Archive for the ‘de-a v-aţi ascunselea cu freud’ Category

h1

Femeia: între întrebări şi noi ideologii

14/04/2010

Astăzi din nou despre femeie şi libertate .Până unde merge libertatea femeii? Eistă sau nu există graniţe ale feminităţii? Cât mai rămâne din inocenţa şi puritatea ei în momentul în care intra cu forţă în lumea bărbaţilor? Sunt doar întrebări care probabil că ne scormonesc gândurile nouă femeilor, lor bărbaţilor şi care mi-au revenit azi pentru că se împlinesc 23 de ani de la trecerea în nefiinţă a celei care a deschis calea acestor întrebări: Simone de Beauvoir.
simone-de-beauvoir
Simone de Beauvoir spunea despre femeie : „Iată ce caracterizează în chip fundamental femeia: ea este Celălalt în inima unei totalităţi ai cărei doi termeni sunt necesari unul celuilalt.” mai multe citate din Al doilea sex găsiţi într-un fragment aici. Iar la polul opus vă aduc un citat din Kierkegaard: „Ce nenorocire este să fii femeie! Şi totuşi, cea mai mare nenorocire pentru o femeie este să nu înţeleagă că este femeie.”
Şi mă întreb din nou de care parte a baricadei ne situăm în momentul în care suntem sincere cu noi, de care parte a baricadei ne situează ei când sunt sinceri? Dacă rămânem la stadiul de întrebare şi privim fotografiile lui Robert Doisneau născut la 14 aprilie 1912,
robert_doisneau
poate reuşim să conturăm o lume a femeii, eu am subliniat doar stadiile de dezvoltare :
Femeia în devenire – fetiţa şi grija maternă
robert_doisneau_les_enfant_de_la_pl1
Femeia în formare -adolescenta zglobie
doisneau-azema
Femeia şi dragostea
doisneau-amour
Femeia şi joaca
robert_doisneau-danse
Femeia şi împlinirea sentimentală
doisneau-le-baiser
Femeia mulaj-împletirea sufletelor şi trupurilor
doisneau-mariage
Femeia şi singurătatea
doisneau-bar
În primul rând m-aş întreba şi v-aş întreba în care dintre fotografiile de mai sus vă regăsiţi sau vă regăsiţi jumătatea, în al doilea rând se formulează singură încă o întrebare: există în lumea aceasta fotografică acea diferenţiere despre care am pomenit mai sus, este femeia aici femeie raportată la sine sau raportată la celălalt?
Astăzi m-am afundat în întrebări, sunt întrebările care îmi bântuie lumea feminină fie ea virtuală, fie ea reală şi care sunt sigură că sub o formă sau alta o regăsesc şi în interiorul vostru. Răspunsurile noastre pot contura o altă lume, în care sexismul şi feminismul să nu existe şi în care femeia poate fi mândră că provine din coasta lui Adam, iar bărbatul poate fi recunoscător că ea este gâtul pe care se sprijină .
Ce ziceţi ne încumetăm să îi dăm forme virtuale?
Ca un mic prolog vă las un strop de Jean Ferrat în literele lui Louis Aragon:
„La femme est l’avenir de l’homme”:

h1

dansul substitut al comunicării?

27/03/2010

Dansul rămâne unul dintre punctele centrale în viaţa mea personală şi culturală, întotdeauna m-au atras dansurile, dansatorii şi atmosfera pe ringul cu mişcări sălbatice, cei care sunteţi prin preajmă aţi văzut posturile mele revin asupra dansului de câte ori am ocazia. Pentru mine dansul este în primul rând plăcere, în al doilea rând comunicare şi apoi eliberare.
Aş vorbi despre multe dansuri care mi-au furat clipa şi sufletul de-a lungul vieţii, îmi amintesc din copilărie am fost marcată de Bolero, de dansul lui John Travolta din Saturday night fever, de dansul din Dirty Dancing, Michael Jackson şi Madonna, de Paula Abdul şi de Freddie Mercury, MC Hammer şi multe altele, am vrut doar să dau câte un exemplu din fiecare registru. Apoi au început filmele şi baletul dar aici îmi trebuie un articol special să le aduc pe toate, am să amintesc doar in fugă tangourile din Scent of a woman şi Moulin rouge pe Baryshnikov în White Nights şi dansul piticului din Twin peaks despre care am scris zilele trecute.
Nu nu aniversăm astăzi niciun coregraf, nicio balerină, însă cei prezenţi încalendarul artistic de astăzi mi-au vorbit mie despre dans. E vorba de Sarah Vaughan ( n. 27 martie 1924), Maria Schnieder ( n. 27 martie 1952) şi Quentin Tarantino ( 1963).Dansurile lor sunt dansuri ieşite din tipare, sunt dansuri ciudate şi incitante, sparg canoanele coregrafice şi introduc sau continuă alte idei, dansurile acestea conţin tot ceea ce văd eu într-un dans: plăcere, comunicare, eliberare
Dansul şi melodia CAPRICIU, „Whatever Lola wants, Lola gets” în interpretarea lui Sarah Vaughan

Dansul AFRODISIAC, un ultim tango în Paris alături de actriţa Maria Schneider

Dansul PROVOCARE, concursul de dans din Pulp Fiction cu scenariul lui Quentin Tarantino

Dansul TRANSĂ, tot în Pulp Fiction

Dansul LUPTĂ cu aceeaşi Uma Thurman tot în scenariul lui Quentin Tarantino, dar de data aceasta în Kill Bill

Dansul SUCCES, satisfacţia din scena finală a filmului Four rooms cu şi de Quentin Tarantino

Dansul FATAL al Juliettei Lewis în rolul lui Mallory Knox din filmul Natural Born Killers adaptare a lui Oliver Stone după un scenariu al lui Quentin Tarantino

Pe cât de bizare toate aceste dansuri pe atât de comunicative, după mine poartă în ele tot mesajul ideatic al filmelor în cauză.
Oare cum ar fi dacă în anumite momente din viaţă ne-am exprima prin dans? Pentru că tot vorbisem cu Angela despre tăcere şi sinceritate, dansul le îmbină perfect pe amândouă.

h1

„curs de androginie galactică”

17/08/2009

Cu o lună în urmă, vi-l adusesem pe Klimt cu sărutul său şi susţineam la un moment dat că unirea celor doi în sărutul perfect îmi aminteşte de androgin, astăzi aş vrea să vorbim de androginism şi de raportul anima-animus.

Iniţial androginul reprezenta doar un aspect antropomorfic al eului cosmic întâlnit în cosmogonii şi eshatologii, punctele alfa şi omega în care se situează plenitidinea unităţii fundamentale, unde contrariile se confruntă.
Androginul este adeseori reprezentat ca o fiinţă dublă având în acelaşi timp atributele celor două sexe încă unite, dar pe punctul de a se separa. El este simbolul nediferenţierii originare, al ambivalenţei, aromonizării şi contopirii contrariilor(coincidentia opositorum), totalităţii, autarhiei, plenitudinii şi unităţii divine.

Mitul androginului conţine simbolul despărţirii sexelor şi implicit destinaţia căutării jumătăţilor(descoperirea iubirii unice şi totale), sugerând primatul dragostei faţă de toate celelalte preocupări umane şi prevestind parţial esenţa teoretică a psihanalizei.

Vorbind de psihanaliză, Jung în « Personalitate şi transfer » aminteşte de dualitatea anima-animus. După el „persona“ desemnează ab-origine masca purtată de actor „este o mască a psihicului colectiv, o mască ce simulează individualitatea făcându-i pe ceilalţi şi pe individul însuşi să creadă în individualizare, în vreme ce ea rămâne totuşi un rol recitat de către psihicul colectiv »
Rolul personei este acela de a ascunde caracterul adevărat al individului, de a produce o falsă impresie în faţa celuilalt. Înapoia măştii ia naştere viaţa particulară. Anima, respectiv animus înfruntă persona. Niciun bărbat nu este în întregime doar masculin, fără a conţine ceva feminin. Refularea trăsăturilor feminine este considerată a fi o virtute a bărbatului, însă această refulare duce la acumularea revendicării în inconştient. Imago-ul feminin devine la fel de firesc un receptaculuum al acestei revendicări, motiv pentru care bărbatul va ceda în opţiunea erotică ispitei de a obţine femeia care corespunde cel mai bine caracterului particular al feminităţii sale inconştiente. Astfel devine uşor de înţeles ceea ce vroia să spună Rider Haggard când vorbea despre « she who must be obyed », aceasta pentru că întreaga fiinţă bărbătească presupune prezenţa atât fizică cât şi spirituală a femeii.

Spre diferenţă de anima care produce capricii, animus provoacă opinii. Opiniile dictate de animus au caracterul unor convingeri solide, greu de clătinat, astfel concepute ca şi cum ar fi existenţe, ele nu sunt gândite, ci deja în întregime prezente. Animus se personifică asemenea animei în ipostaza unui bărbat. O femeie posedată de animus este în pericol de a-şi pierde feminitatea, persoana sa feminină adaptată, la fel ca şi bărbatul care riscă efeminarea.
Înfrângerea animei, respectiv animus-ului este practic imposibilă. Calea ideală care trebuie urmată pentru a evita efeminarea, respectiv pierderea feminităţii, este regăsirea femeii corespondente animei şi a bărbatului corespondent animus-ului. Această regăsire reformează androginul. De asta spuneam la Klimt de androgin, fiindcă sărutul lor, uniunea lor, părea atât de puternic încât ducea cu gândul la mularea unui trup-suflet peste celălat, deveniseră unul, androginul care fuseseră înainte, ab origine. Dragostea adevărată include această întoarcere, un regressus ad uterum, prin care cei doi se regăsesc şi se reinventează unul în funcţie de celălalt, unirea lor fiind echivalentă cu naşterea unei noi persoane, fără masca – persona, fără refulări, şi afirmând o cunoaştere de sine de invidiat.
Şi pentru că vorbim despre asta haideţi să ne luăm inima-n dinţi şi să recunoaştem câţi dintre noi sunt convinşi că au alături jumătatea perfectă, jumătatea pe care au căutat-o toată viaţa şi în care îşi regăsesc anima / animus-ul, câţi dintre noi ne simţim « androgini » în viaţa de cuplu. Iar dacă ne numărăm printre cei care trăiesc dragostea absolută, cum şi de ce ştim că aceasta e « the one and lonley », la ce o raportăm, există comparaţii sau totul ţine de chemistry şi nu de raţiune ?

h1

se faire trancher l’œil sau schimbarea opticii, orice este posibil cu ajutorul imaginaţiei

29/07/2009

Totul porneşte de fapt de la interpretarea pe care ochiul nostru, organul recepetiv vizual o dă imaginii, de modul în care urechea percepe sunetul şi de capacitatea noastră de a da sensuri şi forme acestora.

Misterul este intriga acestor universe, deznodământul ne aparţine, iar muzica pe care o aud de câte ori mă opresc în aceste dimensiuni e :

Pentru că azi se împlinesc 26 de ani de la decesul lui Luis Bunuel, el este cel care ne va conduce în universurile în care totul depinde de interpretarea oculară, într-o epocă de aur, „L’age d’or”, adevărat chef-d’œuvre al cinematografiei suprarealiste, proiectat în anul 1930 şi interzis până în 1981 datorită apropourilor evidente faţă de creştinism, reguli şi morală.

Doi amanţi care trăiesc o dragoste efemeră şi care nu ţin cont de convenţii de nicio natură fie ea socială, familială sau de interdicţii religioase ori sexuale.

Libertate totală, despre asta vorbesc cei doi scenarişti ai filmului, cine altcineva decât Dali şi Bunuel, prin scenele alegorice interpretate de Gaston Modot şi Lya Lys, alături de vocea lui Paul Eluard.

Alegoriile sunt presărate cu umor negru şi muzică clasică ( Beethoven, Mozart, Richard Wagner, Franz Schubert ).

Şi evident că nu rezist tentaţiei şi mă mai opresc asupra unui alt film, un scurt metraj de fapt, tot în scenariul celor doi (Dali şi Bunuel) şi care poate fi considert drept manifest al suprarealismului, Un chien andalou.

Cei doi au ales imagini suprizătoare care le treceau instantaneu prin minte îndepărtând orice imagine care putea avea legătură cu noţiuni şi cunoştiinţe dobândite de ei anterior prin educaţie sau cultură.

Apărut în 1928, filmul a şocat prin scena ochiului, scenă terifiantă care de altfel i-a şi atras cenzura în multe ţări.

Tranşarea ochiului apare din primele minute din film, Bunuel cu ajutorul unei lame de ras secţionează ochiul unei femei( de fapt s-a folosit un ochi de bovină).
Scena este de altfel cea mai importantă din film şi cea care va duce la înţelegerea mesajului artistic.

Mă întorc la ceea ce spuneam la început, ochiul este organul receptiv, însă pentru a putea vedea lucrurile din altă perspectivă trebuie schimbată modalitatea de recepţionare a informaţiei. Asta ne transmite Bunuel şi Dali, acesta este suprarealismul, modul de a privi diferit.

Avertismentul brutal pe care îl face Bunuel coincide de fapt cu modul de apariţie al suprarealismului şi exprimă necesitatea unei transformări bruşte a privirii receptorului.

Filmul abundă în elemente simbolice regăsite de altfel şi în pictura lui Dali : măgarul mort, pianul, erotismul, furnicile, dentelaria de Vermeer.

Păstrând tenta „neagră” amintesc astăzi de actriţa Maria Ouspenskaya, născută tot în 29 iulie şi cunoscută în rolul ghicitoarei Maleva din The Wolf Man (1941) şi din Frankenstein Meets the Wolf Man (1943).

The Wolf Man după un scenariu scris de Curt Siodmak în regia lui George Waggner cu Lon Chaney, Béla Lugosi şi Maria Ouspenskaya, este un horror clasic.

Universul negru, al misterului şi terorii ne deschide aici porţi spre tematica identităţii şi spre cunoaşterea de sine, iată aşadar o modalitate antecedentă suprarealismului de schimbare a opticii. Şi mă duc cu gândul la Hesse şi la autocunoaştere, dar despre „Lupul de stepă” am să revin într-o altă postare.

Tot în tematica aceasta se încadrează şi picturile Ximenei Armas născută la 29 iulie 1946 la Santiago de Chile şi stabilită în Franţa, a cărei operă se ascunde, musteşte de mister.

Ximena Armas nu dezvăluie nimic, personajele sale se îmbracă în umbră, umbra este cea care ne atrage în universul oniric al artistei care ne învăluie şi ne captează atenţia incitându-ne să descoperim sensuri şi simboluri, să privim tablourile din toate unghiurile posibile, cu un ochi dezbrăcat de frustrări şi idei preconcepute.
inquietude- ximena armas

Personajele sale sunt vag prezentate, diafan şi sumbru totodată, poate tocmai datorită sorgintei lor onirice. Pictura ei mi se pare de-a dreptul poezie. O privire a unui „ochi secţionat” în centrul universului lor ne poate vorbi despre visele noastre în care subiectul (noi ) se apropie de obiectiv fără a-l atinge, sporind astfel intensitatea tentaţiei.

Şi pentru ca universul acesta al lucrurilor altfel privite să poată fi cuprins mai uşor m-am gândit să-l aşez într-o matrice, poate fi ea spirală pentru a continua ideea eternităţii de ieri, poate fi una lirică. Deşi net diferită de universul creat anterior, rămâne matrice primitoare fiindcă depinde de ochiul care o priveşte şi o transformă în imaginaţie.

Matricea aparţine unui poet american, Stanley Kunitz, care ar fi împlinit azi 104 ani, dar care a dispărut în 2006, şi care a primit Bollingen Prize pentru activiatea sa poetică de-a lungul vieţii.

The Layers

I have walked through many lives,
some of them my own,
and I am not who I was,
though some principle of being
abides, from which I struggle
not to stray.
When I look behind,
as I am compelled to look
before I can gather strength
to proceed on my journey,
I see the milestones dwindling
toward the horizon
and the slow fires trailing
from the abandoned camp_sites,
over which scavenger angels
wheel on heavy wings.
Oh, I have made myself a tribe
out of my true affections,
and my tribe is scattered!
How shall the heart be reconciled
to its feast of losses?
In a rising wind
the manic dust of my friends,
those who fell along the way,
bitterly stings my face.
Yet I turn, I turn,
exulting somewhat,
with my will intact to go
wherever I need to go,
and every stone on the road
precious to me.
In my darkest night,
when the moon was covered
and I roamed through wreckage,
a nimbus-clouded voice
directed me:
„Live in the layers,
not on the litter.”
Though I lack the art
to decipher it,
no doubt the next chapter
in my book of transformations
is already written.
I am not done with my changes.

Stanley Kunitz spunea :””The imagination is a deep-sea diver that rakes the bottom of the poet’s mind and dredges up sleeping images. . . If we go deep enough, we may discover the secret place where our key images have been stored since childhood.”
Imaginaţia este un fel de prelungire a ochiului, secţionarea ochiului înseamnă eliberarea imaginaţiei, iar universul pe care l-am construit aici sper să reprezinte lama lui Bunuel, care taie în realitatea vie şi lasă misterul şi imaginaţia să se desfăşoare.

Bonus pentru că aţi avut răbdare cu această postare; imaginaţia dă formă până şi imposibilului :
„Faro faro l’impossibile
che per te diventa possibilita
saro saro imprevedibile…..
bacero i tuoi piedi stanchi e dormirai ”

h1

fără culori

14/06/2009

fara culori
Mi s-a spus cândva, în cuvinte mult mai brodate şi mai palimpseste decât cele pe care le aleg eu acum, că se poate privi prin mine oricând. Cuvintele făceau parte dintr-o întrecere ludică aşa că nu le-am acordat atenţia cuvenită, însă îndată ce a luat sfârşit jocul, aluzia nu a încetat să mă obsedeze şi continuă şi în ziua de azi.
În mod normal transparenţa poate fi o trăsătură pozitivă, poate însemna sinceritate, open minded, toleranţă şi acceptare.Şi totuşi m-am simţit lezată, acea transparenţă văzută de alţii pentru mine poate fi un semn de fragilitate, poate fi o dezvăluire necondiţionată.Nu aş dori să îmi evidenţiez sentimentele, gândurile, senzaţiile oricui. Sunt tot timpul cu ochii pe o barieră invizibilă, aici ai mei, dincolo ceilalţi. Cei ai mei pot să mă citească, sunt mereu o carte deschisă, dincolo de barieră este un zid fotosensibil, pe care îmi place să-l decorez cu câte o piatră în plus după fiecare dezamăgire. Credeam eu că acest zid, nu numai, mă ajută să îmi păstrez intimitatea, dar şi să îmi menţină conştiinţa trează în faţa impulsivităţii native de care nu reuşesc să scap. Zidul meu era un fel de combinaţie între zidul Berlinului, cel chinezesc şi cel al plângerii: o stavilă între două lumi, o modalitate de apărare contra necunoscutului şi un motiv de dobito ergo sum cotidian. Uneori mi-e ciudă că l-am inventat şi vreau să-l dărâm, alteori sunt mândră de el ca de o bijuterie de familie şi-l înfrumuseţez lustruindu-i suprafeţele zgrumţuroase, alteori e intermediar în conversaţia mea cu Identitatea.
Cuvintele pe care le-am auzit mi-au transformat zidul în fereastră, apoi mi-am dat seama că şi fereastra are obloane şi lumea mea poate fi văzută ca un castel cu metereze rezistente. Dar cum varianta nu se mula pe afirmaţia interlocutorului meu, am transformat fereastra în oglindă, apoi plictisită de propria-mi imagine mă simţeam închisă într-un turn plin cu fotografii, în cele din urmă mi-am spus că trebuie să fie un zid de sticlă. Ceea ce eu ridic de ani pas cu pas e un puzzle de sticlă. Eu am senzaţia de delimitare a spaţiului personal, dar ceilalţi sunt un fel de voyeuristi care trec pe lângă zid şi aruncă o privire, o privire de diamant care riscă să decupeze puzzle-ul meu secundă de secundă.
Mi-am dorit atunci să fiu invizibilă sau opacă…..
Voi ce alegeţi opacul, invizibilitatea sau transparenţa?
Cei care se confruntă cu omul transparent şi vor să-l contureze sub orice formă artistică, fie ea plastică, fotografică sau literară (eseu, poezie, proză, teatru) Călin Hera îi aşteaptă la concursul său dedicat transparenţei. Pentru detalii şi înscriere, click aici.

h1

vrem să cucerim lumea?

10/06/2009

Calendarul de astăzi pare să vorbească despre împliniri, despre visul de a cuceri lumea, iar cei pe care i-am ales au ştiut să vorbească lumii despre ea prin talentul lor.

Suntem toţi cuprinşi de un fior şi de o anume mândrie când se vorbeşte despre soprana lirică pentru care Puccini a creat Tosca: „my Tosca is Darclee ” spunea acesta la lansarea operei.
Hariclea Hartulari Darclee este poate cea mai apreciată soprană româncă şi cea mai talentată, din păcate însă înregistrările puţine care au existat s-au pierdut pe parcursul celor două războaie mondiale, totuşi pentru a o omagia astăzi, căci 10 iunie ne aminteşte de 10 iunie 1860, anul în care s-a născut, am mai găsit un fragment în interpretarea ei, aş fi vrut Tosca, dar a fost să fie:

Dacă Hariclea Darclee a reuşit să-şi atingă visul şi să deschidă lumii ochii spre frumuseţea muzicii, Andre Derain , născut tot la 10 iunie, 20 de ani mai târziu a fost cel care alături de Matisse a pus bazele fovismului şi îl putem considera un cavaler al picturii probabil aşa cum vedea el cavalerul în André DERAIN Le Cavalier au cheval blanc
Un alt cavaler născut în 10 iunie 1915 de data aceasta, este cel al cuvântului, laureat al Premiului Nobel în literatură, Saul BellowSaul-Bellow by Fay Godwin
„Trăieşte clipa” este unul din romanele lui Bellow care vorbeşte despre visul american, cel de a cuceri Hollywoodul şi lumea întreagă, despre absurdul existenţial, dar şi despre potenţialul uman de a-l depăşi. Omul lui Bellow „scindat între lumea materială care îl înconjoară şi un univers mai larg al fiinţei” (Malcolm Bradbury ), ajunge la revelaţii meta-fizice după o serie de momente în acelaşi timp hilare şi triste.
Ca să decupez o bucăţică menită să vă facă să simţiţi gustul acestei cărţi am să vă las un gând al lui Wilhelm :
” De ce-o fi trebuind să fiu tocmai eu cel discutat, eu şi viaţa mea, în loc să vorbim despre el şi despre viaţa lui ? Dar n-ar îngădui niciodată aşa ceva.
Numai eu sunt prostul.-Nu am nici o pudoare. Cu mine merge. Trăncănesc. Probabil că eu îi îndemn. Oricui îi plac conversaţiile intime, dar tipii deştepţi nu se trădează, numai prostii. Tipii deştepţi vorbesc cu un aer intim despre proşti, îi examinează din cap până-n picioare şi le dau sfaturi. De ce să îngădui una ca asta? Aluzia la vîrsta lui îl jignise. Nu, desigur, nu poţi să pretinzi că toate sunt la fel. Lucrurile merg din ce în ce mai rău.” ( pagina 59), iar pentru cei interesaţi textul integral se găseşte aici.
O altă reprezentantă a zilei de azi se găseşte sub auspiciile cinematografiei şi am îndrăgit-o toţi atât ca adulţi cât şi ca iubitori ai vrăjitorului din Oz în copilărie. Este vorba despre Judy Garland, judy garland by andy warhol care a construit un adevărat mit în jurul ei şi în faţa căreia nu putem rămâne imuni şi recunoaştem că cucerit lumea prin frumuseţea şi talentul ei.

Mă întreb oare noi nu suntem tentaţi în subconştientul nostru de vise asemănătoare, nu vrem sub o formă sau alta să cucerim lumea, dacă nu lumea întreagă cel puţin lumea din jurul nostru?
Iar dacă e adevărat sub ce formă vrem să facem aceşti paşi şi cu ce preţ?

h1

drumul pe care merge dragostea

26/03/2009

În dragoste trebuie să alegem, adesea opţiunile le vedem ca două drumuri aşa cum ni le înfăţişează Robert Frost în poemul său
The Road Not Taken

„Two roads diverged in a yellow wood,
And sorry I could not travel both
And be one traveler, long I stood
And looked down one as far as I could
To where it bent in the undergrowth;

Then took the other, as just as fair,
And having perhaps the better claim,
Because it was grassy and wanted wear;
Though as for that the passing there
Had worn them really about the same,

And both that morning equally lay
In leaves no step had trodden black.
Oh, I kept the first for another day!
Yet knowing how way leads on to way,
I doubted if I should ever come back.

I shall be telling this with a sigh
Somewhere ages and ages hence:
Two roads diverged in a wood, and
I took the one less traveled by,
And that has made all the difference.”

M-am oprit la Robert Frost fiindcă astăzi 26 martie se împlinesc 135 de ani de la naşterea sa.
În faţa celor două drumuri alegem apoi punem în balanţă binele şi rău uneori suntem atât de bucuroşi că am ales binele încât putem cânta împreună cu Aerosmith: Amazing

„I kept the right ones out
And let the wrong ones in
Had an angel of mercy to see me through all my sins
There were times in my life
When I was goin’ insane
Tryin’ to walk through
The pain
When I lost my grip
And I hit the floor
Yeah, I thought I could leave but couldn’t get out the door
I was so sick and tired
Of a livin’ a lie
I was wishin’ that I
Would die

That one last shot’s a Permanent Vacation
And how high can you fly with broken wings?
Life’s a journey not a destination
And I just can’t tell just what tomorrow brings

You have to learn to crawl
Before you learn to walk
But I just couldn’t listen to all that righteous talk
I was out on the street,
Just a tryin’ to survive

It’s Amazing
With the blink of an eye you finally see the light
It’s Amazing
When the moment arrives that you know you’ll be alright
It’s Amazing
And I’m sayin’ a prayer for the desperate hearts tonight”
Amazing fiindcă era melodia care mi-a ţinut mie de cald pe la 16 ani şi pentru ca astăzi Steven Tyler, solistul grupului Aerosmith împlineşte 61 de ani.

Încântaţi de calea pe care am ales-o suntem capabili de sacrificii, chiar daca dragostea poate fi o boală nu vrem să ne vindecăm de ea ne spune Diana Ross:

„Ah
If theres a cure for this
I dont want it
Dont want it
If theres a remedy
Ill run from it
From it

Think about it all the time
Never let it out of my mind
cause I love you

Ive got the sweetest hangover
I dont wanna get over
Sweetest hangover

Yeah, I dont wanna get over
I dont wanna get
I dont wanna get…over

Ooh, I dont need no cure
I dont need no cure
I dont need no cure

Sweet lovin
Sweet, sweet, sweet, sweet love
Sweet, sweet love
Sweet, sweet, sweet, sweet love

Dont call a doctor
Dont call her momma
Dont call her preacher

No, I dont need it
I dont want it

Sweet love, I love you
Sweet love, need love

If theres a cure for this
I dont want it
I dont want it no
If theres a cure for this
I dont need it
Sweet, sweet, sweet, sweet love
Sweet, sweet, sweet, sweet love
Sweet, sweet, sweet, sweet love
Sweet, sweet, sweet, sweet love”
Diana Ross împlineşte astăzi 65 de ani
Apoi urmează declaraţiile de dragoste, dorinţele pot transforma luna de hârtie în lună adevărată şi adevărul ajunge să ne uimească prin frumuseţea lui:
„Little moon of paper
the sea will carry birds
and golden stars, the breeze
that they may caress your hair
kiss your hand
Little Moon of paper
mendacious sea-shore
if you believed me a little bit
all would be true
without your love
time passes by quickly
without your love
the world is smaller ”
aşa cum Melina Merkouri spune în Paper Moon un cântec compus de Manos Hadjidakis, pentru piesa Un tramvai numit dorinţă a lui Tennesse Williams (născut în 26 martie 1911)

Apoi ne întoarcem la drumuri căci dragostea poate continua aşa:

„Trop de souvenirs
L’écho de nos soupirs
Dans ces murs
C’est trop dur
D’oublier …
Ces nuits d’aventure
Où tu m’as vu sans armure
Et mon corps
Sur ton corps
J’en voudrais encore
Toi et moi
J’ai pas voulu croire
Qu’un jour ton amour
Ferait demi-tour
Un demi-tour

Avant de partir
Laisse-moi dormir
Tout contre toi
Avant de partir
Que je te respire
Une autre fois

Avant de te revoir
Je vivais sans histoire
Sans éclat
Sans blessure
Puis, tu m’as
Pris en filature
Et, planifié ma capture
Dans tes bras
Ce soir-là
J’en voulais encore
Toi et moi
J’ai pas voulu croire
Qu’un jour ton amour
Ferait demi-tour
Un demi-tour”
printr-o despărţire,ca în melodia Avant de partir a lui Roch Voisine (care împlineşte azi 46 de ani)

sau printr-o unire a destinelor şi o iubire mai mare după cum vedem în filmul Love Actually cu Keira Knightley în rolul miresei ,

Keira astăzi împlineşte 24 de ani şi sunt sigură că vă aduceţi aminte de ea din The pirates of the caribbean

  • cadran

    Iunie 2017
    L M M M V S D
    « Ian    
     1234
    567891011
    12131415161718
    19202122232425
    2627282930  
  • Blog Stats

  • Categorii

  • Iunie 2017
    L M M M V S D
    « Ian    
     1234
    567891011
    12131415161718
    19202122232425
    2627282930