toată piaţa bumbacului a sărit în aer şi toţi au început să se întrebe cine e proprietarul acelui transport imens. Eu! Au făcut cercetări asupra creditului meu la bancă, au descoperit că eram un simplu doctor şi au anulat vînzarea. Chestie ilegală. Le-am intentat proces. Dar cum nu aveam bani să mă lupt cu ei, am vîndut procesul unui avocat din Wall Strect pentru douăzeci de mii de dolari. A pledat şi a cîştigat. Au căzut la învoială pentru un milion şi ceva. Dar la întoarcerea din Cairo, avionul s-a prăbu-şit şi toţi pasagerii au murit. Am acest păcat pe conştiinţă, de a-l fi ucis fără să vreau pe avocat. Deşi era un escroc.
Wilhelm se gîndea: Mare tîmpit trebuie să fiu ca să stau şi să ascult gogoşile lui. Probabil
108

că pentru cei care vorbesc despre problemele adînci ale vieţii, cum este cel din faţa mea, reprezint tipul de fraier perfect.
— Noi, oamenii de ştiinţă, vorbim de ceea ce se cheamă păcatul iraţional, Wilhelm, spuse doctorul Tamkin de parcă Wilhelm ar fi fost elevul său. Intr-o astfel de situaţie, din cauza banilor i-am dorit răul. îmi dau seama. Nu e momentul să descriu toate detaliile, dar banii m-au făcut vinovat. Capitalul şi criza încep cu aceeaşi literă. Cinism. Cruzime.
Wilhelm, cu mintea funcţionîndu-i mecarde, spuse:
— Dar Caritatea ? Cupa-cu-balsamul-uni-tăţii-umane ?
— Un lucru trebuie să-ţi fie clar. Lupta pentru bani înseamnă agresiune. Asta-i totul. Explicaţia funcţională este singura valabilă. Oamenii vin la bursă să ucidă. Se spune: „Am de gînd să dau o lovitură”. Nu e întîmplător. Numai că nu au curajul să ucidă cu adevărat, şi-atunci îşi construiesc un simbol al crimei:
Banii. Omoară din fantezie. Numărătoarea şi numerele au în ele ceva sadic. Ca şi bătaia. In Biblie, evreii nu dădeau voie să-i numeri. Sim-ţeau că e un gest sadic.
— Nu înţeleg ce vrei să spui, zise Wilhelm, simţind că-l chinuie o stînjeneală ciudată, că îi e prea cald şi n-are capul limpede. De ce vor să ucidă ?
109
— Treptat o să pricepi, îl asigură doctorul Tamkin. Ochii lui surprinzători aveau ceva dm uscăciunea suculentă a unei blăni cafenii. Nenumărate firiRnarc cristaline şi puncte lumi-noase sclipeau pe suprafeţele lor temerare. Nu poţi să înţelegi pînă ce nu ţi-ai petrecut ani de zile studiind cauzele comportamentului uman si animal, adîncile secrete ale vieţii, chimice şi organice, ca şi cele spirituale. Sînt un poet al psihologiei.
— Dacă eşti poet aşa cum spui, zise Wilhelm ale cărui degete scotoceau prin buzunare după capsulcle de Fenafen, ce cauţi la bursă ?
— o întrebare potrivită. Poate că reuşesc mai bine cînd e vorba de speculatii fiindcă nu particip sufleteşte. în fond, nu doresc cu adevărat bani, şi ca atare îi caut fără să-mi pierd capul.
Wilhelm se gîndea : A, bineînţeles ! Acesta e un răspuns, nu-i aşa? Pariez că dacă mi-aş compune o atitudine mai fermă, ar da înapoi în toate. S-ar gudura în faţa mea. Cum mă mai iscodeşte pe furiş, să vadă dacă m-a dus ! îşi înghiţi pilula cu o gură de apă. Marginile pleoapelor i se înroşiră în timp ce o înghiţea. Pe urmă se simţi mai liniştit.
— Să vedem dacă-ţi pot da un răspuns satis-făcător, spuse doctorul Tamkin.
1 se aduseră clătitele. Işi puse unt pe ele, tumă deasupra sirop cafeniu de arţar, le tăie în patru şi începu să mănînce, mestecînd cu falcile-i puternice, active, musculoase, care trosneau
110

cîteodată la încheieturi. împungîndu-se cu mînerul cuţitului în piept, spuse :
— Aici, în pieptul acesta – al meu, al tău, al oncui -, nu e numai un singur suflet. Sînt mai multe. Dar două sînt mai importante, cel adevărat şi cel fals. Acum, fii atent! Fiecare îşi dă scama că trebuie să iubească ceva sau pe cineva. Simte că trebuie să se exprrme. „De nu poţi iubi, ce eşti?” Pricepi?
— Da, doctore, cred că da, spuse Wilhelm ascultînd, cam sceptic, dar cu atenţie totuşi.
—„Ce eşti?” Nimic. Acesta-i răspunsul. Nimic. In străfundurile sufletului, nimic ! Aşa că, bineînţeles, neputînd îndura, vrei să devii Ceva, şi-atunci încerci. Dar în loc să fie acest Ceva, omu] se descurcă pe searna celorlalţi. Nu poţi să fii chiar atît de strict cu tine însuţi. Trebuie să iubeşti puţin. Ca atunci cînd îţi iei un cîinc (Forfecuţă!) sau dai bani pentru o acţiune de binefacere. Asta nu înseamnă dra-goste, nu-i aşa? Ce-i atunci? Egoism, pur şi sirnplu. Un mod de a iubi sufletul cel fals. Vanitate. Vanitate, numai atîta. Şi conveni-enţe. Interesul sufletului fals e una cu interesul vieţii sociale, al mecanismului societăţii. Asta e principala tragedie a vieţii omului. Ah, e teribil! Teribil! Nu eşti liber. Propriul tău trădător se află în tine şi te vinde. Trebuie să-l asculţi ca un sclav. Te face să trudeşti ca o vită. Şi pentru ce? Pentru cine?
111
— Da, pentru ce ? Cuvintele doctorului îi pătrunseseră adînc în suflet. Sînt de acord, spuse el. Cînd ne eliberăm?
— Totul e să menţii maşinăria în mişcare. Sufletul cel adevărat este cel care plăteşte oalele sparte. Suferă şi se îmbolnăveşte şi înţelege că cel fals nu poate fi. iubit. Pentru că impostorul e mincinos. Sufletul cel adevărat iubeşte adevărul. Şi-atunci cînd sufletul cel adevărat simte astfel, vrea să-l ucidă pe cel fals. Dragostea s-a transformat în ură. Atunci devii periculos. Ucigaş. Trebuie să-l ucizi pe impostor.
— Şi-asta se întîmplă cu fiecare ? Doctorul răspunse simplu:
— Da, cu fiecare. Desigur, pentm a simplifica lucrurile, am vorbit de suflet; nu e un termen ştiinţific dar te ajută să înţelegi. Ori de ori cîte ori ucigaşul ucide, vrea să distrugă sufletul din el care l-a înşelat şi l-a chinuit. Cine e duşmanul lui? El însuşi. Şi iubitul lui? Tot el. Deci orice sinucidere este o crimă, şi orice crimă o sinucidere. E unul şi acelaşi fenomen. Biologic vorbind, sufletul fals fură energia celui autentic, ca un parazit, şi-l vlăguieşte. Asta se petrece inconştient. Fără să-ţi dai seama, în adîncul organismului. Ai studiat vreodată parazitologia ?
— Nu, tata e doctor, nu eu.
— Ar trebui să citeşti o carte despre ştiinţa asta.
112

— Dar înseamnă că lumea e plină de ucigaşi! Deci nu e lume. E un fel de iad.
— Desigur, răspunse doctorul. Sau cel puţin un fel de purgatoriu. Calci pe cadavre. Eşti înconjurat de ele. Le aud parcă strigînd de profundis şi frîngîndu-şi mîinile. Le aud, săr-mane animale umane. Nu pot să nu le aud. Ochii îmi sînt deschişi către ele. Nu pot să nu plîng. Aceasta este tragicomedia umană.
Wilhelm încercă să-i urmărească viziunea. Şi iarăşi doctorul îi apăru ca un tip dubios, şi
Wilhelm se îndoi de el.
— Bine, dar totuşi mai sînt şi oameni de treabă, spuse el, obişnuiţi, pe care te poţi bizui. Sînt pe undeva, pe la ţară. Peste tot. Şi în fond, ce sînt poveştile acestea morbide pe care
le citeşti?
Camera doctorului era plină de cărţi.
— Citesc ce e mai bun în literatură, ştiinţă şi filozofie, spuse doctorul Tamkin.
Wilhelm remarcase că în camera lui pînă şi antena televizorului era pusă pe-o grămadă
de cărţi.
— Korzybski, Aristotel, Freud, W.H. Sheldon şi toţi marii poeţi. îmi răspunzi ca un diletant. Dumneata nu ai studiat serios aceste probleme.
— Foarte interesant, spuse Wilhelm. Ştia că nu studiase serios mai nimic. Totuşi nu trebuie să-ţi închipui că sînt chiar atît de prost. Am şi eu idei.
113 Aruncînd o privire la ceas, văzu că bursa avea să se deschidă în curînd. Mai aveau totuşi cîteva minute. Ar mai fi vrut să audă cîte ceva de la Tamkin. îşi dădea seama că Tamkis vorbea cu multe greşeli, dar nu toţi savanţii vorbesc foarte literar. Dar ceea ce îl impre-sionase fusese descrierea celor două suflete In Tommy îl vedea pe cel fals. Şi chiar Willq putea să nu fie el însuşi. S-ar putea ca numelt adevăratului său suflet să fie cel pe care i-l dăduse bătrînul său bunic – Velvel ? Totuşi;
numele unui suflet nu poate să fie decît atît -suflet. Cum o fi arătînd oare? Oare sufletul meu îmi seamănă? o fi vreun suflet care să sernene cu tata? Cu Tamkin? De unde-şi ia adevăratul suflet puterea? De ce trebuie să iubească adevărul? Wilhelm se chinuia, dar încerca să-şi uite chinul. în secret, se ruga ca doctorul să-i dea un sfat bun care să-i trans-forme viaţa.
— Da, te înţeleg, spuse el. Să ştii că nu predici în pustiu.
— N-am spus niciodată că nu eşti inteligent, ci nuinai că nu ai studiat problema. De fapt, eşti o personalitate profundă, cu serioase capaci-tăţii creatoare, dar şi cu unele tulburări. M-ai interesat şi de cîtva timp te tratez.
— Fără să ştiu ? N-am simţit nimic. Ce vrei să spui? Parcă nu-mi place să fiu tratat fără ştirea mea. Nu ştiu ce să cred. Ce Dumnezeu, doar nu mă consideri anormal!
114

Şi într-adevăr, nu ştia ce să creadă. Faptul că doctorul era preocupat de el îl încînta. După asta tînjea, ca cineva să se ocupe de el, să-i vrea binele. Bunătate, milă, asta dorea. Dar-şi aici îşi strînse umerii grei, aşa cum obişnuia, retrăgîndu-şi mîinile în mîneci; picioarele i se agitară sub masă – dar era îngrijorat şi chiar indignat. Ce drept avea Tamkin să se bage fără să fie rugat ? Ce fel de viaţă privilegiată ducea acest om ? Lua banii altora şi făcea specu-laţii cu ei. Trata toată lumea ca pe nişte paci-enţi. Nimeni nu putea avea secrete faţă de el.
Doctorul îl privi grav cu ochii-i căprui, grei, impenetrabili, ţintuiţi în capul chel strălu-citor, cu buza de jos roşie şi groasă şi spuse:
— Porti în dumneata o povară grea de păcate. Wilhelm încuviinţă neputincios, în timp ce-şi simţea faţa lată inundată de un val de căldură.
— Da, aşa e. Dar personal, adăugă el, nu mă simt ca un ucigaş. întotdeauna încerc să nu mă ating de nimeni — ceilalţi nu mă lasă în pace. înţelegi, mă fac să mă simt perse-cutat. Şi dacă nu te superi şi ţi-e totuna, aş vrea să mă anunţi şi pe mine cînd începi să mă tratezi. Şi acum, Tamkin, pentru numele lui Dumnezeu, nu vezi că încep să pună meni-urile pentru prînz ? Semnează nota şi hai să
mergem!
Tamkin îl ascultă şi se ridicară. Cînd treceau pe lîngă biroul contabilului, doctorul scoase un teanc de foiţe şi spuse :
115
—Astea sînt c.hitanţele tranzacţiilor. Duplicatele. Mai bine le păstrezi dumneata, fiindcă ai contul pe numele dumitale şi o să ai nevoie de ele pentru impozitul pe venit. lar aici ai un exemplar dintr-o poezie pe care am scris-o ien.
— Trebuie să las ceva la recopţie pentru tata, spuse Wilhelm, şi puse nota de la hotel într-un plic cu un bilet. „Dragă tată, te rog plăteşte-mi-o tu luna asta. Al tău W.” Se uită la funcţionarul cu mutră de mops şi cu aer de majordom cum punea plicul în caseta tatălui său.
— Aş putea să te întreb, de fapt, de ce te-ai certat cu tatăl dumitale? spuse doctorul Tamkin, care zăbovise să-l aştepte.
— în legătură cu viitorul meu, răspunse Wilhelm.
Coborî repede scările, ca un tum pus în mişcare, cu mîinile în buzunarele pantalo-nilor. li era ruşine să discute chestiunea.
— Spune că trebuie să existe un motiv pentru care nu-mi pot relua slujba, şi are drep-tate. Am spus la toată lumea că urma să fiu numit într-un post de răspundere. Şi chiar aşa era. Imi promiseseră. Dar pe urmă s-au dezis din cauza ginerelui nu-ştiu-cui. lar eu apucasem să mă laud şi să-mi dau importanţă.
—Dacă te-ai umili, te-ai putea întoarce. Dar nu contează prea mult. o să facem să cîştigi bine la bursă.
116

leşiră afară pe însoritul Broadway, nu senin, dar palpitînd prin praf şi fum – văzduhul înşelător alcătuit din gaze pe care le vedeai atunci cînd le scuipau afară ţevile de eşa-pament ale autobuzelor. După un vechi obicei, Wilhelm îşi ridică gulerul hainei.
— o întrebare de amănunt, spuse Wilhelm. Ce se-ntîmplă dacă pierderile sînt mai mari
decît depunerile?
— Nu te frămînta. Au maşini electronice ultramoderne de calcul şi nu te lasă să te îndatorezi. Te elimină automat. Dar ţin să citeşti poezia asta. N-ai citit-o încă.
Sprinten ca o lăcustă, un helicopter care ducea corespondenţa de la aeroportul Newark spre La Guardia ţîşni deasupra oraşului într-mi
salt elegant.
Hîrtia pe care o despături Wilhelm avea un chenar de cerneală roşie. Citi:
MECANISM CONTRA FUNCŢIONALISM
Pe tine însuţi, o, de te-ai putea vedea, în măreţia ce o ai sau o s-o ai cîndva, Ai simţi extaz – frumos – plăcerea ta Treimea bună – terra – mare la picioare-ţi va sta.
Ca ce mai zăboveşti atunci Şi te înfrupţi din coajă doar Şi numai pe faţa planetei luneci Cînd creaţiunea toată-i al tău har ?
117

Ceea ce nu-i acolo ţi se cere în gloria ta nu huzurească altul nime Fii martor, Nu-i stearpă-a ta puterc Tu eşti Rege. Şi eşti la inălţime.
Priveşte aşadar in faţă, nu în, spate -Doar înainie oc.hii tăi să cate La poalele Muntelui Seninătate E leagănul tău spre eternitate.
Nedumerit la culme, Wilhelm explodă în sinea lui: Ce mai e şi aiureala asta, mişmaşul ăsta? Ce vrea de la mine? Lua-l-ar dracu’, mai bine m-ar pocni cu ceva în cap să scape de mine, să mă omoare. De ce mi-a dat-o? Ce urmăreşte ? E un test pregătit dinainte ? Vrea să mă zăpăcească ? Şi aşa m-a făcut să nu mai ştiu nici cum mă cheamă! Nu m-am priceput niciodată la dezlegat ghicitori. Adio celor şapte sute de dolari! Va fi încă o greşeală într-un şir lung de greşeli – şi încă ce mai şir, mamă !
Stătea lîngă vitrina strălucitoare a unui magazin cu fructe exotice, ţinînd în mînă hîrtia lui Tamkin, uluit de parcă îi intrase în ochi pulberea de magneziu a fotografului.
îmi aşteaptă reacţia. Trebuie să-i spun ceva despre poezie. Nu e glumă. Ce să-i spun ? Cine e regele ăsta? Poezia e scrisă pentru cineva. Dar pentru cine ? Nu ştiu ce să spun. Mă simt înăbuşit şi sugrumat. Cu toate cărţile pe care le citeşte, cum poate fi aşa de agramat omul ăsta? Şi de ce şi-or fi închipuind oamenii că
118

ai de unde să ştii ce e în capul lor ? Nu. Eu nu ştiu, nimeni nu ştie. Nici planetele, nici stelele, nici spaţiul infinit. Nu se potriveşte nici cu constanta lui Planck, nici cu altceva. La ce bun ? Şi ce nevoie e de aşa ceva ? Şi ce vrea să spună cu Muntele Seninătate ? o fl vreo figură de stil pentru muntele Everest ? Cum zice că toţi oamenii se sinucid, poate vrea să spună că cei care au urcat pe Everest au încercat numai să se sinucidă, şi dacă vrem linişte trebuie să stăm la poalele muntelui. In clipa de faţă. Dar clipa de faţă există şi pe coastă, şi în vîrf, acolo unde s-au urcat să-şi trăiască clipa. Nu ştiu ce-i cu „pe faţa planetei luneci”. Cred că încep să fac spume la gură. „Leagănul tău…” Cine stă în leagănul lui – în gloria lui? Nu-i dau de rost. Mă izbesc de un zid. Gata… mă-sii! Banii şi toate. Să-i ia dracu’! Cînd am bani, sînt mîncat de viu, ca peştii piranha din fllmul acela desprejungla braziliană. Era oribil cînd au mîncat bivolul acela în rîu. A pălit, s-a făcut ca ţărîna, şi în cinci minute n-a mai rămas decît scheletul, fără un oscior clintit, plutind în jos pe rîu. Dar cînd n-o să mai am nimic, au să mă lase cel puţin în pace.
— Ce zici? spuse doctorul Tamkin. Zîmbi înţelept de parcă era momentul ca
Wilhelm să-şi dea seama cu ce fel de om are
de-a face.
—Drăguţ. Foarte drăguţ. Scrii de mult?
119
— De ani de zile caut să-mi perfecţionez acest stil de gîndire. L-ai putut urmări pe tot parcursul ?
— încerc să înţeleg cine este acest tu.
— Acela eşti chiar dumneata.
— Eu! Cum ? E valabil pentru mine ?
— De ce să nu fie ? La dumneata mă gîndeam cînd am făcut-o. Desigur, eroul poemului este umanitatea bolnavă. Dacă aş putea să-i deschid ochii, ar fi minunat.
— Dar, ce legătură am eu ?
— Ideea principală a poeziei mele este con-strucţia sau distrvetia. Intre ele nu există cale de mijloc. Maşinile înseamnă distrvLCtie. Banii înseamnă dt’strucţie. După ce sapă şi ultimul mormînt, groparul trebuie să-şi pri-mească plata. Dacă ai avea încredere în natură, n-ar trebui să te temi. Te-ar susţine. Afi creator înseamnă a fi una cu natura. Rapid. Darnic. Inspirat. Să modelezi frunzele. Să învolburezi apele pămîntului. Omul dirijează toate acestea. Toate creaţiile sînt, de drept, moştenirea lui. Nu ştii ce ai în tine. Omul fie creează, fie distruge. Neutralitate nu există…
— Am înţeles că nu eşti un începător, spuse Wilhelm. Aş vrea să-ţi aduc numai o critică. După mine „ca ce” e greşit. Ar trebui să scrii „de ce”…
Şi se gîndea: Vasăzică aşa ? Am riscat totul. Numai o minune mă poate salva. Banii s-au dus, şi atunci nu mă vor mai putea distruge.
120

Dar nici nu-i poate lua el ca să-i piardă. Sînt si banh hii înjoc. Cred că nici el n-o duce prea bine. Aşa cred. Sînt sigur fiindcă, dacă stau să mă gîndesc, îl treceau toate sudorile cînd semna cecul acela. Dar în ce m-am băgat! Apele pămîntului se vor învolbura asupra mea.
Capitolul V
Cu gesturi tacticoase, în vitrina prăvăliei un om cu un căuş răspîndea gheaţă sfărîmată printre trufandale. Erau acolo şi turchestani, liliac, lalele cu miezul negru şi strălucitor. Din peşterile cerului se sloboziră după o clipă nenumăratele zgomote ale străzii. în timp ce treceau prin şuvoiul de oameni şi maşini de pe Broadway, Wilhelm îşi spunea: Motivul pentru care Tamkin îmi predică mie este că cineva i-a predicat lui, şi motivul pentru care a scris poezia este că vrea să-mi dea un sfat bun. Toată lumea pare că ştie ceva. Chiar oameni ca Tamkin. Mulţi ştiu ce să facă, dar cîţi o pot face ?
Acum credea cu fermitate că trebuie, că poate şi că, în cele din urmă, va intra din nou în stăpînirea lucrurilor bune, fericite, liniştite şi plăcute ale vieţii. Făcuse greşeli, dar le putea îndrepta. Fusese prost, dar putea fi ier-tat. La timpul pierdut trebuia să renunţe. Ce altceva putea face? Lucrurile erau prea complexe, dar puteau redeveni simple. Renaşterea era posibilă. Mai întîi trebuia să scape din oraş. Nu, mai întîi trebuia să-şi scoată banii.
123
Din carnavalul străzii – cărucioare, viori şi acordeoane, lustragii, cerşetori, praful rotindu-se ca o femeie pe catalige – intrară pe sccna îngustă şi aglomerată a bursei. Era plină ochi de mulţimea de pe Broadway. Ce se întîm-pla cu slănina? Din capătul holului, Wilhelm încercă să citească cifrele mărunte. Directorul neamţ se uita prin binoclu. Tamkin trecu m stînga lui Wilhelm şi-şi acoperi capul chel bine cunoscut.
— Tipul o să întrebe din nou despre taxa 1 adiţională, mormăi el. Trecuseră totuşi neob- ;
servaţi. la te uită, preţul slăninei se menţine, | spuse el. ;
Tamkin avea probabil ochi foarte buni dacă j putea să citească cifrele peste atîtea capete şi | de la distanţa asta – alt domeniu în care era [ ieşit din comun. j
Sala era plină de lume. Toţi vorbeau în [ acelaşi timp. Numai din faţă puteai să auzi | zgomotul angrenajelor dindărătul tablei. Anun- | ţurile teleimprimate se schimbau pe ecranul luminos de deasupra.
— Asta-i slănina. la să vedem acum secara, zise Tamkin ridicîndu-se pe vîrfuri.
Aici era cu totul alt om, activ şi nerăbdător. îi împingea în lături pe cei care-i stăteau în drum. Faţa lui căpătă un aer hotărît şi în colturile gurii i se formară nişte umflături ciudate sub mustăţi. îi arătă lui Wilhelm noi semnR pe tablă.
124

— Astăzi se pregăteşte ceva, spuse el.
— Atunci, de ce-ai zăbovit atît la micul dejun ? i-o întoarse Wilhelm.
In sală nu erau locuri rezervate, numai cele obişnuite. Tamkin stătea întotdeauna în rîndul al doilea în sectorul mărfurilor. Nişte cunoscuţi îşi puseseră pălăriile pe scaune ca să-i ţină loc.
— Mulţumesc, mulţumesc, le spuse Tamkin, iar apoi i se adresă lui Wilhelm: Am aranjat încă de ieri.
— Bună idee, încuviinţă Wilhelm.
Se aşezară.
Lîngă perete şedea cu mîinile încrucişate un bătrîn afacerist chinez cu o haină de şan-tung. Lucios şi gras, purta o pălărie albă de tip Vandyke. într-o zi Wilhelm îl văzuse pe Riverside Drive împingînd un cărucior cu două fetiţe – nepoţelele sale. Mai erau şi două femei de vreo cincizeci de ani, probabil surori, nişte afaceriste versate şi capabile, după cum spunea Tamkin. Nu i se adresau lui Wilhelm. Dar cu Tamkin făceau cu plăcere conversaţie; Tamkin vorbea cu toată lumea.
Wilhelm şedea între domnul Rowland, un om bătrîn, şi domnul Rappaport, care era foarte bătrîn. leri, Rowland îi spusese că în 1908, cînd era în primul an la Harvard, maică-sa îi dăruise de ziua lui douăzeci de acţiuni ale unei oţelării, şi de atunci se pasionase după ştirile financiare; nu practicase niciodată dreptul,
125
urmărind toată viaţa bursa. Acum făcea speculaţii numai cu soia, în care se speciali-zase. Cu toate căjuca foarte prudent, spunea Tamkin, cîştiga cam două sute de dolari pe săptămînă. Ciupeli, dar în fond era burlac, pensionar, şi n-avea nevoie de bani.
— Fără angarale, adăugase Tamkin. Nu are problemele durmtale sau ale mele.
Cum, şi Tamkin ? Avea tot ceea ce îi stătea în putinţă unui om să aibă – ştiinţă, limbă greacă, chimie, poezie, persoane care să depindă de el, poate chiar fata aceea frumoasă, epilep-tică. Spunea adesea despre ea că e un copil minunat, pur şi spiritualizat care nu ştie ce-i lumea. El o ocrotea şi, dacă nu minţea, o adora. lar dacă-l încurajai pe Tamkin dîndu-i crezare şi te abţineai să-i pui întrebări, aluziile lui deveneau din ce în ce mai îndrăzneţe. Uneori spunea că-i plăteşte lecţiile de muzică. Cîte-odată părea să insinueze că tot el finanţase expediţia fratelui ei – operatorul – în Brazilia. Şi mai vorbea uneori de plata unei pensii pentru copilul rămas orfan al unei iubite de mult moarte. Aceste aluzii aruncate în treacăt, ca pentru sine, ajungeau să capete dimensiuni senzaţionale prin repetarea lor continuă.
— Cît despre mine n-am nevoie de mulţi bani, spuse Tamkin. Dar omul nu poate să trăiască numai pentru sine; am şi eu nevoie de bani pentru anumite lucruri iroportante. Cam cît crezi că-ţi trebuie ca să te descurci?
126

— Nu mai puţin de cincisprezece mii, după ce achit impozitele. Atît îmi trebuie pentru nevastă-mea şi cei doi băieţi.
— Nu mai ai pe nimeni altcineva ? spuse Tamkin cu o şirctenie aproape crudă.
Dar privirea îi deveni mai îngăduitoare cînd îl văzu pe Wilhelm că se fistîceşte, nedorind să-şi amintească alte dureri.
— Da, da – a existat cineva. Dar nu repre-zenta o problemă bănească.
— Sper, zise Tamkin. Dacă dragostea e dra-goste adevărată, e liberă. Cincisprezece miare nu e totuşi prea mult să ceri de la viaţă, cu inteligenţa dumitale. Idioţii, criminalii înrăiţi şi ucigaşii au milioane de risipit. Ei îşi împart lumea – petrolul, cărbunele, lemnul, metalul şi pămîntul – ba sug încă şi aerul şi cerul. Consumă şi nu aduc nici un beneficiu. Unui om ca durnneata, modest o viaţă întreagă, unui om care vrea să simtă şi să trăiască, îi e greu – spusc Tamkin aşa cum vorbea el, cu paranteze – să nu dorească să schimbe un dram de suflet pentru un kilogram de putere socială. Un astfel de om nu se va descurca niciodată fără ajutor în lumea noastră. Dar nu te nelinişti. (Wilhelm se cramponă de această asigurare.) N-avea nici o grijă, o să cîştigăm mai mult decît ai nevoie.
Doctorul Tamkin îl liniştea întotdeauna pe Wilhelm. Spunca adesea că uneori cîştigă pînă la o mie de dolari pe săptămînă din speculaţiile
127
cu mărfuri. Wilhelm examinase chitanţelc, dar pînă în clipa asta nu-i trecuse niciodată prin cap că s-ar putea să existe şi chitanţe pentru datorii; Tamkin i le arătase numai pe cele pentru cîştiguri.
— Dar cincisprezece mii nu-i o cifră exage-rată, îi tot şoptea Tamkin. Pentru aşa ceva nu-i nevoie să te oboseşti cu drumurile, ocupîndu-te de tot soiul de oameni încuiaţi. Cred că multora nu le plac evreii, nu-i aşa?
— Nu-mi dă mîna să bag de seamă. Sînt bucuros cînd am de lucru. Tamkin, vrei să spui că ai putea să salvezi banii noştri ?
— Oh, nu ţi-am spus ce-am facut ieri înainte de închidere ? Am cedat unul din contractele pentru slănină şi am cumpărat un transport de secară din recolta de decembrie. Secara a crescut cu trei puncte şi mai compensează din pierdere. o să crească şi slănina.
—Unde e secara? Doamne, ai dreptate! spuse Wilhelm pus pejar şi se ridică în picioare să privească; noi speranţe îi năvăliră în inimă. De ce nu mi-ai spus mai înainte ?
Şi Tamkin, zîmbind ca un vrăjitor bine-voitor, replică:
— Trebuie să înveţi să ai încredere. Cota scăzută a slăninei nu poate să se menţină mult. la uită-te la ouă. Nu ţi-am spus că nici ele n-or să mai coboare ? Uite cum se ridică. -Dacă am fi luat ouă, acuma am fi stat mult mai bine.
128

— Şi atunci, de ce n-am luat?
— Era cît pe ce. Aveam o comandă cu două-zeci şi patru de cenţi bucata, dar cînd a ajuns la douăzeci şi şase şi o pătrime, s-a schimbat şi am pierdut ocazia. Nu-i nimic. Slănina o să ajungă la preţul de anul trecut.
Poate. Dar cînd ? Wilhelm nu-şi putea îngă-dui prea multe speranţe. Totuşi, pentru scurt timp putea să respire mai în voie. Către prînz operaţiile deveniră din ce în ce mai active. Numerele strălucitoare se schimbau pe tablă sfirîind ca o cuşcă mare cu păsări artificiale. Slănina oscila undeva între două puncte, dar secara creştea încet.
închise puţin ochii gravi, obosiţi, şi dădu din capul ca de Buddha, prea mare ca să suporte nesiguranţa. Pentru cîteva momente în care îşi regăsi pacea, gîndul îi zbură înapoi, în curticica sa din Roxbury.
Respira dulceaţa unei dimineţi pure.
Asculta trilurile păsărelelor.
Nici un duşman nu voia să-i ia viaţa.
Wilhelm se gîndea: Scap eu de aici. New York-ul nu mai e pentru mine. Şi oftă ca prin somn.
Tamkin spuse: „Scuză-mă”, şi plecă. Nu putea sta liniştit locului, ci trecea de la sectorul de mărfuri la cel de acţiuni şi înapoi. Avea zeci de cunoscuţi cu care discuta întruna. Ce făcea? Oare dădea sfaturi, aduna informaţii, le transmitea altora, sau poate practica meseria
129
misterioasă pe care o exercita de fapt ? Hipnotismul? Poate că-i făcea pe oameni să cadă în transă în timp ce vorbea cu ei? Ce pasăre rară, neobişnuită era şi Tamkin ăsta, cu umerii lui ridicaţi, cu capul chel, unghiile încovoiate ca nişte gheare şi ochii aceia căprui, blînzi, ucigători, grei.
îi plăcea să filozofeze, şi cum era printre puţinii oameni de acest soi, putea să te sur-prindă, să te cîştige, să te emoţioneze. Poate că voia să facă bine, sau poate doar să se ridice în viaţă; poate dorea să creadă în pro-priile lui profeţii, sau căuta pur şi simplu multumirea sufletească. Cinc putea şti? Cule-sese mai multe idei bizare şi Wilhelm suspecta numai, nu putea afirma cu certitudine, că Tamkin şi le însuşise.
Acum Tamkin şi cu el erau parteneri de afacere, dar Tamkin nu avansase decît trei sute de dolari. Să spunem că nu făcea asta o singură dată, ci de cinci ori; atunci o investiţic de o mie cinci sute de dolari îi punea la dispo-ziţie cinci mii cu care să facă speculaţii. Dacă avea puteri discreţionare în fiecare caz, putea să mute banii dintr-un cont în altul. Nu, neamţul probabil că-l supraveghea. Cu toate astea, nu era exclus. Calcule de genul ăsta îl îmbol-năveau pe Wilhelm. Evident, lui Tamkin îi plăcea riscul. Dar cum de făcea totuşi faţă? Trebuie să aibă vreo cincizeci de ani. Din ce trăieşte ? Cinci ani în Egipt; înainte de asta
130

Hollywood; Michigan; Ohio; Chicago. E sigur că un bărbat de cincizeci de ani îşi cîştigă singur existenţa de cel puţin treizeci. Un lucru este cert: Tamkin nu lucrase niciodată într-o fabrică sau într-un birou. Cum o fi reuşind? N-avea deloc gust la îmbrăcăminte, dar nu purta lucruri ieftine. îşi cumpăra sacouri de catifea simplă sau reiată de la Clyde, cravate pictate, ciorapi în dungi. împrăştia un miros iute, acid; pentru un doctor, făcea cam rar baie. Totuşi, doctorul avea o cameră bună la hotel, şi asta de un an de zile. Dar şi Wilhelm locuia tot acolo, cu o notă neplătită pusă acum în caseta tatălui său. Oare fata cea frumoasă cu fusta strîmtă şi cordon îi plătea ? Oare îşi înşela aşa-numiţii pacienţi? Nu puteai să pui atîtea întrebări fără răspuns în legătură cu un om cinstit. Poate că nici în legătură cu un om normal. Atunci, Tamkin era nebun ? Bolnă-viciosul domn Perls spusese la micul dejun că e greu să-i deosebeşti pe cei zdraveni de nebuni, şi chiar aşa era în orice oraş mare şi mai ales New York – acest capăt al lumii, cu toate com-plicaţiile şi maşinăriile, cărămizile, tuburile, firele, pietrele, găurile şi înălţimile sale. Toată lumea era oare nebună? Ce fel de oameni îţi ies în cale? Fiecare vorbeşte o limbă a lui, gîndită pentru a exprima doar gîndurile lui;
fiecare are ideile şi obiceiurile lui şi numai ale lui. Dacă voiai să discuţi despre un pahar cu apă, trebuia să începi de la facerea lumii;
131
apoi mărul; Avraam; Moisc şi Isus ; Roma ;
Evul Mediu; praful de puşcă; revoluţia ; înapoi la Newton; înainte la Einstcin ; pe urmă răz-boiul, şi Hitler. După ce treceai în revistă şi restabileai adevărul în privinţa tuturor, puteai să pomeneşti şi despre paharul cu apă. „Simt că leşin, daţi-mi puţină apă.” Chiar şi atunci aveai noroc dacă te făceai înţeles. Şi aşa cu toate. Trebuic să traduci pînă-ţi vine rău, să explici pînă nu mai poţi, încoace şi încolo, să treci prin toate chinurile iadului fiindcă nu înţelegi sau nu eşti înţeles, fiindcă nu-i deose-beşti pe nebuni de cei zdraveni la minte, pe înţelepţi de zănatici, pe tineri de bătrîni, pe bolnavi de sănătoşi. Taţii nu mai sînt taţi, iar fiii nu mai sînt fn. Ziua trebuie să stai de vorbă cu tine însuţi şi noaptea să schimbi idei tot cu tine însuţi. E greu să găseşti pe alt-cineva cu care să stai de vorbă într-un oraş ca New York-ul.
Pe faţa lui Wilhelm, cu ochii ridicaţi spre tavan, cu gura liniştită şi buza de sus răs-frîntă, se ivi o expresie bizară. Merse cu gîndul mai departe – cînd stai aşa, visînd că toată lumea este însingurată, înţelegi că acesta nu este lucrul cel mai important. Mai e încă ceva, ceva de care nu te poţi despărţi. Paharul cu apă dispare şi el undeva. Nu mai treci de la un simplu a mic şi 6 mic spre X mare şi Y mare, nici măcar nu mai contează dacă ajungi la o înţelegere în legătură cu paharul; dar,
132

dincolo de aceste detalii, ceea ce Tamkin ar numi sufletul adevărat rosteşte nişte lucruri simple şi de înţeles pentru orişicine. Acolo, fiii şi taţii sînt ei înşişi, iar un pahar cu apă este numai o podoabă care aruncă un cerc strălucitor de lumină pe faţa de masă; e o gură de înger. Acolo există adevăr pentru toată lumea, iar bîjbîiala este numai… numai tempo-
rară, cugeta Wilhelm.
Ideea acestui ceva, undeva, îi venise cu
cîteva zile înainte, cînd se dusese în oraş să ia bilete pentru meciul de base-ball de sîmbătă (un cuplaj pe Polo Grounds). Trecea prin pasajul subteran din Time Square, un loc pe care-l urîse întotdeauna şi acum îl detesta mai mult ca oricînd. Pe pereţi, între reclame, era scris cu creta: „Nu mai păcătuiţi” şi „Nu mai mîn-caţi carne de porc” (pe acestea le reţinuse). In tunelul întunecat, în bezna, căldura şi graba care desfigurează şi transformă totul în pete şi fragmente de nasuri, de ochi şi dinţi, dintr-o dată, pe negîndite, în pieptul lui Wilhelm năvă-lise un sentiment de dragoste atoteuprinză-toare pentru toţi aceşti oameni imperfecţi şi fantomatici. li iubea. Pe toţi, îi iubea cu pasi-une. Erau fraţii şi surorile lui. Şi el era desfigu-rat şi imperfect. Dar ce mai conta asta, dacă so simţea una cu ei, consumat în această văpaie a dragostei? Şi morgînd aşa, începuse să ros-tească: „Fraţii mei – fraţii şi surorile mele”, binecuvîntîndu-i pe toţi ca şi pe sine însuşi.
133
Aşa că, ce importanţă mai avea cîte limbi existau, sau cît de greu era să descrii un pahar cu apă? Sau ce conta că, după cîteva minute, nu s-a simtit deloc frate cu omul care-i vînduse biletele ?
Chiar în aceeaşi după-amiază nu mai avu-sese o părere atît de bună despre izbucnirea lui de dăruire iubitoare. Ce se alesese din ea ? Dacă tot fuseseră dăruiţi cu puterea de a nutri asemenea simţăminte mai presus de voia lor, oamenii trebuiau să le dea glas din vreme în vreme. Fusese şi acesta un semn al căilor celor ascunse. Dar astăzi, în această zi a socote-lilor, îşi consultă memoria şi-şi spuse : Trebuie să mă întorc la acea clipă. Ea a fost începutul cel bun, care mă poate duce departe. Spre ceva bun şi mare. Cum ar fi adevărul.
Bătrînul din dreapta, domnul Rappaport, care era aproape orb, îl tot întreba pe Wilhelm :
— Care e preţul la grîul de toamnă ? Spune-mi şi pentru recolta de soia din iulie.
Cînd îi spunea, nu mulţumea. Spunea „O.K.” sau „Bine”, şi-i întorcea spatele pînă avea nevoie din nou de el. Era foarte bătrîn, mai bătrîn chiar decît doctorul Adler şi, dacă-l credeai pe Tamkin, fusese odinioară un adevărat rege a1 puilor de găină şi se retrăsese cu o avere mare. Wilhelm avea o senzaţie ciudată în legătură cU puii de găină — simţea că era ceva sinistru. In călătoriile sale vedea adesea ferme de păsări. Clădirile acelea de lemn, lungi, cam dărăpănate,
134

apărînd pe cîmpiile necultivate, semănau cu nişte închisori. Luminile ardeau toată noaptea ca să le mintă pe bietele găini şi să le facă să ouă mai mult. Cît despre tăierea lor… Dacă ai îngrămădi unele peste altele coteţele păsă-rilor sacrificate într-o săptămînă, grămada ar fi mai înaltă ca Everestul sau Muntele Senină-tate. Sîngele ar umple golful Mexicului. Găi-
naţul acid ar arde pămîntul.
Cît de bătrîn, oh, cît de bătrîn era acest domn Rappaport! Pe nas avea pete violete, şi cartilajul urechii era răsucit ca o frunză de varză. Ochii îi erau tulburi şi împăienjemţi, şi ochelarii nu-i mai erau de nici un folos.
— Băiete, citeşte-mi, te rog, cota la care a ajuns soia, spuse el, şi Wilhelm îi făcu pe plac.
Se gîndea poate că bătrînul ar putea să-i vîndă vreun pont, să-i dea vreun sfat sau vreo informaţie în privinţa lui Tamkin. Dar ţi-ai găsit! îşi nota numai cîte ceva pe un carnet şi băga carnetul în buzunar. Nu lăsa pe nimeni să vadă ce scrisese cl. Şi Wilhelm se gîndea că un om care se îmbogăţise omorînd milioane de bieti puişori nu putea să se poarte într-alt fel. Dacă exista o viaţă viitoare, va trebui să dea socoteală pentru uciderea tuturor păsărilor. Ce-ar fi să-l aştepte toate ? Dar dacă exista o viaţă viitoare, fiecare va trebui să dea soco-teală. Dacă există o viaţă viitoare, puii vor avea situaţia cea mai bună.
135
0, Doamne! Ce idei stupide îi veneau în i dimineaţa asla. Ptiu!
în sfirşit, bătrînul Rappaport catadiesi să-l bage în seamă pe Wilhelm. II întrebă dacă îşi rezervase locul la sinagogă pentru Yom Kippur.
— Nu, spuse Wilhelm.
— Atunci, n-ai face rău să te grăbeşti dacă vrei să spui un Yiskor pentru părinţii tăi. Eu nu lipsesc niciodată.
lar Wilhelm se gîndea: Da, cred că ar trebui să spun o rugăciune pentru mama, măcar din cînd în cînd. Mama sa aparţinuse congrega-ţiei reformiste. Tatăl său nu avea nici o religie. La cimitir, Wilhelm plătise unui om ca să spună o rugăciune pentru ea. Omul se plimba printre morminte şi ceruse un bacşiş pentru El molai rachamin. „Tu, Dumnezeule îndurător”, asta credea Wilhelm că înseamnă. B’gan Aden -„în paradis”. B’gan Ay-den. Banca spartă de lîngă mormînt îi trezise o clipă dorinţa de a acţiona. Wilhelm se ruga adesea în felul lui. Nu mergea la sinagogă, dar din cînd în cînd se ruga aşa cum simţea el. Şi totuşi, reflecta acum, în ochii tatei sînt un evreu rău. Nu-i place cum mă port. Numai el este evreu aşa cum trebuie. Orice ai face, pînă la urmă tot prost iese.
Domnul Rappaport mormăi ceva şi trase din trabucul său lung. Tabla bîzîia ca un roi de albine electrice.
— Fiindcă v-aţi ocupat de păsări, credeam că faceţi speculaţii şi cu ouă, domnule Rappaport.
136

Wilhelm încercă să-l cucerească pe bătrîn cu rîsul lui calm, gîlgîit.
— A, da ? Din loialitate, nu ? spuse bătrînul Rappaport. Ar trebui să rămîn în aceeaşi branşă. Mi-am petrecut o mare parte din viaţă printre pui. Am ajuns expert în determinarea sexului la pui. Trebuie să-i deosebeşti pe cocoşei de puicuţe de cum se fac mai măricei. Nu e uşor. E nevoie de o experienţă îndelungată. Crezi că e un fleac? o întreagă industrie depinde de asta. Da, din cînd în cînd, contractez şi ouă. Ce te interesează astăzi? Wilhelm spuse neliniştit:
— Slănină. Secară.
— Cumperi sau vinzi ?
— Am cumpărat.
— Aha, mormăi bătrînul.
Wilhelm nu-şi putu da seama ce voia să însemne asta. Dar, fireşte, nu te puteai aştepta să spună clar ce gîndeşte. Nu făcea parte din codul său de comportare să dea informaţii cuiva. Wilhelm dorea cu ardoare ca domnul Rappaport să facă o excepţie în cazul lui. Numai de data asta! Fiindcă situaţia era critică. în tăcere, cu un soi de concentrare telepatică, se ruga ca bătrînul să rostească doar un cuvinţel care l-ar fi putut salva, să-i facă cel mai mic semn. Oh, vă rog – vă rog, ajutaţi-mă! – aproape că rosti cu voce tare. Numai dacă Rappaport ar închide un ochi, sau şi-ar pleca puţin capul într-o parte, sau şi-ar ridica un deget arătînd
137
spre o coloană din ziar sau spre o cifră din carnet. o indicaţie! o indicaţie cît de mică!
La capătul trabucului se formase un vîrf perfect de scrum, fantoma albă a frunzei de tutun, cu vinişoarele şi cu mirosul ei pătrun-zător. Bătrînul o ignora, în ciuda frumuseţii ei. Căci era frumoasă. îl ignora şi pe Wilhelm. Pe urmă îl auzi pe Tamkin spunîndu-i:
— Wilhelm, ia te uită cum a săltat secara noastră.
Secara de toamnă urcă cu trei puncte chiar în timp ce urmăreau cu atenţie rolele care se roteau repede şi luminile care bîzîiau agitat.
— Incă un punct şijumătate şi putem aco-peri pierderile de la slănină, spuse Tamkin.
li arătă calculele făcute pe marginea ziarului Times.
— Cred că ar trebui să începem să vindem. Ne retragem şi scăpăm numai cu o pierderc mică, zise Wilhelm.
— Să plecăm acum? Nici nu mă gîndesc.
— De ce nu ? De ce să mai aşteptăm ?
—Pentru că, spuse Tamkin cu o privire zîmbitoare, aproape fatiş batjocoritoare, trebuie să-ţi păstrezi capul atunci cînd piaţa dă semne de nervozitate. Acum e momentul să demon-strezi ce poţi.
— Eu m-aş retrage cît sîntem încă în cîştig.
— Nu, nu trebuie să intri în derută. Pentru mine e clar ce se întîmplă acolo, pe piaţa din
138

Chicago. Stocul de secară de toamnă e foarte redus. la te uită, a mai urcat cu un sfert de
punct. Trebuie să ne ţinem tari.
— Mi-a cam trecut cheful de speculaţii, spuse Wilhelm. Parcă nu mă simt în siguranţă cînd urcă atît de repede. S-ar putea să coboare la
fel de repede.
Sec, de parcă vorbea cu un copil, Tamkin îi
explică pe un ton de exasperare resemnată:
— Ascultă, Tommy. Eu am pus diagnosti-cul corect. Dacă vrei să vînd, pot să dau ordinul de vînzare. Dar tocmai asta e diferenţa dintre sănătate şi patologie. In primul caz, subiectul este obiectiv, nu-şi schimbă hotărîrea în fiecare minut, îi place să rişte. Nevropaţii sînt diferiţi.
Nevropaţii…
— Dă-o dracului, Tamkin! spuse Wilhelm grosolan. Termină. Nu-mi place de loc. Lasă la o parte caracterul meu. Nu mai înghit chestii dintr-astea. Iţi spun că nu-mi place.
Aşa că Tamkin nu mai insistă şi dădu mapoi.
— Voiam să spun, reluă el pe un ton îmblîn-zit, că în calitatea dumitale de comis-voiajor eşti, în fond, un tip de artist. Cel care vinde aparţine sferei vizionare a meseriei de om de afaceri. Şi pe urmă mai eşti şi actor.
— Indiferent ce tip sînt…
Wilhelm simţi în gît un nod de furie şi în acelaşi timp de slăbiciune. Tuşi de parcă era răcit. Trecuseră douăzeci de ani de cînd apăruse pe ecran ca figurant. Cînta din cimpoi într-un
139
film care se chemaAnnie Laurie, Annie venise să-l pună în gardă pe tînărul nobil scoţian; el n-a vrut s-o creadă şi i-a chemat pe cimpoieri s-o dea afară. Rîdea de ea în tiinp ce tînăra fată îşi frîngea mîinile. Wilhelm, îmbrăcat în kilt, cu picioarele goale, sufla, sufla şi nu ieşea nici un sunet. Desigur, toată muzica era înre-gistrată. După aceea se îmbolnăvise de gripă şi din cînd în cînd mai suferea încă de piept.
— Ai ceva la gît ? spuse Tamkin. Probabil eşti prea tulburat ca să gîndeşti limpede. Poate că ar trebui să experimentezi cîteva din exer-ciţiile mele mentale pentru a te menţine în prezent; te ajută să nu mai gîndeşti atît la viitor şi la trecut şi înlătură dezorientarea.
—Da, da, da, da, spuse Wilhelm cu ochii ţintă la secara de toamnă.
— Natura cunoaşte nn smgur lucru, şi anume prezentul. Prezentul, prezentul, eternul pre-zent, ca un val mare, enorrn, uriaş — colosal, strălucitor şi frumos, plin de viaţă şi de moarte, urcînd pînă la cer, sălăşluind în mare. Trebuie să mergi în pas cu prezentul, cu clipa de faţă, cu măreţia…
„…mai suferea încă de piept”, continua Wilhelm să-şi amintească. Margaret îl îngrijise. Aveau două camere pline cu mobile, care le fuseseră confiscate mai tîrziu. Nevastă-sa şedea pe pat şi îi citea. o punea să-i citească zile întregi, şi ea-i citea povestiri, poezii, tot ce se găsea prin casă. Cînd încerca să fumeze,
140

se simţea ainftţit, se sufoca. II obligaseră să poarte o vestă de flanelă.
Vino, trisleţe! Ti’isteţea cea mai dulce ! Ca pe propriul meu prunc te ocrotesc la sînu-mi !1
De ce-şi amintea asta? De ce?
— Trebuic să selectezi un fapt aflat în prezent, în momentul imediat, actual, spuse Tamkin. Şi să-ţi spui mereu: clipa de faţă, clipa de faţă, clipa de faţă. „Unde mă aflu?” „Aici.” „Cînd?” „ în clipa de faţă.” „Alege-ţi un obiect sau o persoană. Indiferent care. în clipa de faţă văd o persoană.” „în clipa de faţă văd un bărbat.” „în clipa de faţă văd un bărbat care stă pe scaun.” Uite, eu, de pildă. Nu lăsa mintea să-ţi rătăcească. „în clipa de faţă văd un bărbat în costum cafeniu. In clipa de faţă văd un sacou de catifea reiată.” Trebuie să îngustezi cercul conştiinţei, elcment cu element, să nu laşi imaginaţia să ţi-o ia înainte. Să exişti în prezent. Să trăieşti ora, momentul, clipa.
încearcă să mă hipnotizeze sau să mă con-vingă ? se întreba Wilhelm. Să-mi abată gîndul de la vînzare? Dar chiar dacă-mi rămîn cei şapte sute de dolari, la ce bun?
1. Versuri din poemul lui John Keats Endymion.
141
Cu ochii plecaţi, cu pleoapele acoperite de vinişoare proeminente, Tamkin continuă into-nînd parcă o litanie :
— „In clipa de faţă văd un nasture. în clipa de faţă văd aţa cu care se coase nasturele. în clipa de faţă văd aţa verde”.
Se studia, centimetru cu centimetru, ca să-i arate lui Wilhelm cît de calm devenise. Dar Wilhelm auzea vocea lui Margaret, în timp ce-i citea cam în silă:
Vino, tristeţe!
Am vrut să te părăsesc,
Am vrut să te înşel,
Dar acum dintre toţi pe tine te iubesc.
Pe urmă, mîna bătrînă a domnului Rappaport îl apăsă pe picior şi-l auzi spunînd:
— Ce se aude cu grîul meu ? Idioţii ăştia stau în faţă şi nu pot să văd.
142

Capitolul VI
Cînd plecară la masă, secara continua să
urce, iar slănina stătea pe loc.
Mîncară la bufetul expres cu faţada poleită. Interioml etala acelaşi gust artistic ca şi faţada. Hrana era somptuoasă. Peşti întregi erau înca-draţi ca în tablouri cu felii de morcovi, iar salatele arătau ca nişte peisaje în terase sau ca piramidele mexicane; feliile de lămîie, de ceapă şi de ridichi făceau de ruşine soarele, luna şi stelele; prăjiturile cu frişcă erau groase cam de o palmă, iar pateurile, umflate de parcă ar fi fost plămădite în visurile unor mîncăcioşi.
— Ce vrei să mănînci? întrebă Tamkin.
— Nu cine ştie ce. Am mîncat destul la micul dejun. Găsesc eu o masă. Adu-mi nişte iaurt cu pesmeţi şi o ceaşcă cu ceai. Nu vreau să-mi pierd vreroea cu prînzul.
Tamkin îi spuse:
— Trebuie să mănînci.
Nu era uşor să găseşti un loc liber la ora
asta. Bătrînii îşi omorau timpul stînd de vorbă la o cafea. Cucoanele bătrîne, rujate, rimelate şi vopsite, folosind şampon albăstrui, fard pentru ochi şi purtînd o groază de bijuterii ca la teatru, te priveau mîndre, iar multe cu o expresie
143
care nu se potrivea cu vîrsta lor. Oare nu mai existau doamne în vîrstă, respectabile, care să împletească, să facă de mîncare şi să aibă grijă de nepoţei ? Bunica lui Wilhelm îl îmbrăca în costumaş de marinar, îl sălta pe genunchi, îi sufla în budinca de ovăz ca să se răcească şi-i spunea: „Amirale, trebuie să mănînci”. Dar la ce bun să-şi mai amintească de toate astea după atîta vreme ?
Reuşi să găsească o masă, iar doctorul Tamkin se apropie cu o tavă încărcată cu far-furii şi ceşti. Luase friptură, varză roşie, cartofi, o felie mare de pepene verde şi două ceşti cu cafea. Wilhelm nu putu să înghită nici măcar iaurtul. II durea încă în piept. Imediat Tamkin îl antrenă într-o discuţie nesfirşită. o făcea oare ca să-l ducă cu vorba şi să-l împiedice să vîndă secara, sau ca să recîştige terenul pierdut atunci cînd îl înfuriase pe Wilhelm cu aluziile că ar fi un nevropat? Sau poate că îi plăcea doar să flecărească ?
— Cred că-ţi faci prea mult sînge rău în legătură cu ceea ce vor spune soţia şi tatăl dumitale. Are oare atît de multă importanţă ?
Wilhelm replică:
— Un om poate să se plictisească tot analizîndu-se sau încercînd să-şi aranjeze exis-tenţa. Poate să-şi petreacă toată cea de-a doua jumătate a vieţii recuperînd greşelile primei jumătăţi.
144

— Cred că tatăl dumitale mi-a spus că o să-ţi lase nişte bani.
— Probabil că are bani.
—Mulţi?
— Cine ştie, spuse Wilhelm prudent.
— Ar trebui să te gîndeşti ce-ai să faci cu ei.
— S-ar putea ca atunci cînd o să pun mîna pe ei să fiu prea ramolit ca să mai fac ceva. Dacă o să pun mîna vreodată.
— Ar fl cazul să-ţi faci un plan amănunţit. Să-i investeşti cum trebuie.
începu să vorbească despre nişte planuri de cumpărare a unor acţiuni, de folosirea lor ca garanţie pentru cumpărarea altora, cu un profit sigur de doisprezece la sută. Wilhelm nu putea să urmărească detaliile. Tamkin spuse:
— Dacă ţi i-ar face cadou acum, n-ai mai avea de plătit taxe de moştenire.
Plin de amărăciune, Wilhelm îi răspunse:
— Ideea morţii goneşte din capul lui taică-meu orice alte gînduri. Mă sileşte şi pe mine să mă gîndesc la ea. După aceea mă urăşte, cînd vede că a reuşit. Cînd ajung la disperare – desigur că mă gîndesc la bani. Dar nu vreau să i se întîmple nimic. Bineînţeles că nu vreau să moară. Ochii căprui ai lui Tamkin clipiră şiret. Poate că nu mă crezi. Poate că din punct de vedere psihologic nu poate fi aşa. Dar îţi dau cuvîntul meu de onoare. Gluma-i glumă, dar nu glumesc cu
145
lucruri dintr-astea. Atunci cînd va muri, o să mă consider oarecumjefuit. N-o să mai am tată.
— II iubeşti pe bătrîn ? Wilhelm înţelese despre ce-i vorba.
— Desigur, desigur că-l iubesc. Tatăl meu. Mama mea…
In timp ce rostea vorbele, simţi în fundul suHetului o smucitură ciudată. Cînd un peşte muşcă momeala, simţi o forţă vitală în mîna care ţine undiţa. o fiinţă misterioasă ascunsă sub valuri, mînată de foame, a înghiţit cîrligul şi vrea să fugă, luptă, se zbate. Wilhelm nu reuşise niciodată să identifice natura acestei smucituri din fundul sufletului său. Nu ieşise niciodată la iveală. Dispărea.
lar Tamkin, care se pricepea să sucească minţile, începu să-i povestească – sau să inven-teze – bizara istorie a tatălui său.
— Tata era un mare cîntăreţ, spunea el. Ne-a părăsit pe toţi – eram cinci copii – fiindcă s-a îndrăgostit de o soprană. Niciodată nu l-am învi-nuit, ci am admirat felul cum s-a lăsat condus de principiul vital. Am vrut să fac şi eu la fel. Din cauza nefericirii, la o anumită vîrstă cre-ierul începe să moară. (Adevărat, adevărat! gîndi Wilhelm.) După douăzeci de ani, în timp ce experimentam un procedeu pentru firma Eastman Kodak, în Rochester, l-am întîlnit pe batrîn. Mai făcuse cinci copii. (Minciuni, minciuni!) A plîns; era ruşinat. N-aveam nimic cu el. Bineînţeles că m-am simţit înstrăinat.
146

— Şi tata îmi e oarecum străin, spuse Wilheim.
Şi începu să mediteze: Unde e omul farniliar de altădată ? Sau cu cel do altădată ? Catherine -ea nici nu mai vorbeşte cu mine; propria mea soră. Poate că tata refuză să accepte nu atît necazurile cît nehotărîrea mea. E prea mult. Viaţa ruinată, şi peste toată zăpăceala asta -haos şi beznă. Oare pentru tata despărţirea ar fi mai uşoară dacă n-am rămîne prieteni ? Poate că ar trebui să se înfurie – „Fie ca bles-temul meu să te lovească unde te-ai afla!” Şi de ce, se întrebă Wilhelm mai departe, i s-ar face lui sau alteuiva milă de mine ? Şi de ce-aş fi eu mai de plîns decît un altul ? Numai capul meu necopt îşi închipuie că oamenii sînt miloşi atunci cînd ai nevoie de compătimire.
Pe urmă Wilhelm începu să se gîndească la cei doi copii ai săi şi să se întrebe cum apărea el în faţa lor şi ce-or fl gîndind despre el. Acum toate erau bune din cauza base-ball-ului. Cînd se ducea să-i ia ca să meargă pe stadionul Ebbets, nu se simţea el însuşi. îşi punea un fel de mască, dar se simţea de parcă înghiţise un pumn de nisip. Bizara casă atît de familiară, îngrozitor de stînjenitoare; cîinele, Forfecuţă, se tăvălea pe spate, lătra şi scheuna. Wilhelm se purta de parcă nu era nimic neobişnuit, dar îl copleşea o oboseală grea. Pe drum se gîndea la anecdote despre vechiul Pigtown şi Charlie Ebbets, pe care să le spună puştilor,
147
şi răscolea amintiri despre vechile stele de cinema, dar nu prea era întotdeauna usor să găsească ceva interesant de spus. Ei nu ştiau cît îi iubea. Nu. Era marca lui durere şi o învinuia pe Margaret că-i stîrneşte îinpotriva lui. Voia să-l distrugă, în timp ce ea purta masca blîndeţii. Fusese obligat să se ducă la Roxbury şi să-i dea explicaţii preotului, care nu manifestase nici un pic de înţelegere. Nu le pasă de indivizi, numai legile lor contează, Olive spunea că o să se mărite cu el chiar şi fără cununie religioasă, cînd o să divorţeze. Dar Margaret nu voia să-l lase. Tatăl lui Olive era un bătrînel cumsecade, înţelegător, care practica osteopatia. In cele din urmă îi spusese:
„Uite ce e, trebuie să-i dau un sfat lui Olive. Ea m-a rugat. în ceea ce mă priveşte, sînt liber-cugetător, dar fata trebuie să trăiască în lume”. Şi pînă acum Wilhelm şi Olive trecuseră prin foarte multe clipe grele, şi ea începea să se teamă cumplit de zilele pe care le petrecea el la Roxbury. Wilhelm tremura ca nu cumva s-o supere pe această fată micuţă, frumuşică, brunetă, pe care o adora. Cînd se întîmpla să se scoale duminica dimineaţă tîrziu, îl trezea aproape în lacrimi fiindcă întîrziase la biserică. El încerca s-o ajute să-şi prindă ciorapii, să-şi tragă combinezonul şi rochia şi chiar îi potrivea pălăria pe cap cu mîinile tremurînde; pe urmă se repezea s-o ducă la biserică, conducînd în viteza a doua, uituc cum era, scuzîndu-se şi
148

străduindu-se s-o liniştească. Intotdeauna ea cobora la colţul dinaintea bisericii, ca să nu dea lumii motiv de bîrfeală. Chiar şi aşa, îl iubea şi s-ar fi căsătorit cu el dacă ar fi obţinut divorţul. Dar Margaret trebuie să fi mirosit ceva. Margaret îi spunea mereu că, de fapt, el era acela care nu vrea să divorţeze; că îi e teamă. Wilhelm ţipa: „la-mi totul, Margaret. Lasă-mă să mă duc la Reno. Tu nu vrei să te recăsătoreşti ?” Nu. Umbla cu alţi bărbaţi, dar îi lua banii lui. Trăia numai ca să-l pedepsească. Doctorul Tamkin îi spuse lui Wilhelm:
— Tatăl dumitale te invidiază. Wilhelm zîmbi:
— Pe mine ? Asta-i bună.
— Bineînţeles. Oamenii îl invidiază totdea-una pe bărbatul care-şi lasă nevasta.
— Oh, spuse Wilhelm dispreţuitor. Dacă e vorba de nevastă, n-are de ce să mă invidieze.
— Ba da, iar soţia te invidiază şi ea. Se gîndeşte: E liber, umblă cu femei tinere. Ea n-a început să se treacă ?
— N-aş putea spune, zise Wilhelm. Amintirea soţiei sale îl întrista. o vedea clar, cu douăzeci de ani în urnsă, îmbrăcată într-un taior de lînă albastră, cu o pălărie cu boruri moi din aceeaşi stofă. El îşi plecase capul blond şi se uitase pe sub pălărie la faţa ei simplă, deschisă, la ochii vioi, la năsucul drept, la linia feţei delicat trasată şi dureros de clară în amintire. Era o zi răcoroasă, şi simţea mirosul
149
pinilor în soare, în canionul de granit. Toate se petreceau la sud de Santa Barbara.
— Are patruzeci şi ceva de ani, zise el.
— Căsătoria mea a fost o tragedie, spuse Tamkin. Nevasta mea era alcoolică. Nu puteam s-o scot la vreun local fiindcă spunea că se duce la toaletă şi dispărea la bar. îi rugam pe barmani să nu o servească. Dar o iubeam din tot sufletul. Era cea mai spirituală fată pe care am cunoscut-o vreodată.
— Unde-i acum ?
— S-a înecat, spuse Tamkin. La Province-town, Cape Cod. Cred că s-a sinucis. Era tipul de sinucigaşă. Am încercat tot ce mi-a stat în putinţă ca s-o lecuiesc. Fiindcă adevărata mea menire, spuse Tamkin, este cea de tămăduitor. Eu sînt cel rănit. Sufăr. Aş vrea să scap de bolile altora, dar nu pot. Eu îmi aparţin mie însumi numai cu împrumut, ca să spun aşa. De fapt aparţin umanităţn.
Mincinosul! îşi spunea Wilhelm în gînd. Ce minciuni. A inventat o femeie, a omorît-o tot în imaginaţie, s-a intitulat tămăduitor şi şi-a compus o mutră atît de sinceră, încît sea-mănă cu o oaie năbădăioasă. Asta e, un vax umflat şi un escroc cu picioarele urît mirosi-toare. Doctor! Un doctor s-ar spăla. îşi închi-puie că face o impresie nemaipomenită şi doar că nu te invită să-ţi scoţi pălăria atunci cînd vorbeşte despre sine; îşi închipuie că are imagi-naţie, dar n-are; şi nici deştept nu e.
150

Atunci, ce caut cu el aici şi de ce i-am dat şapte sute de dolari ? se gîndea Wilhelm. Da, asta era ziua socotelilor. Era o zi în care, vrînd-nevrînd, trebuia să privească adevărul drept în faţă. Răsuflă adînc, şi pălăria diformă i se plecă pe nas acoperindu-i faţa bălană bronzată şi congestionată. Tamkin era un şarla-tan şi, mai mult, unul ajuns la disperare. De altfel, Wilhelm ştiuse întotdeauna adevărul despre el. Dar probabil că în străfundurile minţii sale îşi închipuise că, în treizeci sau în patruzeci de ani, Tamkin se aflase de multe ori la strîmtoare, reuşind întotdeauna să iasă cu faţa curată, şi că va reuşi probabil să treacă şi prin această criză, trăgîndu-l şi pe el, pe Wilhelm, la liman. Şi dintr-o dată Wilhelm îşi dădu seama că, de fapt, stătea pe spinarea lui Tamkin. Avea senzaţia că picioarele nu-i mai ating pămîntul, ci că-l călăreşte pe celălalt. Stătea în aer. Tamkin trebuia să păşească înainte.
Doctorul, dacă doctor era, nu părea neliniş-tit. Faţa lui era arareori expresivă. Vorbind întotdeauna despre emoţii spontane, recep-tori deschişi şi impulsuri libere, era totuşi la fel de inexpresiv ca o perniţă de ace. Atunci cînd puterea hipnotică nu se manifesta, buza inferioară, atît de groasă, îl făcea să pară aproape cretin. în ochi îi sclipea teama şi cîte-odată umilinţa, încît îţi era milă de el, Wilhelm îi surprinsese expresia asta o dată sau de două ori. Ca un cîine, se gîndea el. Poate că acum
151
nu arăta astfel, dar era fuarte nervos. Wilhelm o simţea fără să-i dea mîna s-o recunoască deschis. Doctorul avea nevoie de puţin spaţiu, de puţin timp. Nu trebuia să fie silit acum. Aşa că Tamkin continuă cu poveştile sale.
Wilhelm îşi zicea: li stau în cîrcă – în cîrcă. Am dat şapte sute de dolari, aşa că trebuie să joc cum îmi cîntă. Trebuie să merg împreună cu cl. E prea tîrziu. Nu mai pot să dau înapoi.
— II ştii, spunea Tamkin, pe bătrînul ăla aproape orb, Rappaport — nu mai vede aproape deloc – ei bine, e una dintre cele mai intere-sante personalităţi de pe aici. Grozav ar fi dacă l-ai putea face să-ţi spună odată adevă-rata lui poveste. E fascinantă. Ştii ce mi-a povestit ? Auzi adesea despre bigami care duc o viaţă ascunsă. Dar bătrînul nu a ascuns niciodată nimic. E un adevărat patriarh. Să-ţi spun ce-a facut. Are două familii separate — una în Williamsburg, şi alta în Bronx. Cele două neveste ştiu una de alta. Nevasta din Bronx e mai tînără; arc acum aproape şaptezeci de ani. Cînd se plictisea de o nevastă, se ducea să stea la cealaltă. între timp îşi vedea de afacerile lui cu păsări la New Jersey. De la o nevastă are patru copii, iar de la cealaltă şase. Toţi sînt mari acum, dar nu-şi cunosc fraţii şi surorile lor vitrege şi nici nu vor să ştie unii de alţii. îi găseşti pe toţi în cartea de telefon.
— Nu-mi vine să cred.
152

—Mi-a spus-o chiar el. Şi mai ştii ceva? Cînd avea încă vederea bună, citea mult, dar numai cărţile lui Theodore Roosevelt. Le avea pe toate în fiecare din locuinţele sale, şi i-a crescut pe copii în spiritul acestor cărţi.
— Te rog, spuse Wilhelm, slăbeşte-mă cu chestiile astea. Te rog foarte mult…
— îţi spun toate astea, vorbi Tamkin punîndu-şi din nou în funcţiune subtilitatea hipnotică, cu un anume scop. Vreau să vezi cum unii oameni se eliberează de sentimentele lor morbide de culpabilitate şi-şi urmează instinctele. Instinctiv, femeia ştie cum să lovească, distrugîndu-l pe bărbat prin acest sentiment de culpabilitate. Este o distrucţie cu totul specială, şi ea-l blestemă ca să-l facă impotent. De parcă ar spune: „Pînă ce nu-ţi dau eu voie, nu vei mai fi niciodată bărbat”. Dar bărbaţi ca tatăl meu sau domnul Rappaport răspund: „Femeie, ce eşti tu pentru mine?” Dumneata nu poţi deocamdată să faci aşa ceva. Te afli abia la mijloc. Ai dori să-ţi urmezi instinctul, dar eşti prea tulburat. In legătură cu copiii, de pildă…
— Ascultă, îl întrerupse Wilhelm bătînd din picior. Un singur lucru: să n-aduci vorba de băieţi. Las-o baltă!
—Voiam numai să-ţi spun că pentru ei e mai bine aşa decît să vadă certuri în casă.
— Mi-a luat copiii. Wilhelm îşi muşcă buzele. Era prea tîrziu să dea înapoi. Frica îl cuprinse
153
dintr-o dată. Plătesc şi plătesc mereu şi nu-i văd niciodată. Cresc fără mine. Ea îi creşte după chipul şi asemănarea ei. o să mi-i facă duşmani. Mai bine să nu mai vorbim de asta. Tamkin nu se lăsă :
— De ce-o laşi să te chinuiască ? Părăsind-o, o învingi. Nu-i face jocul. Ascultă, Wilhelm, eu încerc să-ţi fac un bine. Vreau să-ţi spun, nu te căsători cu suferinţa. Unii o fac. Se unesc cu ea pentru vecie, dorm şi mănîncă îrnpreună, ca bărbat şi nevastă. Dacă se întîl-nesc cu bucuria, consideră că e un adulter.
Cînd Wilhelm auzi asta, fu silit să admită că vorbele lui Tamkin ascundeau un mare adevăr. Da, se gîndi Wilhelm, suferinţa e singu-rul fel de viaţă de care oamenii sînt siguri, şi dacă o azvîrlă cîteodată, se tem că nu le mai rămîne nimic altceva. El ştie asta. De data asta şarlatanul ştie ce vorbeşte.
Privindu-l pe Tamkin, îşi închipui că vede această mărturie înscrisă pe faţa lui spînă. Da, da, şi el. Printre o sută de minciuni, în sfirşit un adevăr. Să urli ca lupul la fereastră. Dar nimeni nu poate să mai suporte. Toată lumea e atît de sătulă, încît cineva trebuie să strige BUS şi tare acest adevăr, Acest adevăr! Pe urmă Wilhelm se ridică brusc şi spuse :
— Gata, Tamkin, hai înapoi la bursă.
— N-am terminat pepenele.
—Nu face nimic. Ai mîncat destul. Vreau să mă întorc.
154

Doctorul Tamkin împinse către el cele două bonuri de pe masă.
—Cine a plătit ieri? Cred că e rîndul
dumitale.
De abia cînd ieşeau din bufet, Wilhelm îşi aduse aminte perfect că tot el plătise şi cu o zi înainte. Dar nu merita să se certe.
în timp ce mergeau pe stradă, Tamkin repeta mereu că cei sortiţi suferinţei erau cîtă frunză şi iarbă. Şi îi spunea lui Wilhelm:
— In cazul dumitale, sînt optimist. Şi am văzut o lume întreagă de inadaptabili. Cu dumneata sînt speranţe. De fapt, nu vrei să te distrugi. Te zbaţi să nu-ţi înăbuşi simţămm-tele, Wilhelm. îmi dau seama. Şapte la sută din locuitorii acestei ţări se sinucid prin alcoolism. Poate încă trei la sută, prin stupefiante. Cam şaizeci la sută mor de plictiseală. Incă două-zeci la sută şi-au vîndut suflctul diavolului. Rămîne un procent destul de scăzut pentru cei care vor să trăiască. Ăsta e singurul lucru important în lumea noastră. Există doar două clase de oameni. Unii vor să trăiască, dar marea majoritate refuză.
Acest fantastic Tamkin începea să se întreacă pe sine.
— Nu vor, continuă el. Altfel, la ce bun atîtea războaie? Să-ţi mai spun ceva. Dra-gostea de moarte se reduce la un singur lucru;
ei vor să mori şi tu împreună cu ei. Fiindcă te iubesc. Să nu-i înţelegi greşit.
155
Adevărat, adevărat! se gîndea Wilhelm profund mişcat de această revelaţi’e. Cum de ştie toate astea? Cum poate un om să fie în acelaşi timp palavragiu, escroc, impostor si totuşi să înţeleagă atît de bine totul ? Eu cred în ceea ce spune. Simplifică mult – totul. Oame-nii cad ca muştele. Eu încerc să rămîn în viaţă şi mă chinui prea mult. De asta mi se învîrteste capul. Străduindu-te atît, nu faci decît să obţii rezultatul contrar. Oare de la ce punct ar trebui s-o iau de la capăt ? Să mă întorc şi să încerc încă o dată.
Bufetul expres era la numai cîteva sute de metri de bursă şi, în timp ce parcurgea această distanţă, gîndurile lui Wilhelm se întorceau şi ele, pas cu pas, de la consideraţiile generale la problemele de moment. Cu cît se apropia de bursă, cu atît trebuia să se gîndească mai mult la bani.
Trecură pe lîngă cinematograful unde rulau numai jurnale de actualităţi şi unde micii lustragii strigară după ei. Acelaşi bătrîn cu barbă, cu faţa-i de cerşetor bandajată şi picioa-rele subţiri în zdrenţe, cu vechi tăieturi de ziare lipite de cutia viorii ca să demonstreze că odată fusese violonist de concert, arăta cu arcuşul spre Wilhelm spunînd : „Dumneata!” Wilhelm merse mai departe îngrijorat, încercînd să traverseze cît mai repede Strada 72. Era la amîază, iar şuvoiul tumultuos al omenirii se scurgea către Piaţa Columb, unde-i aştepta larg
156

deschisă gura inimii oraşului, iar zgîrie-norii scuipau înapoi focul auriu al soarelui.
Apropiindu-se de faţada de piatră lustruită a noii clădiri a bursei, Tamkin spuse:
—Ăla din uşă nu e domnul Rappaport? Cred că ar trebui să poarte baston alb, dar nu vrea să admită că nu mai vede.
Domnul Rappaport nu se ţinea bine pe picioare; avea genunchii moi şi pantalonii ţinuţi de bretele îi atîrnau de parcă n-ar fi avut nimic în ei.
îl opri pe Wilhelm cu mîna întinsă, fiindcă-l recunoscuse nu se ştie prin ce minune. li porunci cu voce profundă:
— Du-mă la standul cu ţigări de foi.
—Vreţi ca eu…? Tamkin! şopti Wilhelm. Du-l dumneata.
Tamkin scutură din cap.
— Vrea să-l duci dumneata. Nu-l refuza pe bătrîn. Şi îi şopti cu vocea scăzută: Acest minut este un alt exemplu al clipei de faţă. Trebuie să-ţi trăieşti clipa, iar dumneata refuzi. Un om îţi cere ajutorul. Nu te gîndi la bursă. N-o să fugă de-aici. Arată că-l respecţi pe bătrîn. Hai, acesta-i principalul.
— Du-mă, spuse din nou bătrînul negustor de pui.
Plictisit, Wilhelm se strîmbă la Tamkin. Apucă apoi cotul osos, dar parcă lipsit de viaţă al bătrînului.
157
— Hai să mergem, spuse el. Sau, mai bine, asteptaţi puţin, să mă uit întîi pe tablă să văd ce se întîmplă.
Dar Tamkin îl şi pornise pe domnul Rappaport. Acesta mergea, şi din mers îl certă pe Wilhelm:
— Nu mă lăsa în mijlocul trotuarului. Mi-e frică să nu mă răstoarne cineva.
— Hai să mergem. Veniţi.
Şi îl îndemnă înainte, în timp ce Tamkin intră la bursă.
Pe Broadway, şuvoiul de oameni şi vehicule părea să se prelingă din ceruri, de acolo de unde veneau razele fierbinţi ale soarelui. Dinspre răsuflătorile metroului se ridicau mirosuri tari de piatră încinsă.
— Huliganii ăştia cu caşul la gură mă îngrijorează. Mi-e frică de puştii portoricani şi de tinerii care se droghează, spuse domnul Rappaport. Sînt puşi pe harţă.
— Mie-mi spuneţi ? M-am dus la cimitir şi am găsit banca de piatră de la mormîntul mamei spartă. Le-aş fi sucit gîtul pentru asta. La ce tutungerie mergeţi ?
— Pe partea cealaltă a străzii. Firma aceea „La Magnita”, chiar lîngă automat.
— De ce nu la tutungeria de pe partea asta?
— N-au marca pe care o fumez eu, de-asta. Wilhelm înjură, dar pe înfundate.
— Ce spui?
158

— Taxiurile astea păcătoase, spuse Wilhelm. Parcă ar vrea să ne calce pe toti.
Intrară în magazinul răcoros, parfumat. Cu mare grijă, domnul Rappaport îşi aşeză trabucurile lungi în diferite buzunare, în timp ce Wilhelm îl înjura în gînd: Hai mai repede, bătrîn păcătos. Ce mai cîrcotaş! Nimic nu-i place! Toţi trebuie să-l servească. Rappaport nu-i oferi lui Wilhelm nici un trabuc, dar arătîndu-i unul spuse:
— Ce zici de mărimea ăstora, ai ? Sînt ţigări din care fuma Churchill.
Abia dacă se ţine pe picioare, se gîndea Wilhelm. li cad pantalonii fiindcă nu mai are carne pe el. E aproape orb, zbîrcit tot, dar cîştigă încă bani la bursă. Trebuie să fie căp-tuşit cu parale. Şi pot să jur că nu le dă o leţeaie copiilor. Unii dintre ei trebuie să aibă cam cincizeci de ani. De asta există bărbaţi în puterea vîrstei care par totuşi copii. El e stă-pînul banilor. Gîndeşte-te doar: Cine stăpî-neşte totul ? Bătrîni ca el. Fără nevoi. Nu au nevoi, aşa că au tot ce le trebuie. Eu am nevoie, şi n-am un ban. Ar fi prea frumos altfel.
— Sînt mai bătrîn decît Churchill, spuse Rappaport.
Acum avea chef de vorbă! Dar dacă-l întrebai ceva la bursă nu se ostenea să-i răspundă.
— Fără îndoială, spuse Wilhelm. Hai să mergem.
159
— Şi mie mi-a plăcut să lupt, ca şi lui Churchill, spuse bătrînul. După ce le-am tras o mamă de bătaie spaniolilor, am intrat în marină. Ei, pe vremea aceea nu-mi păsa. Ce-aveam de pierdut? Nimic. După bătălia de la San Juan, Teddy Roosevelt în persoană m-a trimis la plimbare de la locul cu pricina.
— Fiţi atent la bordură, spuse Wilhelm.
— Eram curios şi voiam să văd ce se mai întîmplă. N-aveam nici o treabă, dar am luat o barcă şi m-am dus pe plajă. Doi dintre băieţii noştri erau morţi, acoperiţj cu steagul american ca să nu-i mănînce muştele. Aşa că i-am zis băiatului care era de santinelă: „la să-i vedem pe băieţi. Vreau să ştiu şi eu ce s-a petrecut aici”. Şi el zicc: „Nu”. Dar pînă la urmă l-am convins. Aşa că a dat la o parte steagul şi i-am văzut, înalţi, amîndoi nişte domni, cu cizme. Erau foarte înalţi. Şi amîndoi cu mustăţi lungi. Băieţi din înalta societate. Cred că pe unul dintre ei îl chema Fish, de pe undeva din Hudson, o familie foarte bine. Cînd mă uit în sus, cine stătea lîngă mine? Teddy Roosevelt, cu pălăria în mînă, uitîndu-se la băieţi, singurii care au murit acolo. Pe urmă îmi spune: „Ce caută marina aici ? Ai primit vreun ordin ?” „Nu, să trăiţi” — zic eu. „Atunci, şterge-o de pe plajă.”
Bătrînul Rappaport era foarte mîndru de această amintire.
160

— Tot ce spunea era scurt, clar şi precis. Grozav mai ţin la Teddy Roosevelt, spuse el. Ţin la el!
Ah, cum sînt şi oamenii! Aproape că nu mai e printre noi, viaţa i s-a dus, dar Roosevelt a ţipat la el şi de asta tine la el. Cred că şi asta-i dragoste. Wilhelm zîmbi. Probabil că restul poveştii lui Tamkin era adevărat -despre cei zece copii, cele două neveste şi cartea de telefon.
Spuse cu voce tare:
— Hai mai repede, domnule Rappaport.
Şi-l grabi pe bătrîn, ţinîndu-l de cotul mare şi găunos ; îl ţinea strîns prin ţesătura subţire a hainei. Reintrînd în sala bursei, unde în lumina puternică rolele se învîrteau cu un răpăit de tobă pe tablele de lemn, semănînd mai mult ca oricînd cu un teatru chinezesc, Wilhelm îşi încordă privirea să vadă tabla.
Cotele de la slănină nu-i păreau cunoscute. Suma aceea nu putea fi slănină! Te pomeneşti că au pus cifrele într-o rubrică greşită. Urmări linia pînă la capăt. Coborîse la nouăsprezece cenţi, adică cu douăzeci de puncte mai puţin ca la amiază, lar secara ? Scăzuse la cota iniţială, aşa că pierduseră ocazia de a vinde în avantaj.
Bătrînul domn Rappaport îi comandă lui Wilhelm:
— Citeşte-mi cotele grîului.
— Lăsaţi-mă-n pace o clipă, spuse el, şi-şi feri faţa cu braţul.
161
îl căuta pe Tamkin, capul chel al lui Tamkin, sau Tamkin cu pălăria de pai cenuşie cu pan-glică de culoarea ciocolatei. Nu-l văzu nicăieri. Unde putea fi ? Locurile lor de lîngă Rowland erau ocupate de alţii. Se îndreptă spre locul unde stătuse mai înainte domnul Rappaport şi zgîlţîi spătarul scaunului, pînă ce noul ocu-pant, un roşcovan cu o faţă îngustă, hotărîtă, se aplecă să-i facă loc fără să-i cedeze scaunul.
— Unde e Tamkin ? îl întrebă Wilhelm pe Rowland.
— Nu ştiu. S-a întîmplat ceva ?
—Trebuie să-l fi văzut. S-a înapoiat de curînd.
— Nu ştiu. Nu l-am văzut.
Wilhelm căută după un creion în buzuna-rul de sus al hainei şi începu să calculeze. Degetele îi amorţiseră şi, în agitaţia sa, îi era teamă să nu se încurce la zecimale, aşa că verifică scăderile şi înmulţirile ca un şcolar la examen. Inima lui, obişnuită cu multe soiuri de crize, era cuprinsă acum de o panică necu-noscută. Aşa cum se temuse, era la pămînt. Nici nu mai era nevoie să-l întrebe pe directorul neamţ. Putea să vadă şi singur că maşina electronică ce ţinea socotelile îl eliminase din competiţie. Probabil că directorul ştiuse de la început că Tamkin nu e om de încredere, şi ar fl putut să-l avertizeze. Dar nu voia să se bage.
— Ai pierdut ? îl întrebă domnul Rowland. lar Wilhelm răspunse destul de liniştit:
162

— Putoa să fie şi mai rău.
Băgă bucata de hîrtie în buzunar, acolo unde erau mucurile de ţigări şi pacheţelele cu pilule. Minciuna îi fu de ajutor, deşi o clipă se temu că va începe să plîngă. Dar se încordă şi efortul îi provocă o durere violentă, unjunghi în piept, ca atunci cînd simţi un gol sub clavi-culă. Nici bătrînul rege al orătăniilor, care între timp aflase de scăderea secarei si a slă-ninei, nu-i spuse că era o catastrofă.
— o cădere momentană. Nimic grav, spuse el, rămînînd stăpîn pe sine.
Nevoia de a plînge, ca un necunoscut din mulţime, îl împingea, îl înghiontea pe la spate, şi Wilhelm nu îndrăznea să se întoarcă. Isi spuse : N-am să plîng în faţa ăstora. Să mă ia dracu’ dacă izbucnesc în plîns în faţa lor ca un puşti, deşi n-o să mă mai vadă probabil niciodată. Nu! Nu! Şi totuşi, lacrimile neplînse băteau la poarta ochilor şi-şi cereau dreptul să iasă, iar Wilhelm arăta ca un om gata să se înece. Dar cînd i se adresa cineva, răspundea foarte clar. Incerca să vorbească ţanţoş.
— …pleci ? îl auzi pe Rowland întrebîndu-l.
— Poftim ?
— Credeam că pleci şi dumneata. Tamkin spunea că în vara asta se duce să-şi petreacă vacanţa în statul Maine.
—A, dacă plec?
Wilhelm nu mai aşteptă altă întrebare şi se duse să-l caute pe Tamkin la toaleta pentru
163
bărbaţi. în faţă era camera unde se afla mecanismul care punea în funcţiune cifrele de pe tablă. Bîzîia şi sfirîia ca nişte păsărele mecanice, iar tuburile sclipeau în întuneric. Nişte oameni de afaceri stăteau de vorbă la toaletă cu ţigările în mînă. De după uşă se vedea o pălărie cenuşie de pai cu o panglică de culoarea ciocolatei.
— Tamkin, spuse Wilhelm încercînd să iden-tifice picioarele care apăreau pe sub uşă. Tamkin, eşti înăuntru ? urmă el înăbuşindu-şi mînia. Răspunde-mi. Sînt eu, Wilhelm.
Pălăria dispăru, se auzi zăvorul şi dină-untru ieşi un necunoscut care-l privi agasat.
— Dumneata vrei să intri ? spuse unul dintre cei care aşteptau, atrăgîndu-i astfel atenţia lui Wilhelm că trecuse peste rînd.
— Eu ? Nu, spuse Wilhelm. Caut pe cineva. Furios peste măsură, îşi spuse că Tamkin trebuia să-i dea cel puţin două sute de dolari, partea lui din depunerea iniţială. Şi asta, înainte să ia trenul spre Maine. înainte să apuce să cheltuiască vreun ban pentru vacanţa lui – mincinosul! Am intrat în tărăşenia asta ca parteneri egali.
164

Capitolul VII
Eu eram cel călărit; eu îl duceam pe Tamkin în spinare şi îmi închipuiam că lucrurile stau invers. Pe lîngă Margaret îmi trebuia acum şi el în spinare. Uite aşa mă călăresc toţi, apucîndu-mă cu ghearele şi dînd din copite. Vor să mă rupă, să mă calce în picioare şi să-mi frîngă oasele.
Din nou violonistul bătrîn şi cărunt arătă cu arcuşul spre Wilhelm, în timp ce acesta trecea pe lîngă el. Wilhelm nu-i dădu nimic de pomană, prefăcîndu-se că nu bagă de seamă piaza rea. Se strecură greoi printre maşini şi, intrînd în hotel, se repezi cu paşii lui sprinteni pe scara care ducea la mezanin, împodobită cu oglinzi întunecate, care estompau defectele oamenilor. Din hol îi telefonă lui Tamkin în cameră şi, văzînd că nu răspunde nimeni, luă liftul. o femeie de vreo cincizeci de ani, fardată, cu o capă de vizon, ţinea în lesă trei căţeluşi minusculi, creaturi astenice cu ochi negri ieşiţi din orbite, cu trupul ca nişte cerbi pitici, cu picioarclc cît crenguţele. Era estoniana cea excentrică, aceea care fusese mutată împreună cu cîinii la etajul doisprezece. Şi ea îl recunoscu pe Wilhelm.
165
— Sînteţi fiul doctorului Adler, spuse ea. Ţeapăn, Wilhelm încuviinţă printr-o încli-nare a capului.
— Sînt bună prietenă cu tatăl dumitale. El stătea într-un colţ, evitîndu-i privirea,
iar ea îşi închipuia că o făcea intenţionat, din
snobism, şi îşi propuse să-i menţioneze docto-
rului incidentul.
Căruciorul cu lenjerie era chiar în faţa uşii
lui Tamkin şi cheia cameristei se vedea în
broască.
— Doctorul Tamkin a fost aici ? o întrebă el.
— Nu, nu l-am văzut.
Totuşi, Wilhelm intră să arunce o privire prin cameră. Examină fotografiile de pe masă, încercînd să identifice în diferitele chipuri pe oamenii bizari care populau poveştile lui Tamkin. Sub antena de televizor cu cele două coarne lungi, subţiri, erau stivuite volume mari şi grele. Citi titlul unuia: Ştiinţă şi sănă-tate; mai erau multe cărţi de poezie. File din Gazeta Wall Street-‘aî.vii spînzurau în dezordine de pe noptieră, ţinute de greutatea carafei pline cu apă. La picioarele patului era un halat de baie cu dungi albe şi roşii, şi o pijama scumpă de pînză fină. Camera era cît o cuti-oară, dar de la fereastră vedeai fluviul pînă spre pod, şi în partea cealaltă pînă la Hoboken. In faţa ochilor totul era profund, azuriu, mur-dar, complex, cristalin, ruginit, se vedeau scheletele roşii ale noilor blocuri ridicate pe
166

colinele din NewJersey, transatlanticele enorme din radă, macaralele de care atîrnau bărbi încîlcite de parîme. Fluviul pătrundea pînă aici, cu mirosul sărat al fluxului, impregnînd totul. Din toate părţile se auzeau sunete de pian şi voci de bărbaţi şi femei cîntînd game şi arii de operă, toţi deodată, amestecîndu-se cu gunguritul porumbeilor de sub streaşină. Din nou Wilhelm ridică receptorul telefonului.
— Vreţi să-mi spuneţi dacă doctoml Tamkin este în hol? întrebă el.
Cînd telefonista îi spuse că Tamkin nu era acolo, Wilhelm o rugă să-i dea legătura cu taică-su, dar nici doctorul Adler nu era în cameră.
— Vă rog, daţi-mi maseurul. Vă rog, sala de masaj. Nu mă înţelegeţi ? Sala de cultură fizică pentru bărbaţi. Da, la domnul Max Schilper, de unde vreţi să ştiu cum îi zice sălii?
Pe urmă se auzi o voce străină:
—ToctorulAdler?
Era fostul boxer ceh cu nasul şi urechile deformate, care era ajutor de maseur şi le dădea clienţilor la intrare săpun, cearceafuri şi sandale cu tălpi de lemn. Vocea tăcu. Se lăsă o tăcere fără sfirşit. Wilhelm ciocăni în receptor cu unghiile, fluieră, dar nu-i răspunse nici maseurul, nici telefonista.
Camerista îl observă între timp, bănuitoare că examinează cutiile cu pilule de pe masa lui Tamkin. Lui Wilhelm i se cam terminaseră
167
pilulele de Fenafen şi că-uta ceva cu care să le înlocuiască. Tnghiţi totuşi o pilulă dintr-ale sale, ieşi din cameră şi chemă liftul. Se îndreptă spro sala de cultură fizică, Prin ferestrele abu-rite văzu imaginea bazinului cu unde verzui clipocind chiar sub treapta cea mai de jos a scării. Dînd la o parte perdelele, intră în vestiar. Doi bărbaţi înfăşuraţi în prosoape jucau ping-pong. Nu prea ştiau să joace şi mingea sălta pînă-n tavan. Negrul de la toaletă lustruia pantofii, Nu-l cunoştea pe doctorul Adlor după nume, aşa că Wilhelm coborî în camera de masaj. Pe mese erau întinşi bărbaţi goi. Camera nu era prea luminată, era foarte cald şi sub cercurile de lumină albă şi lăptoasă ale becurilor luceau trupuri palide. Pe pereţi erau agăţate calendare cu poze de fete drăguţe, îmbrăcate sumar. Chiar pe prima inasă văzu întins un bărbat cu o barbă pătrată şi picioare scurte, bine legat şi plin de păr negru. Ţinea ochii închişi, savurîndu-şi voluptatea. Putea să fie un rus ortodox. Infăşurat într-un cear-ceaf, lîngă el aştepta un altul, proaspăt băr-bierit şi roşu după baia de aburi. Avea o faţă mare, fericită şi părea picrdut în cine ştie ce reverie. Apoi urma un atlet cu o musculatură superbă, puternic şi tînăr, cu un trup alb, zdravăn şi cu un zîmbet oarecum mînios înti-părit pe faţă. Doctorul Adler era întins pe cea de a patra masă, şi Wilhelm se aplecă asupra corpului palid şi puţintel al tatălui său.
168

Coastele erau înguste şi mici, burta rotundă, albă şi proeminentă, părînd să aibă o existenţă aparte, independentă. Pulpele erau descăr-nate, braţele aveau muşchii lăsaţi, iar gîtul era plin de creţuri.
Maseurul, îmbrăcat numai în maiou, se aplecă şi-i şopti la ureche:
— A venit fiul dumneavoastră.
Cînd doctorul Adler deschise ochii, primul lucru pe care-l văzu fu faţa lui Wilhelm. Citi pe ea tulburare şi, ca un reflex instmetiv, încercă să înlăture pericolul contagiunii, spunînd senin:
— Va să zică, mi-ai ascultat sfatul, Wilky?
— Ah, tată! spuse Wilhelm.
— Să înoţi un pic şi să-ţi faci masaj.
—Ai primit biletul meu? spuse Wilhelm.
— Da, dar mă tem că va trebui să apelezi la altcineva, fiindcă eu nu te pot ajuta. Nu mi-aş fi închipuit că stai atît de prost cu flnan-ţelc. Cum de s-a întîmplat? N-ai pus nimic de o parte?
—Ah, tată, te rog, îl imploră Wilhelm aproape împreunîndu-şi mîinile.
— Imi pare rău, spuse doctorul, te rog să mă crezi. Dar am adoptat o anumită conduită. Am cugetat asupra ei, sînt convins că este cea mai nimerită şi, ca atare, nu vreau s-o schimb. N-ai fost chibzuit. Ce s-a întîmplat?
— Multe. Foarte multe. De toate. Aveam eu nişte bani, dar m-am purtat ca un prost.
169
— Ai făcut speculaţii ? î-ai pierdut ? E ceva în legătură cu Tamkin? Ţi-am spus, Wilky, nu te baza pe Tamkin. Dar nu m-ai ascultat… Bănuiesc eu…
— Da, tată, i-am încredinţat banii. Doctorul Adler îşi lăsă braţul în mîinile maseurului, care tocmai îl imgea cu ulei aromat.
— I-ai încredinţat banii ? Şi te-a înşelat ?
—De fapt… Wilhelm aruncă o privire maseurului, dar acesta părea cufundat în lucrul său; probabil că nu obişnuia să tragă cu ure-chea. Am făcut-o, recimosc. Trebuia să te ascult.
— In sfirşit, nu vreau să-ţi amintesc de cîte ori te-am avertizat. Trebuie să fie foarte dureros.
— Da, tată, aşa e.
— Nu ştiu de cîte ori trebuie să te frigi cu ciorbă ca să înveţi să sufli şi-n iaurt. Veşnic aceleaşi greşeli.
— Sînt de acord, spuse Wilhelm, cu dispe-rarea înscrisă pe faţă. Ai dreptate, tată. Fac aceleaşi greşeli şi mă frig mereu. Parcă… Sînt un prost, tată, şi nu ştiu cum, parcă nu pot să respir. Mă ţine ceva în piept şi simt că mă înăbuş. Nu pot să-mi recapăt răsuflarea.
Privea fix la goliciunea tatălui său. Deodată îşi dădu seama că doctorul Adler se străduia să nu-şi iasă din sărite. Era pe punctul de a exp^oda. Wilhelm facu o mutră lungă şi spuse :
— Nimănui nu-i convine ghinionul, nu-i aşa,tată?
170

— Aha! Acum se cheamă că e ghinion. Cu un minut înainte era prostie.
—E prostie… cîte puţin din amîndouă. E adevărat că nu-mi intră o dată în cap… Dar totuşi…
— Nu vreau să ascult nici un fel de amă-nunte, spuse tatăl său. Şi aş vrea să înţelegi că sînt prea bătrîn ca să preiau noi respon-sabilităţi. Sînt prea bătrîn. Şi cei care nu vor decît să aştepte ajutor… n-au decît să aştepte. Deşi, ar fi cazul să renunţe.
— Nu e vorba numai de bani – mai sînt şi alte lucruri pe care un tată le poate da unui fm.
îşi ridică ochii cenuşii şi nările îi vibrară cu o expresie de suferinţă şi chemare care-l înverşunară şi mai mult pe taică-su.
Bătrînul încercă să-l prevină:
—Ascultă, Wilky, îmi pui prea mult răb-darea la încercare.
— N-aş vrea să te enervez. Dar un cuvînt din partea ta, doar un cuvînt, mi-ar fi de ajuns. Niciodată nu ţi-am cerut prea mult. Dar n-ai pic de milă, tată. Nu vrei să-mi dai nici bucăţica pe care ţi-o cerşesc.
în clipa aceea înţelese că reuşise să-l înfurie de-a binelea pe taică-su. Doctorul Adler încercă să spună ceva, pe urmă se ridică şi-şi adună cearceaful în jurul trupului. Deschise gura mare, strîmbă, ca un hău întunecat, şi-i spuse lui Wilhelm:
171
— Vrei să devii crucea mea. Ei bine, n-am de gînd să port nici o cruce. Mai degrabă te las să crăpi, Wilky, decît să ajungi un calvar pentru imne!
— Tată, ascultă ! Ascultă-mă!
— Pleacă de-aici. E un adevărat chin chiar şi să mă uit la tine, tontălăule ! strigă doctorul Ădler.
Wilhelm simţi cum i se urcă sîngele la cap, că-l cuprinde o furie egală cu cea a tatălui său, dar pe urmă îi trecu şi rămase la fel de neajutorat, pradă nenorocirii sale. Spuse ţea-păn, cu un formalism bizar:
— O.K., tată. Cred că ajunge. Cam asta am avut să ne spunem.
Şi plecă cu acelaşi pas greoi, ieşind pe uşa care dădea spre piscină şi baia de aburi, şi urcînd obosit cele două etaje interminabile pînă la parter. Apoi luă din nou liftul pînă la mezanin. întrebă la recepţie de doctorul Tamkin. Un funcţionar îi spuse :
— Nu, nu l-am văzut. Dar cred că aveţi ceva în casetă.
— Pentru mine ? la să văd, spuse Wilhelm, şi citi un mesaj din partea soţiei sale.
Pe hîrtie scria: „Doamna Wilhelm roagă să telefonaţi. Urgent”.
De cîte ori primea un mesaj urgent de la soţia sa, îl fulgera o teamă cumplită să nu se fi întîmplat ceva cu copiii. Alergă în cabina telefonică, răsturnă pe raftul îngust de oţel
172

de sub telefon tot mărunţişul din buzunare şi fbrmă numărul.
— Da? auzi vocea soţiei sale. Forfecuţa lătra în salon.
— Margaret ?
— Da,bună.
Niciodată nu schimbau alt fel de salut. li recunoştea imediat vocea.
— Copiii sînt bine, sănătoşi ?
— Sînt afară, cu bicicletele. De ce să nu fie bine ? Forfecuţă, taci din gură!
—M-a speriat telefonul tău, spuse el. Aş vrea să nu mai întrebuinţezi atît de des cuvîntul „urgent”.
— Aveam să-ţi spun ceva.
Vocea ei familiară, inflexibilă, trezi în el un fel de foame nebună, nu de Margaret, cît de tihna pe care o cunoscuse odată.
— Mi-ai trimis un cec predatat, spuse ea. N-am să îngădui una ca asta. Ai întîrziat şi aşa cinci zile după întîi. Cecul tău poartă data
de douăsprezece.
— Ei bine, n-am bani. Nu am, pur şi simplu, Nu poţi să mă bagi la închisoare pentru asta. Dacă fac rost de ci pînă la douăsprezece, se cheamă ca am noroc.
— E de preferat să faci rost, Tommy, spuse
ea.
—Da? Şi de ce, mă rog? la spune-mi, de
dragul cui? Ca să spui minciuni despre mine în dreapta şi-n stînga? Tu…
173
Ea i-o tăie scurt.
— Ştii pentru ce. Trebuie să-i cresc pe băieţi. Wilhelm începu să năduşească în cabina strîmtă. Capul îi căzu în piept şi ridică din
umeri în timp ce aranja mecanic monedele după mărime.
— Mă zbat cît pot, spuse el. Am avut ghinion. De fapt, un ghinion atît de mare încît nu m-am dezmeticit încă. Nici nu ştiu ce zi e astăzi. Nu mă pot gîndi la nimic. Mai bine nici nu încerc. Azi a fost o zi cumplită, Margaret. Să dea Dumnezeu să nu mai trec niciodată printr-o astfel de zi. Să ştii că nu mint. Aşa că astăzi nu vreau să mă gîndesc. Mîine o să stau de vorbă cu nişte amici. Unul e director comer-cial. Celălalt e de la televiziune. Dar nu ca să
joc, adăugă grăbit. Vreau să aranjez o afacere cu el.
— Vorbe goale, Tbmmy, spuse ea. Ar trebui să cîrpeşti într-un fel relaţiile cu societatea Rojax. Ei te-ar angaja din nou. E timpul să nu te mai porţi ca un puşti.
— Ce vrei să spui ?
— Ei bine, vorbi ea cu vocea măsurată şi inflexibilă, ai încă mintea unui puşti. Dar nu mai merge la vîrsta ta. în fiecare zi ai vrea s-o iei de la capăt. Dar peste optsprezece ani ieşi la pensie. Nimeni nu mai vrea să anga-jeze un începător la vîrsta ta.
— Ştiu. Dar de ce e nevoie să fii atît de aspră? Nu pot să mă tîrăsc în genunchi în
174

faţa lor. Şi, de fapt, n-ai de ce să fii atît de aspră. Nu ţi-am făcut nici un rău.
— Tommy, trebuie să mă ţin tot timpul după tine ca să-ţi cer banii pe care, de fapt, mi-i datorezi, şi detest asta.
Detesta de asemenea să i se spună că are o voce aspră.
— Incerc să mă controlez, adăugă ea. o vedea în faţa ochilor, cu şuviţele cărunte tăiate scurt şi egal în jurul feţei drăguţe, hotărîte. Se mîndrea că e obiectivă. Nu suportăm, se gîndea el, să spunem lucrurilor pe nume. Chiar dacă trebuie să plătim cu sînge. Chiar cu preţul vieţii unui om. Este calea celor slabi, liniştiţi şi drepţi. Şi pe urmă – pac ! te pocnesc de-ţi sar ochii!
— Să mă întorc la Rojax? Ar trebui să mă tîrăsc pentru asta. Şi-apoi, n-au nevoie de mine. După atîţia ani, ar fi trebuit să mă avanseze. Cum să vă întreţin pe voi trei şi să trăiesc şi cu numai cu jumătate din regiune ? Şi de ce să încerc numai eu, cînd tu nu vrei să ridici un deget măcar ? Te-am lăsat să studiezi, nu-i aşa? Pe atunci spuneai…
Ridicase vocea. Ei nu-i conveni şi-l întrerupse.
— M-ai înţeles greşit, spuse ea.
— Inţelege odată că mă omori. Nu poţi să fii chiar atît de inconştientă. „Să nu ucizi!” Nu-ţi mai aminteşti de porunca din Biblie ?
— Baţi cîmpii, spuse ea. Cînd o să te calmezi, lucrurile o să-ţi apară în altă lumină. Am încredere în talentul tău de a cîştiga bani.
175
—Margaret, nu-ţi dai seama de situatie. Va trebui să-ţi iei un serviciu.
— Imposibil. Nu pot să las doi copii mici de capul lor.
—Nu mai sînt nişte ţînci, spuse Wilhelm.
Tommy are paisprezece ani, Paul împlineşte zece.
— Ascultă, spuse Margaret cu glas ponderat, cum vorbea de obicei. Nu mai putem discuta dacă urli în felul ăsta, Tommy. Copiii sînt la o vîrstă periculoasă. Sînt doar atîtea bande de delincvenţi minori – şi de vină e faptul că părinţii lucrează sau sînt despărţiţi.
încă o dată îi amintea că ol îi părăsise. Ea rămăsese să-i crească pe copii, iar el trebuia să-şi plătească preţul libertăţii.
Libertate ! gîndi cu amărăciune crescîndă. Gust de cenuşă în gură, nu libertate. Dă-mi copiii! Sînt şi ai mei. Oare tu eşti femeia cu care am trăit? vru să spună. Ai uitat că am împărţit atîta vreme patul ? De ce trebuie să te porţi cu mine astfel, fără milă?
Ar fi mai uşor dacă s-ar întoarce la Margaret- şi, de fapt, asta voia ea să-l facă să simtă.
—Eşti nenorocit? spunea ea. Dar ai meritat-o.
Şi el nu se putea întoarce la ea, aşa cum nu-i putea ruga pe cei de la Rojax să-l angajeze din nou. Chiar dacă l-ar fi costat viaţa, tot nu putea. Margaret îi ruinase fericirea cu Olive.
176

îl lovise, îl zdrobise, voia să-i fure şi ultima picătură de viaţă.
— Margaret, vreau să te gîndeşti din nou la un serviciu. Ţi-ai luat licenţa. De ce ţi-am plătit taxele ?
— Pentru că atunci părea practic. Dar nu e. Băieţii în creştere au nevoie de autoritatea părinţilor şi de un cărnin.
El o imploră:
— Margaret, înţelege-mă. S-ar cuveni. Nu mai ştiu ce sa fac şi simt că mă sufoc. Cred că nu vrei să fii răspunzătoare pentru distru-gerea unui om. Trebuie să cedezi. Simt că înnebunesc.
Faţa i se lăţise. Izbi cu pumnul în metalul şi în lemnul şi în cuiele din pereţii cabinei.
— Lasă-mă să răsuflu. Dacă mor, ce-o să se întîmple ? Şi mai e ceva ce nu pot să înţeleg la tine. Cum poţi să tratezi astfel pe un om cu care ai trăit atît? Care ţi-a dat ce avea mai bun? Care a încercat? Care te-a iubit?
Nurnai pronunţînd cuvîntul iubire, şi începu să tremure.
—Aha, spuse ea cu răsuflarea tăiată. Ajungem şi la asta. Ce ţi-ai închipuit? Că totul o să meargă ca pe roate? Ştiam eu că aici vrei să ajungi.
Probabil că nu voise să-i răspundă atît de brutal, dar suferise mult şi acum nu putea să nu-l chinuiască şi să-l facă să sufere cum sufe-rise şi ea.
177
El izbi din nou în perete, de data asta cu încheieturile degetelor, iar în plămîni îi mai rămăsese doar atît aer cît să vorbească în şoaptă, fiindcă inima părea că vrea să-i iasă dln piept cu bătăi înfiorătoare. Se ridică şi dădu din picioare în despărţitura strîmtă.
— N-am făcut întotdeauna tot ce mi-a stat în putinţă ? urlă el, deşi în urechile sale vocea îi răsună slabă şi pierită. Trebuie numai să dau şi să nu primesc nimic în schimb? Nu există lege care să pedepsească ce faci, dar ceca ce faci e o crimă. In faţa lui Dumnezeu -şi nu glumesc. In faţa lui Dumnezeu! Odată şi odată băieţii vor afla.
Pe un ton ferm, egal, Margaret îi spuse ;
— Nu suport să ţipi la mine. Cînd o să poţi vorbi normal şi o să ai să-mi spui ceva raţional, am să te ascult. Dar nu acum. Şi închise telefonul.
Wilhelm încercă să smulgă aparatul din perete. Scrîşnind din dinţi, trase de cutia neagră cu degetele înnebunite, ţipînd. Pe urmă văzu o doamnă mai în vîrstă uitîndu-se speriată prin uşa de sticlă, şi atunci ieşi în fugă din cabină, lăsînd tot mărunţişul pe raft. Coborî repede scările şi ieşi în stradă.
Pe Broadway era încă după-amiază, şi aerul cald, vaporos zăcea nemişcat sub spiţele de plumb ale soarelui, iar în faţa măcelăriilor şi zarzavageriilor se vedeau urme de paşi întipă-rite în rumeguş, lar marea, marea mulţime,
178

şuvoiul nesfirşit al milioanelor aparţinînd tuturor raselor şi tuturor neamurilor se scur-gea, se înghesuia, oameni de toate vîrstele, de toate inteligenţele, posesori ai tuturor secre-telor omeneşti, vechi şi viitoare, pe fiecare faţă zugrăvită esenţa unui motiv sau a unui simbol – muncesc, cheltuiesc, caut, desenez, iubesc, mă agăţ, ţin, cedez, invidiez, aspir, dispreţuiesc, mor, ascund, ureau. Repede, mai repede decît poate omul să numere. Trotuarele erau mai late decît drumurile; strada însăşi era imensă, strălucea şi mişuna de oameni, iar lui Wilhelm i se părea că pulsează pînă la ultimele limite ale suferinţei. Şi deşi soarele semăna cu o ţesătură rară, apăsarea lui, pe care o simţea fizic, îl făcu să se simtă ca beat.
o să divorţez orice ar fi, îşi jură el. Cît despre tata… cît despre tata… va trebui să vînd maşina şi să plătesc hotelul. Va trebui să mă tîrăsc în genunchi pînă la Olive şi să-i spun: „Nu mă părăsi. N-o lăsa să cîştige, Olive!” Şi se gîndea mai departe: Am să încerc s-o iau de la capăt cu Olive. De fapt, trebuie. Olive mă iubeşte, Olive…
După un şir de limuzine, aproape de coti-tură i se păru că-l vede pe doctorul Tamkin. Bineînţeles că se înşelase atunci cînd văzuse pălăria cu panglică de culoarea ciocolatei şi nu voia să repete aceeaşi greşeală. Dar cine putea fi dacă nu Tamkin omul care vorbea atît de convins, cu umerii lui ascuţiţi, cu cineva
179
în faţa salonului de pompe funebre ? Uite ce înmormîntare mare. Căută să doscopere faţa cunoscută sub borul cenuşiu întunecat, la modă. Erau două maşini deschise pline cu flori şi un poliţist încerca să facă loc pentru trecători. Chiar acolo nu era oarc blestematul de Tamkin, vorbind cu faţa-i solemnă şi gesticulînd cu mîna răsfirată ?
— Tamkin! ţipă Wilhelm, înaintînd. Dar fu împins la o parte de un poliţist care-şi ţinea bastonul de ambele capete, ca un tăvălug. Wilhelm fu îndepărtat şi atunci îl înjură încet pe poliţistul care continua să-l împingă înapoi, înapoi, în burtă şi în coaste, spunînd: „Circu-laţi, vă rog”, cu faţa roşie şi transpirată, cu sprîncenele ca o blana roşcovană. Wilhelm îi spuse de sus:
— N-ar trebui să împingeţi oamenii.
Poliţistul n-avea de fapt nici o vină. Primise ordinul să facă loc. Wilhelm era împins înainte de mulţime. Strigă din nou:
— Tamkin!
Tamkin însă dispăruse. Sau, mai degrabă, acum era el însuşi împins de pe stradă în templu. înghesuiala înceta înăuntru, unde era întuneric şi răcoare. Aerul condlţionat îi zvînta faţa, pe care şi-o ştergea mereu cu batista ca să nu-l mai mănînce sudoarea. Suspină auzind notele orgii care se zbuciuma şi palpita prin nenumăratele ei tubuleţe şi se uită la oamenii din strane. Bărbaţii în costume sobre şi cu
180

pălării negre intrau şi ieşeau pe podeaua pardosită cu plută, înaintînd pe coridorul dintre bănci. Albul vitraliilor era ca sideful, albastrul părea o panglică de catifea.
Chiar dacă Tamkin era afară, se gîndi Wilhelm, n-am decît să-l aştept aici unde e răcoare. Ce ciudat, nu mi-a spus că se duce azi la o înmormîntare. Dar aşa e el.
Peste cîteva minute îl uitase pe Tamkin. Stătea lîngă perete împreună cu ceilalţi şi privea la sicriu şi la şirul de oameni care se mişcau încet, privind faţa celui mort. Pe urmă intră şi el în şir şi încet, încet, pas cu pas, inima bătîndu-i neliniştită, înfricoşată dar parcă îmbogăţită, se apropie de sicriu şi, la rîndul lui, se opri şi aruncă o privire în jos. Răsuflarea i se opri cînd privi spre mort, faţa îi tresări, iar în ochi îi sclipiră lacrimi.
Mortul era cărunt. Pe frunte îi atîrnau doi cîrlionţi de păr cărunt. Dar nu era bătrîn. Avea o faţă lungă, nasul osos, puţin întors la vîrf. Sprîncenele erau ridicate de parcă rămă-sese cufundat într-o cugetare perpetuă. Iată-l la capăt, după toate nenorocirile şi distracţiile vieţii, cînd trupul nu mai era trup. Wilhelm se simţi atît de impresionat de această expresie meditativă, încît nu se putea urni din loc. In ciuda groazei şi a înţepăturilor în inimă, nu se putea hotărî să plece. Se dădu la o parte şi rămase lîngă sicriu; ochh i se umplură în tăcere de lacrimi şi, printre ele, continuă să-l
181
privească pe mort, în timp ce oamenii din şir înaintau cu privirile plecate pe lîngă sicriul învelit în satin, către locul unde erau depuşi crinii, liliacul, trandafirii. Cu o mare amără-ciune, aproape cu admiraţie, Wilhelm dădu din cap. La suprafaţă, mortul, cu cămaşa cea mai bună, cu cravată şi revere de mătase, cu faţa pudrată, părînd atît de elegant; dar numai puţin dedesubt, totul era… negru, se gîndea Wilhelm, totul în descompunere.
Stînd puţin la o parte, Wilhelm începu să plîngă. La început încet, de milă, după aceea din cauza unei emoţii mai adînci. Suspina tare, faţa i se strîmbă şi i se încinse, lacrimile îl frigeau. Un om – altă creatură omenească, asta-i trecu mai întîi prin cap, iar pe urmă îi veniră alte gînduri. Ce-o să mă fac ? Sînt un om sfirşit… Oh, tată, ce-ţi cer oare? Ce să fac cu copiii – Tommy, Paul ? Copiii mei. Şi Olive ? Doamne sfinte! De ce, de ce, de ce – ah, ajută-mă împotriva diavolului care vrea să-mi ia viaţa! Dacă vrei, ucide-mă. la-mi viaţa, ia-o.
în curînd cuvintele îi dispărură, îi dispăru raţiunea, îi dispăru coerenţa. Nu se mai putea opri. 1 se deschisese zăgazul tuturor lacri-milor, întunecat, adînc şi fierbinte, şi iată că ele curgeau din trupul lui zbuciumat; stătea cu capul plecat, cu umerii lăsaţi, strîmbîndu-şi faţa, frămîntîndu-şi mîinile în care ţinea batista. Efortul de a-şi reveni era inutil. Nodul cel mare de nefericire şi durere din gît
182

ieşise la suprafaţă şi Wilhelm plîngea. Plîngea din toată inima.
Era singurul din templu care suspina. Nimeni nu ştia cine e. o femeie spuse:
— Poate că e vărul din New Orleans pe care-l aşteptau?
— Trebuie să fie cineva foarte apropiat dacă suferă atît.
— Vai, vai! Să tejelească lumea astfel, spuse un bărbat privind cu ochi invidioşi şi sclipi-tori la umerii zguduiţi de plîns ai lui Wilhelm, la faţa încordată şi la părul blond încărunţit.
— Poate e fratele mortului ?
— Nu prea pare, spuse alt privitor. Nu sea-mănă deloc. Sînt ca ziua şi noaptea.
Florile şi luminile se contopeau extatic în ochii orbi şi umezi ai lui Wilhelm; o muzică profundă, ca valurile mării, îi ajnngea la urechi. îi pătrundea în suflet, chiar aşa cum se ascun-sese în mijlocul mulţimii, căutîndu-şi marea şi fericita uitare a lacrimilor. o auzi şi se cufundă dincolo de amărăciune, prin suspine sfişietoare şi hohote de plîns, întru îndepli-nirea ultimei dorinţe a inimii sale.
183

3 comentarii

  1. […] ce în ce mai rău.” ( pagina 59), iar pentru cei interesaţi textul integral se găseşte aici. O altă reprezentantă a zilei de azi se găseşte sub auspiciile cinematografiei şi am […]


  2. Thanks for writing about this. There’s a size associated with strong tech information on the internet. A person have a lot that info correct here on your website. I’m amazed – I try to maintain a blogs somewhat live, but it’s challenging sometimes. You’ve done a solid job together with this one. How do you do it?


  3. Interesant postul tau. Zilele urmatoare o sa parcurg mai multe posturi.



Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

  • cadran

    Decembrie 2016
    L M M M V S D
    « Dec    
     1234
    567891011
    12131415161718
    19202122232425
    262728293031  
  • Blog Stats

  • Categorii

  • Decembrie 2016
    L M M M V S D
    « Dec    
     1234
    567891011
    12131415161718
    19202122232425
    262728293031  
  • %d blogeri au apreciat asta: