Posts Tagged ‘carte’

h1

În căutarea autorului de luni II

22/06/2009

Pentru că lunea trecută nimeni nu a intuit autorul textului, premiile se reportează pe săptămâna aceasta. Ah…uitasem că nu sunt premii, dar promit că am să găsesc ceva să recompensez câştigătorul, un premiu virtual, multimedia, în funcţie de pasiunile învingătorului.
Aşadar, iată textul:
„Există în limba rusă două cuvinte care au căpătat, după mine, semnificaţii noi: nicevo (nimic) şi sil (putere) .Dostoievski a meditat primul asupra lor, şi în Demonii s-a înspăimîntat de ceea ce puteau ele să însemne pentru oameni, dacă Piotr Ştefanovici Verhovenski ar fi ajuns la putere şi Stavroghin (prinţul Harry), stăpînul Rusiei. Nihilism! Toţi oamenii, nu numai ruşii, se nasc cu puţin nihilism în ei: este partea de revoltă iraţională a fiinţei umane împotriva puterii condiţiilor care o înlănţuie încă din faşă şi nu o eliberează decît în moarte. La ce bun atunci totul? Priviţi chipul unui prunc înfăşat, şi o să vedeţi cum apare pe el suferinţa că i se paralizează astfel mişcările lui libere: trăsăturile lui inocente se crispează de revoltă şi neputinţă. Şi el încă nu ştie nimic, dar mai tîrziu va fi silit să afle, începînd din şcoală, trecînd prin căsătorie, prin robia zilnică a luptei pentru existenţă, că totul îl înlănţuie, ierarhia socială, nedreptăţile oricărei orînduiri, imperfecte de la natură, legile dezvoltării economice, condiţiile de existenţă ale ţării sale în relaţie cu alte ţări, care adesea dau naştere la războaie, unde e trimis, el sau copiii lui, să lupte şi să moară. De aceea ia parte adesea cu frenezie la revolte, răscoale şi revoluţii, cînd vrea să nimicească toate acestea. Caracteristica sufletului uman e aspiraţia spre libertate, dar sensul vieţii tot nu-i apare cu limpezime: da, libertate totală, dar ce să faci cu ea, dacă într o zi tot trebuie să mori? Scriitorii ruşi au numit asta „blestemata chestiune insolubilă”. Şi pe această incertitudine, pe această ispită a lui nicevo, apare sil şi îl prinde în arcane. Şi atunci se supune şi, ca să-şi ascundă înfrîngerea, îl acceptă pe sil cu fanatism, lăsîndu-se umilit şi martirizat, umilind şi martirizînd la rîndul lui pe alţii şi, dacă s-ar putea, întreaga lume. Gogol preconiza, spre sfîrşitul vieţii, cultul pentru ţărani şi îndepărtarea de cultură. Da, spiritul i se tulburase, era adevărat, se speriase de ceea ce descoperise, dar de ce spaima lui luase chiar această direcţie? Aş scrie într-adevăr cu mare fervoare o carte în acest sens, simţeam că o pot face… Dar, gîndii, poate la bătrîneţe s-o scriu, cînd n-o să-mi mai pese de nimic şi s-o las moştenire Silviei, s-o publice ea sau copiii ei dacă o să mai intereseze atunci pe cineva un astfel de subiect. Deocamdată fusesem împins de sil spre nicevo, fusesem mai necesar înauntru decît afară. Acum eram afară şi eram mai „necesar” la deratizare decît în oricare altă parte, şi în nici un caz în învăţămîntul de orice grad.
Iată aşadar cum deveneam liber prin necesitatea înţeleasă! ”

Anunțuri
h1

„Catilinarele” de Amelie Nothomb – imposibilitatea cunoaşterii de sine, infernul pot fi eu

01/06/2009

Juliette şi soţul său Emile, căsătoriţi încă „de la vârsta de 6 ani” hotărăsc să se retragă departe de lumea dezlănţuită. El profesor de latină aflat la vârsta pensionării nutrea pentru ea o dragoste la fel de puternică şi sinceră ca-n prima zi când s-au văzut. Pentru a profita din plin unul de altul şi pentru a putea trăi dragostea la maxim, fără piedicile exterioare de natură profesională sau socială, decid să se retragă din spaţiul citadin în căsuţa mult visată aflată la câţiva kilometri de oraş şi la 30 de metri de o altă casă locuită de un doctor.
La puţin timp după ce se instalează în acest spaţiu edenic, le bate la uşă vecinul lor, domnul Palamede Bernardin, crezând că e vorba de o vizită de curtoazie cei doi îl invită la o ceaşcă de cafea.
A doua zi la aceeaşi oră, 4: P.M., domnul Bernardin revine în vizită, va petrece două ore răspunzând cu da şi nu la întrebările pe care gazdele le pun din obligaţie şi din încercarea de a face conversaţie.
Zilele trec şi vecinul îşi face un obicei din a-şi petrece două ore pe zi la eroii noştri. În pofida atitudinii sale austere şi a lipsei de convivialitate, gazdele se trezesc în imposibilitatea de a-l da afară pe motiv de politeţe şi bună creştere. Astfel, încet încet, viaţa lor tihnită la care visau se transformă într-un coşmar.
Diversele tenative de a-l face pe vizitator să se simtă prost şi de a-l determina să nu-şi repete vizitele eşuează una după alta. Aceste încercări fac deliciul lecturii, de altfel şi notă concordantă cu titlul, „Catilinarele” fiind denumirea celor patru discursuri ţinute de Cicero în faţa Senatului roman pentru defăimarea lui Lucius Catilina, cel care punea la cale distrugerea guvernării romane din acele vremuri, discursuri soldate cu o bine meritată faimă pentru Cicero şi cu moartea lui Catilina.
Dacă aceste discursuri sunt considerate drept o culme a oratoriei, tentativele de îndepăratere ale intrusului Bernardin încearcă să se ridice la aceeaşi valoare. Luăm parte la discursuri academice, conversaţii filosofice, taclale ce abordează toate tematicile de la panseuri erudite la vorbe despre plante şi mâncăruri, de la sărbători la starea vremii. Nu erau de fapt conversaţii, vizitatorul insistent şi de neclintit mulţumindu-se să asculte monologul lui Emile şi să pronunţe răspunsuri telegrafice şi acelea parcă scoase cu cleştele.
Şirul acesta ia sfârşit doar în momentul în care, după vizita unei foste eleve foarte dragi şi apropiate profesorului, Emile, sensibil la faptul că tânăra şi-a scurtat popasul amical ca urmare a apariţiei lui Bernardin, ia decizia de a nu-l mai primi şi-l repede enervat:”cară-te
de-aici şi să nu te mai văd!”
Acesta este începutul coşmarului, vizitele antecedente fiind doar un motiv de amuzament şi încercări de ieşire dintr-o situaţie neplăcută (laitmotiv al cărţilor semnate Amelie Nothomb), precum şi o modalitate de a-şi expune erudiţia cu o logoree demnă de orator roman. De acum înainte faptele se vor mula pe paragraful introductiv al romanului:
„Nu stim nimic despre noi.Credem că ne deprindem sa fim ceea ce suntem, dar e chiar dimpotrivă. Cu cât trec anii, cu atât înţelegem mai puţin cine este fiinţa aceasta în numele căreia spunem şi facem o gramadă de lucruri.”
Profesorul enervat devine salvatorul torţionarului, fiind singurul care-i împiedică sinuciderea şi ptotectorul soţiei acestuia Bernardette, care din cauza obezităţii acerbe nu se putea îngriji de una singură. Rolurile se schimbă pentru o bucată de timp, iar cuplul nostru se infiltrează în viaţa familiei Bernardin, până când Palamede decide să le închidă uşa. Finalul ne înfăţişează frământările interioare ale lui Emile care încearcă să înţeleagă caracterul şi intenţiile lui Palamede şi care sfârşeşte prin a se confrunta cu un alter ego inimaginabil.
N-am să vă dezvălui finalul sperând să vă angrenez în lectură care este delicioasă pentru amatorii de umor negru şi plăcută ca partener de conversaţie în mijloacele de transport în comun.
Deşi nu iese din registrul obişnuit, autoarea ne poate surprinde cu acest roman, nu atât prin finalul mult prea exagerat pentru un public obişnuit să se regăsească drept simbol social, zic eu, cât prin fluiditatea gândului şi prin satira împinsă la apogeu care apar într-un spaţiu tabu (familia de pensionari, bine educaţi cu intenţii de tihnă socială) şi în acelaşi timp prin portretele fizice şi psihologice bine creionate,poate chiar prea perfecte: astfel este Juliette care se dovedeşte iubita model ( frumoasă, inteligentă, răbdătoare şi cu suflet mare ), Emile eruditul prin excelenţă, Palamede torţionarul tipic, iar Bernadette „chistul”, leguma, parazitul .
Drept este că Amelie Nothomb are acest talent de a descrie natura umană, de a o încadra în tipare specifice, din păcate însă, multe din portretele personajelor sale se aseamănă şi nu ar fi foarte dificil să luăm un personaj dintr-un roman al său şi să-l inserăm în altul.
Personajele sunt majoritatea fidele primei descrieri, în general nu suferă schimbări drastice pe parcursul naraţiunii, evenimentele fiind cele care atrag ochiul cititorului. Dar de această dată personajul Emile susţine ipoteza unei imposibilităţi a cunoaşterii de sine fapt ce este subliniat tocmai prin schimbarea sa radicală. Emile se transformă din profesorul perfect, întruchipare a umanului în ucigaşul lipsit de scrupule. Această transformare m-a făcut să vă recomand cartea, aici e diferenţierea faţă de alte romanele marca Nothomb, straniul nu mai este unul de situaţie, ci unul psihologic.
Morala din această carte nu mai e una de natură socială, de data aceasta se intră adânc pe teritoriul psihologic şi filosofic. Iar când închidem cartea nu conchidem doar : « de azi înainte nu mai deschid celor care îmi sună la uşă sau nu mai fac compromisuri fără bătaie lungă » ( poate fi şi aceasta o morală, dacă analizăm bine câţi dintre noi nu ştim să ne apărăm dreptul la intimitate şi liberatate din cauza politeţii; dar este una superficială), ci ne întrebăm: « oare suntem într-adevăr ceea ce părem a fi?, oare ne mai putem surprinde pe noi înşine?, oare mă cunosc cu adevărat? ». Prin îndemnul la morala descartiană, Nothomb ridică acest roman cu cel puţin un nivel deasupra celorlalte.
În concluzie „Catilinarele” se doreşte a fi un roman de suspans psihologic, o satiră la adresa cunoaşterii de sine şi o pagină de umor negru, amprentă marca Nothomb, asupra politeţii care se poate adresa atât unui public avizat şi obişnuit cu romanele autoarei belgiene, cât şi unui neofit care vrea să guste umorul special.
Lansez o provocare celor care au citit şi citesc Amelie Nothomb, cu plăcere sau fără, un fel de joc al comparaţiilor: să găsim sursa inspiraţiei în fiecare din romanele sale. „Catilinarele” părerea mea este că porneşte de la piesa lui Sartre „ Cu uşile închise”, mai precis de la afirmaţia lui Garcin, în momentul în care se vede în imposibiliatea de a-şi convinge acuzatoarea de lipsă de laşitate şi de neputiinţa de a ieşi din cameră : „Infernul sunt ceilalţi.”. Amelie porneşte de la Sartre, trece personajul Emile prin situaţii demne de stârnit remarca „Infernul sunt ceilalţi.” iar apoi îl aduce în faţa obligativităţii de a recunoaşte: „ infernul sunt eu”.

h1

„Uimire şi cutremur” de Amelie Nothomb – ridicolul se depăşeşte prin sinceritate?

25/05/2009

Purtând o discuţie despre românii din Franţa şi aducându-mi aminte anumite momente penibile prin care am trecut în viaţa pariziană, am plecat cu gândul la Amelie Nothomb, iar pentru că Tamada continuă concursul Promovez lectura, am să mai aduc în faţa ochilor cititorilor blogului o recenzie de carte, m-am oprit la o postare mai veche despre Amelie Nothomb, în care aminteam ridicolul prin care trec personajele ei, fie cele din lumea niponă, fie cele din lumea occidentală.
Este vorba despre „Uimire şi cutremur”, un roman autobiografic în care Amelie Nothomb povesteşte experienţa ei ca angajată a unei companii nipone.
Romanul se derulează ca un jurnal al anului în care îndrăgostita de spaţiul nipon se confruntă cu diferenţele de cultură si mentalitate, diferenţe care nu-i inhibă gustul pentru Ţara Soarelui Răsare, dar o ajută să-şi perceapă degradarea pas cu pas şi s-o transforme.
Uşor de citit, nu necesită o atenţie deosebită asupra detaliilor, nicio filosofie prea adâncă, însă ca în toate romanele sale, Nothomb, aduce marca proprie, prin situaţii împinse la limită, prin umorul negru şi autoironia făcute cu naturaleţe, de fapt această naturaleţe fiind şi caracteristica aptă să ne impresioneze cel mai mult în urma lecturii.
Cartea începe prin a ne introduce în societate cu o scară ierarhică bine definită , autoarea subliniând latura pe care se va contura atmosfera de subordonare fizică si intelectuală, psihologică şi etnică:
„Domnul Haneda era şeful domnului Omochi, care era şeful domnului Saito, care era şeful domnişoarei Mori, care era şefa mea. Iar eu nu eram şefa nimănui.
Am putea spune lucrurile şi altfel. Eram la ordinele domnişoarei Mori, care era la ordinele domnului Saito, şi aşa mai departe, cu precizarea că, în aval, ordinele puteau sări peste treptele ierarhice.
Aşadar, în compania Yumimoto, eram la ordinele tuturor.”
Autoarea recunoaşte coborârea pe care o face în acest zigurat lipsit de valori proprii şi iniţiative, unde nu mai contează cu adevărat capacitatea fiecăruia, ci doar puterea sclavului de a sa adapta călaului, făra prea mari decăderi psihologico-sentimentale.
Astfel Amelie-san îşi recunoaşte declinul: „Copil fiind, voiam să devin Dumnezeu. Foarte repede, am înţeles că ceream prea mult… …Am fost atunci investită cu misiunea finală: curăţarea budelor.”
Singura portiţă de scăpare în acest univers decadenţial este capacitatea ei de a se transpune dincolo de ritmul cotidian al imposibilităţii de a-şi evidenţia capacităţile lingvistice şi intelectuale, de a se afirma ca entitate demnă de respect, dincolo de mentalitatea occidentală care în mod normal ar recţiona revoltător de drastic la un tratament de o asemenea anvergură, dar şi dincolo de comportamentul nipon capabil a accepta în tăcere regulile care vin de la conducerea concernului, printr-o atitudine onirică : „chiar lângă uşa liftului era un imens perete de sticlă. Mă jucam, în acele clipe, „de-a saltul în peisaj”.
Îmi lipeam nasul de fereastră şi, mental, mă lăsam să cad. Oraşul era atât de departe dedesubtul meu: până să mă strivesc de sol, mi-era îngăduit să privesc o grămadă de lucruri.”
Aşa trece Amelie-san de la ochakumi ( activitea de a servi ceaiul colegilor si care aduce aminte de tăcerea in care se celebrează ceremonia ceaiului), la distribuirea corespondenţei, la clasarea datelor contabile („Numeam asta seninătate facturieră”), până la „înaintătoare-întorcătoare de calendare”.
Pe tot acest parcurs Amelie îşi învinge temerile umane: „Ce bine era să trăieşti fără orgoliu şi fară inteligenţă! Hibernam.”, complăcându-se într-o stare de „dolce far niente” care o amuză deseori şi-i întăreşte capacitatea psihică, chiar dacă recunoaşte: „am devenit contabilă la Yumimoto. Şi cred că mai jos de-atât nu puteam coborî” măsura de acceptare a ridiculităţii maxime nu a fost atinsă. Ca urmare a caracterului si educaţiei occidentale, Amelie, dupa ce asistă la înjosirea publică a şefei sale, Fubuki, faţă de care, în pofida tuturor conflictelor, avea o admiraţie de netăgăduit, încearcă să o consoleze surprinzând-o în timp ce-şi varsa lacrimile, departe de ochii lumii, într-un cuvânt îi observă flebeţea şi umilinţa mult mai mult decât este permis într-un mediu nipon, fapt care îi atrage ura acestei din urmă:
” Se îndreptă spre mine, cu Hiroshima sticlindu-i într-un ochi şi Nagasaki în celălalt” şi ca atare primeşte pedeapsa ultimă: ridiculizarea şi coborarea pe ultima treaptă ierarhica, cea mai injositoare de altfel „, misiunea finală: curăţarea budelor „, chiar in faţa acestei degradări sociale autoarea reacţionează cu haz şi autoironie fina: „îmi permit să subliniez gama extraordinar de largă a talentelor mele, capabile să cânte în orice registru, de la Dumnezeu pînă la madam Pipi.” Dorinţa ei de a deveni niponă o face sa nu decadă în reacţii occidentale, cum ar fi aceea de a demisiona, se încurajează pe sine: „o să rezist. o să mă comport ca o niponă.”, dar exutoarul acestei rezistenţe este înca o dată „exerciţiul defenstrării” :
„Toaleta pentru doamne a companiei era minunată, căci lumina venea printr-un perete de sticlă, în universul meu, acesta căpătase o importanţă colosală: petreceam
ore-n şir în picioare, cu fruntea lipită de sticlă, jucîndu-mă de-a saltul în gol. îmi vedeam corpul căzînd, mă afundam în căderea asta vertiginoasă până ameţeam. Din acest motiv, afirm că nu m-am plictisit la postul meu nici măcar o clipă.”
Amelie conchide cu dragostea ei faţă de expresia japoneza „uimire şi cutremur” (” în vechiul protocol imperial nipon, se stipula că împăratului trebuie să i te adresezi cu „uimire şi cutremur”) fiind un fel de justificare a atitudinii ei, respect imparatul şi la masa lui joc aşa cum îmi cântă, dar asta fără a mă înjosi în proprii mei ochi, căci dincolo de pseudo-umilinţă există o fereastră eliberatoare : „Fereastra era frontiera dintre lumina oribilă şi minunatul întuneric, dintre toaletă şi infinit, dintre igienic şi imposibil de spălat, dintre apa pe care-o tragi şi cer. Câtă vreme vor mai exista ferestre, pînă şi cea mai măruntă fiinţă omenească de pe pământ îşi va avea partea sa de libertate.”
Revin la intro-ul acestei invitaţii la lectură, am realizat câţi dintre noi trecem prin momente în viaţă de care vrem să uitam, momente care ne pun în inferioritate şi în imposibilitatea de a ne arata adevarata valoare, dar câţi dintre noi reuşim să depăşim acest moment şi să dăm o altă valoare experienţei negative, să ne amintim că „in tot răul e şi un bine” sau „ceea ce nu ne omoară, ne face mai puternici” (Friedrich Nietzsche ), dacă am reuşi să depăşim piedicile, capcanele pe care ni le întindem cu sau fără voia noastra, sa trecem munţii cu autoironia şi hazul de necaz, cred ca am ridica ştacheta intelectuală şi psihologică a eu-lui nostru occidental cel puţin cu un munte peste medie.
Suntem cu atât mai liberi cu cât suntem mai mult noi înşine în interiorul nostru şi cu cât reuşim să ne transformăm decăderile într-o oază de inspiraţie sau în puterea de a fi liber interior şi sincer până în măduva oaselor cu eu-l propriu. Însă pentru a avea capacitatea de a ne elibera si putiinţa de a fi sinceri, trebuie să ne cunoaştem pe noi înşine, dar despre cunoaşterea de sine am să vorbesc într-un articol dedicat altei cărţi scrisă de Amelie Nothomb şi anume Catilinarele.
Celor care nu au citit Amelie NothombAmélie_Nothomb_14_mars_2009 le recomand să înceapă cu „Uimire şi cutremur” pentru a-şi face o imagine despre tipul de scriere al autoarei şi despre universul abordat, cei care aţi citit Nothomb şi aţi rămas dezamăgiţi, nu cred că această carte vă va schimba părerea despre ea, registrul fiind adeseori acelaşi : o accentuare a situaţiilor criză de natură psihologică sau socială, însă poate fi o lectură uşoară de călătorie, din curiozitate sau de dragul umorului negru din care mai desprindem şi o morală sau două.
UPDATE găsiţi romanul integral aici

h1

„Săpunul lui Leopold Bloom”- Nora Iuga şi odiseea cathartică

20/05/2009

„Am plecat să cumpăr unt.M-am răzgândit. Am cumpărat un săpun. Săpunul nu era ambalat. L-am băgat în buzunarul jachetei. Îl tot pipăiam cu mâna, îmi plăcea forma lui rotundă, alunecoasă. Apoi îmi duceam degetele la nas. Mirosea dulce-acrişor a colonie de provincie. Chestia asta cu săpunul e ca lăcusta care s-a pripăşit astă-vară, cine ştie din ce coclauri, tocmai aici, la etajul şase, pe raftul bibliotecii mele. E o intruziune, s-ar părea că nu are nicio legătură cu mine ( săpunul se muia de căldură în buzunarul lui Leopold Bloom ). Să zicem că sufăr de un fel de cleptomanie culturală şi am comis un furt involuntar, dar de ce din toate momelile lui Ulisse eu am pus mâna, cu ochii închişi, tocmai pe bucata asta de săpun, aşa cum tânărul orb, deşi o ia de fiecare dată pe alte străzi, ajunge mereu la aceeaşi întretăiere de drumuri? Ce seu s-a topit în bucata alunecoasă, ce seminţii blestemate respiră în diafanul parfum de citron? ….Totul începe de la detalii. Detaliile sunt ale tuturor. Săpunul mi se lipeşte de degete în buzunar, nu mai este al lui Leopold Bloom, este săpunul meu.”( Săpunul lui Leopold Bloom, Nora Iuga, Editura Polirom, 2007, pag. 21-22)
Romanul cu care Nora Iuga a debutat în proză în 1993 şi cu care a obţinut Premiul USR în acelaşi an, Săpunul lui Leopold Bloom, a fost considerat drept un antiroman care combină pagini de jurnal, referinţe culturale, înclinaţii optzeciste şi fantezii literare într-un suprarealism adeseori denigrat de critică. Şi totuşi tot ei, criticii îl situează la baza viitoarelor romane ale scriitoarei, fiind sursa revelaţiilor din Sexagenara şi tânărul sau Hai să furăm pepeni.
Lăsând la o parte puţinele recenzii şi comentarii făcute pe seama acestui roman care ţin să sublinieze lipsa firului epic , aş vrea să aduc în prim plan interpretarea subiectivă pe care am dat-o acestei odisee a fetiţei cu o mie de riduri, ţinând cont de ceea ce afirma Nora Iuga Nora Iuga într-unul din interviurile recente: „Intenţia nu e a omului, nu e a naturii, intenţia e a drumului. Or dacă eu simt un impuls teribil de a face ceva, fără să stau prea mult să judec raţional, dacă eu simt cu sufletul şi cu trupul ceva şi fac ceea ce simt, consecinţele sunt benefice. Eu fac ce îmi dictează trupul şi sufletul meu. Eu cred în instinct mult mai mult decât în raţiune.” ( interviu cu Simona Chitan in Evz )
Pornind de la antieroul lui Joyce, Leopold Bloom, pe care ziua de 16 iunie 1904 îl trage în toate direcţiile numai în cea în care vrea să meargă, nu, şi de la săpunul său pe care îl simţea în buzunar ca un reminder al direcţiei în care trebuia s-o apuce, personajul central din romanul Norei Iuga, autoarea însăşi, un Leopold Bloom feminin autohton, un Ulisse în ultimii ani ai epocii comuniste, reiterează o odisee în paralel în realitatea bucureşteană şi în ficţiunea unui roman în devenire. Planul ficţional, scris cu caractere cursive, un pseudo roman al lui George Almosnino, soţul real al scriitoarei, este o înşiruire de gânduri şi fapte legate de Mircea Albu, de altfel un alter ego al lui Nino, cum este numit George Almosnino aici, alături de el apar personaje ca Dl D şi Dna E, Niki Birasan şi Wanda al căror statut în viaţa culturală bucureşteană este adesea schimbător. În planul paralel viaţa Bucureştilor anilor ’80 cu amprenta balastierei, simbol al comunismului, ne descoperă o scriitoare care se zbate între dezirul său literar şi viaţa de zi cu zi la bloc.
Ceea ce m-a urmărit cu ardoare în acest roman a fost tocmai prezenţa continuă a săpunului cu valoare cathartică, simbol al sincerităţii autoarei, deja foarte bine ştiută.
Din punctul meu de vedere acest antiroman, un jurnal sui generis, ne deschide cu adevărat porţile spre lăuntrul Norei Iuga. Pe tot parcursul scrierii ne ciocnim de ideea de curaţire, de copilărie, de sinceritate, ca simboluri ale libertăţii.
Dacă săpunul lui Leopold Bloom era simbol al dorinţei sale, transpus în peisajul autohton Nora Iuga alias doamna Almosnino îşi asumă un săpun asemănător ca simbol al dorinţei sale de libertate.
Libertatea supremă se obţine prin eliberare spirituală, iar în acest sens necesitatea unei curaţiri se impune celui care năzuieşte la ea.
Pe baza dicteului automat în cele mai multe părţi, scriitoarea ne oferă un caleidoscop al fantasmelor, amintirilor, viselor, drumurilor prin oraşele îndrăgite, referinţelor sale culturale vis à vis de planul cotidian cu problemele sale sociale, amicale, conjugale, maternale şi de voazinaj.
În toată această reunire a senzaţiilor şi întâmplărilor, întâlnim procesul mimetic menit să salveze personajul de prăbuşirea în cotidian, să-l înalţe în proprii săi ochi în primul rând. Poezia, scriitura este singura capabilă să ducă la bun sfârşit această dorinţă, iar poezia este săpunul însuşi sau mai bine spus invers, săpunul este poezia, cel menit să aducă mereu aminte degetelor care-l ating de ţinta spirituală, de împlinirea prin mimetism:
„De ce săpunul lui Leopold Bloom, care m-a însoţit pe tot periplul acestei cărţi, nu se lasă povestit, vândut în cuvinte? De ce îmi alunecă el de fiecare dată din mână într-o baie de spumă şi se topeşte acolo încet, în insubstanţialitatea unei revelaţii? El e lumina care asediază cu nonşalanţă toate capcanele şi nu poate fi prinsă. E poezia.” ( Săpunul lui Leopold Bloom, Nora Iuga, Editura Polirom, 2007, pag. 311)
Amintirea, statutul de femeie, maternitatea, descoperirea sexualităţii, gesturi ascunse, gânduri interzise, nemulţumiri, revolte, amiciţii, temeri, vise, fantasme, cărţi citite, probleme sociale şi nebunii toate se spală cu fantezia creatoare, săpunul este cel care le dă un nou statut, el este cel care prin catharsis dă sens acestei odisee şi care descoperă finalitatea drumului după o curăţire în prealabil cu spuma ritualică a imaginaţiei creatoare.
Purtarea săpunului în buzunar este un ritual care respectat ad literam poate deschide calea spirituală, poate transforma sinceritatea fantasmagorică într-o cale de evadare din teluric.
Nora Iuga respectă acest ritual în toate scrierile sale, fie ele poezie fie proză, sinceritatea sa debordantă care frizează sacrificiul este de fapt o terapie în litere:
„În mine nu mai există nicio urmă de egoism. Nu mă mai bântuie nicio invidie, am realizat cea mai comodă sinucidere.(Săpunul lui Leopold Bloom, Nora Iuga, Editura Polirom, 2007, pag. 16)
„existenţa în ficţiune ca şi alcoolul sau fervoarea mistică aneantizează limitele generatoare de durere” (Săpunul lui Leopold Bloom, Nora Iuga, Editura Polirom, 2007, pag. 63)
Săpunul este transmis mai departe generaţiilor viitoare,între fetiţa cu riduri care nu mai are viaţă şi copilul zburdalnic plin de vervă, se decide drumul săpunului, însă spre dezamăgirea autoarei, copilul ales , puritatea prin excelenţă, nu ştie ce să facă cu el:
„…mi l-a smuls din mână şi a început să muşte cu furie.Deodată, a scos un răcnet, gura i s-a umplut de clăbuci, scuipa şi icnea…Aruncă bucata de săpun şi începu s-o calce în picioare. Alunecă şi căzu…Săpunul… nu ştie ce să facă cu el.”( Săpunul lui Leopold Bloom, Nora Iuga, Editura Polirom, 2007, pag. 315)
Instinctul îmi spune că acest antiroman poate foarte uşor fi considerat un ars poetica al Norei Iuga, în care dezvăluim pas cu pas importanţa faptului de a scrie în viaţa sa, dar care ne vorbeşte şi nouă celor care vrem să ne iniţiem într-ale scrisului, despre importanţa poeziei, despre rolul cathartic al artei şi despre cum putem ajunge în Itaca.

h1

a woman needs…

25/03/2009

Am nimerit în calendarul zilei de 25 martie târziu, însă în momentul în care i-am descoperit pe cei aniversaţi astăzi am ştiut că nu pot să trec mai departe fără să vorbim despre femeie, despre nevoile ei

Elton John,

eltonjohn

eltonjohn

care împlineşte azi 62 de ani, ne spune că femeia are nevoie de încredere, iar noi ştim că ea are nevoie şi de muzică

„Where have you been are you still on my side
Is that love or regret that I see in your eyes
How many years have we played out this game
Every time we come close the answer’s always the same

I guess some souls get restless under the skin
There’s a shortage by half of marrying men
I know that I love you but I love to be free
So tell me what do you want, yeah from a gypsy like me

I need a ring on my finger, champagne on ice
One man to show me the best part of life
Is that what you want
Yeah, that’s what I need

A home and a family makes sense for us
A solid foundation built out of trust
Do you think you can find that with someone like me
Two arms to hold you, one place to be
Are just some of the things that a woman needs

I’ve been shortchanged and cheated so many times
But you’re all that I’ve wanted for all of my life
I’ve searched for the reasons, known how I’ve felt
But what can I give you when I can’t trust myself”

Şi Ana Blandiana

ana_blandiana

ana_blandiana

care sărbătoreşte azi 67 de ani ştie să ne vorbească despre femeie, să ne spună că femeia are nevoie de luptă, o luptă pentru cuibul cu dragoste:

„Prin feminitate înţeleg capacitatea de a alege ceea ce e esenţial, de ceea ce nu e – a naşte şi a creşte copii, a te îngriji de mâncare, a vindeca rănile, într-un cuvânt a te zbate pentru a supravieţui; a ierta, în loc de a lovi, a te supune un timp pentru a învinge în timp, a înflori altiţe, blide, cântece. „(DE GENUL FEMININ)
Femeia are nevoie de dragoste

„Femeile fatale sunt fatale numai privite dinspre bărbaţii pe care nu-i iubesc, dar pe care nu-i resping totuşi dintr-un motiv sau altul (frică, milă, slăbiciune, interes). Din această nehotărâre rezultă o conduită contradictorie, ilogică, pe care bărbatul îndrăgostit – şi nesperând decât să nu fie obligat să-şi admită înfrângerea – o înveleşte într-un voal misterios, creând mitul femeii fatale. O fatalitate dedusă numai din lipsa de dragoste, din neatenţia şi indiferenţa care decurg din ea. Odată îndrăgostită, cea mai fatală femeie fatală devine o simplă îndrăgostită.
Această teorie a misterului provenind din neiubire poate fi înfricoşătoare dacă o lărgim la dimensiunile universului şi o aplicăm proniei, tot de genul feminin. „(FATALE)
Ana Blandiana este ea însăşi o femeie extraordinară a cărei simplitate îmbogăţeşte liricul şi sufletul nostru, un fragment din AUTOBIOGRAFIE ne spune că femeia are nevoie de carte:
„Am crescut, m-am format şi trăiesc într-un univers în care cărţile au fost întotdeauna mult mai importante decât fenomenele naturii. Este destui să mă gândesc cât din ceea ce ştiu se datorează cărţilor şi cât experienţei mele nemijlocite; câte dintre bucuriile mele vin dintre cărţi şi câte dintre frunze; câte dintre nenorocirile mele se datoresc fantasmelor şi câte gesturilor, faptelor; câţi dintre prietenii mei sunt personaje şi câţi sunt oameni în carne şi oase, ca să înţeleg că în viaţa mea verbul a citi a fost mult mai important decât verbul a trăi, atât de important încât – folosind un foarte mic artificiu poetic – mărturisesc că n-aş putea să mă imaginez trăind fără a citi, dar nu mi-ar fi deloc greu să mă închipui citind şi după moarte, înaintez printr-o lume încropită din cărţi, prin oraşe pavate cu volume şi odăi tencuite cu tomuri; sunt închisă între ziduri construite din incunabule, mă închin în catedrale înălţate din palimpseste şi în temple sprijinite pe papirusuri; rătăcesc prin păduri cu frunze de file, pe mări cu valuri de hârtie; lupt în arene rotunjite din opuri, sub un cer cusut din pergamente, pe un nisip măcinat din cuvinte; iubesc în infolii şi sufăr în manuscrise; un univers de biblioteci fără sfârşit m-a născut şi mă cuprinde în sine, şi mie îmi rămâne doar dreptul de a citi încă un cuvânt, încă un rând, încă o pagină, încă o operă, încă un raft, încă un perete… ”

Femeia are nevoie de simplitate, ne exemplifică tot Ana Blandiana :
în INSCRIPŢIE PE O GRĂMADA DE CIOBURI

„Nu-mi place să trăiesc între lucruri scumpe, valoarea materială a obiectelor mă înspăimântă. Ideea că n-am voie să scap din mână paharul, că ar fi o nenorocire să ciobesc farfurioara, că e de neiertat să pătez covorul o consider un atentat la libertatea mea nu numai de mişcare, ci şi de gândire. Faptul de a purta o podoabă pe care nu trebuie să o pierd, de a avea o haină de care trebuie să am grijă, de a stăpâni ceva ce mi-ar putea fi furat mi se pare intolerabil. Pentru că orice dependenţă de materie mi se pare de nesuportat, pentru că orice posesie este o dependenţă.
Ofensiva lucrurilor este atât de puternică şi de violentă, încât nici o precauţie nu mi se pare exagerată pentru a rămâne dincolo de graniţele stăpânirii lor. Ceea ce poate fi considerat o lipsă de gust este astfel numai o intransigenţă puţin fanatică, ceea ce poate semăna unei exagerate simplităţi este, dimpotrivă, complicaţia unui spirit încăpăţânat şi neliniştit de fragilitatea libertăţii sale.
Admir inestimabilele obiecte frumoase, în muzee, fără cea mai mică dorinţă de a le stăpâni, de a le avea, de a fi ale mele, fără nici o tentativă de a stabili între ele şi mine o altă legătură decât cea a privirii scurte şi admirative în treacăt.
Mă mulţumesc cu ulcele de pământ care se sparg uşor şi fără regrete, port podoabe pe care le rătăcesc şi le uit, trec printre lucruri, care nu au asupra mea nici un drept şi nici o legătură, cu singura grijă de a nu avea de pierdut decât lanţurile, cu singura obsesie că se pierd cu atât mai greu cu cât sunt mai scumpe. Şi arunc la gunoi făraşul cu cioburile care au prilejuit aceste gânduri, cu sentimentul încurajator că am mai sfărâmat o verigă…”

simone-signoret

simone-signoret

Femeia are nevoie de comunicare şi mă opresc asupra unui fragment din filmul Corabia nebunilor cu Simone Signoret deoarece şi ea s-a născut tot în data de 25 martie(1921)

sarah-jessica-parker

sarah-jessica-parker

Femeia are nevoie să ştie că este cea aleasă , „the one and lonley”, ne-o spune Carrie Bradshaw protagonista serialului „Sex and the city”, încarnată de Sarah Jessica Parker, care azi ajunge la vârsta de 42 de ani

bartok_bela

bartok_bela

Femeia are nevoie de dans, simţim asta în acordurile dansurilor româneşti compuse de Bartok Bela ( născut la 25 martie 1881)

aretha_franklin

aretha_franklin

Dar cel mai mult femeia are nevoie să fie naturală, să se simtă ea insăşi, iubită şi admirată pentru ceea ce este şi reprezintă, iar despre asta aflăm de la Aretha Franklin, Lady Soul, care astăzi a împlinit 67 de ani, un simbol al femeii libere, talentate, prima femeie care a intrat în 1987 în Rock and Roll Hall of Fame, muzeul rock-ului din Cleveland, şi o găsim şi în The Women\'s Hall of Fame,

Voi de ce credeţi că mai are nevoie femeia, aş fi bucuroasă să avem răspunsuri de la ambele sexe ….

  • cadran

    Octombrie 2017
    L M M M V S D
    « Ian    
     1
    2345678
    9101112131415
    16171819202122
    23242526272829
    3031  
  • Blog Stats

  • Categorii

  • Octombrie 2017
    L M M M V S D
    « Ian    
     1
    2345678
    9101112131415
    16171819202122
    23242526272829
    3031