Posts Tagged ‘american dream’

h1

The great Gatsby va va voom sau molo molo?

23/05/2013

ImagineDupă părerea majorității criticilor The great Gatsby, unul dintre cele mai aștepate filme ale anunului 2013 a ajuns să fie după premieră una dintre cele mai mari dezamăgiri cinematografice ale acestui an.

Mă întreb dacă majoritatea criticilor de film și a cinefililor care au pledat contra în acest proces de urcare pe piedestal a ultimului film aflat sub bagheta magică a lui Baz Luhrmann nu s-au poticnit în așteptările lor vis-a vis de aceasta ecranizare. Mă întreb dacă părerea lor nu a fost una subiectivă, în care nu doar  au comparat producția din 2013 cu cea de acum 40 a lui Jack Clayton, ci au căzut în capcana propriei imaginații unde The great Gatsby, capodoperă literară a anilor 30-40 și romanul cu cel mai mare succes al lui F. Scott Fitzgerald a însemnat cu totul altceva decât o satiră la adresa eternului american dream și o frescă parodică la adresa orbitorilor annees folles.

Prin  definiție satira este  formă literară de critică a slăbiciunilor individuale, sociale sau general omenești, adesea într-un mod acuzator. Caracteristicile stilistice ale satirei sunt ironia, exagerarea caricaturală a unor aspecte particulare.Ceea ce a reușit să facă Luhrmann, bine cunoscut pentru înclinațiile sale spre Bollywood, musical și love stories, a fost să pună accent tocmai pe nota aceasta de satiră a filmului și a cărții lui Fitzgerald, exagerând.

Din nefericire tocmai exagerarea detaliilor, scenelor, faptelor, personajelor, slabiciunilor, a societatii, a nebuniei, a imaginii și sunetelor, este ceea ce deranjează în principal criticii avizați.

Aș îndrîzni să-i contraczic, să le sugerez că nu suntem în filmul cu Robert Redford și Mia Farrow în care povestea de dragoste ne smulge câteva lacrimi, in care Coppola și Clayton pun accentul pe sensibiliate, ci suntem în secolul de față în care cu toții portretizam America, în care cu toții acuzăm într-o formă sau alta decadenta eternului american dream, in care America înseamnă totodată va va voom si molo molo.

Baz Luhrmann descrie  societatea americana a anilor 20 ca fiind efervescentă,plină de  magnetism și nebunie, dar în același timp adâncită în angoasă, tristețe, eșec, deziluzie  și monotonie. În ceea ce privește narațiunea, Baz ramane fidel lui Fitzgerald în proporție destul de mare, astfel încât  uneori regăsim fraze tăiate de-a dreptul din roman.

Jay Gatsby (Leonardo DiCaprio), milionar cu trecut tumultos, nu reușește să-și uite dragostea tinereții  Daisy Buchanan (Carey Mulligan), o ingenuuă  blondă, casatorită cu un ex campion de golf bogat si lipsit de moravuri, încarnat de  Joel Edgerton si verișoara  lui Nick Carraway (Tobey Mguire) naratorul acestei povestiri,aflat la câșiva ani după întâmplări într-un ospiciu scriindu-și memorile, după cum a ales Luhrmann, deși total desprins din context, forțat și exagerat este și acest detaliu menit să contribue la atmosfera burlescă a filmului.
Daisy este legatura între Carraway si Gatsby, cea care se află la baza relației celor doi, piesă de rezistență în întreaga povestire, axul central. Ea este cea pentru care  Gatsby s-a străduit să devină bogat, pentru a se întâlni cu ea dă petrecerile săptamânale, exorbitante și orgiastice aș spune, pentru ea trăiește și din cauza ei va muri în cele din urmă. Daisy este  dorință, pasiune, delir, obsesie până devine o formă de autodistrugere. Gatsby e întruchiparea parvenitul american, a omului de afaceri putred de bogat și extrem de apreciat, fațetă sub care se ascunde un descdendent al unei familii cu condiții precare de existență, un excroc, un nobody îndrăgostit până peste urechi, capabil să treacă prin toate atitudinile de amant, de la burlesc la inocent, de parcă s-ar plimba între Titanic și Romeo si Julieta.

De altfel DiCaprio dă culoare identității lui Gatsby, pe care cineastul insistă să o sublinieze în tone de imagini menite să accentueze o creație în stil melodramatic-satiric și să legitimizeze opulența și delirul anilor 20.

Les Années folles a fost o perioadă marcată de o aspirație spre libertate, bucurie de a trăi și efervescență culturală, dar și de o descătușare de sub valorile sociale dinainte de război.

Statele Unite au cunoscut în această perioadă o creștere rapidă atât în domeniul industrial cât și pe piața burselor, precum și în sânul gansterilor parveniți, profitori ai afacerilor în urma prohibiției.

Cum altfel decât exagerând ar putea fi descrisă o astfel de societate ? Scopul exagerărilor este de a reda în detaliu tarele acestei societăți, decăderea ei și demitizarea acesteia.

Se exagerează în detalii, amintiți-vă stop cadrul pe inelul lui Gatsby, se exagerează în artificii, lumini, de notat multitudinea florilor de crini din secvența întâlnirii cu Daisy, alcoolul, petrecerile, mașinile, care par a avea mai mulți cai decât în The Fast and the furios, caracterele, dragostea, expresii de gen « old sport » care riscă să ne scoată din minți la un moment dat,  scena morții lui Myrtle desprinsă parcă din Iron Man, charlestonul rege, banii în jurul cărora se învârte totul, până și Gatsby crede că o poate cumpăra pe Daisy într-un fel sau altul, oferindu-i ca-n povești castele și « luna de pe cer », opulența locuințelor, a petrecerilor cu caviar și șampanie, artificii și cristale, combinația de muzică, jazz cu rap, bip bop cu hip hop contemporan, un fel de  Josephine Baker in pielea lui Beyoncee, Jay Z îmbibat de Duke Ellington. La fel ca în Moulin Rouge sau Romeo si Julieta sau Australia, decorurile, muzica luminile, atmosfera, sunt menite să descrie o epocă, o stare anume și totul se învârte în jurul acestor creionări opulente, una peste alta sunt kitchuri, dar cine este pilonul de  bază dacă nu Luhrmann regele/zeul kitchurilor ?

Și să nu uităm cireașa de pe tort, 3d-ul, inutil spun unii, de prisos spun alții, eficient, inevitabil aș adauga, nu am fi avut senzația de vârtej, energie, nu am fi simțit respirația, nebunia și pulsul Americii în plin proces de extaz, în mijlocul acestor de neuitat  annees folles fără adaosul frivol al 3d-ului.

Unde ceilalți văd monotonie kitch și redundanță eu vad genialiatea de a descrie un timp, nici macar best sellerul lui Fitzgerald nu m-a acaparat într-atât de mult în ceea ce privește ritmul anilor 20, pentru mine a fost si este the vava voom Gatsby

Una peste alta The great Gatsby este un foc de artificii plăcut la vedere, dar orbitor prin grandoarea sa iar nouă ne revine misiunea de  a alege între orbire și iluminare`.

Mă întreb dacă ar fi preferat criticii un Gatsby molo molo cum spun francezii, în care totul să se desfășoare încet, corect, monoton, în care să scapam cîte-o lacrima, în care muzica să fie fidelă epocii și în care creativitatea să însemne doar efecte speciale eventual sau lumini și umbre fără nicio contribuție personală sau o intrepretare proprie. Prefer un Gatsby „tornadă”, dar unul în care să simt amprenta celui ce l-a creat ( mă așteptam la kitch, boolywood și melange din partea lui Lahrmann) decât un clasic corect fără sare și piper

Anunțuri
  • cadran

    Decembrie 2017
    L M M M V S D
    « Ian    
     123
    45678910
    11121314151617
    18192021222324
    25262728293031
  • Blog Stats

  • Categorii

  • Decembrie 2017
    L M M M V S D
    « Ian    
     123
    45678910
    11121314151617
    18192021222324
    25262728293031