Archive for the ‘senzaţii în ramă’ Category

h1

în căutarea pietrei mistice

17/02/2010

Cu ceva timp în urmă Lorin îmi amintise de un regizor-geniu pe care l-am închis într-o cutiuţă care se cheamă „Insula Galei”, de fapt e cutiuţa cu zestrea mea culturală pe care aş duce-o cu mine pe o insulă pustie.Nu stiu cum se face dar n-am mai deschis-o de câţiva ani buni aşa că Jodorowsky,

jodorowsky

jodorowsky

căci despre el e vorba, rămăses închis acolo alături de o cohortă cinematografică, livrească şi muzicală. Noroc cu bloggul mai sus amintit că am deschis cutia cu minuni şi am revăzut filme bune.
Astăzi vreau să spun La mulţi ani! unui geniu controversat, unui producător de film şi desenator care a zguduit în sensul bun anii formării mele cinefile şi care a înălţat cu poezia sa imaginaţia Galei.
Alejandro Jodorowsky împlineşte astăzi 81 de ani să speram că mai avem noroc de multe suprize plăcute din partea lui.
Vă propun un mic joc, pentru a intra în lumea sa, o paralelă între scena morţii elefantului din Santa Sangre şi o altă scenă care vorbeşte despre moarte şi înmormântare de data aceasta din Fando y Lis

h1

ochiul sau pumnul cinematografic?

12/02/2010

O continuare la ideea de ieri despre libertate si inovatori, astăzi 11 februarie, se împlinesc 62 de ani de la decesul lui Sergei Eisenstein unul dintre regizorii pe care nu putem să-i uităm.

sergei eisenstein

sergei eisenstein


Colaborator al lui Meyerhold a insistat pentru schimbare, în teatru şi mai târziu în arta cinematografică. El este cel care a introdus teoria montajului de atracţie prin care combină reacţiile emotive cu filmări din unghiuri specifice, cu imagini de mulţime în mişcare, reuşind astfel o anume manipulare a spectatorului şi obţinând adevărate metafore cinematografice, exemplar este în acest sens „Crucişătorul Potemkin”.
O altă trăsătură a regizorului Eisenstein : refuza să lucreze cu actori profesionişti, castingurile lui efectuându-se între oameni de clasă socială apropiată cu cea a personajului. În plus credea că filmul nu necesita un scenariu, că la masa montajului se crează personajele şi intrigile, montajul fiind un element a posteriori
Întâlnim în filmele lui simboluri peste simboluri, spre exemplu în „Octombrie” regăsim simboluri religioase care se înlănţuie pentru a sublinia ideea comună a religiilor sau numeroase medalii şi decoraţii pentru a defini statul, în „Ivan cel groaznic” întâlnim ochiul ca simbol al adevărului, icoane reprezentantele bisericii ruse, soarele şi luna ca elemente complementare, iar personajele sunt asociate animalelor. Eisenstein se joacă împreună cu umbrele şi culorile în centrul simbolisticii. Imaginile din film sunt alb- negre pentru a trasa dualitatea caracterelor, iar culoarea din sfârşitul filmului rupe bariera dintre bine şi rău.
Arta lui Sergei Eisenstein constă într-un limbaj cu totul diferit de ceea ce existase până atunci, o colaborare între montaj, ritm, utilizarea culorii împreună cu alegerea luminozităţii. Cinematografia lui nu mai este doar film, ea cuprinde fotografie, filosofie, poezie şi artă picturală , această tehnică fiind una de tip «cine – poing » opusă celei lui Vertov « cine-oeil » după cum o definesc criticii.
Vertov (încă o coincidenţă, azi 12 februarie se împlinesc 55 de ani de la trecerea lui în nefiinţă),
vertov

vertov

a fost un alt avangardist rus. Colaborator al lui Eisenstein, împreună au încercat o analiză a realităţii prin camera de filmat.
Dziga Vertov a creat un nou limbaj cinematografic, autonom, eliberat de literatură şi teatru. A refuzat categoric modelul clasic al filmului bazat pe intrigă, considerând că „drama cinematografică este opiumul poporului”.
Asemeni lui Brecht foloseşte tehnica punerii în abis, planurile sale principale sunt dedicate portretelor. Asociază fotogramele imaginilor reale, înfăţişează regizorul în plin proces creator creând astfel un joc de imagini şi emoţii vizuale cu aceste elemete.
Vertov îşi suţine teoria cinematografică, „sunt un ochi, un ochi mecanic care arată lumea cum doar el însuşi poate să o vadă…vă descopăr lumea pe care n-o cunoaşteţi”,
ochiul vertov

ochiul vertov

în plan practic, mai cu seamă în „ Omul cu camera de filmat”, un film realizat în 1929, despre Moscova, care face parte din seria filmelor despre metropole realizate între anii
’20 –‘50, film în care lumea este într-un continuu dialog cu camera de filmat, oraşul şi oamenii descoperindu-se şi analizându-se reciproc.
Arta lui Vertov „cine-oeil”, un ochi care observă şi metaforizează lumea şi arta lui Eisenstein „cine-poing”, pumnul care îşi croieşte drum prin cunştiinţa privitorului şi care trebuie să pătrundă minţile până la victoria finală sunt două metode complementare de „subjugare” artistică şi raţională : o hipnoză optică a lui Vertov care face introducerea spre controlul cerebral intenţionat de Eisenstein.
Rămâne oare să alegem noi cum vrem să fim „înrobiţi”, cu „ochiul” sau cu „pumnul” ?

h1

imaginaţia creativă:jack the D_ripper vs jack the R_ipper

28/01/2010

Dacă în urmă cu câteva zile îl comemoram pe Dali astăzi vreau să vă aduc aminte că 28 ianuarie e data la care s-a născut un alt inovator într-ale picturii, un reprezentant ( „Blue (Moby-Dick)” 1943)al expresionismului abstract, Jackson Pollock
Supranumit „Jack the dripper”, datorită metodei sale de a picta

 dripping

dripping


Pollock a făcut un pas înainte în descoperirea de noi principii de descărcare emoţională şi de revelare a universului interior al omului modern, aflat într-o continuuă criză(„Composition with oval forms” 1934-1938) existenţială. Astfel, în faţa pânzei albe descoperă o nouă metodă artistică, aceea de colorare prin picurare şi scurgere, în căutarea unei noi ordini ( „The key” 1946) şi a unui sens, ascunse în subconştientul artistului
jackson pollock

jackson pollock


Pollock a produs peste 700 de tablouri dintre care cel pictat în 1948, purtând ca titlu„numărul 5” s-a vândut cu 140 milioane de dolari în 2006.
Am spus „Jack the dripper”, forma poreclei aminteşte implicit de „Jack the ripper”, referinţa umoristică spre celebrul şi misteriosul asasin londonez care deborda de imaginaţie (macabră din păcate) şi care a reuşit tot printr-o metodă neconvenţională să-şi atragă o adevărată notorietate. Între Jack the ripper şi Jack the dripper există nu doar o asemănare lexicală ci şi una socială ambii au avut un impact de tip „şoc” faţă de societate şi o influenţă psihică asupra căutărilor interioare ale individului, dar paralela este doar la nivel imagistic fiindcă moral cei doi Jack nu mai au nimic în comun, poate doar contradicţiile critice
jack D

jack D

şi misterul să îi mai alăture peste timpuri
jack R

jack R


În schimb, îmi trece prin minte că imaginaţia noastră ca metodă de reflectare a subconştientului poate îmbrăca haina lui Jack R sau pe cea a lui Jack D, depinde fiecare ce alege: pânza sau cuţitul.

h1

21 de ani de când geniul s-a transformat în rinocer

23/01/2010

Să vorbeşti despre Dali înseamnă să vorbeşti despre o divinitate necunoscută omniscientă şi incomensurabilă, nu se poate spune nimic din ceea ce nu s-a spus şi totuşi mai sunt multe necunoscute în ecuaţia dali + artă =viaţă, e foarte uşor de recunoscut şi totuşi foarte greu datorită complexităţii lui.

Astăzi se împlinesc douăzeci de ani de la trecerea lui în nefiinţă sau de ce nu am spune de la trecerea lui spre lumea împlinirii, lumea în care cu adevărat genialitatea lui poate atinge perfecţiunea; mi-aş permite să spun în lumea rinocerilor , căci pentru Dali rinocerul reprezintă „chintesenţa regnului animal şi al umanităţii”, perfecţiunea, datorită formei divine a cornului de rinocer, o spirală logaritmică de fapt, pe care o mai întâlnim doar la floarea soarelui, de altfel toată viaţa Dali a pictat rinoceri după afirmaţiile sale :
„Eu, Dali cufundat într-o introspecţie neîntreruptă şi în analiza profundă a gândurilor mele cele mai fugare, am descoperit deodată că toată viaţa n-am pictat altceva decât coarne de rinocer, şi asta fără să-mi fi dat seama.”(iulie 1952).
Având în vedere importanţa zilei de azi îndrăznesc să încerc să-l omagiez făcând o mică trecere în revistă a simbolurilor care l-au urmărit de-a lungul vieţii, pentru a ne aminti cum a îmbogăţit Dali lumea.
Copil fiind, Dali visa să devină bucătar, mai apoi îşi dorea să fie Napoleon… adolescentul Dali e marcat de poezia lui Lorca, de prietenia cu el şi Bunuel de stima faţă de Picasso pe care îl consideră tatăl său spiritual: „după tata, Picasso e omul la care m-am gândit cel mai mult, inspirat de profesorul său Don Esteban Trayter care îi repeta mereu că Dumnezeu nu există, de lectura cărţilor ateiste din biblioteca tatălui său printre care şi „Aşa grăit-a Zarathustra” a lui Nietzsche din care a aflat că Dumnezeu a murit. „Cum poate sa moară cineva care nu există?” se întreabă Dali şi începe să creadă în divinitate. Zarathustra i s-a părut un erou maret, chiar daca Nietzsche îi produsese impresia unei fiinţe slabe, care nu avusese tăria să nu înnebunească.
Astfel s-a născut şi prima deviză a lui Dali, care avea sa devină tema vieţii lui: „Singura diferenţă dintre mine şi un nebun este ca eu nu sunt nebun!”. Dali şi-a propus să-l întreacă în măreţie pe Nietzsche, omul care a trezit în el, paradoxal, ideea de Dumnezeu. Dali şi-a propus să-l întreacă pe Nietzsche până şi prin mustăţi:”Ale mele nu vor fi aşa de deprimate, de catastrofice, aşa de copleşite de muzica wagneriană şi de ceţuri. Nu! Vor fi subţiri, imperialiste, ultra-naţionaliste şi vor ţinti către cer, ca misticismul vertical, ca sindicatele verticale spaniole”, avea să afirme Dali.
Mustăţile sunt pentru Dali ceea ce îi insinuase prietenul său Lorca, fascinat la rândul său de mustăţile lui Hitler: „constanta tragică a chipului bărbătesc”, apropo de mustăţi, Dali deconspiră secretul formei atât de originale a musţăţilor sale ca fiind sucul de curmale, cu care le unge la sfârşitul mesei, fapt care îi provoaca un alt delir acela de a atrage toate muştele şi a se lăsa acoperit de: „muştele curate-curate, super-vesele, ca minunatele musculiţe de măslin de la Port Lligat”
şi iată că am intrat deja în contact cu o parte dintre obsesiile şi simbolurile daliniene care apar în operele sale şi care revelă obiecte fetiş cu rolul de a transmite şi mai pregnant mesajul artei sale.
Oul
simbol creştin al învierii lui Hristos, emblemă a purităţii şi perfecţiunii, este unul din simbolurile dragi lui Dali, care aminteşte de căutarea perfecţiunii lui Leonardo da Vinci, de viaţa anterioară intrauterină şi de renaştere

Melcul
un alt simbol, descoperit ca urmare a întâlnirii cu Freud , cum Dali credea că nimic nu se întâmplă fără un scop anume, consideră faptul că a fost captat de imaginea unei biciclete în casa lui Freud tocmai un imbold divin pentru a o compara unui melc, simbol al creierului uman şi în special al creierului freudian, melcul morţii terestre, el vede în melc o asemănare cu oul primordial având în vedere parţile tari ale cochiliei şi părţile moi interioare fapt care ne duce cu gândul la simbolul ceasurilor moi persistenţa memoriei, adesea Dali afirma că: „materializarea flexibilităţii timpului şi a indivizibilităţii spaţiului…este fluidul” astfel şi ceasurile moi din persistenţa memoriei simbolizează aspectul fiziologic prin care viteza timpului poate varia în percepţia umană, această idee i-a venit în timp ce contempla două bucăţi de brânză camembert care se topeau ;
Pianul
este un alt element prezent în arta daliniană, menit să reamintească originile aristocratice şi apartenenţa la o cultură de rang înalt sub forme cu tentă sexuală sau politică
Dacă tot vorbim despre politică, fără să enumerăm înclinaţia spre fascism, spre Franco şi alte tendinţe de admirare a despotismului, vreau doar să accentuez excentricitatea lui Dali şi să consider simpatiile sale politice ca fiind doar o măsură de a scoate în evidenţă talentul său de mare provocator
Sertarele
sunt un alt simbol inspirat de Freud, mai bine zis din lecturile din Freud, conceptul fiind preluat de Dali şi transpus în artă ca simbol al memoriei, al inconştientului şi al secretelor ascunse
Elefantul
unul din lait-motiovele artei daliniene, susţinătoare ale universului în mitologia hindusă, pahidermele au rol de cariatide ale geogafiei artistice daliniane, elefanţii dalinieni nu sunt elefanţi oarecare, ci elemente zoomorfe care îmbină clasa pahidermelor şi arahnidelor dând naştere unei specii suprarealiste care susţine întreg universul extravagant, himeric şi transcedent
Venus
este o altă obsesie transpusă artistic, fiind prima femeie pe care copilul Dali o modelează în argilă, va marca partea sexuală a artei daliniene până la apariţia Galei şi chiar şi pe urmă.Întâlnim diferite ipostaze ale zeiţei: Venus ca vis despre femeie, Venus deţinătoarea secretelor , Venus- geneză şi perfecţiune
şi în cele din urmă
Gala,
ea cea care a fost centrul nervos al relaţiei gala-dali, a fost pe rând impresar, manechin, purtător de cuvânt, gazdă, ea s-a îngrijit să transforme o nebunie schizofrenică galopantă într-un delir creativ, pozitiv şi dătător de roade,
ea era cea care îi aducea pânzele pensulele şi culorile lui Dali, cea care se îngrijea să-i vândă operele şi să găsească sponsori şi tot ea se îngrijea să-şi satisfacă geniul pe toate planurile atât sentimental cât şi intelectual şi sexual astfel încât ea îi îndepărtează orice problemă preciza Dali, Gala este un personaj magnetic în primul rând, deşi fizic pare a fi o femeie perfectă cu umeri drepţi, bazin larg şi fese generoase , o perfecţiune egală cu cea a statuilor antice, Gala nu are o frumuseţe estetică specială, frumuseţea ei vine din asumarea personalităţii, din încrederea în sine însăşi, Gala se impune, prezenţa ei este una vie şi chiar dacă privirea ei e una de gheaţă uneori, ea iluminează pânza misterioasă şi provocatoare.
Voi încheia cu acest ultim simbol ca fiind pilonul de rezistenţă a cuplului Dali-Gala şi ca atare a artei daliniene

dali-gala

dali-gala

.
După acest peripluu prin simbolistica daliniană rămân cu senzaţia de prea plin chiar dacă am atins o parte infimă din viaţa opera şi simbolistica celui mai îndrăzneţ artist, celui mai nebun (\"fou du chocolat\")
şi genial, care de la înălţimile pe care le-a pictat cândva ne priveşte căutând să vadă câţi dintre noi se vor transforma în rinoceri, câţi dintre noi ne vom apropia de perfecţiunea imaginaţiei, câţi dintre noi ne vom elibera de demonii sociali şi vom avea curajul să fim noi înşine, cât mai naturali….

h1

30 octombrie- 1 noiembrie – Ezra Pound si tacerea venetiana in pasi de dans

30/10/2009

ezra pound by richard avedon
La 30 octombrie 1885 se nastea poetul Ezra Weston Loomis Pound, unul dintre promotorii modernismului in poezie si initiatorul imagismului, pentru a ne alatura stilului sau de viata din ultimii 11 ani, petrecuti sub juramantul tacerii la Venetia, am ales una din poeziile sale in care miscarea, dansul si imaginea iubitei vorbesc in numele sau. Putem sa-l celebram pe Pound timp de trei zile, fiindca la 1 noiembrie se implinesc 37 de ani de la trecerea sa in nefiinta. Haideti sa-l celebram in tacere, in dans, in poezie:

Mişcare de dans

de Ezra Pound
Ochi negri,
O, doamnă din visu-mi,
În sandale de fildeş,
Pereche nu ai între dănţuitoare,
Nu-s glezne mai iuţi.

Nu te-am aflat în corturi
Prin pestriţ întuneric
Şi nici la izvoare
Printre femei cu ulcioare
Braţele tale-lujeri sub coajă;
Chipul tău-râu de lumini.

Albi ca migdalele umerii tăi;
Crude, cojite, migdale.
Nu te păzesc eunuci;
Nici gratii de-aramă.

Peruzele-aurite şi-argint la tine-n culcuş.
Înfăşuratu-ţi-ai negru veşmânt cu altiţe de aur
O, Nathat-Ikanaie, „Trei-lângă-râu”.

Şipot prin trestii sânt mâinile tale asupră-mi;
Degetul, râu de răcoare.
Slugile tale-s albe ca prundul;
Alături ţi-e cântecul lor!

Pereche n-ai între dănţuitoare;
Nu-s glezne mai iuţi.

Dance Figure
by Ezra Pound

For the Marriage in Cana of Galilee

Dark-eyed,
O woman of my dreams,
Ivory sandalled,
There is none like thee among the dancers,
None with swift feet.
I have not found thee in the tents,
In the broken darkness.
I have not found thee at the well-head
Among the women with pitchers.
Thine arms are as a young sapling under the bark;
Thy face as a river with lights.

White as an almond are thy shoulders;
As new almonds stripped from the husk.
They guard thee not with eunuchs;
Not with bars of copper.

Gilt turquoise and silver are in the place of thy rest.
A brown robe, with threads of gold woven in
patterns, hast thou gathered about thee,
O Nathat-Ikanaie, ‘Tree-at-the-river’.

As a rillet among the sedge are thy hands upon me;
Thy fingers a frosted stream.

Thy maidens are white like pebbles;
Their music about thee!

There is none like thee among the dancers;
None with swift feet.

Si pentru ca Venetia e un poem al sufletului meu, adaug un mic fragment cu Ezra Pound in orasul gondolelor si al tacerilor care sa ne apropie universul sau liric

h1

„curs de androginie galactică”

17/08/2009

Cu o lună în urmă, vi-l adusesem pe Klimt cu sărutul său şi susţineam la un moment dat că unirea celor doi în sărutul perfect îmi aminteşte de androgin, astăzi aş vrea să vorbim de androginism şi de raportul anima-animus.

Iniţial androginul reprezenta doar un aspect antropomorfic al eului cosmic întâlnit în cosmogonii şi eshatologii, punctele alfa şi omega în care se situează plenitidinea unităţii fundamentale, unde contrariile se confruntă.
Androginul este adeseori reprezentat ca o fiinţă dublă având în acelaşi timp atributele celor două sexe încă unite, dar pe punctul de a se separa. El este simbolul nediferenţierii originare, al ambivalenţei, aromonizării şi contopirii contrariilor(coincidentia opositorum), totalităţii, autarhiei, plenitudinii şi unităţii divine.

Mitul androginului conţine simbolul despărţirii sexelor şi implicit destinaţia căutării jumătăţilor(descoperirea iubirii unice şi totale), sugerând primatul dragostei faţă de toate celelalte preocupări umane şi prevestind parţial esenţa teoretică a psihanalizei.

Vorbind de psihanaliză, Jung în « Personalitate şi transfer » aminteşte de dualitatea anima-animus. După el „persona“ desemnează ab-origine masca purtată de actor „este o mască a psihicului colectiv, o mască ce simulează individualitatea făcându-i pe ceilalţi şi pe individul însuşi să creadă în individualizare, în vreme ce ea rămâne totuşi un rol recitat de către psihicul colectiv »
Rolul personei este acela de a ascunde caracterul adevărat al individului, de a produce o falsă impresie în faţa celuilalt. Înapoia măştii ia naştere viaţa particulară. Anima, respectiv animus înfruntă persona. Niciun bărbat nu este în întregime doar masculin, fără a conţine ceva feminin. Refularea trăsăturilor feminine este considerată a fi o virtute a bărbatului, însă această refulare duce la acumularea revendicării în inconştient. Imago-ul feminin devine la fel de firesc un receptaculuum al acestei revendicări, motiv pentru care bărbatul va ceda în opţiunea erotică ispitei de a obţine femeia care corespunde cel mai bine caracterului particular al feminităţii sale inconştiente. Astfel devine uşor de înţeles ceea ce vroia să spună Rider Haggard când vorbea despre « she who must be obyed », aceasta pentru că întreaga fiinţă bărbătească presupune prezenţa atât fizică cât şi spirituală a femeii.

Spre diferenţă de anima care produce capricii, animus provoacă opinii. Opiniile dictate de animus au caracterul unor convingeri solide, greu de clătinat, astfel concepute ca şi cum ar fi existenţe, ele nu sunt gândite, ci deja în întregime prezente. Animus se personifică asemenea animei în ipostaza unui bărbat. O femeie posedată de animus este în pericol de a-şi pierde feminitatea, persoana sa feminină adaptată, la fel ca şi bărbatul care riscă efeminarea.
Înfrângerea animei, respectiv animus-ului este practic imposibilă. Calea ideală care trebuie urmată pentru a evita efeminarea, respectiv pierderea feminităţii, este regăsirea femeii corespondente animei şi a bărbatului corespondent animus-ului. Această regăsire reformează androginul. De asta spuneam la Klimt de androgin, fiindcă sărutul lor, uniunea lor, părea atât de puternic încât ducea cu gândul la mularea unui trup-suflet peste celălat, deveniseră unul, androginul care fuseseră înainte, ab origine. Dragostea adevărată include această întoarcere, un regressus ad uterum, prin care cei doi se regăsesc şi se reinventează unul în funcţie de celălalt, unirea lor fiind echivalentă cu naşterea unei noi persoane, fără masca – persona, fără refulări, şi afirmând o cunoaştere de sine de invidiat.
Şi pentru că vorbim despre asta haideţi să ne luăm inima-n dinţi şi să recunoaştem câţi dintre noi sunt convinşi că au alături jumătatea perfectă, jumătatea pe care au căutat-o toată viaţa şi în care îşi regăsesc anima / animus-ul, câţi dintre noi ne simţim « androgini » în viaţa de cuplu. Iar dacă ne numărăm printre cei care trăiesc dragostea absolută, cum şi de ce ştim că aceasta e « the one and lonley », la ce o raportăm, există comparaţii sau totul ţine de chemistry şi nu de raţiune ?

h1

se faire trancher l’œil sau schimbarea opticii, orice este posibil cu ajutorul imaginaţiei

29/07/2009

Totul porneşte de fapt de la interpretarea pe care ochiul nostru, organul recepetiv vizual o dă imaginii, de modul în care urechea percepe sunetul şi de capacitatea noastră de a da sensuri şi forme acestora.

Misterul este intriga acestor universe, deznodământul ne aparţine, iar muzica pe care o aud de câte ori mă opresc în aceste dimensiuni e :

Pentru că azi se împlinesc 26 de ani de la decesul lui Luis Bunuel, el este cel care ne va conduce în universurile în care totul depinde de interpretarea oculară, într-o epocă de aur, „L’age d’or”, adevărat chef-d’œuvre al cinematografiei suprarealiste, proiectat în anul 1930 şi interzis până în 1981 datorită apropourilor evidente faţă de creştinism, reguli şi morală.

Doi amanţi care trăiesc o dragoste efemeră şi care nu ţin cont de convenţii de nicio natură fie ea socială, familială sau de interdicţii religioase ori sexuale.

Libertate totală, despre asta vorbesc cei doi scenarişti ai filmului, cine altcineva decât Dali şi Bunuel, prin scenele alegorice interpretate de Gaston Modot şi Lya Lys, alături de vocea lui Paul Eluard.

Alegoriile sunt presărate cu umor negru şi muzică clasică ( Beethoven, Mozart, Richard Wagner, Franz Schubert ).

Şi evident că nu rezist tentaţiei şi mă mai opresc asupra unui alt film, un scurt metraj de fapt, tot în scenariul celor doi (Dali şi Bunuel) şi care poate fi considert drept manifest al suprarealismului, Un chien andalou.

Cei doi au ales imagini suprizătoare care le treceau instantaneu prin minte îndepărtând orice imagine care putea avea legătură cu noţiuni şi cunoştiinţe dobândite de ei anterior prin educaţie sau cultură.

Apărut în 1928, filmul a şocat prin scena ochiului, scenă terifiantă care de altfel i-a şi atras cenzura în multe ţări.

Tranşarea ochiului apare din primele minute din film, Bunuel cu ajutorul unei lame de ras secţionează ochiul unei femei( de fapt s-a folosit un ochi de bovină).
Scena este de altfel cea mai importantă din film şi cea care va duce la înţelegerea mesajului artistic.

Mă întorc la ceea ce spuneam la început, ochiul este organul receptiv, însă pentru a putea vedea lucrurile din altă perspectivă trebuie schimbată modalitatea de recepţionare a informaţiei. Asta ne transmite Bunuel şi Dali, acesta este suprarealismul, modul de a privi diferit.

Avertismentul brutal pe care îl face Bunuel coincide de fapt cu modul de apariţie al suprarealismului şi exprimă necesitatea unei transformări bruşte a privirii receptorului.

Filmul abundă în elemente simbolice regăsite de altfel şi în pictura lui Dali : măgarul mort, pianul, erotismul, furnicile, dentelaria de Vermeer.

Păstrând tenta „neagră” amintesc astăzi de actriţa Maria Ouspenskaya, născută tot în 29 iulie şi cunoscută în rolul ghicitoarei Maleva din The Wolf Man (1941) şi din Frankenstein Meets the Wolf Man (1943).

The Wolf Man după un scenariu scris de Curt Siodmak în regia lui George Waggner cu Lon Chaney, Béla Lugosi şi Maria Ouspenskaya, este un horror clasic.

Universul negru, al misterului şi terorii ne deschide aici porţi spre tematica identităţii şi spre cunoaşterea de sine, iată aşadar o modalitate antecedentă suprarealismului de schimbare a opticii. Şi mă duc cu gândul la Hesse şi la autocunoaştere, dar despre „Lupul de stepă” am să revin într-o altă postare.

Tot în tematica aceasta se încadrează şi picturile Ximenei Armas născută la 29 iulie 1946 la Santiago de Chile şi stabilită în Franţa, a cărei operă se ascunde, musteşte de mister.

Ximena Armas nu dezvăluie nimic, personajele sale se îmbracă în umbră, umbra este cea care ne atrage în universul oniric al artistei care ne învăluie şi ne captează atenţia incitându-ne să descoperim sensuri şi simboluri, să privim tablourile din toate unghiurile posibile, cu un ochi dezbrăcat de frustrări şi idei preconcepute.
inquietude- ximena armas

Personajele sale sunt vag prezentate, diafan şi sumbru totodată, poate tocmai datorită sorgintei lor onirice. Pictura ei mi se pare de-a dreptul poezie. O privire a unui „ochi secţionat” în centrul universului lor ne poate vorbi despre visele noastre în care subiectul (noi ) se apropie de obiectiv fără a-l atinge, sporind astfel intensitatea tentaţiei.

Şi pentru ca universul acesta al lucrurilor altfel privite să poată fi cuprins mai uşor m-am gândit să-l aşez într-o matrice, poate fi ea spirală pentru a continua ideea eternităţii de ieri, poate fi una lirică. Deşi net diferită de universul creat anterior, rămâne matrice primitoare fiindcă depinde de ochiul care o priveşte şi o transformă în imaginaţie.

Matricea aparţine unui poet american, Stanley Kunitz, care ar fi împlinit azi 104 ani, dar care a dispărut în 2006, şi care a primit Bollingen Prize pentru activiatea sa poetică de-a lungul vieţii.

The Layers

I have walked through many lives,
some of them my own,
and I am not who I was,
though some principle of being
abides, from which I struggle
not to stray.
When I look behind,
as I am compelled to look
before I can gather strength
to proceed on my journey,
I see the milestones dwindling
toward the horizon
and the slow fires trailing
from the abandoned camp_sites,
over which scavenger angels
wheel on heavy wings.
Oh, I have made myself a tribe
out of my true affections,
and my tribe is scattered!
How shall the heart be reconciled
to its feast of losses?
In a rising wind
the manic dust of my friends,
those who fell along the way,
bitterly stings my face.
Yet I turn, I turn,
exulting somewhat,
with my will intact to go
wherever I need to go,
and every stone on the road
precious to me.
In my darkest night,
when the moon was covered
and I roamed through wreckage,
a nimbus-clouded voice
directed me:
„Live in the layers,
not on the litter.”
Though I lack the art
to decipher it,
no doubt the next chapter
in my book of transformations
is already written.
I am not done with my changes.

Stanley Kunitz spunea :””The imagination is a deep-sea diver that rakes the bottom of the poet’s mind and dredges up sleeping images. . . If we go deep enough, we may discover the secret place where our key images have been stored since childhood.”
Imaginaţia este un fel de prelungire a ochiului, secţionarea ochiului înseamnă eliberarea imaginaţiei, iar universul pe care l-am construit aici sper să reprezinte lama lui Bunuel, care taie în realitatea vie şi lasă misterul şi imaginaţia să se desfăşoare.

Bonus pentru că aţi avut răbdare cu această postare; imaginaţia dă formă până şi imposibilului :
„Faro faro l’impossibile
che per te diventa possibilita
saro saro imprevedibile…..
bacero i tuoi piedi stanchi e dormirai ”

  • cadran

    Iunie 2017
    L M M M V S D
    « Ian    
     1234
    567891011
    12131415161718
    19202122232425
    2627282930  
  • Blog Stats

  • Categorii

  • Iunie 2017
    L M M M V S D
    « Ian    
     1234
    567891011
    12131415161718
    19202122232425
    2627282930