Archive for the ‘cei mai iubiţi dintre galateni’ Category

h1

The fountain by Darren Aronofsky – salturi în realități paralele sau cum să fii una cu Orion

03/01/2017

merkaba

                   The fountain este unul dintre puținele filme vizionate de mine de mai multe ori, un film la care tot pregătesc o cronică de vreo 10 ani încoace. De fiecare dată am abordat teme diferite, în fiecare început mă legam de câte un simbol sau de un leitmotiv diferit și nu am dus niciunul dintre aceste proiecte la capăt deoarece de fiecare dată mi se părea prea puțin. Astăzi m-am decis să abordez cea mai complicată interpretare a filmului și simt că în cele din urmă am ajuns să rezolv rubik-ul (Darren Aronofsky spunea despre film că este un cub rubik cu care trebuie să ne jucăm până îi găsim soluția)

Pentru mine filmul a fost o adevărată lecție de spiritualitate și metafizică, dincolo de istorie, de lupta pentru imortalitate, de lecția de iubire și de atingere a idealurilor, un film călăuză, un film care poate răspunde la întrebarea primordială – Care este rolul nostru aici?

Psihologic filmul ne învață cum să ne depășim fricile ( frica de moarte, frica de a fi părăsiți, frica de a nu ne atinge țelul, frica de a ne asuma neputința ).

Spiritual este un compendium eclectic cu rădăcini în relegia mayașă, dar care apelează la creștinism, budism, mitologie egipteană, metafizică și new age, geometrie sacră, numerologie, hermeneutică și nu în ultimul rând alchimie. Pentru mine este o religie în sine, o revelație a adevăratei spiritualități umane și a adevărurilor care sunt ascunse în toate din cele de mai sus și care doar puse cap la cap pot revela adevărul absolut despre imortalitatea noastră.

Nu am să insist pe narațiunea în sine, nici pe jocul actorilor foarte bine pus la punct (Hugh Jackman și Rachel Weisz ) în speranța că ați văzut filmul sau cel puțin această poveste vă v-a intriga destul de mult încât să vreți să îl vedeți.

V-aș ruga să închideți ochii preț de 2 secunde, să inspirați adânc și cele două secunde cât țineți aerul în piept să nu vă gândiți la nimic, apoi expirați ușor pe gură.

Nu, nu e un exercițiu de respirație, nici un început de meditație, doar un exercițiu de golire a minții….Acum imaginați-vă că tot ce știm despre timp este o iluzie, că timpul nu este liniar așa cum am fost învățați, este circular așa cum credeau printre alții și mayașii …pornim de aici dezbateri despre fântâna lui Aronofsky.

 

De ce fântână ? ne întrebăm …

Fântâna  este cea care conține apa vieții, cea care la rândul ei asigură imortalitatea și iar ne întoarcem la timp, ce altceva decât timpul circular ne poate inspira imortalitatea ?  Exact aspectul de cerc este cel care ne rezolvă cubul rubik. Veți vedea în film lecția de geometrie sacră, avem triunghiul pentru trecut, pătratul pentru prezent și cercul pentru viitor. Toate laolaltă sunt necesare pentru a desena Merkabah, vehiculul de lumină divină menit să ne ducă la adevărul absolut, să ne unească trupurile și spiritele, dar revenim la merkabah mai târziu.

Pentru moment suntem în căutarea apei vieții, care conform credințelor din toată lumea se află în arborele vieții. Leitmotivul filmului este acest arbore, cel care face legătura dintre pământ și Xibalba,  lumea morților la mayași, nebula în care se dizolvă totul la sfârșitul filmului, Orion sau Calea Lactee văzută ca Ceiba- arborele vieții .

Personajul central al filmului este în căutarea arborelui vieții în toate cele trei avataruri ale sale. În fiecare dintre întruchipări personajul principal (Tomas, Tommy sau Tom) este urmărit de frica de moarte, spre deosebire de Isabela/ Izzi care au acceptat cursul vieții. Isabela-regina caută arborele vieții nu doar pentru a elibera Spania, ci pentru a elibera omul de inconștiența sa, pentru a reda omenirii întregi libertatea absolută, ea se eliberează prin dorința aceasta a ei și poate percepe ca Izzi povestea în poveste a fiecăruia dintre personaje, acceptarea morții ca poartă înspre nemurire, înspre recunoașterea țelului uman.

Descoperirea arborelui vieții înseamnă descoperirea nemuririi, descoperirea continuității, a ciclicității.

Isabela îi dă lui Tomas un inel, menit să fie purtat când și-a îndeplinit misiunea, deși în parcursul lui acesta descoperă arborele vieții, nu descoperă și secretul lui, astfel pierde inelul, același inel pierdut îl întâlnim la Tommy, în momentul în care disperat asistă la moartea lui Izzi, dar același inel îl va regăsi Tom ( astro Tom, corpul astral al lui Tommy) în momentul în care acceptă moartea copacului și înțelege că moartea este calea spre nemurire.

Elementele de cerc revin în film, dar cele mai concludente sunt cercurile pe care și le tatuează astro Tom pe mâini ,asemănătoare inelelor din copac, reprezentând anii petrecuți în bula spațială, nava spațială în care acesta plutește este rotundă asemeni unui balon de săpun, asemeni unei celule chiar.

Momentul revelației este momentul descoperirii continuității, a timpului circular și odată cu acesta al realităților paralele. Cele trei momente trecut, prezent, viitor nu sunt decât realități paralele, alese de personajul principal în funcție de conștiința lui.

Tomas vede viața ca pe o datorie față de regină, dar se blochează acolo, nu înțelege mesajul transmis de luptătorul mayaș (the death is the way to the awe) . I se mai dă o șansă la intrevenția lui astro Tom să găsească arborele vieții, dar nu înțelege circularitatea, esența nemuririi și moare cu spaimă foarte mare fără să perceapă uniunea lui cu pământul, cu arborele, cu tot ceea ce există, datorită înverșunării sale în a căuta esența vieții trece într-un univers paralel ca Tommy, care la rândul lui vede viața ca pe o luptă contra bolii, se ridică totuși mai sus, ca stare vibrațională, prin iubirea față de Izzi, dar se blochează din cauza neacceptării și a fricii de moarte, totuși dragostea îl ajută să treacă în alt univers, unde înțelege rolul său în lume – creeează, menține viața copacului, călătorește spre Orion, dar până nu înțelege congruența Isabela/Izzi nu scapă de frică de moarte, nu înțelege avatarurile lui, nu poate călători voluntar între realități paralele, nu se poate dizolva în univers.

Aronofsky spunea că a vrut să creeze un basm psihedelic, l-a creat. Eu aș merge mai departe chiar spunând că este un basm alchimic. Totul în acest film este despre transformări, despre cum transformăm întunericul în aur și aurul în lumină ( de altfel Aronofsky folosește culorile pentru a evidenția aceste momente, se vede prezența culorilor aurii în scenele intermediare și luminozitatea crescută în scenele care vorbesc despre iluminare în sine), despre cum transformăm emoțiile, sentimentele noastre astfel încât să descoperim El Iksirul, despre cum în momentul în care bem din el iksir devenim una cu nebula, una cu universul, praf de stele, iar aceste transformări se fac prin salturi între realități paralele.

Salturile între realitățile paralele le facem secundă de secundă în funcție de alegerile noastre, dar salturile conștiente sunt cele care produc nemurire, cele care ne descoperă sensul vieții, cele care generează concluziile pe care am venit să le căutăm.

Alegerile pe care le facem conștienți de rolul nostru, de nemurirea ascunsă în noi diferă total de alegerile făcute inconștienți, astfel astro Tom în momentul în care e conștient că timpul este circular, că el este primul om (tatăl primordial Hun Hunahpu) și ultimul om totodată, în momentul în care își dă seama că imortalitatea se obține, nu prin menținerea în viață a arborelui vieții, ci prin înțelegerea simbolismului lui, în momentul în care în padmasana meditează și își accesează ochiul minții- ajna chakra, poate atinge meditația supremă- Merkabah, acel vehicul de lumină și dragoste prin care poate face salturi conștiente, menite să îi schimbe starea vibrațională, să îi schimbe trecutul, atunci reușește să se dizolve în spațiu, să fie una cu Orion, să fie una cu Xibalba, să fie floarea vieții…

Și totuși Xibalba, ce e cu Xibalba?

În mitologia mayașă, Xibalba era lumea întunecată, a zeilor morții în care Hun Hunahpu, tatăl primordial, este decapitat, iar arborele vieții este cel care face legătura între cele trei lumi, lumea întunecată, lumea pâmântului și lumea din ceruri. Xibalba este văzută în film ca Orion, Orion este văzut de mayași ca o reprezentare a arborelui vieții. Cele trei stele din centura Orion (Anilam, Saliph și Rigel) sunt cheia către Xibalba, punctele care se încadrează în orificiile pumnalului folosit la deschiderea peșterii, astfel centrul lui Orion încadrează perfect Xibalba .

În viziunea lui astro Tom, Xibalba este Orion în sine, iar momentul în care explodează și moare aceasta va da naștere altor stele, moartea unei galaxii înseamnă nașterea altor stele și aceasta este suprema transformare, din praf de stele se creează alte stele, tatăl primordial este una cu ultimul om, timpul este circular, iar adevărul absolut este prezentul, universul acesta este construit dintr-o infinitate de realități paralele concomitente, iar noi alegem în care dintre ele trăim acest Read the rest of this entry ?

Anunțuri
h1

Daniel Glattauer- „Dragoste virtuala” sau suntem ceea ce citim

03/03/2012

Vrand sa rezilieze un abonament la o revista Emma Rothner, incurca adresa si trimite un mail unui necunoscut, unui anume Leo Leike .Acesta din urma, ii semnalizeaza eroarea, Emma se scuza si putin cate putin se isca un dialog intre ei doar prin mail. Cu timpul relatia se dezvolta, si cei doi se trezesc cu  o fascinatie deosebita unul fata de altul. Chiar daca decid  sa nu isi reveleze nimic din vietile lor incearca sa ghiceasca ce secret ascunde fiecare .

Din ce in ce mai atrasi unul fata de altul, Emmi si Leo amana momentul fatidic al intalnirii. Emmi este casatorita si Leo tocmai se straduieste sa-si revina dupa o mare deceptie in dragoste.

Intr-o zi se hotarasc sa  isi dea  intalnire intr-o cafenea plina ochi din oras impunandu-si o regula: trebuie sa se recunoasca unul pe celalalt fara a avea voie sa-si vorbeasca, urmand sa comenteze efectele acestui rendez vous ulterior pe mail.

Este o carte despre dialog, este o carte despre feeling-uri, o carte despre femeie si barbat, despre cum sa ghicesti personalitatea oamenilor din ceea ce spun, o carte despre fidelitate si o carte despre iubire, dar in primul rand citim o carte despre cuvant, despre efectele pe care acesta le poate avea asupra sentimentelor si a reactilor in viata.

Cei doi devin unul pentru celalalt un ecou, un ecou al vocii interioare care devine de neinlocuit

”Nu Emmi, nu sunteti o oarecare.Sunteti ca un ecou de-al meu, ecoul care ma insoteste in fiecare zi.Ati transformat monologul meu interior in dialog. Mi-ati imbogatit viata interioara.Puneti intrebari incommode, insistati, ma parodiati, va certati cu mine…..

mi-e frica sa pierd ecoul-Emmi.Vreau sa-l pastrez langa mine…Pentru mine a devenit un lucru de meinlocuit. Al dvs ,Leo”

Conversatiile lor se concentreaza in zona privata, desi evita pe cat posibil detaliile legate de relatiile fiecaruia sau de planul personal ( uneori mai fac rabat de la aceasta regula si dau detalii, Emmi despre sotul sau Bernhard, Leo despre relatia trecuta cu Marlene sau tentative de relatie cu Mia) cuvintele se concentreaza intr-un plan mult mai adanc al zonei private, avem senzatia ca sufletele sunt cele care dialogheaza in cazul lor. Cei doi ajung sa se cunoasca si sa se simta atat de bine, incat ne ducem cu gandul la de suflete pereche, doi oameni care nu s-au vazut deloc in viata, isi gasesc virtual o compatibilitate sufleteasca, fizica si psihica mult mai puternica decat orice alta relatie sau fosta relatie prin care trec sau au trecut.

Concluzia: dialogul-conversatia-cuvintele fac totul. Nu vom reusi niciodata sa ne cunoastem daca nu comunicam sufficient. Cartea aceasta, relatia dintre Leo si Emmi este o lectie de comunicare. Totul porneste de la cuvinte (sincere evident) se invarte in jurul lor si se poate sfarsi o data cu ele.

Asta nu inseamna ca dragostea se poate consuma in cuvinte, dar se poate intretine cu ele, poate sa creasca din ele, poate sa infloreasca asa.Tensiunea erotica insasi se acumuleaza din cuvinte.

“Sarut la fel cum scriu” spunea Leo, fiindca aici in relatia lor virtuala,  platonica dar extrem de profunda totul se raporteaza la cuvant, cel scris, cel citit. Cei doi se indragostesc unul de altul, mai bine zis fiecare de “portretul-robot” al celuilalt facut printr-o analiza a cuvintelor si isi traiesc virtual iubirea.

Povestea ma duce cu gandul la caligramele lui Apollinaire, asa ii vad pe Emma si pe Leo cu trup si suflet de cuvinte

E un fel de a spune (parafrazandu-l pe Nichita), suntem ceea ce citim, suntem ceea ce scriem.

Am sa va las sa descoperiti singuri daca iese sau nu din virtualitate iubirea celeor doi, am sa va las sa descoperiti dialogurile lor, care de altfel sunt un deliciu, o lectie de comunicare(ma repet cred) o lectie de iubire, o lectie de viata, o lectie de cunoastere de sine. Si va las de asemenea  sa judecati singuri cata infidelitate este in aceasta relatie, cata dragoste si cata “perversitate” sunt curioasa insa daca aceasta carte va schimba ceva in modul in care percepeti o relatie virtuala…

P.S. pentru cititorii de limba franceza

h1

premiile lili

20/11/2010

De ce v-am chemat aseara la Gaudeamus la Tritonic?

S-a lansat volumul….cum care? Va spune Lucia Verona mai jos:
,,Volumul care cuprinde cele mai bune texte citite în festivalul de literatură Premiile Lili, ediţia I, 2009 are 10 autori. Unii au luat premii, alţii au fost foarte aproape de a le lua. Dar intenţia noastră nu a fost de a stabili ierarhii, ci de a descoperi autori talentaţi şi de a le oferi o şansă.

Iată-i, în ordinea în care apar în carte:
POEZIE
Alexandra-Emilia Bucur- marele premiu
Carmen Nicoară-premiu pentru poezie
Traian Rotărescu
Ştefan Alexandru Ciobanu
Octavian Perpelea
PROZĂ
Renata Carageani- premiul pentru proza din partea juriului bloggerilor
Mălina Aniţoaei-premiul pentru proza
Adrian Voicu – premiul pentru proza din partea juriului bloggerilor
Adrian Socaciu
DRAMATURGIE
Oana Stoica-Mujea -premiul pentru dramaturgie

Unii dintre ei au cîte un volum publicat, poate chiar mai multe. Alţii îşi vor vedea prima dată numele tipărit. Şi unii şi ceilalţi au emoţii.”

Pentru mine a fost o surpriza…. s-a nimerit sa fiu in Bucuresti la lansarea „Premiilor Lili”.
In sfarsit am vazut scris negru pe alba celuloza ceea ce nu avusem curajul sa vad in ani de zile.
A fost un sentiment ciudat la inceput. Ma ascundeam in spatele oamenilor veniti acolo cu drag, sa vada cine ce mai scrie, n-as fi vrut sa se stie ca sunt si eu acolo… cateva poeme pe un volum superb scos de Tritonic la initiativa Luciei Verona si a Stefaniei Cosovei, carora le multumesc pentru acest pas pe care l-am facut. Sper sa nu ma opresc aici, sa am curaj sa merg mai departe.
Pana la urma am avut o secunda de transa cand am pus mana pe carte, am deschis-o si am citit din poezia mea ca si cum as fi fost altcineva care citea pentru prima data. Apoi cuvant de cuvant ma regaseam. Si mai mare mi-a fost surpriza cand am gasit un poem pe care nu ma asteptam sa-l vad acolo…sper sa se mai bucure cineva impreuna cu mine cand il descopera.
Si sper sa va bucurati si voi daca dati peste volum prin librarii…lectura placuta.

h1

„Blindness” sau cum să privim corect- in memoriam Saramago, „ochiul liric” prin excelenţă

19/06/2010


După succesul pe care l-a obţinut Saramago cu „Eseu despre orbire”, mulţi regizori, producători şi scenarişti s-au înghesuit să cumpere drepturile de ecranizare de la Jose Saramago, acesta a fost însă foarte decis să nu permită o versiune audio-viazuală a cărţii sale deoarece declara ziarului New York Times Magazine, în 2007: “I always resisted (giving up rights to the Blindness), because it’s a violent book about social degradation . . . and I didn’t want it to fall into the wrong hands.”

Şi totuşi Niv Fichman şi Don McKellar reuşesc să-l înduplece pe Saramago şi în regia lui Fernando Meirelles dau naştere filmului “Blindness”.

Conştient de faptul că Saramago este greu de transpus într-un film („I knew that that the tone of Saramago’s book would be very hard to achieve on film”) scenaristul McKellar, crede că filmul trebuie să se abată de la drumul luat de Saramago şi se bazează pe faptul că publicul poate dezvolta o relaţie voyeuristică vis-à-vis de personajele nevăzătoare, fiind în acelaşi rol în care se găseşte şi personajul principal the Doctor’s Wife :”Like the Doctor’s Wife, the audience is watching people and that calls into question the humanity of observing and not acting, which becomes a major theme of the film”

Cam asta se întâmplă într-adevăr, pe tot parcursul filmului m-am întrebat de ce Julianne Moore, cea care întruchipează the Doctor’s Wife, nu acţionează, de ce îi ia atât de mult timp să schimbe lucrurile, de ce nu ia atitudine, şi răspunsul cred că vine singur: pentru că nu este decât un om, iar un om are temerile sale, instinctual de conservare îi spune adeseori să se pună la adapost şi să nu se dezvăluie decât în condiţii de maximă încredere, şi că rolul de observator poate fi extrem de uman dacă ştii într-adevăr să vezi.

O epidemie se abate asupra oamenilor, întâi asupra unei persoane, asupra unui oraş, a ţării întregi. Rând pe rând oamenii orbesc, de la o clipă la alta văd alb în faţa ochilor. Pentru că se dovedeşte că orbirea este contagioasă, cei atinşi de boală sunt închişi într-un azil, fără nici un drept de contact cu lumea exterioară, în condiţii precare de trai, dar maxime de securitate. Dacă primii locuitori ai azilului au şansa de a descoperi mici trucuri pentru a supravieţui, acest fapt se datorează singurului personaj neatins de epidemie the Doctor’s Wife.

Cu cât comunitatea se măreşte cu atât mai multe probleme apar în cadrul ei. Dacă la început se reduceau la lipsa medicamentelor, la lipsa curăţeniei şi la lipsa de comunicare, încet apar problrme de autoritate. Personajul supranumit Bartender se impune ca rege al comunităţii, confiscă toată mâncarea şi decide să o vândă contra bijuteriilor sau a oricăror obiecte de valoare, iar când acestea sunt epuizate, femeile vor fi cele care cu trupul lor plătesc hrana.

Toate până în ziua în care the Doctor’s Wife se hotărăşte să intervină şi scapă comunitatea de sub dictatura bartenderului, îi ajută să descopere că ieşirea din azil a devenit posibilă. Ieşirea din azil înseamnă descoperirea ravagiilor lăsate de infestarea generală : o degradare a umanităţii, o luptă pentru supravieţuire din care grupul format în jurul doctorului şi a soţiei sale ( the First Blind Man and his Wife, the Woman With Dark Glasses, Boy, the Man with the Black Eye Patch, the Doctor), o mică familie, reuşeşte să iasă, să realizeze “dezorbirea” prin comunicare, încredere şi păstrarea umanităţii şi a dragostei.

E un fel de a evidenţia credinţa de care e nevoie pemtru a ieşi din Purgatoriu. Cei care scapă din infernul azilului trec prin purgatoriul oraşului decăzut. Trecerea de aceste trepte, care ne duc cu gândul la Dante, e asigurată de încredere şi de ei înşişi.

Pe mine m-a atras vocea şi căldura personajului the Doctor (Mark Ruffalo) şi am încercat să privesc filmul din punctul său de vedere, doctorul îşi dă seama că nu este cine crede că este, că soţia sa nu este soţia pe care a crezut că o are, că aparenţele înşeală şi nu numai, că niciodată nu cunoaştem îndeajuns nici pe cel de lângă noi, nici pe noi înşine, că sunt momente în care decădem şi că cei mai puternici ne ridică, iar cei mai puternici sunt jumătatea noastră.
Un alt personaj bine redat, negativ de data a acesta, este the King of Ward Three/ the Bartender, rol încredinţat lui Gael García Bernal, genial în interpretarea sa şi în transpunerea totală în rolul cel mai controversat din film.
În schimb Julianne Moore mi s-a părut neimplicată, pierdută şi rece, parcă nu-şi intra în pielea personajului, deşi rolul său este cel al unei femei pierdute între teama de a nu se contamina, teama de a-şi asuma rolul unui conducător şi cel al unui educator şi grija maternă pentru soţul ei, la un moment dat aş fi aşteptet mai multă dăruire.

Şi apoi nu uit sarea şi piperul filmului, the Man with the Black Eye Patch(Danny Glover), cel care ne permite accesul la sufletul poveştii: „For me, it was like having the novelist as part of the cast,” spunea Meirelles. Un pacient al doctorului, pe jumătate orb, cel care înţelege cel mai bine ce înseamnă orbirea, cel care povesteşte ce se întâmplase afară după primele semne de orbire, cel care adduce în faţa ascultătorului avione care se prăbuşesc, accidente rutiere şi măsuri de securitate care duc la declinul societăţii. Pe măsură ce istoria înaintează el devine vocea auctorială aşa cum îşi dorise Meirelles.

Reacţia oamenilor la orbirea generală este cheia acestui film, modul în care personajele ştiu să iasă din situaţia limită şi să-şi depăşească temerile şi frustrările poate schimba lumea, poate crea o nouă modalitate de înţelegere a ei şi de construire/reconstruire .

Deşi nu se ridică la nivelul lui «Cidade de Deus», un alt film semnat Meirelles, « Blindness » rămâne un film care merită văzut şi care ne pune o suită de întrebări legate de modul în care ştim sau nu să convieţuim, să comunicăm şi să colaborăm pe drumul plin de serpentine al secolului prezent unul al indiferenţei.
Şi să nu uităm, după cum spunea Meirelles: “is really about learning to see.” şi mai ales să privim în textele lui Saramago, singurul care ar putea ajunge la statutul de deţinător al „privirii universale”, poate de dincolo de noi, de unde este el acum vede mult mai clar paşii noştri nesiguri din intuneric si ne mai trimite cate un cuvant sa ne scoată la lumină…

h1

Dante şi infernul secolului XXI

30/05/2010

Pentru că astăzi se împlinesc 744 de ani de la naşterea lui Dante Aligheri, mă opresc puţin asupra Divinei Comedie şi a geografiei sale. Dante consideră Terra în mijlocul universului, iar în centrul pământului îl fixează pe diavol, pe Lucifer care atunci când a căzut din cer a format o groapă sub formă de pâlnie exact sub Ierusalim, această groapă constituind Infernul cu cele nouă cercuri ale sale, o cărare îngustă duce spre Purgatoriu, iar deasupra acestuia se află Edenul.
Abordez astăzi Infernul, urmând să mă ocup de celelalte două părţi cu altă ocazie. Prima parte conţine 33 de cânturi plus cântul introductiv:
„La mijlocul de drum al vieţii noastre
m-am fost găsit într-o pădure-adîncă:
pierdusem drumul drept prin văi sihastre.
Mi-e greu să povestesc de ea! Azi, încă,
gîndind la codru-acel, sălbatec foarte,
simt groaza iar din suflet cum mănîncă.
Amar a fost, îngemănat cu moarte…
Dar pîn’să spun de-a binelui aflare,
de alte lucruri voi vorbi în carte.
( Dante Alighieri
INFERNUL
Traducere de George Pruteanu
Ediţie digitală bilingvă)
Vrând să ia o ramură pentru sărbătoarea Floriilor, Dante se rătăceşte într-o pădure unde îl înconjurau o panteră, un leu şi o lupoaică. Însă o umbră îi vine în ajutor, poetul Virgiliu, trimis de Beatrice, iubita celui dintâi, şi care îl va conduce prin Infern, singura posibilitate de a ieşi din pădure.
Împreună coboară prin cele nouă cercuri concentrice,fiecare corespunzând unui păcat săvârşit de personaje istorice ale epocii sau persoane dispreţuite de Dante şi unei pedepse descrisă în ordine crescătoare.
Pe poarta de intrare se află inscripţia deja celebră: „Lasciate ogne speranza, voi ch’intrate” ( Lăsaţi orice speranţă voi cei ce intraţi) , în vestibul îi găsim pe indiferenţi şi laşi, alături de Papa Celestin al V-lea, aceştia sunt damnaţi să fie înţepaţi de muşte şi viespi la înfinit şi să calce pe un covor de viemi.
Primul cerc aparţine celor virtuoşi, dar care au trăit înainte de Hristos şi nu au fost botezaţi, îi vedem aici pe: Homer, Horaţiu, Ovidius, Marco Lucano, Aristotel, Socrate, Platon, Euclide, Ptolemeu, Avicena, Galenus şi Hipocrate care sunt etern frustraţi de a se bucura de faţa lui Dumnezeu.
Urmează necumpătaţii, cu cercul al doilea în care se găsesc cei ce iubesc luxul, impudicii şi cei morţi din cauza dragostei. Sunt păziţi de Minos, care hotărăşte şi locul în care îşi vor ispăşi pedepsele : Cleopatra, Semiramida, Elena din Troia, Tristan, Paolo şi Francesca da Rimini, aceştia fiind osândiţi să fie purtaţi de vânt pe malurile abisului.
În al treilea cerc întâlnim gurmanzii reprezentaţi printr-un concetăţean al lui Dante şi care sunt sub paza lui Cerber, ei sunt întinşi în noroi sub ploaie, la infinit. Urmează cercul avarilor şi al risipitorilor, păzit de Plutus, zeul grec al bunăstării, unde pedeapsa consta în a împinge o stâncă imensă la nesfârşit.
Al cincilea cerc, Styxul, este cercul destinat colericilor şi melancolicilor care sunt condamnaţi să se muşte între ei sau să fie înecaţi în noroi sub paza lui Phlegyas.
Urmează cetatea Dite, unde intrarea se dovedeşte dificilă, demonii, Meduza şi Furiile păzind cu străşnicie zidurile cetăţii, în schimb un mesager divin le va deschide poarta.
Al şaselea cerc este cel în care întâlnim ereticii, printre care şi Papa Anastase II susţinătorul arianismului.
Al şaptelea cerc este cel al violenţilor, acest cerc e împărţit în trei.
Există partea violenţilor contra semenilor, unde ucigaşii sunt chinuiţi de săgeţile a trei centauri (Pholus, Nessus şi Chiron) şi fierţi într-o mare de sânge.
Apoi cea a violenţilor contra lor înşişi, sinucigaşii, aceştia sunt transformaţi în arbori din care harpiile şi câinii negri muşcă cu nesaţ, printre aceştia se află şi Pierre des Vignes, Jacques de Saint-André.
La urmă se găsesc cei ce au comis violenţe împotriva lui Dumnezeu sau a firii: blasfemiatorii, printre care Capaneus cel fulgerat de Zeus.În acest cerc plouă cu foc, sufletele sunt imobilizate în nisip sau aleargă fără oprire.Tot aici găsim şi intelectuali ca Brunetto Latini (filosof şi orator) conselier şi mentor al lui Dante. Urmează sodomiţii printre care Guido Guerra, demnitar cunoscut în epoca lui Dante. Cu ajutorul unei funii reuşesc să fugă printr-un puţ înaintea de sosirea monstrului Geryon reprezentantul fraudei.
Următoarea oprire din al şaptelea cerc este cea în faţa uşuraticilor.Apoi se intră în al optulea cerc al mincinoşilor împărţit în 10 văi:
1. seducătorii unde îi întâlnim pe Iason şi pe Caccianemicom, un bolognez care a fost plătit să-i seducă sora.
2. linguşitorii printre care un alt cunoscut al lui Dante: Alessio Intermini de Lucques
3. simoniacii reprezentaţi prin Simon Magul şi Papa Nicolae al III-lea
4. vrăjitorii şi prezicătorii printre care Tiresias şi fiica sa
5. este locul celor ce iau şi dau mită
6. aparţine ipocriţilor reprezentaţi de Caiafa, judecătorul lui Hristos
7. hoţii printre care şi Vanni Fucci sufocat la infinit de şerpi
8. îi întâlneşte pe Ulise şi Diomede în locul destinat celor ce dau sfaturi
proaste
9. este pentru cei care învrăjbesc oamenii între ei, aceştia sunt toţi cu membre lipsă şi/ sau bucăţi de corp tăiate, aici apare Mosca cel care a pornit numeroase războaie în Florenţa
10.
a) alchimiştii printre care Griffolino şi Capocchio,
b) falsificatorii şi şarlatanii
– prefăcătorii ca Gianni Schicchi
– falsificatorii de bani ca Maestrul Adam
– mincinoşi ca Simon şi Putifar
Între cel de-al optulea şi cel de-al nouălea cerc se întâlnesc cu giganţi, iar Antaeus îi ajută să intre în al nouălea cerc.
Al nouălea cerc se întinde peste apele îngheţate ale Cocytus-ului, şi este cercul trădătorilor: trădători de oraş, de părinţi, ai gazdelor, ai binefăcătorilor. Aici îl întâlnim şi pe Lucifer îngropat în gheaţă până la piept, are trei capete, unul roşu de mânie, altul livid de neputiinţă şi altul negru de ignoranţă cele trei capete îi mestecă la infinit pe Iuda, Brutus şi Cassius.
Dincolo de mesajul religios şi politic, Divina comedie are şi un mesaj romantic şi unul fantastic.S-au făcut mai multe scenografii pornind de la scrierea de bază fiecare insistând pe una dintre aceste laturi. Am să vă prezint o satiră animată care pe mine m-a impresionat şi care se adaptează anilor 2000.
Este vorba tot de un Dante care împreună cu Vergiliu se plimbă printr-un iad tridimensional într-o călătorie la capătul lumii subpământene, unde viziunea grafică apocaliptică se îmbină cu epoca victoriană a teatrului de păpuşi,în care personaje contemporane ca preşedinţi, papi, femei cunoscute sau mai puţin cunoscute.
Filmul e regizat de Sandow Birk după un scenariu scris tot de el ca varianta la Infernul din Divina Comedie a lui Dante, la care a alăturat schiţe după gravurile lui Gustave Doré.
Actorii sunt păpuşi de hârtie făcute de mână şi efecte speciale sunt tot hand made :), vocea lui Virgilius aparţine lui James Cromwell, iar filmul a câştigat The Award of the Best Feature Film în 2007 la Laussane Underground Film Festival.
Am dat exemplu acestui film spre a vă stârni să citiţi Dante, fiindcă datorită contextului politic depăşit şi al personajelor publice necontemporane mulţi renunţă la lectura Divinei Comedii, însă vă asigur că îmbinând filmul şi lectura putem isca un joc al imaginaţiei în care să înlocuim personajele lui Dante cu figuri ale secolului nostru şi care să se înscrie în contextul acesta în care se discută tot mai mult apocalipsa în paralel cu politica.Iar ca element suplimentar vă precizez că filmuleţul îl aduce în vizor şi pe „geniul Carpaţilor” din anii ’80.

h1

„Schimbă-te în cuvinte, precum îţi zic.”(Nichita Stănescu)

31/03/2010

nichita-stanescu
La 31 martie 1933 se naşte Nichita Hristea Stănescu la Ploieşti, poet, scriitor şi eseist ales post-mortem membru al Academiei Române, cel care avea să spună despre el :

„Eu nu sunt altceva decât
o pată de sânge
care vorbeşte”. (Autoportret în Epica magna)
Despre Nichita se pot spune miliarde de cuvinte sau se poate asculta, prefer astăzi să-i las cuvintele să vorbească şi să tac.
Am să fac un mic pelerinaj prin poemele, fotografiile, interviurile şi cântecele care i-au preluat versurile.
Să fie acest drum în interiorul lui Nichita cadoul meu pentru ” cel mai important poet român de după cel de-al doilea război mondial”, după cum îl numea Ştefan Augustin Doinaş, adăugând „Odată cu el, prin el, logosul limbii române ia revanşa asupra poeţilor ei.”
stanescu
Primãvara

Primejdii dulci alcatuind sub gene,
mi te ivesti istovitor de dulce
cu sinii bulbucati zvicnind sã culce
pe ei sarutul lutului, alene.

Te stingi încet din mine, iara
sub piept loveste-n caldarim o minge
si ziua pe trotuare se prelinge,
lasind în urma-i iz de primavara.

Alaturi de mocirlele uscate
ies pomii toti cu trunchiurile-n floare
Hei… zi cu soare-n zare, spune-mi oare
cam cite fete-s astazi deflorate?

Un orizont pierdut, cu buze rosii
saruta-n crestet noaptea pe hotare
Cocoarele revin din departare
si mor în primavara ofticosii…(Artgotice)

Cãtre Galateea

Iti stiu toate timpurile, toate miscarile, toate parfumurile
si umbra ta, si tacerile tale, si sanul tau
ce cutremur au si ce culoare anume,
si mersul tau, si melancolia ta, si sprancenele tale,
si bluza ta, si inelul tau, si secunda
si nu mai am rabdare si genunchiul mi-l pun în pietre
si mã rog de tine,
naste-mã.

Stiu tot ce e mai departe de tine,
atat de departe, incat nu mai exista aproape –
dupa-amiaza, dupa-orizontul, dincolo-de-marea…
si tot ce e dincolo de ele,
si atat de departe, incat nu mai are nici nume.
De aceea-mi indoi genunchiul si-l pun
pe genunchiul pietrelor, care-l ingana.
Si mã rog de tine,
naste-mã.

Stiu tot ceea ce tu nu stii niciodata, din tine.
Bataia inimii care urmeaza bataii ce-o auzi,
sfarsitul cuvantului a carui prima silaba tocmai o spui
copacii – umbre de lemn ale vinelor tale,
raurile – miscatoare umbre ale sangelui tau,
si pietrele, pietrele – umbre de piatra ale genunchiului meu,
pe carc mi-I plec în fata ta si mã rog de tine,
naste-mã. Naste-mã. (Dreptul la timp)

Râsu’ plânsu’

Pleoapa cu dinti, cu lacrima manjita,
sare cazuta în bucate,
dovada ca nu pot trai numai acum
sunt amintirele mele, toate …

Dovada ca nu pot vedea fãrã martori
e copilaria, adolescenta mea,
dubland nefiinta acestei secunde
cu nefiinta ei de candva.

Ah, rasu’ plansu’
ah, rasu’ plansu’
mã bufneste când spun
secundei vechi putrezind în secunda
de-acum.

Ah, rasu’ plansu’
ah, rasu’ plansu’
în ochiul lucrurilor reci
si-n dintele lor muscator, ca si sceptrul
neinventatilor regi. (Necuvintele)

Poveste sentimentalã

Pe urma ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stateam la o margine-a orei,
tu – la cealalta,
ca doua toarte de amfora.
Numai cuvintele zburau intre noi,
inainte si inapoi.
Virtejul lor putea fi aproape zarit,
si deodata,
îmi lasam un genunchi,
iar cotul mi-infigeam în pãmânt,
numai ca sã privesc iarba-nclinata
de caderea vreunui cuvint,
ca pe sub laba unui leu alergind.
Cuvintele se roteau, se roteau intre noi,
inainte si inapoi,
si cu cât te iubeam mai mult, cu atât
repetau, intr-un virtej aproape vãzut,
structura materiei, de la-nceput. (O viziune a sentimentelor)

Tinerii

Se saruta, ah, se saruta, se saruta
tinerii pe strazi, în bistrouri, pe parapete,
se saruta intruna ca si cum ei insisi
n-ar fi decât niste terminatii
ale sarutului.
Se saruta, ah, se saruta printre masinile-n goana,
în statiile de metrou, în cinematografe,
în autobuze, se saruta cu disperare,
cu violenta, ca si cum
la capatul sarutului, la sfirsitul sarutului, dupa sarut
n-ar urma decât batrinetea proscrisa
si moartea.
Se saruta, ah, se saruta tinerii subtiri
si indragostiti, Atât de subtiri, ca si cum
ar ignora existenta piinii pe lume.
Atât de indragostiti, ca si cum, ca si cum
ar ignora existenta insasi a lumii.
Se saruta, ah, se saruta ca si cum ar fi
în intuneric, în intunericul cel mai sigur,
ca si cum nu i-ar vedea nimeni,ca si cum
soarele ar urma sã rasara
luminos
abia
dupa ce gurile rupte de sarut si-nsingerate
n-ar mai fi în stare sã se sarute
decât cu dintii.

nichita
Lunã în câmp

Cu mana stânga ti-am întors spre mine chipul,
sub cortul adormitilor gutui
si de-as putea sã-mi rup din ochii tai privirea,
vazduhul serii mi-ar parea caprui.

Mi s-ar parea ca deslusesc, prin crenge,
zvelti vanatori, în arcuitii lei
din goana calului, cum isi subtie arcul.
0, tinde-ti mana stânga catre ei

si stinge tu conturul lor de lemn subtire
pe care ramurile I-au aprins,
suind sub luna-n seve caii repezi
ce-au ratacit cu timpul, pe intins.

Eu te privesc în ochi si-n jur sã sterg copacii
In ochii tai cu luna mã rasfrang
… si ai putea, uitand, sã ne strivesti în gene
dar chipul ti-l intorn, pe bratul stâng. ( Sensul iubirii)

nichita_stanescuLecţia despre cub

Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze,
până când cubul iese perfect.
După aceea se sărută de nenumărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
– Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat! (Epica magna)

nichitastanescu

nichitastanescu

Nod 19

Ia cunostinta ca pot ucide,
ca pot zdrobi cu calcaiul capul suav
al stelei rasarinde si placide,
din pricina careia am devenit zugrav!

Ia cunostinta ca nu am mila de mine,
ca sangele meu mi-l amestec cu mestecenii!
Grabnic ti-aduc la cunostinta toate acestea!
Vezi ce faci! ( Noduri si semne)

Somnul cu fierãstraie-n el

Somnul cu fierastraie-n el
taie capetele cailor
si caii alearga nechezind cu sange,
ca niste mese rosii, fugite pe strazi,
de la cina cea de taina.

Si caii alearga, în aburii rosii
clatinand umbre. In sai, fantome.
Frunze se lipesc de gaturile lor
sau se prabusesc de-a dreptul în ele,
cum se prabuseste umbra copacului în fantani.

Aduceti galeti, aduceti cani mari de sticla,
aduceti cani si pahare.
Aduceti castile vechi ramase din razboi,
aduceti-i pe toti carora le lipseste un ochi,
sau în loc de brat au un loc liber,
care poate fi umplut.

Peste tot sange de cal decapitat
curge în voie, si
eu cel care-am vãzut primul
acestea
va vestesc ca am baut din el ...(Operele imperfecte)

nichitasTestament

Mã cirpesc cu vorbe, cu substantive,
îmi cos rana cu un verb.
Nobile paleative
de serv.

Iti scriu cu trupul meu viata
si mersul stelelor ti-l scriu.
Vocala cea mai lunga este ata
în care mortu-l cos, de viu.

Cãci trebuie sã dam si marturie,
altfel nimica n-ar mai fi,
în dulce scriere tirzie
tinind alãturi morti si vii.

Tu ombilic din care curge
vorbirea numai altor guri
fãrã sã stim unde ne duce
în care dalbe viituri.

Incit nu stim cine traieste –
cuvintul poate, poate trupul.
Zapada alba Doamne, poate,
sau urma-n ea, pe care o lasa lupul…(In dulcele stil clasic)

Starea de a fi ciresar

Ah, n-o så stie nimeni
gingasa pricinå a ciresului
profunda pricinå a stejarului
cauza ochilor mei.

Ah, n-o så stie nimeni
zburata pricinå a påsårilor
impietrita pricinå a pietrelor
cauza inimii mele.

Ah, n-o så stie nimeni
neagra pricinå a påmintului
curgåtoarea pricinå a riurilor
cauza sufletului meu.(Maretia frigului)

Poem
Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi
şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,
de teamă să nu-mi striveşti sărutul?…(O viziune a sentimentelor)

Închinare

Adolescenţii, bărbaţii, bătrânii
aspiraţia, rodnicia, împlinirea
vârste trecându-şi puterea, arborele
din cele opt ore – ale zilei de muncă.

Mai mulţi fii ai pământului ţării,
ce fericire!
Ei fac să răsară-n opt ore sfera
întreagă a Timpului! (Roşu vertical)

Noi

Noi suntem seminţe şi pământul e al nostru,
ştim cel mai bine locul şi patima şi rostul,
ştim cel mai bine legea şi mersul înainte,
suntem după nevoie şi lacrimă şi dinte.

Nu cerem nimănuia nimic, însă oricine
dacă el vrea-l numim şi prieten şi vecine.
Aici şi pâinea, sarea, noi a avem la masă,
căci ne-am făcut-o singuri, zidindu-ne o casă.

Nu zicem rău de nimeni, stăpâni peste pământ
Noi suntem în picioare, sub noi străbunii sunt.
De-aceea poate-n libertate să lucească,
deasupra noastră, universala boltă albastră.( Un pământ numit România )

A cumpăra un câine

A venit îngerul şi mi-a spus:
– Nu vrei să cumperi un câine?
Eu nu am fost în stare să-i răspund.
Cuvintele pe care i le-aş fi putut striga erau
lătrătoare.
– Nu vrei să cumperi un câine?
m-a întrebat îngerul, ţinând în braţe
inima mea
lătrătoare,
dând din stânga ca dintr-o coadă.
– Nu vrei să cumperi un câine?
m-a întrebat îngerul
în timp ce inima mea
dădea din sânge ca dintr-o coadă.( Belgradul în cinci prieteni )

Cum sa ma-nsurubez in aer?

Cum să mă-nşurubez în aer, pământule?
Cum să m-arăt din unghiul, al privirii,
gândule,
cu ce e mai puţin din mine dat pieirii?

Cum să m-arăt în trup pe care nu-l doresc,
neîntomnat şi-n azvârlire,
plin de verdeaţă şi regesc
şi armăsar păscând câmpii asire?

Cum să-ţi atârn de nară, logodit,
şi sângelui tău să îi fiu nutreţ?
Cum să mă spulber din dorul gândit?
Şi cum să-ţi fiu nepreţios, de preţ?

Poate fiind?
Sau, poate nefiind? (Starea confesiunii)

nichita_stanescu_1
Nuntă marină

Burează cu lapți peste icre
aproape de țărm,
printre pietrele păroase
peștii dansează, dansează.
Să nu te azvârli în mare
noaptea aceasta!
Ea este oprită înotului.
Să ți lopețile drepte ca niște catarge
și fără de cântec împins din spate
de lună,
nevătămat vei ajunge în port. (postume-Cărțile Sibiline)

Aşa s-a schimbat Nichita în cuvinte …aşa ne învaţă pe noi să ne transformăm

h1

dansul substitut al comunicării?

27/03/2010

Dansul rămâne unul dintre punctele centrale în viaţa mea personală şi culturală, întotdeauna m-au atras dansurile, dansatorii şi atmosfera pe ringul cu mişcări sălbatice, cei care sunteţi prin preajmă aţi văzut posturile mele revin asupra dansului de câte ori am ocazia. Pentru mine dansul este în primul rând plăcere, în al doilea rând comunicare şi apoi eliberare.
Aş vorbi despre multe dansuri care mi-au furat clipa şi sufletul de-a lungul vieţii, îmi amintesc din copilărie am fost marcată de Bolero, de dansul lui John Travolta din Saturday night fever, de dansul din Dirty Dancing, Michael Jackson şi Madonna, de Paula Abdul şi de Freddie Mercury, MC Hammer şi multe altele, am vrut doar să dau câte un exemplu din fiecare registru. Apoi au început filmele şi baletul dar aici îmi trebuie un articol special să le aduc pe toate, am să amintesc doar in fugă tangourile din Scent of a woman şi Moulin rouge pe Baryshnikov în White Nights şi dansul piticului din Twin peaks despre care am scris zilele trecute.
Nu nu aniversăm astăzi niciun coregraf, nicio balerină, însă cei prezenţi încalendarul artistic de astăzi mi-au vorbit mie despre dans. E vorba de Sarah Vaughan ( n. 27 martie 1924), Maria Schnieder ( n. 27 martie 1952) şi Quentin Tarantino ( 1963).Dansurile lor sunt dansuri ieşite din tipare, sunt dansuri ciudate şi incitante, sparg canoanele coregrafice şi introduc sau continuă alte idei, dansurile acestea conţin tot ceea ce văd eu într-un dans: plăcere, comunicare, eliberare
Dansul şi melodia CAPRICIU, „Whatever Lola wants, Lola gets” în interpretarea lui Sarah Vaughan

Dansul AFRODISIAC, un ultim tango în Paris alături de actriţa Maria Schneider

Dansul PROVOCARE, concursul de dans din Pulp Fiction cu scenariul lui Quentin Tarantino

Dansul TRANSĂ, tot în Pulp Fiction

Dansul LUPTĂ cu aceeaşi Uma Thurman tot în scenariul lui Quentin Tarantino, dar de data aceasta în Kill Bill

Dansul SUCCES, satisfacţia din scena finală a filmului Four rooms cu şi de Quentin Tarantino

Dansul FATAL al Juliettei Lewis în rolul lui Mallory Knox din filmul Natural Born Killers adaptare a lui Oliver Stone după un scenariu al lui Quentin Tarantino

Pe cât de bizare toate aceste dansuri pe atât de comunicative, după mine poartă în ele tot mesajul ideatic al filmelor în cauză.
Oare cum ar fi dacă în anumite momente din viaţă ne-am exprima prin dans? Pentru că tot vorbisem cu Angela despre tăcere şi sinceritate, dansul le îmbină perfect pe amândouă.

  • cadran

    Decembrie 2017
    L M M M V S D
    « Ian    
     123
    45678910
    11121314151617
    18192021222324
    25262728293031
  • Blog Stats

  • Categorii

  • Decembrie 2017
    L M M M V S D
    « Ian    
     123
    45678910
    11121314151617
    18192021222324
    25262728293031