Archive for the ‘recenzii’ Category

h1

Daniel Glattauer- „Dragoste virtuala” sau suntem ceea ce citim

03/03/2012

Vrand sa rezilieze un abonament la o revista Emma Rothner, incurca adresa si trimite un mail unui necunoscut, unui anume Leo Leike .Acesta din urma, ii semnalizeaza eroarea, Emma se scuza si putin cate putin se isca un dialog intre ei doar prin mail. Cu timpul relatia se dezvolta, si cei doi se trezesc cu  o fascinatie deosebita unul fata de altul. Chiar daca decid  sa nu isi reveleze nimic din vietile lor incearca sa ghiceasca ce secret ascunde fiecare .

Din ce in ce mai atrasi unul fata de altul, Emmi si Leo amana momentul fatidic al intalnirii. Emmi este casatorita si Leo tocmai se straduieste sa-si revina dupa o mare deceptie in dragoste.

Intr-o zi se hotarasc sa  isi dea  intalnire intr-o cafenea plina ochi din oras impunandu-si o regula: trebuie sa se recunoasca unul pe celalalt fara a avea voie sa-si vorbeasca, urmand sa comenteze efectele acestui rendez vous ulterior pe mail.

Este o carte despre dialog, este o carte despre feeling-uri, o carte despre femeie si barbat, despre cum sa ghicesti personalitatea oamenilor din ceea ce spun, o carte despre fidelitate si o carte despre iubire, dar in primul rand citim o carte despre cuvant, despre efectele pe care acesta le poate avea asupra sentimentelor si a reactilor in viata.

Cei doi devin unul pentru celalalt un ecou, un ecou al vocii interioare care devine de neinlocuit

”Nu Emmi, nu sunteti o oarecare.Sunteti ca un ecou de-al meu, ecoul care ma insoteste in fiecare zi.Ati transformat monologul meu interior in dialog. Mi-ati imbogatit viata interioara.Puneti intrebari incommode, insistati, ma parodiati, va certati cu mine…..

mi-e frica sa pierd ecoul-Emmi.Vreau sa-l pastrez langa mine…Pentru mine a devenit un lucru de meinlocuit. Al dvs ,Leo”

Conversatiile lor se concentreaza in zona privata, desi evita pe cat posibil detaliile legate de relatiile fiecaruia sau de planul personal ( uneori mai fac rabat de la aceasta regula si dau detalii, Emmi despre sotul sau Bernhard, Leo despre relatia trecuta cu Marlene sau tentative de relatie cu Mia) cuvintele se concentreaza intr-un plan mult mai adanc al zonei private, avem senzatia ca sufletele sunt cele care dialogheaza in cazul lor. Cei doi ajung sa se cunoasca si sa se simta atat de bine, incat ne ducem cu gandul la de suflete pereche, doi oameni care nu s-au vazut deloc in viata, isi gasesc virtual o compatibilitate sufleteasca, fizica si psihica mult mai puternica decat orice alta relatie sau fosta relatie prin care trec sau au trecut.

Concluzia: dialogul-conversatia-cuvintele fac totul. Nu vom reusi niciodata sa ne cunoastem daca nu comunicam sufficient. Cartea aceasta, relatia dintre Leo si Emmi este o lectie de comunicare. Totul porneste de la cuvinte (sincere evident) se invarte in jurul lor si se poate sfarsi o data cu ele.

Asta nu inseamna ca dragostea se poate consuma in cuvinte, dar se poate intretine cu ele, poate sa creasca din ele, poate sa infloreasca asa.Tensiunea erotica insasi se acumuleaza din cuvinte.

“Sarut la fel cum scriu” spunea Leo, fiindca aici in relatia lor virtuala,  platonica dar extrem de profunda totul se raporteaza la cuvant, cel scris, cel citit. Cei doi se indragostesc unul de altul, mai bine zis fiecare de “portretul-robot” al celuilalt facut printr-o analiza a cuvintelor si isi traiesc virtual iubirea.

Povestea ma duce cu gandul la caligramele lui Apollinaire, asa ii vad pe Emma si pe Leo cu trup si suflet de cuvinte

E un fel de a spune (parafrazandu-l pe Nichita), suntem ceea ce citim, suntem ceea ce scriem.

Am sa va las sa descoperiti singuri daca iese sau nu din virtualitate iubirea celeor doi, am sa va las sa descoperiti dialogurile lor, care de altfel sunt un deliciu, o lectie de comunicare(ma repet cred) o lectie de iubire, o lectie de viata, o lectie de cunoastere de sine. Si va las de asemenea  sa judecati singuri cata infidelitate este in aceasta relatie, cata dragoste si cata “perversitate” sunt curioasa insa daca aceasta carte va schimba ceva in modul in care percepeti o relatie virtuala…

P.S. pentru cititorii de limba franceza

h1

„Povestea târfelor mele triste” Gabriel Garcia Marquez – frumoasa adormită, paharnic al fericirii

08/12/2009

Încă o carte a renumitului Gabriel Garcia Marquez menită să zdruncine sentimente şi să işte valuri literare, „Povestea târfelor mele triste” intrigă cititorul încă de la titlu, dar insuflă o atracţie atât de puternică încât în ciuda subiectului, nu o mai putem lăsa din mână. Este cartea pe care dacă îţi faci curaj s-o deschizi n-o mai laşi până la ultima pagină.
Povestea unui nonagenar şi a relaţiei sale cu o minoră în cadrul unei maisoin close poate ridica numeroase probleme de morală, însă conform autorului „şi morala e o chestiune de timp,” aşa că timpul de lectură ne va confirma că Marquez dincolo de morală, are o etică a sentimentelor descrise cum numai autorul “Dragostei în vremea holerei” este capabil să o facă.

Subiectul e simplu, la vârsta senectuţii, un ziarist singur, care întreaga viaţă a plătit pentru clipele de amor, “de dragoste fără dragoste” cu o femeie, îşi pune la încercare virilitatea, am spune la prima vedere, inima, la o analiză mai profundă dorindu-şi la aniversarea a 90 de ani, “o noapte de dragoste nebună cu o adolescentă fecioară”. Cunoscând-o pe proprietara unui bordel din Barranquilla, Rosa Cabarcas, apelează la serviciile ei, pentru a-şi îndeplini dorinţa. Aceasta îi găseşte o copilă de 14 ani, gata să-şi vândă fecioria pentru 3 pesos, pentru a înlătura greutăţile familiei sale. Acesta este momentul intrigant al scurtului roman, geniul lui Marquez loveşte cititorul şi triumfă, fiindcă jucându-se cu tabuurile ajunge să ne demonstreze cum apar sentimentele cele mai pure, în cele mai josnice situaţii şi pe nepusă masă.
Povestirea este atât o incursiune în labirintul sentimentului erotic cât şi o gravură a bărbatului din zilele noastre, a iubirii desprinse din desuet şi culminând cu cele mai nobile vârfuri ale sale.

Punctul culminant al naraţiunii se inspiră din literatura japoneză, din romanul “Casa frumoaselor adormite” a lui Yasunari Kawabata expusă în motto-ul cărţii lui Marquez

„Nu se cuvine să faceţi nimic de prost-gust, l-a prevenit pe bătrânul Eguchi femeia de la han. Nu se cuvine să-i vârâţi degetul în gură fetei adormite şi nici să încercaţi orice altceva de felul acesta.”

Romanul japonez e privit ca un ritual iniţiatic, o trecere spre lumea de dincolo. Marquez va prelua ideea transformând-o într-o iniţiere în dragoste. Frumoasa adormită, Delgadina, îi va descoperi ce însemnă iubirea, unui om care toată viaţa sa a plătit pentru clipe de amor

„Niciodată nu m-am culcat cu vreo femeie fără s-o plătesc, şi pe puţinele care nu erau de meserie le-am convins prin argumente ori cu de-a sila să primească bani chiar de-ar fi să-i arunce la gunoi. Cam pe la douăzeci de ani, am început să ţin un catastif cu numele, vârsta, locul şi câteva însemnări privitoare la împrejurările şi la felul în care se petrece totul. Până la cincizeci de ani, ajunsesem la cinci sute paisprezece femei cu care o făcusem cel puţin o dată. Am încetat să mai notez când trupul nu mai răzbea cu atâtea şi puteam ţine socoteala fără catastif.”

După o astfel de viaţă, boemă, don juanică, la 90 de ani, eroul lui Marquez îşi caută refugiul în “casa” unei fecioare adormite, în corpul ei menit să-i stârnească senzaţii pe care nu le-a gustat încă cu toata viaţa sa sexuală tumultoasă. Memorile sale legate de această perioadă, iniţierea sexuală la 12 ani cu patroana unui bordel, atracţia faţă de Ximena Ortiz pe care a părăsit-o în faţa altarului şi care îi atrage oprobiul public pentru o perioadă, sodomizarea lunară a servietoarei Damiana, cea care l-a iubit în taină timp de 20 de ani, îi descoperă o viaţă plină de “dragoste fără dragoste”. În schimb casa fecioarei, îl iniţiază în dragoste. Va descoperi iubirea cum n-a cunoscut-o vreodată, fără să defloreze, doar veghând somnul fecioarei şi învăţând să comunice cu ea prin muzică, prin cărţi, prin tablouri, prin atingeri , printr-un limbaj al corpului care răspunde la stimuli, oarecum inconştient. Şi nu numai că descoperă iubirea, ba ajunge chiar la o pasiune nebună, la o “moarte din dragoste”

Cu talentul său divin, Marquez reuşeşte să îmbine două planuri, realul şi fantasticul, e un joc pentru el, unul cinematografic, alternarea planurilor ne face să pendulăm între real şi imaginar uitând uneori unde este graniţa dintre cele două şi care este măsura timpului asemeni autorului care afirmă “la vârsta mea fiecare ceas înseamnă un an”.
Vârsta este unul dintre subiectele cele mai sensibile atât la femei cât şi la bărbaţi, atât la vârsta fragedîă cât şi la cea înaintată. Vârsta se va dovedi aici intrigă dar şi povestirii, a iniţierii. În general cei înaintaţi în vârstă sunt cei meniţi să acorde învăţătura. În cazul de faţă, copila, frăgezimea sa se va dovedi iniţiatorul. Prin puritatea sa prin puterea sa de basm, adolescenta îl va iniţia pe eroul notru nonagenar în tainele iubirii.
Iubirea începe pas cu pas, eroul o decoperă pe copilă adormită

„luminată din tavan de un bec puternic ce scotea în evidenţă toate amănuntele. M-am aşezat s-o contemplu de pe marginea patului, subjugat de vraja celor cinci simţuri.
Era oacheşă şi caldă. O supuseseră la un regim de igienă şi înfrumuseţare ce n-a neglijat nici puful care-i mijea la pubis. Îi ondulaseră părul şi avea la unghiile de la mâini şi de la picioare un lac natural, dar pielea de culoarea melasei se vedea aspră şi julită. Sânii de curând iviţi păreau încă de băieţel, dar se simţeau împinşi de o energie secretă, gata să se dezlănţuie. Partea cea mai frumoasă a trupului ei erau picioarele mari cu care, de bună seamă, păşea tainic, cu degete lungi şi sensibile ca alte mâini. Era umedă de o sudoare fosforescentă, în pofida ventilatorului, iar căldura devenea insuportabilă pe măsură ce noaptea înainta. Era cu neputinţă să ţi imaginezi cum arăta în realitate faţa vopsită grosolan, sub stratul dens de pudră de orez cu două pete de fard pe obraji, cu gene false, sprâncenele şi pleoapele parcă date cu negru de fum şi buzele mărite cu ruj ca ciocolata. Însă fardurile nu reuşeau să-i ascundă trăsăturile: nasul mândru, sprâncenele împreunate, buzele îmbietoare. Mi-am zis: un tăuraş fraged gata de luptă.
La unsprezece, m-am dus, ca de obicei, la baie, unde se aflau, pe un scaun, hainele-i de fată nevoiaşă, împăturite cu grijă de bogătană: o rochie de stambă imprimată cu fluturi, nişte chiloţi galbeni de barchet şi sandale de sfoară de agavă. Peste haine era o brăţară ieftină şi un lănţişor foarte fin cu un medalion cu Fecioara. Pe poliţa chiuvetei, o poşetă cu un ruj, o cutiuţă de farduri, o cheie şi nişte monede mărunte. Totul atât de ieftin şi de uzat, că nu mi-am putut imagina pe nimeni atât de sărac ca ea. Mi-am plimbat vârful arătătorului de a lungul grumazului năduşit şi toată fiinţa i s-a înfiorat lăuntric, precum un acord de harfă, întorcându-se spre mine cu un fornăit ce m-a învăluit în aburul răsuflării ei acrişoare. Am strâns-o de nas cu degetul mare şi arătătorul, şi ea s-a scuturat, şi-a ferit capul şi mi-a întors spatele fără să se trezească. Am încercat să-i desfac picioarele cu genunchiul, îmboldit de o ispită neprevăzută. La primele două tentative s-a împotrivit cu pulpele încordate. I-am cântat la ureche: „Patul Delgadinei de îngeri e străjuit”. S-a destins puţin. Un curent fierbinte mi-a urcat prin vene şi lenta mea vietate ieşită la pensie se trezi din somnul ei prelung.
Delgadina, sufletul meu, am implorat o cu jind. Delgadina. Ea scoase un geamăt sumbru, scăpă dintre coapsele mele, îmi întoarse spatele şi se strânse ca un melc în căsuţa lui. Licoarea cu valeriană a fost pesemne la fel de eficace pentru mine ca şi pentru ea, fiindcă nici ea, nici altcineva n-a păţit nimic. Dar nu-mi-a păsat. M-am întrebat la ce bun s-o deştept, aşa umilit şi trist cum mă simţeam şi rece ca un chefal.
….Copila dormea mai departe cu spatele la mine, ghemuită ca un făt. Am avut senzaţia neclară că o simţisem sculându-se în beznă şi că auzisem apa trasă la baie, dar se putea prea bine să fi visat.”

Eroul îi alege un pseudonim, Delgadina, dintr-o baladă care invocă seducţia patriarhală. Delgadina este eroina care a refuzat dragostea paternă incestuoasă eliberându-se prin moarte. Prin această legendă, Marquez face referire la femeia ca obiect sexual, la statutul femeii colonizate, ca obiect al seducţiei, la incest. Însă aceste ipoteze vor fi dărâmate de dragostea nonagenarului care va înflori ca urmare a iniţierii prin poveste, roman, baladă, ca urmare a lecţiei de comunicare date de către Delgadina, noua frumoasă adormită, capabilă să stârnească cele mai nobile sentimente până şi în sufletului unui boem pervertit de nouăzeci de ani de viaţă fără dragoste.

Dacă balada Delgadinei condamna dominaţia patriarhală, Marquez va inversa rolurile şi va demonstra că dominaţia în cazul de faţă se va exercita de către copila adormită. Delgadina cea nouă va pune stăpânire pe simţurile patriarhale şi le va da un nou sens. Îi va dezvălui nonagenarului puterea neţărmuită a iubirii şi dependenţa faţă de ea.

“A fost ceva nou pentru mine. Nu cunoşteam vicleşugurile seducţiei şi veşnic îmi alesesem la întâmplare iubitele de o noapte, mai curând luându-mă după preţ decât după farmecele lor, şi făcusem dragoste fără dragoste, pe jumătate îmbrăcaţi, de cele mai multe ori, şi întotdeauna pe întuneric, pentru a ne închipui că suntem mai buni. În noaptea aceea am descoperit plăcerea de necrezut de a contempla trupul unei femei adormite fără îmboldirea dorinţei sau opreliştile pudorii.”

Noapte de noapte nonagenarul va reveni s-o privească pe Delgadina, de fiecare dată fară a da naştere unui act sexual, de fiecare dată pentru a-şi dezvălui personalitatea prin cadourile pe care i le aduce, prin încercarea de a deschide o oglindă a universului său în camera în care se întâlnea cu ea, un radio, muzica, bijuterii de familie, cărţi.
Povestea se va răsfrânge asupra viselor şi imaginţiei eroului, acesta continuându-şi povestea de amor cu Delgadina în imaginaţia cotidiană

“De atunci am avut-o în minte atât de limpede că făceam cu ea tot ce pofteam. Îi schimbam culoarea ochilor după starea me de spirit, o îmbrăcam potrivit vârstei şi împrejurărilor, cântam duete de dragoste de Puccini, astăzi ştiu că nu a fost nălucire, ci încă un miracol al primei iubiri din viaţa mea aflate abia la nouăzeci de ani.”

Încet Delgadina îi va răspunde la iubire într-un mod oarecum telepatic, o cumunicare aflată între vis şi realitate.

„În noaptea zilei ei de naştere i am cântat Delgadinei cântecul întreg, i am sărutat tot trupul până am rămas fără suflare: şira spinării, vertebră cu vertebră, până la fesele gingaşe, partea cu aluniţa, cea a inimii ei neistovite. Pe măsură ce o sărutam, căldura trupu¬lui îi sporea şi împrăştia un parfum de sălbăticiune. Ea mi a răspuns cu înfiorări noi în fiecare palmă de piele şi în fiecare am găsit o căldură diferită, o savoare proprie, alt geamăt, şi la toate a răsunat pe dinăuntru într un arpegiu, iar sfârcurile i au înflo¬rit fără să le ating. „
Conoaşterea de care au parte cei doi este una iniţiatică, neobişnuită. A cunoaşte pe cineva prin prisma reacţiilor din timpul somnului, iată o nouă modalitate de atingere a imposibilului în dragoste.
„La începutul noului an începeam să ne cunoaştem, de parcă am fi trăit împreună şi pe trezie, căci eu găsisem un ton al vocii plin de grijă pe care ea îl auzea fără să se deştepte şi îmi răspundea cu un lim¬baj natural al trupului. Stările sufleteşti i se oglindeau în felul în care dormea. De la istovită şi sălbatică aşa cum fusese la început, a căpătat încetul cu încetul o pace lăuntrică ce i înfrumuseţa chipul şi i îmbogăţea somnul. Îi povesteam viaţa mea, îi citeam la ureche ciornele articolelor duminicale în care ea se regăsea mereu, fără s o spun prin cuvinte, numai şi numai ea.”

Nonagenarul începe să simtă chinurile iubirii, se descoperă, se cunoaşte pe sine prin intermediul iubirii, astfel încât Delgadina pare să aibe rolul unei Phytii .

“Întotdeauna considerasem că a muri din dragoste nu era decât o licenţă poetică. În seara aceea, întorcându mă iar acasă tot fără motan şi tot fără ea, mi am dat seama nu numai că era posibil să mori, ci şi că eu însumi, bătrân şi singur cuc, eram gata să mor din dragoste. Dar am luat aminte că era îndrep¬tăţit şi adevărul celălalt: n aş fi schimbat pentru nimic în lume deliciile zbuciumului meu. Pierdusem mai bine de cincisprezece ani străduindu mă să tăl¬măcesc poemele lui Leopardi şi numai în seara aceea le am simţit în străfundurile fiinţei mele: „Vai mie, căci de i iubire, amarnic îi e chinul!”

Prin schimbarea pe care o produce Delgadina în sufletul eroului nostru, o putem înzestra cu har divin, Delgadina inspiră dragoste şi prin aceasta viaţă. Până în momentul descoperirii Delgadinei, viaţa ziaristului fusese una fără miez, fără trăire, sentimentele îi descoperă adevărata viaţă şi dorinţa de a muri din dragoste, eliberarea, mântuirea supremă.

„În noaptea aceea, gata de orice, m-am culcat cu faţa în sus în aşteptarea durerii de pe urmă, în prima clipă a celor nouăzeci şi unu de ani ai mei. Am ascultat dangăt de clopot undeva, departe, am simţit mireasma sufletului Delgadinei dormind pe o parte, am auzit un strigăt în zare, suspinele cuiva care murise poate cu un secol în urmă în iatacul său. Atunci am stins lampa cu ultima suflare, mi am împletit degetele cu ale ei ca s o duc de mână şi am numărat cele douăsprezece bătăi de clopot de la ora douăsprezece cu cele douăsprezece lacrimi de pe urmă, până când prinseră a cânta cocoşii şi îndată dangătele triumfătoare, petardele de sărbă¬toare ce proslăveau bucuria nesfârşită de a fi supra¬vieţuit, teafăr şi nevătămat, vârstei de nouăzeci de ani.”

Eroul hotărăşte să cumpere casa Rosei, prăvălia şi grădina, urmând să le lase moştenire Delgadinei, celei care i-a descoperit sensul vieţii.

Delgadina ne pare un mit, o muză capabilă de creaţie. Frumoasa adormită se aseamănă statuii Galateea, plămădită de Pygmalion, însă o Galatee care trezeşte ea la viaţă , la viaţa sentimentală, descoperindu-i celui ce o protejează că rolurile se schimbă, asta e de fapt adevărata dragoste, comunicarea menită să trezească viaţă în partener, atât dintr-o parte cât şi din alta.

„Aveam, în sfârşit, parte de viaţă reală, cu inima la adăpost şi condamnat să mor de dragoste adevărată în agonia fericită a oricărei zile după ce aveam să împlinesc o sută de ani”
Oricât ar fi de sensibil subiectul acestui scurt roman, nu putem să rămânem imuni la talentul autorului de a descrie tulburările unui bărbat ajuns la o vârstă la care nu ne imaginăm că ar mai putea descoperi tainele iubirii şi care ne uimeşte prin puterea cu care reuşeşte să se transforme şi să dea noi sensuri atracţiei, relaţiilor şi a vieţii.

Cuibuşorul cu nebunii este transformat de Marquez într-un colţ de rai, fecioara într-o preoteasă, vârsta senectuţii în pragul marilor descoperiri şi potenţialul incest într-un ritual iniţiatic. Maestrul imaginarului se joacă în acest roman scurt cu morala, cu tabuurile sociale prin cuvinte care se transformă în trăiri. Merită citită această poveste în care nu târfele sunt triste, ci viaţa anterioară a eroului, fără dragoste şi care culminează prin capacitatea sa de a se lăsat modelat de Galateea-Degaldina, paharnicul fericirii.

h1

Anais Nin şi cunoaşterea sinelui -”Senzualitatea este o forţă secretă a corpului meu”

24/11/2009

Dacă vreţi să vă descoperiţi citiţi-o pe Anais Nin . Dacă vreţi să redescoperiţi Femeia citiţi-o pe Anais Nin…..

Jurnalele lui Anais Nin au făcut obiectul diferitor rumori şi speculaţii.
Henry Miller afirma că jurnalele ei îşi pot găsi locul alături de scrierile lui Proust, Sfantul Augustin sau Abelard
Vis –a – vis de acestea Anais Nin declara „ mon discours dans le journal est naturel…ce que je produis aileurs est un condense, le mythe, le poeme”

Jurnalul lui Nin nu este un simplu jurnal, este o călătorie în viaţa de zi cu zi în căutarea Femeii, a femeii simbolice şi a celei reale, una care oscilează între acţiune şi contemplare, angajamente şi grijă de sine, sentiment şi raţiune, vis şi realitate.

Anais se declară sensibilă la spirit şi calităţi umane, la nevoile pe care le poate satisface.
Asemeni personajelor sale ( vezi Sabina din „Une espionne dans la maison damour”), Anais se dedică în întregime rolurilor,celor pe care crede că ceilalţi le aşteaptă din partea ei: fiica, soţia, artista, femeia boemă, prietena, protectoarea etc.O mărturie a sa vine în sprijinul acestei afirmaţii:
„Il y eut toujours en moi deux femmes, au moins, un femme perdue et desesperee qui sentait qu’elle se noyait, une autre qui entrait dans une situation comme elle serait montee sur scene, dissimulant ses vraies emotions parce qu’elles n’etaient que faiblesse, impuissance, desespoir, pour presenter au monde un sourire, de l’ardeur, de la curiosite, de l’enthousiasme, de l’interet.”
Astfel că în timp ce lumea era fascinata de o Anais veselă, inteligentă, misterioasă, cealaltă Anais timidă, nesigură, detaşată şi naivă se ascundea şi striga în paginile jurnalului, devenit un drog, o posibilitate de vis, un talisman.

„Henry şi June” este un colaj de fragmente din jurnalele autoarei, referitoare la momentul cunoaşterii lui Henry Miller, moment care înseamnă totodată descoperirea erotismului său , a unei psihologiii sexuale şi de amor care va fi de altfel şi atracţia principală a scrierilor sale şi forţa care o va afirma ca scriitoare, dar şi ca femeie.

Anais porneşte de la afirmaţia:”Senzualitatea este o forţă secretă a corpului meu.” care o va ghida de-a lungul vieţii, a jurnalului său şi al afirmării literare şi în special în relaţia cu Henry Miller şi construieşte o poveste de dragoste şi o psihologie de viaţă foarte nebişnuită anilor ’30, dar care a influenţat apoi generaţii întregi de femei .

“Henry şi June” este în primul rând o carte pentru cei care îl citesc pe Miller, sunt captivaţi de forţa sa creatoare, de pofta de viaţă şi de sinceritatea crudă, pentru cei care sunt cuceriţi de senzualitatea lui Nin, de feminitatea sa debordantă amestecată cu o forţă sexuală inimaginabilă cu 70 de ani în urmă dar şi pentru cei care n-au citit încă nici Miller, nici Nin, dar care vor citi cu siguranţă după acest intro în viaţa şi scrierile lor.

Povestea lor de dragoste se desfăşoară în paralel cu descoperirea senzualităţii lui Nin şi a tandreţii lui Miller, a capacităţii lor de a se iubi, a face dragoste şi literatură în acelaşi timp.
Momentul în care se întâlnesc cei doi este de fapt momentul în care două imaginaţii se vor intersecta, două forţe care pot prefigura Bărbatul perfect şi Femeia perfectă:
„L-am cunoscut pe Henry Miller…am văzut un bărbat care îmi plăcea. În scrierile sale este flamboiant, viril, animalic, magnific. E un bărbat pe care viaţa îl îmbată. E ca mine
Are un cap interesant cu accente puternice date de ochii negri, părul negru, pielea măslinie, gura şi nările senzuale, un profil frumos.Arată ca un spaniol…Pare sensibil, uşor de rănit”

Anais e cucerita de literatura lui Miller şi încet va fi cucerită de personalitatea şi virilitatea sa:„Mă aţâţă. Mă muşcă de ureche şi mă sărută, îmi place ferocitatea lui.Mă aruncă pe pricepută a braţelor, dar dorinţa lui mă sperie, mă respinge
….
Răspund imaginaţiei sale cu a mea
…..
Îmi place forţa lui, forţa lui întunecată, distrugătoare, neînfricată, cathartică”

În acelaşi timp însă va fi cucerită de soţia acestuia June Mainsfield, a cărei apariţie, îi stârneşte porniri lesbiene, dar mai presus personalitaea sa protectoare:„O faţă izbitor de albă, ochi arzători. June Mansfield…cea mai frumoasă femeie din lume. Frumuseţea ei îi aducea pe tavă dramele şi evenimentele. Iubeam delicateţea care îmi apăruse în vorbele ei mândria disproporţionată. Îi lipseşte sâmburele siguranţei de sine, tânjeşte cu nesaţ după admiraţie…Păr blond, faţa palidă, sprâncene demonic arcuite, un surâs crud şi o gropiţă dezarmantă. Perfidă, infinit dezirabilă, atrăgându-mă spre ea ca spre moarte.”

Anais se va lupta interior cu dragostea sa pentru Henry şi cea pentru June, ele iubirile se vor lupta între ele, vor încerca să se detroneze, să se stăpânească, ajungând într-un final să se completeze:
„Henry nu mă poate face s-o iubesc mai puţin, dar mă poate chinui, făcând-o pe ea să pară mai ireală, mai imaterială, demonstrând că nu există June, ci doar o imagine inventată de noi, de mintea lui Henry şi poezia mea”

Completările acestea sunt posibile atât în jurnal cât şi în psihanaliză. Cele două fiinţe ale lui Anais îşi fac pe rând dreptate cu ajutorul instinctelor dezvăluite în scriere şi şedinţe de terapie:
„Scriitorii fac dragoste cu orice vor
Adevărul este că numai aşa pot trăi în două direcţii diferite. Am nevoie de două vieţi. Am două fiinţe
Henry mi-a trezit adevăratele instincte”
Iar momentul culminat când „Muntele de cuvinte s-a predat… literatura a căzut” şi Henry este cucerit coincide cu descoperirea femeii Anais. Iese la iveală Femeia ca principiu, femeia puternică, deşi în aparenţă fragilă, frivolă şi instinctuală. Femeia aceasta este cea care se cunoaşte pe sine, îşi cunoaşte dorinţele, senzualitaea şi dă frâu liber imaginaţiei, puterii sexuale şi iubirilor.
„Ne gustăm unul altuia pielea.cadem împreună în lumea noastră sălbatică. Mă muşcă.Îmi face oasele să trosnească…Dorinţele noastre se dezlănţuie.Trupurile sunt în convulsii
Trupul lui are un fel anume de a-l excita pe-al meu de a-i raspunde. Când mă gândesc la el îmi vine să îmi desfac picioarele.”

Anais este capabilă să iubească, descoperindu-şi dorinţele şi forţa de dăruire, descoperă totodată şi un anume haos interior, o prăpastie între puterea de a iubi şi cea de a se iubi pe sine, de a se lăsa iubită. Are nevoie să iubească, dar necesităţile sexuale nu-i permit să urmeze un singur drum.
„Nu m-am dăruit niciodată întru totul, dar asta mi se pare imposibil când văd cum mă supun nobleţei şi perfecţiunii lui Hugo, senzualităţii lui Henry, frumuseţii lui Eduardo
Sentimentele mele sunt într-un haos pe care nu-l pot limpezi
Vreau să fiu iubită…”
Ceea ce îi descoperă Henry Miller o „orgie literară”, este o modalitate de a împăca femeile, cele două femei din interiorul lui Anais , o mulţumeşte şi pe Anais senzuala şi pe Anais scriitoarea.
Discuţiile noastre sunt minunate intermezzouri, nu dueluri, ci rapide iluminari reciproce:”Eu ştiu să dau sens gândurilor lui vagi.El le dezvoltă pe ale mele.Îl aprind. El mă face să curg”

Şi totuşi Anais nu se simte atât de împlinită de această relaţie, chiar dacă i se dedică aproape în totalitate, există un minus:
„E în Henry o lipsă de sentiment care se trădează prin accentul pe care îl pune pe sex şi discuţii” şi care o va îndemna să se orinteze şi spre alte descoperiri: spre tandreţea lui Hugo, frumuseţea lui Eduardo şi ajutorul psihologului Allendy ţinând seama de faptul că
„Ceea ce vrea un bărbat e să creadă că o femeie îl poate iubi atât de mult încât n-o va interesa nici un alt bărbat”şi realizând că împlinirea poate s-o simtă doar alături de toţi, pentru ca ei să-i satisfacă personalităţile fiecare în parte „Mi se pare că în momentul ăsta sunt binecuvântată cu trei bărbaţi minunaţi şi absolut capabilă să-i iubesc pe toţi trei”

Dragostea, sexul sunt pentru Anais cunoaştere de sine, a-şi descoperi personalităţile, interesele sexuale, senzualitatea, capacitatea de iubire şi dăruire, puterea de a-i atrage pe ceilalţi, de a-i subjuga şi îmbrăţişa cu sufletul şi trupul ei înseamnă pentru Anais o călătorie spre noi universuri, un voaiaj mult mai valoros decât cel de pe lună chiar, fiindcă sinele este un labirint pe culoarele căruia întâlnim şi minotauri şi tezei interiori capabili să ne uimească, să ne extazieze în faţa unei dintre cele mai râvnite comori : eul interior.
„Nous allons sur la lune.C’est ne pas tres loin.L’homme peut aller tellment loin en lui-meme”

Povestea triunghiului Anais, Henry şi June a fost ecranizată în regia lui Phillip Kaufman, cu Fred Ward, Maria de Medeiros şi Uma Thurman în distribuţia principală, în 1990, un film în care imaginea vine să completeze aportul lui Anais Nin în emanciparea femeii, un film cu raiting special NC 17 un fel de inlocuitor al R-ului acordat filmelor cu scene explicite şi sau violenţă, raiting care vine să sublinieze diferenţa între un film erotic şi unul al cărui scop principal nu este atracţia erotică, ci erotismul este doar un prilej de autodescoperire.

Şi pentru a intra şi mai mult în sufletul lui Anais Nin vă propun să ascultaţi o melo dragă mie şi care vorbeşte despre relaţia dintre Anais şi Henry în Parisul anilor 30 la Clichy

„Paris Quatorze avril
Ma vie Est un exil
J’envie tes jours tranquilles
A Clichy

Henry Volcan velours
Bandit Au souffle court
J’écris La nuit, le jour
Tout mon amour Mon amour
Là dans mon journal

Anaïs Nin
A le diable au cœur
La douleur assassine
Anaïs Nin Anaïs
Infiniment féminine

Anaïs Nin
A le diable au cœur
La douleur assassine
Anaïs Nin Anaïs
Miller

J’ai fui Le bruit des villes
La pluie Est un exil
Elle coule des jours tranquilles
A Clichy

Henry J’ai le cœur lourd
Du gris Qui nous entoure
Je crie Depuis toujours
Tout mon amour Mon amour
Là dans mon journal

R

J’ai froid Le temps d’un taxi
Et me voilà Contre toi
Henry Attends-moi
Je te suis
Peu m’importe si Parfois
La nuit nous trahit
Enfer ou paradis
Apprends-moi l’interdit L’interdit

R…»

Femeilor Anais le sugerează să o citească cu sufletul şi trupul, « puneţi-vă o mască, masca de feminitate primordială, de Femeie la modul absolut, trăiţi-i senzualitatea pe scoarţă de jurnal, pe cord de amor, pe trup fierbinte, vă veţi descoperi voi înşivă, fantasmele voastre, dragostea care musteşte în voi pentru viaţă, faţă de voi înşivă, vă veţi lăsa purtate de eul vostru eliberat undeva spre ţara interzisă descoperind că adevărata voastră vocaţie este aceea de a vă cunoaşte. « Cognosce te ipsum » va deveni un fel de cheie care deschide porţile templului spre orgasmului interior ( intelectual, sexual şi sufletesc). », pare a spune Anais
Iar bărbaţilor le impune un fel de motto: « eliberaţi femeia şi ea vi se va dărui întru totul » asemeni Phytiei.
Anais Nin ne descoperă că adevărata cunoaştere de sine ne transformă în preotese în templul lui Appolon. Suntem toate nişte Phytii râvnite şi adulate, suntem templul din Delphi el însuşi, centrul universului prin revelaţia sinelui .

h1

Adela Greceanu „Mireasa cu şosete roşii”- un acrobat al cuvintelor

04/11/2009

mireasa
E greu de vorbit despre Adela Greceanu cum e greu de vorbit despre mirese mai ales despre cele cu şosete roşii. Poate tocmai pentru ca ea scrie atât de bine despre ea, despre universul ei interior şi despre trăirile ei/ale domnişoarei Cvasi încât ne e imposibil să ne ridicăm la nivelul ei şi să reuşim să vorbim despre ea , despre o “cvasi necunoscută” (cum se autointitulează), o “cvasi necunoscută” cu adevarată valoare literară.

Alături de Nora Iuga, “cvasi literatura” ei se înscrie printre textele pe care le citesc cu mare drag. Intimismul degajat de aceasta mă fac să mă cred într-un jurnal poetic în care nu pot să analizez şi să definesc nimic, doar să încerc să redau atmosfera de basm prin simboluri, citate şi impresii de lectură.

Domnişoara Cvasi e un Greuceanu care ne acaparează în universul de poveste lirică şi ne perindă prin zilele sale pline de jeratic şi mere de aur.

Putem desprinde atmosfera perfectă din ziua care precede nunta: un prilej de taclale, o punte între două modalităţi de viaţă pe care se perindă femei şi bărbaţi, pisici şi miei, poveşti şi cântece, pregatiri fizice şi sufleteşti, toate trăite pasional şi redate cu accent ardelenesc, toate în roşu .

Roşu, e al şosetelor, şosetele miresii, o mireasă cu o capacitate de introspecţie ieşită din comun. O mireasă încercuită de patru femei şi tot atâţi bărbaţi, “care există şi totuşi nu mai sunt “, plus mirele care va trebui să vină dimineaţa. O mireasă care înaintea nunţii face ceea ce făcuse matuşa Zizi înaintea morţii, are grijă să îşi hrănescă sufletul(aka iubirile trecute cu lacrimi la fel cum tanti Zizi îşi hrănise la propiu pisicile).

Să fie nunta privită ca o trecere în nefiinţă? Nunta, momentul în care femeia se rupe de viaţa premaritală, trebuie preagatită în prealabil printr-o trecere în revistă a iubirilor trecute , printr-o curătire de sentimente. Ca mai apoi cu sufletul pur sa intre în noua fiinţă, cea de mireasă, cea care îi va deschide calea spre mântuire.

Se conturează povestiri în ramă, o noapte în care fiecare dintre femei îşi înşiruie amintirile despre iubiri sau despre sine.Povestirile sunt provocate de plânsul cathartic al miresei, de pendularea ei între viaţă şi moarte, între iubire şi uitare, între animus şi anima.

Pendularea aceasta de la un pol la altul, de la un fapt la contrariul său este o îmbinare de caractere, atitudini şi stări care duc cu gândul la coincidentia oppositorium şi la atracţia magnetica dintre ele.
Însăsi cartea este construită pe un astfel de model: partea I un dialog preţ de o noapte între cinci personaje , iar partea a II-a un jurnal al tăcerii, al izolarii, un monolog liric despre iubiri şi singurătăţi.

Autoarea parcă se priveşte în oglindă, e propriul spectator al actelor sale, urmăreşte cum se fereşte de lume, cum răspunde sau nu la telefon, cum priveşte telenovele, se vede pe sine scriind, stând pe laptop, între google şi messenger, ferindu-se de companii nedorite şi amintindu-şi iubiţii “ bărbaţii aceia pe care i-am iubit, niciunul nu e cu mine, dar niciunul nu a plecat de tot”.
Mireasa din prima parte îi plângea ca să-si cureţe sufletul de iubirile trecute, “mai întâi trebuie să-mi iau rămas-bun de la iubiţii mei. Că uite acuşi vin zorile , acuşi terminaţi de împletit părul meu şi eu nu mi-am plâns iubiţii”, scriitoarea din a doua parte se descalţă de şosetele roşii, îi aminteşte, se mai întâlneşte cu ei, mai vorbeşte la telefon, îi aduce în prezent. Acest periplu sentimental face uniunea dintre sufletul autoarei şi cel al iubirilor, dintre animus şi anima. Mireasa are în ea un suflet de bărbat, care îi reflectă pe cei reali, iubiţi, după cum precizează tanti Sofica: “intuiţia îmi spune că toţi bărbaţii pe care i-ai iubit poartă amprenta unui model pe care-l ai în tine” şi după cum subliniază şi autoarea “nici un miel batran, nici un vlăjgan sinucigaş, nici un prieten ca un arbore frumos, nici dragul meu, zice mireasa .Am în mine un barbat cât Empire State Building. Şi niciunul dintre toţi ăştia nu i-a făcut faţă. Numai cu mirele care va veni dimineaţă ca un miel, bărbatul din mine a dat mâna, de parcă s-ar fi regăsit doi vechi tovarăşi de arme”.

Mireasa şi cele patru femei care stau la “bocitul” foştilor pretendenţi, tanti Sofica, tanti Zizi, naşa Lena şi verişoara Pulheria conturează un cerc magic, cinci femei analizând viaţa şi iubirea şi pe cei cinci iubiţi ai miresei.

Cinci, pentru ca cinci este o cifră magică, număr nupţial, semn al unirii, număr al centrului, armoniei si echilibrului, cifră hierogamică, însoţirea principiului ceresc cu cel pământesc.
Cinci este şi simbolul omului, al universului, cinci simţuri, cinci forme sensibile ale materiei . În simbolismul hindus cinci este conjuncţia dintre doi(număr feminin) şi trei ( număr masculin). Pentagrama e şi emblema macrocosmosului şi a androginului.

Androginia este un semn al totalităţii, al începutului şi sfârşitului, o metanoia, taina căsătoriei evocă acelaşi lucru, o stare de mântuire în care separarea sexelor se anulează, iată de ce mireasa are nevoie să-şi plângă iubiţii, pentru a putea să se uneasca cu “mielul” mire, cel care se regăseşte în animusul ei şi care poate să unească anima si animus într-o fiinţă, mireasă+mire, un androgin care sunt sigură că trebuie să aibe culoarea roşie.

Roşu precum şosetele miresei, roşu pentru că roşul este culoare ambivalentă. Roşul deschis centrufug este diurn, masculin, tonic şi îndeamnă la acţiune. Roşul închis este centripet, nocturn, tainic şi feminin.
Roşul nocturn este culoarea focului central al omului şi pământului, care vorbeşte de creaţie, dar poate fi şi funerar. Roşul viu, diurn, înseamnă înflăcărare, frumuseţe, bogăţie şi eros. Cele două poartă în miez cele mai adânci simbolistici umane : acţiunea şi pasiunea, erosul şi tanatosul, creaţia şi distrugerea.Astfel se creează armonia, exact cum afirma tanti Sofica: “ca să ajungi la armonie cu tine trebuie să-şi refaci unitatea dintre animus şi anima”.

Prin extindere, în spaţiul perfect :“Şi ceasurile au fost numărate, şi voi aţi fost numărate ca până în zori când va veni mirele ca un miel, să am gata dantela din păr”, mireasa, “mireasa cu şosete roşii n-are defecte …Este egocentrică, orgolioasă, arogantă uneori”, scrie , scrie pentru a atinge starea de metanoia, pentru a-şi depăşi temerile “mi-e frică de viaţă .De asta scriu. Dar mi-e frică şi de moarte. Şi când scrii, e ca atunci când dormi. Stai pe graniţe.” şi pentru a se integra în universul real, pentru a transpune omul, dragostea în scris şi scrisul în mireasă cu şosete roşii: “Distanţa dintre mine şi lume este egală cu distanţa dintre mine şi bărbatul iubit…..scrisul mă face să parcurg distanţa dintre mine şi lume…scriind despre el îl privesc cu alţi ochi…deşi nu sunt sigură dacă îl iubesc pe omul acela sau iubesc felul în care îl pun în cuvinte” .

Povestea se derulează la îndemnul mătuşii Zizi :“scumpete povesteşte mai departe, că până dimineaţă mai e foarte puţin” şi sub paşii tăcuţi ai felinei miresei, pisica mătuşii Zizi , Ursulina Păpuşescu.

Îmbinarea dintre real şi poveste, dintre moarte şi nuntă, dintre poezie şi proză se aseamănă mersului unui acrobat pe sfoară, un acrobat în şosete roşii evident, care ne ţine cu sufletul la gură, ne dă emoţii şi ne face să ne întrebăm dacă se afla pe pragul agoniei sau pe cel al extazului, dacă următorul său pas este unul artistic sau unul real, dacă curajul său este un gest de frondă sau o calitate reală. Oricum ar fi suntem spectatori şi participanţi la viaţa acrobatică, iar şosetele roşii ne îndeamnă la poveste, la a ne asuma riscul de a istorisi la rândul nostru de la fantasmă la jurnal intim aventurile miresei cvasiacrobat, cvasiandrogin, dar cu adevărat un Greuceanu al cuvintelor, atât cele din „viset „ cum intitulează Adela Greceanu starea de reverie, cât şi cele din realitate.

h1

Anna Gavalda « O iubeam » sau « dialogul dintre un bărbat laş şi o femeie părăsită »

13/09/2009

Comercială şi romanţioasă cartea Annei Gavalda poate convinge amatoarele de telenovelă, nu şi pe mine.
Dincolo de orice m-a frapat dialogul în sine, Pierre Dippel, avocatul diavolului o duce pe Chloe, nora sa într-o excursie la casa de la ţară, după ce aceasta s-a trezit peste noapte părăsită de soţul său, aka Adrien Dippel, fiul sus numitului, pentru o femeie mai tânără. Excursia pare a fi o metodă de răscumpărare a greşelii fiului risipitor sau o metodă de convingere, Chloe merită mai mult, de asta nu mă îndoiesc. Dar oare ce i se va oferi ? Un cadou care îi cumpără tăcerea, lacrimile, singurătatea sau care îi deschide ochii să vadă că ce iese din pisică şoarece mănâncă numai sub forme diferite.

Proza în sine e uşoară, nu ne pune la încercarea nici inteligenţa, nici cultura, poate doar răbdarea, răbdarea de a afla până unde se duce tata socru în discursul său.

Pierre începe prin a încerca să o cucerească pe nora sa cu atenţia acordată nepoatelor sale, printr-o cină perfectă, printr-o grijă exacerbată faţă de psihicul nurorii sale, dar cel ce pare a fi bunul samaritean se transformă într-o incursiune pe care nu ştiu care femeie ar aprecia-o. Indirect Pierre este de partea fiului său pentru alegerea făcută. Pentru prima dată în viaţă îşi joacă rolul de tată cu ardoare şi se « mândreşte » cu faptul că fiul său a dat formă dorinţelor sale din tinereţe, acelea de a urma calea dragostei şi de a nu se complace într-o căsnicie fără sentimente din care vor avea de suferit toţi.

Bun, îmi veţi spune că e absolut uman şi că tatăl avea acest drept, de a-şi susţine fiul în alegerea făcută, că până una alta şi fiul a ales calea cea « dreaptă » alegând să facă o victimă şi nu patru, toate bune, dar de aici până la a te posta în faţa unei femei rănite şi umilite, a încerca să o « seduci » cu farmecele tale de bunic iubitor şi de tată socru amical, pentru a o transforma într-un confesional, e cale lungă.
Vreau să văd femeia care atunci când suferă fiindcă e părăsită va asculta polologhia unui socru care îşi plânge tinereţea şi iubirea sacrificată de dragul familiei. Asta face de fapt Pierre, o vrăjeşte pe Chloe pentru a-şi vărsa năduful alegerii făcute de el la 50 de ani, aceea de a o neglija şi părăsi pe Mathilde amanta şi iubirea sa cea scumpă de dragul copiilor şi al comodităţii soţiei.

Cei ce au citit şi apreciat cartea au aplicat-o oarecum la cazuri cunoscute şi au fost profund emoţionaţi. Nu sunt de piatră nici eu, nu m-a lăsat rece povestea de dragoste a cuplului Pierre-Mathilde care chiar dacă ocupă o mică parte din sfârşitul cărţii este şi cea mai puternică parte, restul se reduce la o strategie, strategia păcătosului în drumul său spre spovedanie. Pierre simte nevoia să se confeseze şi nu are cui, aşa că pentru el suferinţa Chloei devine ocazie de mărturisire.O face părtaşă pe Chloe secretului lui, pentru a se debarasa de durerea şi sentimentul său de vinovăţie. N-ar fi nimic grav în toate acestea dacă Chloe n-ar suferi, dar Pierre în loc să-şi aroge rol de doctor, devine psihanalizatul în toată povestea aceasta. Îşi spune păcatul tinereţii şi aşteaptă oarecum să-i fie iertate de Chloe şi nu oricum, ci acceptând răsfrângerea păcatului asupra progeniturilor sale. Greşala lui Adrien devine mântuirea laşităţii lui, iar Chloe un fel de divinitate supremă care trebuie să le accepte.

Anna Gavalda vorbeşte şi scrie ca un bărbat sau poate ca un copil. Care femeie nu va pactiza cu o femeie părăsită ? Anna Gavalda ! Sunt dură, ştiu, însă autoarea uită de Chloe în acesată povestioară. Chloe e doar urechea menită să asculte, un confesional, care poate spune doar da şi nu, iertate-ţi sunt greşelile tale şi care trebuie să uite de propria sa greutate pe timpul acestei confesiuni.

Tematica ea însăşi poate fi atractivă, puterea bărbaţilor de a-şi urma dragostea vieţii, ideea în sine poate da naştere unor lupte interioare foarte tentante din punct de vedere al lectorului, însă modul în care a abordat-o Anna Gavalda, care e de-a dreptul jignitor. Chloe e o păpuşă pe post de personaj principal, Chloe se reduce la o ureche menită să asculte, sufletul ei nu mai cântăreşte nimic în ecuaţia iubirii.

Acestea fiind spusem uităm de victimă şi ajungem la călău sau mă rog, la tatăl călăului, care ce face ? Ia cuţitul înfipt de Adrien în inima soţiei sale şi-l răsuceşte în rană afirmând în acelaşi timp cât de mândru este de faptul că sânge din sângele lui a avut curajul să rănească, depăşindu-l cu brio prin faptele sale de vitejie.
Evident că tot ce am spus mai sus e metaforă şi exagerare, însă povestea de dragoste din tinereţe, pe care o etalează Pierre este nefastă pentru Chloe. Chloe nu va suferi mai puţin ştiind că Pierre a iubit, a avut o amantă pe care nu a urmat-o din raţiuni familiale şi că a devenit un taciturn şi un tată, un socru. Un bunic retras în lumea sa şi care participa doar cu privirea la viaţa care se derula în faţa sa. Că vrea să-i dea o lecţie de viaţă nu mă îndoiesc, că vrea să-i arate Chloei că o situaţie în care Adrien ar fi rămas alături de ea, s-ar fi putut sfârşi în aceleaşi condiţii în care îl vedem pe el, un « bătrân prost la 65 de ani » privit ca un « stranger » de familie, dar felul în care o face e neconvingător.

Aş rupe povestea în două şi aş lua istoria cuplului ilegal din context, aş spune-o ca pe una dintre poveştile Sheherezadei. Deşi oarecum romanţioasă istoria celor doi e partea profundă a Annei Gavalda şi aici o apreciez pentru justeşea redării sentimentelor, dar şi a laşităţii masculine. Pierre este de fapt un laş care s-a îndrăgostit nebuneşte, dar care preferă să renunţe la iubirea vieţii lui, pentru comoditatea unei vieţi de familie deja zgâriate, o spune el singur că şi-a părăsit iubirea pentru o nevastă care era obişnuită cu brutarul şi măcelarul de toată ziua, cu tabieturile şi enviromenturile de zi cu zi.

Veţi spune că mă contrazic, mai sus îl făceam călău pe Adrien care o părăsise pe Chloe şi acum îl condamn pe Pierre că nu şi-a părăsit soţia. Nu, problema nu se pune aşa. Indiferent de decizia pe care o iei la un moment dat în viaţă, important e să trăieşti senin cu decizia pe care ai luat-o şi să trăieşti viaţa pe care ai ales-o. Pentru Chloe evident gestul lui Adrien e monstruos, pentru Pierre în schimb e alegerea perfectă, dar asta nu i-o spunem celei care suferă, Chloe are nevoie să-i fie oblojite rănile nu să i se pună sare pe ele.

Revenind la Pierre, cunoscând-o pe Mathilde cu ocazia unei tranzacţii profesionale, aceasta având rolul de translator între el şi partenerul său de afcer Singh, Pierre se îndrăgosteşte, îşi aprofundează sentimentele când acestea devin reciproce, iar cei doi încep un fel de realaţie ilegală, în care se implică amândoi, însă fiecare cu măsura de care e capabil.
Mathilde o boemă, stă la bunul plac al lui Pierre, bărbat însurat, tată a doi copii, nu ca o amantă obişnuită, dar totuşi subjugată sentimental, întâlnirile lor au loc în Paris la început, hoţeşte şi limitate, în funcţie de viaţa lui Pierre, până când Mathilde rănită pune piciorul în prag şi hotărăşte : « nu mai vreau să mă întind cu tine într-o cameră de hotel şi pe urmă să te văd plecând ….Deci te mai întreb acum, şi pentru ultima dată poate, ce ai de gând să faci cu mine ?» Răspunsul lui Pierre e o promisiune, nu, nu o promisiune, o amăgire lirică, îi promite să o iubească şi îi cere să aibă încredere. Atunci se produce prima ruptură. Dar Pierre revine, imploră, plânge şi o convinge să se întoarcă, ea îşi face simţită prezenţa în lumea sa confortabilă doar atunci când el o cheamă. Mathilde se răzvrăteşte mai pe urmă şi decide o altă formă de relaţie ceva mai boemă e drept, dar care pare să-i confere ei mai puţină durere :
« M-am gândit, nu-mi fac iluzii, te iubesc, dar n-am încredere în tine. Pentru că ceea ce trăim noi nu e real, înseamnă că e un joc. Pentru că e un joc, trebuie şi reguli. Nu vreau să te mai văd la Paris…Când sunt cu tine vreau să pot să-ţi dau mâna pe stradă şi să te sărut în restaurante…Nu mai am vârsta să mă joc de-a prinselea. Deci o să ne vedem în alte ţări…Nu căuta să mă chemi sau să afli unde sunt….am să fac ca tine, să-mi trăiesc viaţa, iubindu-te mult, dar de la distanţă….Ce am de pierdut la urma urmei? Un bărbat laş? Şi de câştigat? Plăcerea de a dormi în braţele tale câteodată….m-am gândit, vreau să încerc. Nu ai de ales..“, îi spunea Mathilde într-o scrisoare, după care întlnirile lor au loc în diferite părţi de pe mapamond, fugar dar intens, se jucau, sufereau şi se iubeau în acelaşi timp până într-un moment când Pierre o surprinde scrriind ceva, o listă a lucrurilor pe care ea şi-ar dori să le facă împreună ( „să te împing când te lăfăi în tot patul, să stau îmbufnată, să cânt în ploaie, să-ţi povestesc despre copilăria mea din Bahrein…“) lectură la care Pierre rămâne inert şi care îi îndepărtează.

Aventura ia sfârşit odată cu apariţia unei sarcini neprevăzute. Mathilde vine la Paris să-l anunţe despre acest fapt, iar Pierre îi dă un răspuns pe măsura laşităţii lui ( „Cu cine?“), astfel încât ea va pleca definitiv, nu înainte de a-i preciza :
« Am avut ce am vrut. Nu reuşeam să te părăsesc. Nu pot să-mi petrec viaţa aşteptându-te, dar …Nimic.Trebuia să aud cuvintele astea două.Trebuia să-ţi văd laşitatea. S-o pipăi cu degetele mele, înţelegi ?..Nu te mişca! Acum trebuie să plec. Sunt atâţ de obosită…Pierre…Eu…nu mai pot”
Cum se sfârşeşte această poveste de dragoste? Cu Pierre care face o hepatită, Mathilde un copil, iar Chloe rănită de povestea şi mai ales de concluzia lui Pierre îl opreşte din discurs :
« Hai ! Du-te acum. Lasa-mă. Nu mai pot să-ţi support bunele sentimente… Mi-a ajuns până-n gât, domnule Jupuit de viu…. »

Concluzia, vă las să o trageţi singuri. Anna Gavalda insistă asupra faptul că un tată fericit poate îmbunătăţi viaţa întregii familii, pe când unul neîmplinit şi morocănos chiar prezent fiind în viaţa copiiilor săi este absent şi nu înfrumuseţează viaţa copiiilor săi, un fel de « caută fericirea personală şi vei avea ce să împărtăşeşti şi celor din jur », însă în acelaşi timp autoarea se contrazice creând un personaj lipsit de empatie reală.

« Le Parisien » preciza că : « Anna Gavalda ne înfăţişează viaţa aşa cum este, cu întrebările şi impasurile ei – o sală plină cu oglinzi înşelătoare », poate aşa este, o carte plină de oglinzi înşelătoare, o incursiune într-un dialog, din care ne aşteptăm să se ivească un portret clar al iubirii şi al demnităţii şi de fapt ne trezim faţă îm faţă cu umbre şi jocuri de lumini care lasă să se întrevadă posibila proiecţie a unei iubiri mereu deformată de ochiul social şi al unui caracter lipsit de forţă care se pliază pe regulile realităţii şi îşi abandonează sentimentul.
Pierre uită de sine, de sinele sentimental, îşi vinde sufletul eticii ( ?) şi devine un Faust care regretă alegerea făcută sau un avocat al iubirii pierdute , al diavolului legăturilor extramaritale care îşi ţine pledoaria în faţa unui auditoriu bolnav de dragoste şi chinuit de efectele zborului acestui demon.

Există două soluţii, exorcizarea prin mărturisire sau demonizarea prin audiţie. Care din cele două metode vor da roade ? Totul depinde de cititor. De partea cui suntem noi oare ?

h1

„Hai să furăm pepeni” – Nora Iuga şi trupul moralei

05/09/2009


Nora Iuga, despre care v-am mai amintit în câteva rânduri, scriitoare contemporană, poetă şi prozatoare vine de data aceasta cu o carte şocantă « Hai să furăm pepeni ». Provocatoare prin excelenţă, de o sinceritate tulburătoare, Nora Iuga se dezvăluie şi de data aceasta, însă dintr-un unghi mai puţin ortodox, abordând două teme tabu : sexualitatea infantilă şi violenţa sexuală, incestul şi violul.
V-am lăsat un fragment la început de săptămână şi mi-aţi confirmat aşteptările, citatul a fost primit cu o oarecare ostilitate şi cu împotrivire din partea voastră. Incontesabil părerea scriitoarei şochează, este în afara legii şi amorală, însă aş vrea să vedem împreună ce se ascunde dincolo de această opinie nonconformistă.
Într-un interviu din « Suplimentul de cultură », din luna mai a anului în curs, autoarea declară Elenei Vlădăreanu « Toata cartea mea recenta, Hai sa furam pepeni!, se axeaza pe ideea exprimată de această frază. („Vreau să înţeleg de ce violul este pus la zid de zelul nostru umanitar.“)Cred ca violul este o pornire absolut naturală, dictată de instinct; actul în sine are o foarte largă gamă de manifestare, fiindcă exista şi viol cerebral, evident neagresiv, dar umilitor. »
Cartea se învârte în jurul unei întâplări adevăarate, de care probabil vă amintiţi cu toţii, ţigăncuşa de 10 ani violată de unchiul său, care însărcinată în luna a şasea este dusă în Anglia pentru un chiuretaj menit să înlăture urmele violului şi ale unei vieţi nedorite »
Discursul Norei Iuga se axează pe comparaţii, ca de altfel orice discurs sau roman al său, autoarea se raportează pe sine, experienţa sa, la o situaţie reală şi de acolo dezvoltă lumi fictive şi fantasme inspirate din realitate şi din amintire.
Trecută printr-o experienţă similară în ceea ce priveşte avortul, scriitoarea îşi aminteşte de palma « nenăscută » care i-a bântuit imaginaţia (« o palmă foarte mică, foarte albă, cu degetele desfăcute, subţiri şi cleioase, o palmă retezată puţin mai sus de încheietura braţului, stând dreaptă în faţa mea ca un semn de circulaţie, imperturbabilă ca un sens interzis……toate se leagă în creierul nostru, nimic nu are voie să se arate singur şi gol fără circumstanţe atenuante. …era băiat ….şi palma foarte mică şi foarte albă a făcut pleosc în ligheanul de tablă de pe burta mea ») şi dezvoltă astfel un întreg proces psihanalitic în care inventează două personalităţi distincte într-o dispută ideologică referitoare la societate, morală şi religie, libertate şi libertinaj, sexualitate şi sinceritate .
Joaca celor două personalităţi nu ne îndreaptă spre o tulburare bipolară, ci mai degrabă spre o sondare a realităţii din puncte de vedere diferite , spre un discurs cu sine însăşi în care vocea auctorială este judecător, spectator şi admirator « cât te iubesc Nora mea dublă »

Intrigată de uşurătatea cu care s-a decis soarta nenăscutului din pântecele ţigăncuşii, mişcată de experienţa personală şi de remember-urile dureroase, (« la mine e întotdeauna un caz real, de obicei personal, dar de data asta pornesc de la un incident foarte mediatizat. E vorba de o fetiţă romă de zece ani, violată de unchi-su, un băiat de şaptesprezece ani…nu vreau să lungesc vorba, dar văd că noţiunea de viol începe să se extindă îngrijorător, nu mai ştiu unde începe un viol şi cât de departe poate ajunge. »), convinsă de faptul că violul nu este ceea ce ne spune definiţia din Dex sau legea moralo-etică, că violul nu este un act sexual săvârşit prin constrângere, în ideea în care ambele părţi ajung la un anumit stadiu de plăcere şi de autoabandonare în extaz, Nora Iuga încearcă să explice acest fapt cât şi existenţa unei plăceri sexuale la vârste fragede.
Intrăm astfel în copilăria ei, care abundă în experimentări şi jocuri sexuale, în explorarea feminităţii şi eticii, mărturisiri şocante care par a rupe graniţile dintre realitate şi fantasmă şi care m-au dus cu gândul la Aglaja Veteranyi şi la fanteziile sale, la atmosfera copilăriei, întotdeauna altfel decât a copilului de rând, un circ privit la maturitate cu ochi infantil, dar şi melancolic, cu imaginaţie şi detaşare în acelaşi timp.O lume în care oniricul şi onestitatea dau naştere unui roman discurs, un discurs al autoarei cu sine însăşi în care Nora A şi Nora B par a fi în competiţie, par a se respinge reciproc şi concomitent, fiind în acelaşi timp părţile complementare ale unei voci auctoriale care se confundă cu povestea.
Joaca aceasta de la Nora A la Nora B aminteşte de acel « celălalt »borgesian şi de îmbinarea planului fictiv cu cel real, astfel încât dezbaterea pare a se face pe marginea unei arte prozaice, a menirii autorului şi a dificultăţii scoaterii acestuia la iveală.
« Nu ştiu ce să mai zic de Nora A, poate vrea să sfideze, poate vrea să arate că pe lumea asta sunt mult mai multe adevăruri,..sigur că şi în mine se mişcă de multe ori enormităţile ei, dar nu ce ne identifică total voiam eu să apăr aici, ci dimpotrivă ce ne separă. Poate că eu mai vreau să merg cu lumea, să rămân în ea, Nora A s-a săturat mai repede ca mine, de-asta vede în anormal normalul, în ridicol, chipul libertăţii, în forţa netăgăduită, imperativul faptei…poate că face pe nebuna să iasă în evidenţă, …au îngropat-o înainte de a muri. Mi-e milă de ea…paradoxal se consideră o învingătoare, fiindcă a aflat un secret care o face imponderabilă şi aici pe pământ…de ea mi-e milă de mine mi-e ruşine. »
O carte în care anxietatea devine revoltă şi în care misoginismul şi simpatia faţă de agresor ne duc într-un univers « close » în care autodicteul îşi face de cap şi instincul devine lege, un univers apropiat de « Dead Man Walking », în care violatorul este răscumpărat prin conturarea unei concepţii antilolitice şi prin accentul pe existenţa unui viol moral, imaginar mult mai pregnant. « Ce e violul ? E pragul ala îngust între tortură şi plăcere…. »
Sinceritatea-i proverbială o face pe autoare să se perinde prin lumile acestea paralele afirmind-o pe Nora A, îndrăzneaţa, nonconformista, amorala, veşnic tânăra şi ruşinându-se de neputinţa Norei B şi să vorbească despre atracţia faţă de mai tânărul Murr.
Amintirile declicate de discuţia pe baza violului şi a avortului fetiţei sunt un prilej de sondare a realităţii psihologice şi estetice, de reinterpretare a copilăriei şi a sexualităţii care ne îndreaptă apre titlul unuia dintre volumele de poezii ale autoareai : « Fetiţa cu o mie de riduri », fiindcă nu o dată Nora Iuga a afirmat că sexualitatea la vârsta senectuţii se aseamănă cu sexualitatea infantilă, când eşti conştient de plăcere, dar nu-ţi poţi folosi trupul după pofta instinctului.
Trivial, pe de-o parte, şocant pe de alta, furtul de pepeni este un pretext de întoarcere în amintire şi de definire a zonei artei poetice, de autodesfinţare şi de mândrie artistică, de zbatere filosofică, testamentară, morală şi de autocunoaştere definită de credinţa că « păcatul capital pe care l-am putea comite vreodată e cel faţă de noi înşine, deci dorinţele trebuie îndeplinite, pntru că o decepţie costă infinit mai puţin decât un regret »
Dincolo de prima impresie, de instaurarea unei noi legi, a unei noi morale sub forma cuvântului, ceeq ce ne aduce Nora Iuga în « Hai să furăm pepeni » este o nouă formă a romanului, romanul profund şi comercial în acelaşi timp, romanul în care planurile se intersectează, se suprapun şi se completează reciproc, o pendulare între poem, critică, proză, jurnal şi pagină de ziar, o dezvăluire de natură subiectivă, dar care totuşi atinge teme de interes general într-o formă mai puţin obişnuită, epicuriană aş zice, caracteristică autoarei, un melanj între limbaj şi trup, între limbajul trupului şi trupul limbii toate sub auspiciile celei mai « crase » onestităţi.
Vă recomand « Hai să furăm pepeni », nu pentru că aş adera la opinia scriitoarei în ceea ce priveşte formularea definiţiei violului, ( deşi dincolo de asta sunt de acord cu opinia sa în ceeace priveşte viaţa curmată brusc a fătului de şase luni, cu reacţia sa liberă de opinii preconcepute şi cu sinceritatea ei), ci pentru a citi o altfel de literatură, pentru a îndrăzni, pentru a compara şi a înţelege modalitatea sa de abordare, pentru a ne încerca limitele libertăţii livreşti.

h1

Atonement- filmul sau cartea?

20/07/2009

Am spus că revin la „Atonement” după ce termin cartea. Iată şi momentul în care trebuie să mărturisesc, „Ispăşire” e una dintre cărţile care trebuie citite înaintea vizionării filmului,fiindcă de data aceasta cuvântul şi nu imaginea este cel care da forţă şi credibilitate istorisirii. Dacă n-aş fi citit cartea, m-aş fi împotmolit sau cel puţin aş fi ieşit din vraja construită de Joe Wright în finalul filmului, dar m-a salvat cartea, pentru că lectura permite o trecere mult mai naturală din planul real în planul fictiv şi invers.

Deşi un film foarte bun, care a şi luat Oscarul pentru Best Original Score la a optzecea ediţie a premiilor Academiei, sfârşitul poate bulversa prin îmbinarea planurilor şi mulţi dintre cei care au vizionat filmul s-au declarat controversaţi de suprapunerea planului fictiv cu cel real. De urmărit în film îndeaproape scenele de război care sunt extrem de mişcătoare, reale şi care mie mi-au amintit de „Saving private Ryan” (Steven Spielberg ) prin veridicitatea lor şi încărcătura emotivă. În rest, filmul urmăreşte îndeaproape cartea şi nu există schimbări la nivelul firului narativ. Chiar dacă am spus că e dificil de acceptat îmbinarea planurilor în final, trecerea de la povestirea în sine la momentul apariţiei scriitoarei care vorbeşte despre compilaţia făcută între imaginaţie ca modalitate de ispăşire şi drama în sine, este bine făcută.

Cei care aţi văzut „Proud and prejudice” vă veţi întâlni oarecum cu aceeaşi atmosferă englezească, fiind opera aceluiaşi regizor şi având prezenţa actriţei Keira Knightley în ambele producţii, nici nu e de mirare. Unul dintre cei care au dat valoare filmului este actorul James McAvoy ( alias Robbie), pe care îl ştiu din „Becoming Jane” şi din „The Last King of Scotland” ( un alt film despre care merită să vorbim) şi în care pentru mine a fost o revelaţie.

Să revenim la carte, „Ispăşire”, scrisă de Ian McEwan în 2001, e una dintre cele mai bune nuvele ale lui. Acţiunea începe în 1935 în Anglia, unde o fetiţă cu veleităţi de scriitoare, Briony Tallis, pregăteşte o piesă „Suferinţele Arabellei”, în cinstea vizitei fratelui său mai mare Leon.

Cecilia, sora sa cea mare, proaspăt absolventă de Cambridge trece printr-o tensiune sufletească legată de dorinţa ei de a părăsi căminul familial şi atracţia pe care o simte faţă de prietenul său din copilărie, fiul unui angajat al familiei Tallis şi protejatul tatălui ei, Robbie Turner.
La conac sunt prezenţii verişorii: gemenii Pierrot şi Jackson şi sora lor mai mare Lola, precum şi prietenul lui Leon, Paul Marshal, magnatul unei fabrici de ciocolată şi doamna Tallis. Nuvela abordează mai multe teme în paralel: relaţia dintre autor şi operă, dragostea, moartea, libertatea, pacea şi războiul, precum şi ispăşirea, tema principală care dă şi tilul cărţii.

În fond povestea e destul de complicată: Briony surprinde o scenă tensionată dintre Cecilia şi Robbie în faţa fântânii, scenă în care cei doi se izbesc de atracţia pe care o au unul faţă de celălalt, dar o neagă cu desăvârşire şi Briony cu imaginaţia sa debordantă o interpretează ca fiind o luptă a două personalităţim o luptă cu tentă sexuală. Invitat la cină, odată cu sosirea fratelui cel mare, Robbie pregăteşte o scrisoare prin care intenţiona să calmeze spiritele între el şi Cecilia. Scrisoarea devine intriga firului narativ fiindcă într-un moment de neatenţie Robbie încurcă scrisoarea cu alta, scrisă într-un moment de revelaţie sentimentală şi de reverie în care işi declara atracţia sexuală faţă de Cecilia. Briony fiind aleasă ca mesager, citeşte scrisoarea şi o interpretează, ţinând cont de momentul de tensiune văzut de la fereastra camerei dintre cei doi tineri, ca fiind un semn al unei devianţe sexuale pe care o manifestă Robbie.

Mai târziu în timpul cinei surprinde o scenă de dragoste între cei doi, interpretată din nou ca pe un atac asupra surorii sale mai mari. Încet imaginaţia fetei va aluneca pe un alt făgaş şi-l va decreta pe Robbie drept un atacator şi maniac sexual. Coincidenţa face ca în seara respectivă gemenii să fugă de la familia Tallis şi toată lumea să pornească în căutarea lor. Profitând de întuneric, Paul, care deja işi manifestase discret atracţia faţă de Lola, accede la puritatea ei. Întâmplarea face ca Briony să suprindă scena, însă nici ea nici Lola nu sunt conştiente de identitatea autorul ei. Alimentată deja de faptele anterioare, Briony conclude că ar fi vorba de Robbie, şi chiar dacă acesta revine la conac cu gemenii recuperaţi, ca urmare a declaraţiei lui Briony, cea obsedată de ordine şi îndepărtată de existenţa răului sub orice formă, este arestat şi condamnat la închisoare.

« Briony era un altar închinat demonului ce-o stăpănea: ferma model răspăn-dită pe un pervaz lat de fereastră era populată cu animalele obişnuite, dar toate întoarse cu faţa în aceeaşi direcţie – către stăpăna lor ~, ca şi cum erau gata să intoneze un imn, şi pînă şi găinile stăteau frumos aliniate. De fapt, camera lui Briony cra unica încăperc ordonată din întregul cat de sus al casei. Păpuşile cu spatele drept din pala-tele cu multe odăi păreau să aibă instrucţiuni severe să nu atingă pereţii; diferitele figurine de mărimea unui deget de pe măsuţa ei de toaletă -cowboys, pescuitori de perle, şoricei umanoizi -îţi sugerau, prin şirurile drepte şi alinierea în adăncime, o armată de voluntari în aşteptarea comenzilor. Gustul pentru miniaturi era una dintre trăsă-turile unui spirit ordonat. Alta era pasiunea pentru secrete: într-un preţuit secretaire lăcuit, dacă apăsai capătul unei încuietori de forma unei cozi de porumbiţă, se deschidea un sertar secret; păstra acolo un jurnal închis cu o clamă şi un carnet de însemnări notate într-un cifru inventat de ea. într-un seif de jucărie, ce se deschidea prin formarea unui cod cu cinci cifre, numai de ea ştiut, păstra scrisori şi ilustrate. o cutiuţă veche de tablă, pentru mărunţiş, stătea ascunsă sub o scîndură detaşabilă a duşumelei, sub pat. In ea se găseau comori vechi de patru ani, de la cea de a noua aniversare a ei, cînd îşi începuse colecţia: o ghindă-mutant dublă, o bucăţică de „aurul nebunului”1, un descăntec pentru produ-cerea ploii, cumpărat la un bălci, un craniu de veveriţă, uşor ca o frunză… Dar sertarele secrete, jurnalele cu cheiţă şi sistemele criptografice nu-i puteau ascunde lui Briony un adevăr simplu — că nu deţinea nici un secret. Dorinţa de a trăi într-o lume armonioasă, bine organizată, îi refuza posibilitatea de a se purta nechibzuit şi rău. Mutilările şi distrugerile erau prea haotice pentru gustul ei şi cruzimea nu-i stătea în fire. Statutul ei de odor unic, dimpreună cu relativa izolare a casei Tallis, o tineau departe -cel puţin în nesfîrşitele vacanţe de vară – de intrigile de fetişcane puse de obicei la cale între prietene. »)

Evenimentele mondiale se precipită şi începe al doilea război mondial, după trei ani petrecuţi în închisoare, Robbie este eliberat cu condiţia înrolării în armată, Cecilia între timp îşi părăseşte familia şi devine asistentă medicală, păstrând legătura cu Robbie prin scrisori. Înainte de plecarea acestuia pe frontul francez cei doi se întâlnesc pentru scurt timp şi chiar dacă Robbie rămâne neîncrezător la viitorul relaţiei lor se despart promiţându-şi unul altuia regăsirea, fapt care îl va determina pe Robbie să lupte pentru supravieţuire în război

« Turner făcu un pas înapoi. Pe urmă începu să alerge. în timp ce se împleticea printre brazde, începu atacul. Solul cleios i se prindea de bocanci. Numai în coşmaruri mai avusese picioarele atît de grele. o bombă căzu pe şosea, dar departe, în centrul satului, unde se aflau camioanele. însă un şuierat îl ascundea pe altul şi o altă bombă lovi ogorul înainte ca el să fi apucat să se arunce pe burtă. Explozia îl purtă pe sus cîteva picioare şi-l aruncă în ţărănă, cu faţa în jos. Cînd îşi reveni, gura, nasul şi urechile îi erau astupate cu pămănt. Incercă să-şi cureţe gura, dar nu avea salivă. Se folosi de un deget, dar era şi mai rău. îi venea să vomite din cauza noroiului, apoi chiar degetul său îl facu să se înece. îşi suflă ţărăna din nas. Noroiul ieşit pe nări îi astupă gura. Dar pădurea era aproape, iar în ea tre-buiau să fie părăuri, căderi de apă şi lacuri. îşi imagină un paradis. Cînd se auzi iarăşi urletul tot mai putemic al unui Stuka în picaj, se trudi să determine locul de unde venea. Sau era sirena de încetarea alarmei ? Gîndurile i se împăienje-neau. Nu putea nici să scuipe, nici să înghită, respira cu dificultate şi nu reuşea să gîndească. Pe urmă, văzîndu-l pe fermierul care continua să aştepte răbdător cu căinele său sub copac, îşi aminti totul şi se întoarse să privească înapoi. Pe locul unde se aflaseră femeia cu băiatul se căsca un crater. Zărindu-l, îşi spuse că ştiuse de la bun început. De aceea plecase de lîngă ei. Datoria lui era să supravieţuiască, deşi uitase de ce. Continuă să meargă către pădure. »

În Franţa aliaţii sunt înfrânţi şi ne reîntâlnim cu Robbie în drum spre Dunkerque unde aceştia se retrăgeau pentru a se întoarce în Anglia. Partea a treia ne-o înfăţişează pe Briony care renunţă la studiile la Cambridge şi devine asistentă medicală, timp în care continuă să scrie.

«în sertarul dulăpiorului de lîngă pat ţinea un caiet cu foi de maculator şi coperte de carton ce imita marmura. o sfoară cu un creion la capăt era lipită de cotor. Folosirea tocului cu cerneală în pat era interzisă. îşi începuse jurnalul la sfărşitul primei zile de instruire preliminară şi în majoritatea zilelor reuşea să scrie cel puţin zece minute înainte de stingere. Notiţele ei constau din profesiuni de credinţă artistice, plîngeri despre fleacuri, schiţe de portret şi relatări banale despre întîmplările zilei, care alunecau pe nesimţite tot mai mult în fantezie. Rareori recitea ceea ce scri-sese, dar îi plăcea să răsfoiască paginile pline. Aid, dincolo de ecusonul cu numele şi de unifonnă, se găsea eul ei autentic, tezaurizat în taină, acu-mulat pe tăcute. Nu-i dispăruse încăntarea cu care vedea, încă din copilărie, paginile acoperite de scrisul ei. Aproape că nu conta ce anume scrisese. Deoarece sertarul nu avea încuietoare, avea grijă să deghizeze descrierile pe care i le facea sorei Drummond. De asemenea, schimba numele pacienţilor. Odată schimbate numele, îi venea mai uşor să modifice împrejurările şi să născocească. li plăcea să aştearnă pe hărtie ceea ce-şi imagina că sunt gîndurile ei răzleţe. N-a’vea nici o obligaţie să spună adevărul, nu promisese nimănui că va scrie o cronică. Acel caiet era unicul loc unde se simţea liberă. Construia isto-rioare – nu foarte convingătoare şi cam prea îngrijit fonnulate – avîndu-i în centru pe oamenii din salon. o vreme se imaginase pe sine însăşi ca pe un fel de Chaucer medical, în ale cărui saloane se îngrămădeau cele mai colorate feluri de oameni: tăinuitori, beţivani, boşorogi, mirono-siţe, inşi ce aveau de împărtăşit secrete sinistre. în anii următori avea să regrete că nu fusese mai generoasă cu amănuntele, că nu-şi consti-tuise o rezervă de material brut. I-ar fi prins bine să ştie ce se întîmplase, cum arătase scena, cine fusese prezent, ce se spusese. Dar, la vremea scrierii lui, jumalul îi apărase demnitatea: poate că avea înfaţişare de soră medicală, poate că trăia o viaţă de soră medicală, dar era de fapt o scriitoare importantă în travesti. Şi, într-o vreme cînd era departe de tot ceea ce cunoştea – de familie, de cămin, de prieteni -, scrisul repre-zenta firul continuităţii. Era tot ce facuse ea bine vreodată. Erau rare momentele zilei cînd mintea îi putea vagabonda în voie. Uneori era trimisă cu treabă la dispensar, unde trebuia să aştepte întoarcerea farmacistului. Atunci se furişa pe coridor pînă pe casa scărilor, unde o fereastră dădea spre fluviu. Imperceptibil, greutatea trupului i se muta pe piciorul drept, în timp ce privea clădirea Parlamen-tului fară s-o vadă, gîndindu-se nu la jurnalul ei, ci la o povestire mai lungă trimisă unei reviste »

Briony participă la nunta Lolei cu Paul Marshal şi descoperă adevărul din noaptea în care îl condamnase pe Robbie. Ea încearcă să vorbească despre acest lucru cu sora ei şi Robbie reuniţi pentru puţin timp înainte de plecarea în război. Mezina se dovedeştea fi profund marcată de greşala făcută şi promite să facă toate demersurile pentr a-şi răscumpăra vina din copilărie şi a restaura notorietatea lui Robbie.

O ultimă parte schimbă registrul temporal şi ne găsim în anul 1999 cu Briony la o reuniune în cinstea celor 77 de ani ai săi. Ajunsă scriitoare de prestigiu, Briony, bolnavă de demenţă vasculară îşi prezintă ultima nuvelă, una autobiografică, prin care încearcă să dea o şansă livrească, imaginară, fericirii cuplului Cecilia-Robbie. Mărturisirile autoarei ne indică faptul că adevăraţii Robbie şi Cecilia nu s-au mai văzut după întâlnirea lor fugară de la începerea războiului, Robbie murise de septicemie aşteptând retragerea la Dunkerque, iar câteva luni mai târziu Cecilia moare în urma atacului cu bombă de la Balham Underground station.
Cât despre Briony, ni se precizează că aceasta nu a avut curajul niciodată să mărturisească adevărul surorii ei.

Pentru că McEwan consideră autorul un fel de Dumnezeu care poate dicta modul în care se desfăşoara viaţa personajelor sale, Briony hotărăşte să încheie nuvela cu reîntâlnirea celor doi care supravieţuiesc războiului şi încep o viaţă nouă pe coasta mării, având satisfacţia că a dat o şansă iubirii în plan imaginar, însă conştientă că ispăşirea ei nu se va obţine într-o lume imaginară va fi bântuită întreaga viaţă de întorsătura pe care au luat-o faptele în urma intervenţiei ei din copilărie.

„Mi-a trecut prin minte că de fapt n-am călătorit chiar atît de departe de cînd am scris piesulicea aceea. Mai corect spus, am facut un ocol uriaş şi m-am întors de unde am pornit. Numai în ultima versi-une îndrăgostiţii au parte de un final fericit, stînd unul lîngă celălalt pe un trotuar din sudul Londrei, în timp ce eu mă îndepărtez. Toate versiunile anterioare fuseseră nemiloase. Acum însă nu mă mai pot gîndi la ce mi-ar servi dacă, să zicem, aş încerca să-mi conving cititorul, direct sau indi-rect, că Robbie Turner a murit de septicemie pe dunele din Bray, la 1 iunie 194o, sau că Cecilia a fost ucisă în luna septembrie a aceluiaşi an de bomba care a distrus staţia de metrou Baliam. Că eu nu i-am întălnit în anul acela. Că marşul meu de-a curmezişul Londrei s-a sfîrşit la bisericuţa de pe Clapham Common, de unde laşa de Briony s-a întors pe jos înapoi la spital, neputînd da ochii cu îndurerata ei surioară. Că scrisorile îndră-gostiţilor sunt în arhivele Muzeului de Război. Cum ar putea toate astea constitui un final ? Ce speranţă sau satisfacţie i-ar produce cititorului o astfel de relatare ? Cine ar fi dispus să creadă că ei doi nu s-au mai întălnit niciodată, că iubirea lor nu s-a împlinit ? Cine ar fi dispus să o creadă, în afara adepţilor celui mai sumbru realism ? Nu le-aş putea face una ca asta îndrăgostiţilor. Sunt mult prea bătrînă, prea înspăimăntată, prea îndrăgos-tită de zdreanţa de viaţă care mi-a mai rămas-Sunt ameninţată de fluxul uitării progresive, urmat de ştergerea totală a memoriei. Nu mai am curajul pesimismului de altădată. După moartea mea şi a celor doi Marshall, cînd romanul va fi publicat, noi vom exista doar ca produse ale ima-ginaţiei mele. Briony va fi o născocire în aceeaşi măsură ca şi amanţii care împărţeau un pat în Baliam, scandalizînd-o pe proprietăreasă. Niniănui nu-i va păsa care evenimente sau care persoane anume au fost reprezentate inexact ca să iasă un roman. Ştiu că există un tip de cititor care nu se poat6 răbda să nu întrebe : dar ce s-a întîmplat cu adevărat Răspunsul este simplu: îndrăgostiţii supravieţuiesc şi înfloresc. cîtă vreme va mai exista un singur exemplar, o singură dactilogramă a versiunii finale, imprevizibila şi spontana mea soră şi prinţul ei medical vor continua să trăiască şi să se iubească. lată adevărata problemă a acestor cincizeci şi nouă de ani: cum poate romanciera să dobăn-dească măntuirea cînd, cu puterea ei absolută de a decide finalurile, ea este şi Dumnezeu? Nu există nimeni, nici un fel de entitate sau for superior, la care să poată apela, cu care să se poată reconcilia, care s-o ierte. Nu există nimic în afara ei. Ea a stabilit, prin puterea imaginaţiei, limitele şi termenii. Nu există ispăşire pentru Dumnezeu şi nici pentru romancieri, chiar dacă sunt atei. A fost dintotdeauna o misiune impo-sibilă – tocmai aici e buba. încercarea înseamnă totul. Stau de mult la fereastră, simţind cum valurile de oboseală îmi alungă bruma de putere rămasă în trup. Podeaua parcă mi se ondulează sub picioare. Am urmărit cum lumina zorilor scoate din beznă parcul şi podurile de pe lacul dispărut. Am privit aleea lungă şi îngustă pe care l-au dus poliţiştii pe Robbie în ceaţa albă. îmi place să cred că faptul că-mi las eroii să trăiască şi să fie împreună în final nu înseamnă slăbiciune sau fugă de răs-pundere, ci un ultim act de dăruire, o luare de poziţie împotriva uitării şi disperării. Le-am dat fericire, dar n-am fost atît de egocentrică încît să-i fac să mă şi ierte. Nu chiar, nu încă. Dacă aş avea puterea vrăjitorească să-i oblig să participe la aniversarea mea… Robbie şi Cecilia, încă vii, încă îndrăgostiţi, aşezaţi unul lîngă celălalt în bibliotecă, zămbind în timp ce asistă la reprezen-taţia cu Suferinţele Arabellei. Nu este imposibil. Dar acum trebuie să dorm.“

McEwan ne înfăţişează practic o lume în care imaginaţia se doreşte a fi mântuitoare, dar se totodată este cea care produce infernul în cazul în care se abate grav de la realitate.

Imaginaţia imatură a fetiţei Briony este cea care conduce la sfârşitul tragic, este imaginaţia oricărei persoane care nu cunoaşte lumea reală şi n-o înţelege. McEwan pare să tragă un semnal de alarmă asupra „lumii reale false”, fabricate impulsiv şi fără responsabilitate. Pare să vorbească despre prăpastia în care poată să cadă orice autor de a contura lumi irespoisabile care duc la drame spirituale.

„Ispăşire” este o carte despre dragoste, despre război, despre relaţiile umane, despre imaginaţie, dar în primul rând o carte despre carte, despre scriere şi modul în care imaginaţia scriitorului poate influenţa direcţia evenimentelor şi tragismul situaţiilor. Nuvela e foarte captivantă, fiecare parte a ei susţine o tensiune specifică prin care autorul ne ţine aproape . Caracterele, atmosfera, descrierile, intriga şi intervenţia autorului direct în nuvelă, toate creează o magie care ne împiedică să ne despărţim de eroii noştri.

Revin la film pentru a vă da încă un motiv să-l vedeţi. Cum încărcătura sentimentală a cărţii este de valoare, regizorul a avut grijă să o redea şi în film, şi pentru că vorbisem zilele trecute despre cel mai frumos sărut cred că „Atomement” ar fi putut concura cu cele amintite pentru sărutul de la finalul întâlnirii precedente plecării în război dar şi pentru scena de dragoste din bibliotecă, la „the best love scene ever”, însă promit o postare specială în care să discutăm acest capitol.
Până atunci aştept părerile voastre: Ce alegeţi filmul sau cartea?

  • cadran

    Iunie 2017
    L M M M V S D
    « Ian    
     1234
    567891011
    12131415161718
    19202122232425
    2627282930  
  • Blog Stats

  • Categorii

  • Iunie 2017
    L M M M V S D
    « Ian    
     1234
    567891011
    12131415161718
    19202122232425
    2627282930