Posts Tagged ‘androgin’

h1

Adela Greceanu „Mireasa cu şosete roşii”- un acrobat al cuvintelor

04/11/2009

mireasa
E greu de vorbit despre Adela Greceanu cum e greu de vorbit despre mirese mai ales despre cele cu şosete roşii. Poate tocmai pentru ca ea scrie atât de bine despre ea, despre universul ei interior şi despre trăirile ei/ale domnişoarei Cvasi încât ne e imposibil să ne ridicăm la nivelul ei şi să reuşim să vorbim despre ea , despre o “cvasi necunoscută” (cum se autointitulează), o “cvasi necunoscută” cu adevarată valoare literară.

Alături de Nora Iuga, “cvasi literatura” ei se înscrie printre textele pe care le citesc cu mare drag. Intimismul degajat de aceasta mă fac să mă cred într-un jurnal poetic în care nu pot să analizez şi să definesc nimic, doar să încerc să redau atmosfera de basm prin simboluri, citate şi impresii de lectură.

Domnişoara Cvasi e un Greuceanu care ne acaparează în universul de poveste lirică şi ne perindă prin zilele sale pline de jeratic şi mere de aur.

Putem desprinde atmosfera perfectă din ziua care precede nunta: un prilej de taclale, o punte între două modalităţi de viaţă pe care se perindă femei şi bărbaţi, pisici şi miei, poveşti şi cântece, pregatiri fizice şi sufleteşti, toate trăite pasional şi redate cu accent ardelenesc, toate în roşu .

Roşu, e al şosetelor, şosetele miresii, o mireasă cu o capacitate de introspecţie ieşită din comun. O mireasă încercuită de patru femei şi tot atâţi bărbaţi, “care există şi totuşi nu mai sunt “, plus mirele care va trebui să vină dimineaţa. O mireasă care înaintea nunţii face ceea ce făcuse matuşa Zizi înaintea morţii, are grijă să îşi hrănescă sufletul(aka iubirile trecute cu lacrimi la fel cum tanti Zizi îşi hrănise la propiu pisicile).

Să fie nunta privită ca o trecere în nefiinţă? Nunta, momentul în care femeia se rupe de viaţa premaritală, trebuie preagatită în prealabil printr-o trecere în revistă a iubirilor trecute , printr-o curătire de sentimente. Ca mai apoi cu sufletul pur sa intre în noua fiinţă, cea de mireasă, cea care îi va deschide calea spre mântuire.

Se conturează povestiri în ramă, o noapte în care fiecare dintre femei îşi înşiruie amintirile despre iubiri sau despre sine.Povestirile sunt provocate de plânsul cathartic al miresei, de pendularea ei între viaţă şi moarte, între iubire şi uitare, între animus şi anima.

Pendularea aceasta de la un pol la altul, de la un fapt la contrariul său este o îmbinare de caractere, atitudini şi stări care duc cu gândul la coincidentia oppositorium şi la atracţia magnetica dintre ele.
Însăsi cartea este construită pe un astfel de model: partea I un dialog preţ de o noapte între cinci personaje , iar partea a II-a un jurnal al tăcerii, al izolarii, un monolog liric despre iubiri şi singurătăţi.

Autoarea parcă se priveşte în oglindă, e propriul spectator al actelor sale, urmăreşte cum se fereşte de lume, cum răspunde sau nu la telefon, cum priveşte telenovele, se vede pe sine scriind, stând pe laptop, între google şi messenger, ferindu-se de companii nedorite şi amintindu-şi iubiţii “ bărbaţii aceia pe care i-am iubit, niciunul nu e cu mine, dar niciunul nu a plecat de tot”.
Mireasa din prima parte îi plângea ca să-si cureţe sufletul de iubirile trecute, “mai întâi trebuie să-mi iau rămas-bun de la iubiţii mei. Că uite acuşi vin zorile , acuşi terminaţi de împletit părul meu şi eu nu mi-am plâns iubiţii”, scriitoarea din a doua parte se descalţă de şosetele roşii, îi aminteşte, se mai întâlneşte cu ei, mai vorbeşte la telefon, îi aduce în prezent. Acest periplu sentimental face uniunea dintre sufletul autoarei şi cel al iubirilor, dintre animus şi anima. Mireasa are în ea un suflet de bărbat, care îi reflectă pe cei reali, iubiţi, după cum precizează tanti Sofica: “intuiţia îmi spune că toţi bărbaţii pe care i-ai iubit poartă amprenta unui model pe care-l ai în tine” şi după cum subliniază şi autoarea “nici un miel batran, nici un vlăjgan sinucigaş, nici un prieten ca un arbore frumos, nici dragul meu, zice mireasa .Am în mine un barbat cât Empire State Building. Şi niciunul dintre toţi ăştia nu i-a făcut faţă. Numai cu mirele care va veni dimineaţă ca un miel, bărbatul din mine a dat mâna, de parcă s-ar fi regăsit doi vechi tovarăşi de arme”.

Mireasa şi cele patru femei care stau la “bocitul” foştilor pretendenţi, tanti Sofica, tanti Zizi, naşa Lena şi verişoara Pulheria conturează un cerc magic, cinci femei analizând viaţa şi iubirea şi pe cei cinci iubiţi ai miresei.

Cinci, pentru ca cinci este o cifră magică, număr nupţial, semn al unirii, număr al centrului, armoniei si echilibrului, cifră hierogamică, însoţirea principiului ceresc cu cel pământesc.
Cinci este şi simbolul omului, al universului, cinci simţuri, cinci forme sensibile ale materiei . În simbolismul hindus cinci este conjuncţia dintre doi(număr feminin) şi trei ( număr masculin). Pentagrama e şi emblema macrocosmosului şi a androginului.

Androginia este un semn al totalităţii, al începutului şi sfârşitului, o metanoia, taina căsătoriei evocă acelaşi lucru, o stare de mântuire în care separarea sexelor se anulează, iată de ce mireasa are nevoie să-şi plângă iubiţii, pentru a putea să se uneasca cu “mielul” mire, cel care se regăseşte în animusul ei şi care poate să unească anima si animus într-o fiinţă, mireasă+mire, un androgin care sunt sigură că trebuie să aibe culoarea roşie.

Roşu precum şosetele miresei, roşu pentru că roşul este culoare ambivalentă. Roşul deschis centrufug este diurn, masculin, tonic şi îndeamnă la acţiune. Roşul închis este centripet, nocturn, tainic şi feminin.
Roşul nocturn este culoarea focului central al omului şi pământului, care vorbeşte de creaţie, dar poate fi şi funerar. Roşul viu, diurn, înseamnă înflăcărare, frumuseţe, bogăţie şi eros. Cele două poartă în miez cele mai adânci simbolistici umane : acţiunea şi pasiunea, erosul şi tanatosul, creaţia şi distrugerea.Astfel se creează armonia, exact cum afirma tanti Sofica: “ca să ajungi la armonie cu tine trebuie să-şi refaci unitatea dintre animus şi anima”.

Prin extindere, în spaţiul perfect :“Şi ceasurile au fost numărate, şi voi aţi fost numărate ca până în zori când va veni mirele ca un miel, să am gata dantela din păr”, mireasa, “mireasa cu şosete roşii n-are defecte …Este egocentrică, orgolioasă, arogantă uneori”, scrie , scrie pentru a atinge starea de metanoia, pentru a-şi depăşi temerile “mi-e frică de viaţă .De asta scriu. Dar mi-e frică şi de moarte. Şi când scrii, e ca atunci când dormi. Stai pe graniţe.” şi pentru a se integra în universul real, pentru a transpune omul, dragostea în scris şi scrisul în mireasă cu şosete roşii: “Distanţa dintre mine şi lume este egală cu distanţa dintre mine şi bărbatul iubit…..scrisul mă face să parcurg distanţa dintre mine şi lume…scriind despre el îl privesc cu alţi ochi…deşi nu sunt sigură dacă îl iubesc pe omul acela sau iubesc felul în care îl pun în cuvinte” .

Povestea se derulează la îndemnul mătuşii Zizi :“scumpete povesteşte mai departe, că până dimineaţă mai e foarte puţin” şi sub paşii tăcuţi ai felinei miresei, pisica mătuşii Zizi , Ursulina Păpuşescu.

Îmbinarea dintre real şi poveste, dintre moarte şi nuntă, dintre poezie şi proză se aseamănă mersului unui acrobat pe sfoară, un acrobat în şosete roşii evident, care ne ţine cu sufletul la gură, ne dă emoţii şi ne face să ne întrebăm dacă se afla pe pragul agoniei sau pe cel al extazului, dacă următorul său pas este unul artistic sau unul real, dacă curajul său este un gest de frondă sau o calitate reală. Oricum ar fi suntem spectatori şi participanţi la viaţa acrobatică, iar şosetele roşii ne îndeamnă la poveste, la a ne asuma riscul de a istorisi la rândul nostru de la fantasmă la jurnal intim aventurile miresei cvasiacrobat, cvasiandrogin, dar cu adevărat un Greuceanu al cuvintelor, atât cele din „viset „ cum intitulează Adela Greceanu starea de reverie, cât şi cele din realitate.

Anunțuri
h1

„curs de androginie galactică”

17/08/2009

Cu o lună în urmă, vi-l adusesem pe Klimt cu sărutul său şi susţineam la un moment dat că unirea celor doi în sărutul perfect îmi aminteşte de androgin, astăzi aş vrea să vorbim de androginism şi de raportul anima-animus.

Iniţial androginul reprezenta doar un aspect antropomorfic al eului cosmic întâlnit în cosmogonii şi eshatologii, punctele alfa şi omega în care se situează plenitidinea unităţii fundamentale, unde contrariile se confruntă.
Androginul este adeseori reprezentat ca o fiinţă dublă având în acelaşi timp atributele celor două sexe încă unite, dar pe punctul de a se separa. El este simbolul nediferenţierii originare, al ambivalenţei, aromonizării şi contopirii contrariilor(coincidentia opositorum), totalităţii, autarhiei, plenitudinii şi unităţii divine.

Mitul androginului conţine simbolul despărţirii sexelor şi implicit destinaţia căutării jumătăţilor(descoperirea iubirii unice şi totale), sugerând primatul dragostei faţă de toate celelalte preocupări umane şi prevestind parţial esenţa teoretică a psihanalizei.

Vorbind de psihanaliză, Jung în « Personalitate şi transfer » aminteşte de dualitatea anima-animus. După el „persona“ desemnează ab-origine masca purtată de actor „este o mască a psihicului colectiv, o mască ce simulează individualitatea făcându-i pe ceilalţi şi pe individul însuşi să creadă în individualizare, în vreme ce ea rămâne totuşi un rol recitat de către psihicul colectiv »
Rolul personei este acela de a ascunde caracterul adevărat al individului, de a produce o falsă impresie în faţa celuilalt. Înapoia măştii ia naştere viaţa particulară. Anima, respectiv animus înfruntă persona. Niciun bărbat nu este în întregime doar masculin, fără a conţine ceva feminin. Refularea trăsăturilor feminine este considerată a fi o virtute a bărbatului, însă această refulare duce la acumularea revendicării în inconştient. Imago-ul feminin devine la fel de firesc un receptaculuum al acestei revendicări, motiv pentru care bărbatul va ceda în opţiunea erotică ispitei de a obţine femeia care corespunde cel mai bine caracterului particular al feminităţii sale inconştiente. Astfel devine uşor de înţeles ceea ce vroia să spună Rider Haggard când vorbea despre « she who must be obyed », aceasta pentru că întreaga fiinţă bărbătească presupune prezenţa atât fizică cât şi spirituală a femeii.

Spre diferenţă de anima care produce capricii, animus provoacă opinii. Opiniile dictate de animus au caracterul unor convingeri solide, greu de clătinat, astfel concepute ca şi cum ar fi existenţe, ele nu sunt gândite, ci deja în întregime prezente. Animus se personifică asemenea animei în ipostaza unui bărbat. O femeie posedată de animus este în pericol de a-şi pierde feminitatea, persoana sa feminină adaptată, la fel ca şi bărbatul care riscă efeminarea.
Înfrângerea animei, respectiv animus-ului este practic imposibilă. Calea ideală care trebuie urmată pentru a evita efeminarea, respectiv pierderea feminităţii, este regăsirea femeii corespondente animei şi a bărbatului corespondent animus-ului. Această regăsire reformează androginul. De asta spuneam la Klimt de androgin, fiindcă sărutul lor, uniunea lor, părea atât de puternic încât ducea cu gândul la mularea unui trup-suflet peste celălat, deveniseră unul, androginul care fuseseră înainte, ab origine. Dragostea adevărată include această întoarcere, un regressus ad uterum, prin care cei doi se regăsesc şi se reinventează unul în funcţie de celălalt, unirea lor fiind echivalentă cu naşterea unei noi persoane, fără masca – persona, fără refulări, şi afirmând o cunoaştere de sine de invidiat.
Şi pentru că vorbim despre asta haideţi să ne luăm inima-n dinţi şi să recunoaştem câţi dintre noi sunt convinşi că au alături jumătatea perfectă, jumătatea pe care au căutat-o toată viaţa şi în care îşi regăsesc anima / animus-ul, câţi dintre noi ne simţim « androgini » în viaţa de cuplu. Iar dacă ne numărăm printre cei care trăiesc dragostea absolută, cum şi de ce ştim că aceasta e « the one and lonley », la ce o raportăm, există comparaţii sau totul ţine de chemistry şi nu de raţiune ?

h1

Felix Nicolau- „Tandru şi rece” , turbionul duce toate iolele spre parodie

21/06/2009

V-aţi gândit vreodată cum ar fi să fiţi purtaţi de un turbion? Şi nu mă gândesc la un vârtej de apă sau de aer, tip furtună sau taifun, ci la unul literar, în care cuvintele şi naraţiunea să vă învârtă de la stânga la dreapta, curentul să vă tragă în sus şi-n jos în căutarea identităţii personajului, cu scopul evidenţierii unui mister al identităţii care se dezvăluie şi se ascunde pe parcursul romanului. Cam un astefel de turbion ar fi „Tandru şi rece” al lui Felix Nicolau.

E povestea unui profesor de engleză în România anilor ’90 („La Sfântul Pantelimon predam engleza cu aerul unui impresar de vedete maneliste.Obţinusem postul după cinşpe zile de stat la coadă pe holurile Inspectoratulzui de Limbi Străine.”) care trece prin căutări sentimentale, literare, politice şi citadine, care se dedublează şi se defineşte prin personajele din mediul familial şi convivial, care se formează şi se autodistruge prin visele, paginile de jurnal, lecturile şi acţiunile sale. „Jurnalul lui Leo conţinea şi înregistrarea viselor sale mai spectaculoase, vise care trădau o disponibilitate cronică spre deghizare şi senzaţional. Asta, bineînţeles, dacă fragmentele în cauză erau autentice, dacă nu le interpolase cineva pentru a sugera că autorul lor ar fi fost un personaj cu personalitate schizoidă şi fracturată, deviind de la realitate cu ajutorul a tot felul de travestiuri, unele chiar în acea stare de dereglare cerebrală numită somn.”

Lonard Tupilat, „o fiinţă cu două mâini stângi şi cam ezitantă”, centrul poveştii, reuneşte în jurul său universuri contrare care se atrag şi completează reciproc, un yin şi yang necesar vieţii contemporane, un fel de compromis făcut, de cel care în căutarea identităţii sale se loveşte de opoziţii complementare, cu viaţa însăşi.

Avem de-a face cu personaje care frizează schizofrenia, Leonard Tupilat, Cosmin, Sabina, care dau naştere unui trio în care fiecare se confundă unul cu altul deşi se deosebesc, poate asemănător cu ceea ce ne povesteşte Cosmin despre cărămida cumpărată de la ţigani:
„O clipă rămase cu cataroiul în mână, într-o poziţie banală destul de stupidă. Apoi realiză că nu era un banal cataroi, ci o cărămidă, acea îmbinare de argilă, apă şi foc pe care Sfinţii Părinţi o foloseau în demonstraţiile lor când voiau să explice natura Sfintei Treimi”.

Un alt triunghi e cel format de Adelina-Leo-Sabina acest triunghi mă duce cu gândul la Ulise- Penelopa- Circe. Şi pentru ca amestecul să fie şi mai palpabil se aduc aluzii la androgin, întâi prin dorinţa de unire perfectă a cuplului Leo-Sabina până la asemănare, („fiică-sa a început să semene prea mult cu mine. ..Oamenii care se iubesc şi stau împreună ajung să semene.”), apoi prin episodul cu savantul Beligrad, care în delirul său evoluţionist susţine : „Cercetările mele m-au îndreptat către concluzia că femeia este o derivaţie a separării androgine. De fapt o reformulare inferioară a rasei umane. Anumiţi androgini, pierzându-şi vitalitatea, din motive încă neclare, au devenit victimele exacerbării feminine.”
şi în cele din urmă prin momentul în care Cosmin coase un goblen cu un androgin:” pe pânză prindea contur o formă umană neobişnuită, un soi de hermafrodit ce-şi purta ambele sexe, atât cel masculin, cât şi cel feminin…Capul era prevăzut cu două feţe: una delicată…cealaltă mai aspră.Oricum păreau să semene ca doi gemeni.Un hermafrodit cu cap de androgin.”

„Tandru şi rece” este totodată un roman iniţiatic în care Leonard Tupilat sau personajele din jurul său caută Graalul interior, nimic altceva decât identitatea, pe sine însuşi, respectiv ele însele, reuşind să creioneze portretul lui Leo, un portret care îi garantează nemurirea, dar şi declinul, o trimitere la „Portretul lui Dorian Grey” al lui Oscar Wilde.
„Unul dintre noi trebuie să moară- să rămână un singur sâmbure.
Îmi răspunse smulgându-se din rădăcinile cu care îi invadasem interiorul. Pentru ultima oară.
Tu nu vei muri.
De unde ştii? Ce poţi tu să mai ştii?
Ştiu pentru că te-am desenat! Ţi-am desenat privirea, însă ochii tăi, ce straniu, îmi ieşeau din ce în ce mai negri, mai încordaţi. Ţi-am desenat cuvintele şi ele mi-au ros foaia pe care le închegasem. E drept, mi-ai mâncat voinţa pas cu pas, dar neînţelegerea nu mi-o poţi lua. Tu nu vei muri fiindcă nu ştii încă să mori. Am cerut asta pentru tine.”
ne redă fragmentul din mail-ul primit de Cosmin de la Şerban, fostul coleg de facultate al lui Leo, un fel de „exerciţiu de visare în stare de veghe”.

Căutările sunt un fel de călătorii, parodia unor călătorii mitologice, parodia unei odisee româneşti, a unui drum spre Itaca menit să descopere personalitatea lui Leo. Ajung la Ulise din varii motive. În primul rând pentru că e vorba de un roman iniţiatic, în al doilea rând pentru că e vorba de căutarea identităţii găsită şi de eroul mitologic doar acasă în Itaca, apoi pentru împletirea dintre real şi ficţional şi pentru momentele în care Leo citeşte Joyce. Mulţimea de personaje unite să-l ajute pe Cosmin să descopere misterul lui Leo pare a fi calul troian care complotează spre dărâmarea zidurilor cetăţii, un alt indiciu ar fi apropierea dintre numele lui Leo şi cel al eroului lui Joyce din Ulysse, Leopold Bloom: totul poate fi un joc de cuvinte: Leonard şi Leopold se pot reduce la acelaşi apelativ Leo iar Bloom (care înseamnă în floare în engleză) poate să se asemene cu tulip (lalea în engleză), tulip si tupilat fiind foarte asemănătoare ca formă, iar tupilat el însuşi (cuvânt echivalent lui pitulat (ascuns) ) ne arată natura personajului. Iar dacă tot vorbim de nume, doctorul Ulise Iolescu ne dă de înţeles cine este cel care conduce expediţia aceasta de câteva săptămâni extinsă totuşi pe o perioadă de câţiva ani buni (încă un punct asemănător Odiseei lui Homer). Cosmin e o Penelopă care îşi ţese pânza virtual în aşteptarea, căutarea lui Leo, în ideea descoperirii unui mister, cel al dispariţiei lui Leo şi/sau cel al amneziei sale.

Ne vom trezi într-o incursiune în toate obiceiurile şi evenimentele anilor ’90 din România: mineriada, caritasul, transporturile în comun cu furturile de la metrou şi autobuze care închid uşi peste oameni, interminabile înghesuieli şi aşteptări pentru obţinerea unui post de profesor, atitudinea elevilor faţă de un profesor nou şi tânăr, intruziunea afaceriştilor italieni care tentează româncele, viaţa de la marginea Bucureştiului, diferenţe de grai la nivel naţional, mătuşi matusalemice cu obiceiuri şi cuvinte francofone, lecturi de calitate ( Joyce, Wilde, Sterne, Kafka, Queneau) şi lecturi de gen Coehlo şi Brown, muzica pendulează şi ea între Queen, Verdi, Mendelssohn, Celentano, Judas Priest şi lumea manelelor, spitale psihiatrice, insignele secolului se perindă de la Gică Petrescu la Pamela Anderson, emigranţi, flămânzi de diplome, Casa Poporului, savanţi evoluţionisti, mainstream, mailuri, jocuri pe calculator, schimbări de sex, mărci de parfumuri Guerlain şi Givanchy, personaje politice actuale de la Ilici Piele- Roşie şi Petre Gât- Scurt la magnatul din Pipera cu miile de oi , sex virtual, canibalism, telenovele, manele, personaje gen Chivu, Mircea Badea, Brigitte Bardot şi Mutu, într-un cuvânt o călătorie fictivă într-un plan fictiv, dar împânzit de personaje desprinse din realitate.

Autorul se dovedeşte un bun observator, un excelent acrobat şi jongleur. Se perindă prin faţa ochilor noştri referenţe autobiografice precum: volume publicate, oraşul, familia, site-uri literare, care pot să ne ducă pe o pistă falsă de altfel, aceea a unui roman jurnal. Romanul este atât de real încât majoritatea evenimentelor din firului narativ pot fi regăsite în realitate. Planul fictiv este greu de deosebit la început şi foarte uşor în final, final care rupe magia acestui plan real, dar tind să cred că acesta a fost şi scopul cu care autorul, un bun teoretician şi critic literar l-a gândit astfel. Coborârea din planul real în cel ficţional coincide cu ajungerea in Itaca, cu demistificarea identităţilor atât de suprapuse şi distincte totodată, desprinse din triunghiul magic.

Felix Nicolau construieşte universuri pe care mai apoi le distruge, ne obligă sa fim mici detectivi intertextuali într-un aparent jurnal, în vise, povestiri, întâmplări şi reacţii ale participanţilor la acţiune, dacă Leo pare buricul pământului şi acţiunea se învârte în jurul lui, tot el este distrus de celelalte personaje, încât toata acţiunea pare o conspiraţie împotriva lui. Aşa se construiesc universurile parodice care poartă ştampila unui « taijitu » deasupra : tandru şi rece, feminin şi masculin, cultură şi kitch care coexistă toate în universul pestriţ românesc din anii ‘90 – 2000. Pentru ca aceasta parodie să fie completă Felix Nicolau îi adaugă un final abrupt şi distruge toată atmosfera de bucată ruptă din realitate pe care am înghiţit-o până acum. Se distruge şi odiseea şi jurnalul şi romanul citadin şi intertextualitatea, până şi căutarea identităţii, dar se finalizează construcţia parodică, ba chiar ajunge la apogeu, turbionul a adus toate iolele în parodie.

Nu am fost foarte explicită, nu am intenţionat să vă povestesc romanul, nici nu este o recenzie completă, e mai mult o provocare fiindcă acest roman trebuie citit şi chiar recitit, aş putea spune trebuie văzut ca un film de genul Natural Born Killers al lui Oliver Stone, care necesită mai multe vizionări pentru atingerea tuturor nivelelelor parodice şi intertextuale, cred că aceasta a fost şi intenţia autorului, să joace rolul pe care Joyce l-a jucat în faţa criticii cu Ulysse, şi anume să creeze nenumărate piste de interpretare şi labirinturi intertextuale încât critica să aibă material de decriptat pe o perioadă lungă.

Am încercat doar să vă introduc în atmosfera cărţii, să vă atrag înspre ea şi să vă fac poftă cu un text marca Felix Nicolau, care pe mine m-a convins că autorul, deşi e la prima lansare pe tărâmul prozaic, după o trecere marcantă în poezie şi în critică literară, promite foarte mult şi chiar aştept un nou roman la fel de pestriţ şi provocator, în care să mai descoperim un Graal cu ajutorul umorului atât de necesar, după cum ne sugerează autorul în finalul romanului:
„Ca să descopere Graalul pur şi simplu nu avea destul umor, nu ştia să râdă dumnezeieşte. Or ca să poţi râde dumnezeieşte trebuie să fi trecut prin iadul iubirii şi al deznădejdii. Sanatoriul era doar iadul birocratic, cu un rai de plastic deasupra, ca un tavan fals”

  • cadran

    Decembrie 2017
    L M M M V S D
    « Ian    
     123
    45678910
    11121314151617
    18192021222324
    25262728293031
  • Blog Stats

  • Categorii

  • Decembrie 2017
    L M M M V S D
    « Ian    
     123
    45678910
    11121314151617
    18192021222324
    25262728293031