Posts Tagged ‘copilărie’

h1

dansul substitut al comunicării?

27/03/2010

Dansul rămâne unul dintre punctele centrale în viaţa mea personală şi culturală, întotdeauna m-au atras dansurile, dansatorii şi atmosfera pe ringul cu mişcări sălbatice, cei care sunteţi prin preajmă aţi văzut posturile mele revin asupra dansului de câte ori am ocazia. Pentru mine dansul este în primul rând plăcere, în al doilea rând comunicare şi apoi eliberare.
Aş vorbi despre multe dansuri care mi-au furat clipa şi sufletul de-a lungul vieţii, îmi amintesc din copilărie am fost marcată de Bolero, de dansul lui John Travolta din Saturday night fever, de dansul din Dirty Dancing, Michael Jackson şi Madonna, de Paula Abdul şi de Freddie Mercury, MC Hammer şi multe altele, am vrut doar să dau câte un exemplu din fiecare registru. Apoi au început filmele şi baletul dar aici îmi trebuie un articol special să le aduc pe toate, am să amintesc doar in fugă tangourile din Scent of a woman şi Moulin rouge pe Baryshnikov în White Nights şi dansul piticului din Twin peaks despre care am scris zilele trecute.
Nu nu aniversăm astăzi niciun coregraf, nicio balerină, însă cei prezenţi încalendarul artistic de astăzi mi-au vorbit mie despre dans. E vorba de Sarah Vaughan ( n. 27 martie 1924), Maria Schnieder ( n. 27 martie 1952) şi Quentin Tarantino ( 1963).Dansurile lor sunt dansuri ieşite din tipare, sunt dansuri ciudate şi incitante, sparg canoanele coregrafice şi introduc sau continuă alte idei, dansurile acestea conţin tot ceea ce văd eu într-un dans: plăcere, comunicare, eliberare
Dansul şi melodia CAPRICIU, „Whatever Lola wants, Lola gets” în interpretarea lui Sarah Vaughan

Dansul AFRODISIAC, un ultim tango în Paris alături de actriţa Maria Schneider

Dansul PROVOCARE, concursul de dans din Pulp Fiction cu scenariul lui Quentin Tarantino

Dansul TRANSĂ, tot în Pulp Fiction

Dansul LUPTĂ cu aceeaşi Uma Thurman tot în scenariul lui Quentin Tarantino, dar de data aceasta în Kill Bill

Dansul SUCCES, satisfacţia din scena finală a filmului Four rooms cu şi de Quentin Tarantino

Dansul FATAL al Juliettei Lewis în rolul lui Mallory Knox din filmul Natural Born Killers adaptare a lui Oliver Stone după un scenariu al lui Quentin Tarantino

Pe cât de bizare toate aceste dansuri pe atât de comunicative, după mine poartă în ele tot mesajul ideatic al filmelor în cauză.
Oare cum ar fi dacă în anumite momente din viaţă ne-am exprima prin dans? Pentru că tot vorbisem cu Angela despre tăcere şi sinceritate, dansul le îmbină perfect pe amândouă.

h1

libertatea este un vis despre zbor cu îngerul vultur

04/02/2010

A vorbi despre copilărie uneori poate fi frustrant, alteori poate fi o mărturisire care ne eliberează şi ne dă aripi. Scriam în articolul precedent despre două din cărţile copilăriei mele, momente în care mă înalţ şi în care sunt mai aproape de ceea ce iubesc, astăzi mi se perindă prin faţa pupilelor alte spectre de culori copilăreşti care mă aduceau cândva în al nouălea cer.
Iubesc norii, îmi place să-i privesc cu gândul şi cu inima, să las imaginaţia să plutească în cârdăşie cu aglomeraţia de puf şi zăpadă, să caut dincolo de realitate şi să văd câte simfonii picturale se pot ascunde în cer.
Îmi imaginam adeseori vulturi care se ascund dincolo de ei şi care la cea mai mică mişcare vor zbura trăgând ploaia cu ei în munţi, îmi imaginam că-i prind de picioare ca pe-un zmeu şi ei mă învaţă să zbor, să trec peste lume cu puterea unui vis, să alerg prin cer până reuşesc să aflu secretul norilor.
Una dintre primele cărţi pe care le-am citit a fost « Legendele Olimpului » de Alexandru Mitru, iar mitul meu preferat era acela al lui Dedal şi Icar,

carlo saraceni - the fall of icar

carlo saraceni - the fall of icar

aşa că nu e de mirare că visam să zbor, n-am înţeles niciodată prea bine cum avuseseră curajul să încerce să zboare cu aripi confecţionate din pene şi ceară, soluţia mea era să fiu iniţiată de un vultur, dar nu conta prea mult că nu era logic ceea ce făcuseră eroii mitologici, pentru mine important era gustul avântului spre alte dimensiuni misterioase şi gata-gata de atacul contra jocului cu păpuşi.
Mai târziu, când am făcut primul zbor cu un elicopter care a survolat Clujul timp de o jumătate de oră, am crezut că trăiesc aventura vieţii mele, că am reuşit să gust din ambrozia ascunsă în cer şi am pus degetul pe carnea norilor care mă mângâia cu sânge de vultur şi care îmi poseda imaginaţia cu pene şi ceară moderne. Am rămas cu o mare dragoste de zbor şi în ziua de astăzi, mi se pare una dintre cele mai palpabile modalităţi de a-mi hrăni pofta de aventură şi de a evada din pielea de adult. Graţie zborurilor lowcost îmi satisfac această plăcere tainică de multe ori pe an şi mă întorc adesea în visul de copil.
Uneori transform zborurile reale în zboruri peste micile mele plăceri, peste marile mele dorinţe. Iubesc Saint Louis-ul,
Saint Louis

Saint Louis

chiar dacă nu l-am văzut niciodată, printre norii mei onirici se perindă adesea o arcadă peste Mississippi şi Missouri care îmi aminteşte cât de cutremurător e să fii cu capul în nori. Sunt îndrăgostită de fotografia lui Peter Lindbergh de lumea lui, a femeilor din clişeele alb-negre, libere şi misterioase ca vulturii.
Dacă le adun la un loc pe toate, aceştia sunt norii de vis de la 30 de ani.
Vis peste vis şi mister alături de mister, se întâlnesc toate în magia pe care a exercitat-o asupra mea un vultur din norii anilor ’20 alături de al său Spirit of Saint Louis, cine altul decât Charles Lindbergh.
Charles Lindbergh

Charles Lindbergh


Am făcut atâta drum prin copilăria şi afinităţile mele aviatice să înţeleg de unde vine dragostea faţă de The Lone Eagle
Charles Lindbergh

Charles Lindbergh

.
Charles Lindbergh ar fi avut astăzi 108 ani, aşa că mă opresc după cum mi-e obiceiul, să fac un tur de recunoaştere a primului pilot care a zburat fără oprire de la New York la Paris, la bordul avionului construit special pentru această încercare, cu numele de The spirit of Saint Louis
Spirit of St Louis Flying Over the Eiffel Tower

Spirit of St Louis Flying Over the Eiffel Tower

(în 20 mai 1927 a decolat de pe Roosevelt Airfield, Garden City (Long Island), New York iar 33 de ore şi 30 de minute mai târziu ateriza pe Le Bourget Aerodrome în Paris).
Lindbergh l-a întrecut pe Icar, a ştiut să fie şi înţelept şi vultur după cum susţine într-un articol din Life magazine în 1967 : « The human future depends on our ability to combine the knowledge of science with the wisdom of wildness ».Şi-a asumat riscul de a trece Atlanticul singur, cu gândul de a câştiga Orteig Prize în valoare de 25.000 de $.A reuşit în ceea ce alţi şase piloţi au eşuat şi mai presus de toate a intrat în istorie, a stârnit admiraţia unei lumi întregi şi a ajuns să fie considerat ca cel ce a adus America mai aproape de europeni. Din visul lui de vultur a făcut un vis general care a apropiat oamenii şi a adus bucurie în sufletul celor care până atunci nu credeau prea mult în aviaţie.Mulţimea la privit ca pe un înger trimis de divinitate să-i înveţe că a te apropia de stele înseamnă a te apropia de umanitate (la Paris o masă de oameni estimată la aproximativ 15.000 de suflete l-au purtat pe braţe, iar vânătorii de suveniruri l-au „jumulit de penele moderne” pe The Spirit of Saint Louis).
Publicându-şi memoriile acestui zbor în cartea „The Spirit of Saint Louis”, Lindbergh câştigă în 1954 premiul Pulitzer pentru cea mai bună autobiografie non-fiction, el rămâne îngerul vultur care a unit continentele şi care a entuziasmat americanii într-atât încât i-au dedicat şi un dans the lindy hop.
Spre sfârşitul vieţii s-a retras în insula Maui din Hawaii, unde a şi murit în 1974, a fost îngropat în apropierea unei biserici, mormântul lui constând într-o simplă piatră pe care e gravat versetul 9 din Psalmul 139 : ” If I take the wings of the morning, and dwell in the uttermost parts of the sea” („Şi dacă voi lua aripile zorilor şi mă voi duce să locuiesc la marginea mării…… acolo mîna Ta mă va conduce şi dreapta Ta mă va ţine Psalmul 139:9, 10 )
În lumea mea Charles Lindbergh ţine în mâini cutiuţa cu minuni a copilăriei şi maturităţii căci în personalitatea lui şi în visul lui de Icar se ascund o parte din iubirile mele, dorinţa de a locui la marginea mării şi de a zbura deasupra valurilor, mereu printre nori.

h1

noaptea în care am devenit gala sânzâiana

24/06/2009

La noapte ştiu că am să-mi amintesc din nou. O fetişcană de cinci ani pentru care orice era prilej de poveste şi orice poveste ascundea un mister, o gâlmă de om cu capul în nori căzută în munţii Apuseni la o mătuşă, ameţită cu vise şi istorisiri cu iz proaspăt de măr într-o zi de 24 iunie. Am să ascult din nou poveştile unchieşul Gheorghe despre duhuri şi strigoi care pleacă la horă numai în această noapte, care trec prin staul şi înfioară bietele animale cu răsuflarea lor şi pofta de viaţă. Am să alerg din nou prin câmpul acela galben cu arome îmbătătoare şi am să vreau să ascund mirosul în mânecă să nu mai ştie nimeni de le, doar fetiţa cu fustă verde şi cu picioare flexibile. Am să împletesc din nou cununi de aur şi spicele lor îmi vor mângâia din nou tălpile puse pe fugă. Cununa va zbura pe casă ca şi atunci cu fâlfâit de pasăre măiastră şi-mi va duce gândul spre alte lumi în care melcii ştiu să vorbească şi omizile sunt confidentele mele. Seara am să mă ascund în pod să văd câte fete coboară din lună şi care dintre ele e mai frumoasă. Dacă adorm ştiu sigur că mă va trezi un cântec, acela care ştie să învârtă mâinile şi tălpile în cerc şi să vorbească despre dansul cu flori şi despre Drăgan cel ce fură privirile pierdute şi le subjugă pentru totdeauna. Am să mă trezesc cu acelaşi sentiment că m-au furat ielele şi mi-au schimbat sângele cu suc de sânzâiene. Însă voi şti că a fost cea mai palpitantă joacă de-a iubirea, de-a femeia şi de-a dansul. Pentru că atunci când am aruncat prima cunună pe casă am ştiut că acolo mi-am cuibărit primul vis, prima joacă lirică şi primul mister, aşteptam noaptea ascunsă în fân să văd dacă nu vin ielele sânzâiene să-mi ia coroniţa, vroiam să le văd cum dansează goale şi cum fură minţile bărbaţilor, vroiam să intru în hora lor şi să dansez până devin una cu ele, până rămâne din mine doar dansul sălbatic şi dorinţa de a deveni parte cu misterul de a deveni o iană sânzâiană.
Visul a prins forme lirice şi şi-a scris povestea aici:
Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.
şi aici în lumea lirică a Galei

h1

explicaţia copilăriei

01/06/2009

„Fiindcă oamenii mari au mereu nevoie de explicaţii” ( Antoine de Saint Exupery Micul Prinţ ) m-am gândit cu ai mei pitici să scriem despre copilărie.

Despre copilărie nu scrii pur şi simplu,
despre copilărie te joci cu inima,
despre copilărie desenezi pe asfalt un zâmbet mare care va cuceri universul din degetul mic,
despre copilărie asculţi baloanele de săpun cum strigă de bucurie atunci când capturează soarele,
despre copilărie te dai de trei ori peste cap şi numeri de la unu până la trei înainte şi-napoi,
despre copilărie faci origami din toate zidurile de celuloză înscrise la categoria acte importante,
despre copilărie te joci v-aţi-ascunselea de trei ori pe zi, dimineaţa cu roua, la amiază cu soarele şi seara cu luna, pe care ştii cum s-o aprinzi, dar nu şi s-o dai mai încet,
despre copilărie te întrebi „de ce?” cu toţi clovnii şi cu toate zânele pe care îi chemi la sfat în miez de noapte,
despre copilărie sari şotronul până în ţara lui Habar N-am,
despre copilărie îl faci pe Oblio să râdă cu zâmbet ţuguiat şi pe Micul Prinţ să scoată elefantul din şarpele Boa,
despre copilărie îţi lingi degetele pitite în borcanul cu dulceaţă de caise şi sâmburi de migdale,
despre copilărie sari într-un picior până te transformi în Statu-Palmă-Barbă-Cot,
despre copilărie trimiţi bicicletele să întrebe mingile cum se învârte pământul fără să ameţeşti,
despre copilărie plângi când se topesc oamenii de zăpadă şi-ţi astupi urechile să nu auzi cum se sparg valurile când le calci,
despre copilărie te ascunzi sub pătură de frica lui Laie Chiorul,
despre copilărie crezi că papagalul tău e pupăza din tei,
despre copilărie tragi o minciună şi aştepţi să îngheţe Someşul sau Sena,
despre copilărie transformi capacul de la oala minune şi lingura de lemn în armele celui mai iscusit cavaler,
despre copilărie construieşti o lume din plastilină, hârtie creponată şi creioane colorate mai frumoasă decât cea a oamenilor mari,
despre copilărie baţi din picior şi spui:”Copilul nu vrea să pleci!”
Despre copilărie strigi: „La mulţi ani!” pentru că e 1 iunie, plângi, râzi ş-apoi cânţi cu ei aşa:

h1

„Săpunul lui Leopold Bloom”- Nora Iuga şi odiseea cathartică

20/05/2009

„Am plecat să cumpăr unt.M-am răzgândit. Am cumpărat un săpun. Săpunul nu era ambalat. L-am băgat în buzunarul jachetei. Îl tot pipăiam cu mâna, îmi plăcea forma lui rotundă, alunecoasă. Apoi îmi duceam degetele la nas. Mirosea dulce-acrişor a colonie de provincie. Chestia asta cu săpunul e ca lăcusta care s-a pripăşit astă-vară, cine ştie din ce coclauri, tocmai aici, la etajul şase, pe raftul bibliotecii mele. E o intruziune, s-ar părea că nu are nicio legătură cu mine ( săpunul se muia de căldură în buzunarul lui Leopold Bloom ). Să zicem că sufăr de un fel de cleptomanie culturală şi am comis un furt involuntar, dar de ce din toate momelile lui Ulisse eu am pus mâna, cu ochii închişi, tocmai pe bucata asta de săpun, aşa cum tânărul orb, deşi o ia de fiecare dată pe alte străzi, ajunge mereu la aceeaşi întretăiere de drumuri? Ce seu s-a topit în bucata alunecoasă, ce seminţii blestemate respiră în diafanul parfum de citron? ….Totul începe de la detalii. Detaliile sunt ale tuturor. Săpunul mi se lipeşte de degete în buzunar, nu mai este al lui Leopold Bloom, este săpunul meu.”( Săpunul lui Leopold Bloom, Nora Iuga, Editura Polirom, 2007, pag. 21-22)
Romanul cu care Nora Iuga a debutat în proză în 1993 şi cu care a obţinut Premiul USR în acelaşi an, Săpunul lui Leopold Bloom, a fost considerat drept un antiroman care combină pagini de jurnal, referinţe culturale, înclinaţii optzeciste şi fantezii literare într-un suprarealism adeseori denigrat de critică. Şi totuşi tot ei, criticii îl situează la baza viitoarelor romane ale scriitoarei, fiind sursa revelaţiilor din Sexagenara şi tânărul sau Hai să furăm pepeni.
Lăsând la o parte puţinele recenzii şi comentarii făcute pe seama acestui roman care ţin să sublinieze lipsa firului epic , aş vrea să aduc în prim plan interpretarea subiectivă pe care am dat-o acestei odisee a fetiţei cu o mie de riduri, ţinând cont de ceea ce afirma Nora Iuga Nora Iuga într-unul din interviurile recente: „Intenţia nu e a omului, nu e a naturii, intenţia e a drumului. Or dacă eu simt un impuls teribil de a face ceva, fără să stau prea mult să judec raţional, dacă eu simt cu sufletul şi cu trupul ceva şi fac ceea ce simt, consecinţele sunt benefice. Eu fac ce îmi dictează trupul şi sufletul meu. Eu cred în instinct mult mai mult decât în raţiune.” ( interviu cu Simona Chitan in Evz )
Pornind de la antieroul lui Joyce, Leopold Bloom, pe care ziua de 16 iunie 1904 îl trage în toate direcţiile numai în cea în care vrea să meargă, nu, şi de la săpunul său pe care îl simţea în buzunar ca un reminder al direcţiei în care trebuia s-o apuce, personajul central din romanul Norei Iuga, autoarea însăşi, un Leopold Bloom feminin autohton, un Ulisse în ultimii ani ai epocii comuniste, reiterează o odisee în paralel în realitatea bucureşteană şi în ficţiunea unui roman în devenire. Planul ficţional, scris cu caractere cursive, un pseudo roman al lui George Almosnino, soţul real al scriitoarei, este o înşiruire de gânduri şi fapte legate de Mircea Albu, de altfel un alter ego al lui Nino, cum este numit George Almosnino aici, alături de el apar personaje ca Dl D şi Dna E, Niki Birasan şi Wanda al căror statut în viaţa culturală bucureşteană este adesea schimbător. În planul paralel viaţa Bucureştilor anilor ’80 cu amprenta balastierei, simbol al comunismului, ne descoperă o scriitoare care se zbate între dezirul său literar şi viaţa de zi cu zi la bloc.
Ceea ce m-a urmărit cu ardoare în acest roman a fost tocmai prezenţa continuă a săpunului cu valoare cathartică, simbol al sincerităţii autoarei, deja foarte bine ştiută.
Din punctul meu de vedere acest antiroman, un jurnal sui generis, ne deschide cu adevărat porţile spre lăuntrul Norei Iuga. Pe tot parcursul scrierii ne ciocnim de ideea de curaţire, de copilărie, de sinceritate, ca simboluri ale libertăţii.
Dacă săpunul lui Leopold Bloom era simbol al dorinţei sale, transpus în peisajul autohton Nora Iuga alias doamna Almosnino îşi asumă un săpun asemănător ca simbol al dorinţei sale de libertate.
Libertatea supremă se obţine prin eliberare spirituală, iar în acest sens necesitatea unei curaţiri se impune celui care năzuieşte la ea.
Pe baza dicteului automat în cele mai multe părţi, scriitoarea ne oferă un caleidoscop al fantasmelor, amintirilor, viselor, drumurilor prin oraşele îndrăgite, referinţelor sale culturale vis à vis de planul cotidian cu problemele sale sociale, amicale, conjugale, maternale şi de voazinaj.
În toată această reunire a senzaţiilor şi întâmplărilor, întâlnim procesul mimetic menit să salveze personajul de prăbuşirea în cotidian, să-l înalţe în proprii săi ochi în primul rând. Poezia, scriitura este singura capabilă să ducă la bun sfârşit această dorinţă, iar poezia este săpunul însuşi sau mai bine spus invers, săpunul este poezia, cel menit să aducă mereu aminte degetelor care-l ating de ţinta spirituală, de împlinirea prin mimetism:
„De ce săpunul lui Leopold Bloom, care m-a însoţit pe tot periplul acestei cărţi, nu se lasă povestit, vândut în cuvinte? De ce îmi alunecă el de fiecare dată din mână într-o baie de spumă şi se topeşte acolo încet, în insubstanţialitatea unei revelaţii? El e lumina care asediază cu nonşalanţă toate capcanele şi nu poate fi prinsă. E poezia.” ( Săpunul lui Leopold Bloom, Nora Iuga, Editura Polirom, 2007, pag. 311)
Amintirea, statutul de femeie, maternitatea, descoperirea sexualităţii, gesturi ascunse, gânduri interzise, nemulţumiri, revolte, amiciţii, temeri, vise, fantasme, cărţi citite, probleme sociale şi nebunii toate se spală cu fantezia creatoare, săpunul este cel care le dă un nou statut, el este cel care prin catharsis dă sens acestei odisee şi care descoperă finalitatea drumului după o curăţire în prealabil cu spuma ritualică a imaginaţiei creatoare.
Purtarea săpunului în buzunar este un ritual care respectat ad literam poate deschide calea spirituală, poate transforma sinceritatea fantasmagorică într-o cale de evadare din teluric.
Nora Iuga respectă acest ritual în toate scrierile sale, fie ele poezie fie proză, sinceritatea sa debordantă care frizează sacrificiul este de fapt o terapie în litere:
„În mine nu mai există nicio urmă de egoism. Nu mă mai bântuie nicio invidie, am realizat cea mai comodă sinucidere.(Săpunul lui Leopold Bloom, Nora Iuga, Editura Polirom, 2007, pag. 16)
„existenţa în ficţiune ca şi alcoolul sau fervoarea mistică aneantizează limitele generatoare de durere” (Săpunul lui Leopold Bloom, Nora Iuga, Editura Polirom, 2007, pag. 63)
Săpunul este transmis mai departe generaţiilor viitoare,între fetiţa cu riduri care nu mai are viaţă şi copilul zburdalnic plin de vervă, se decide drumul săpunului, însă spre dezamăgirea autoarei, copilul ales , puritatea prin excelenţă, nu ştie ce să facă cu el:
„…mi l-a smuls din mână şi a început să muşte cu furie.Deodată, a scos un răcnet, gura i s-a umplut de clăbuci, scuipa şi icnea…Aruncă bucata de săpun şi începu s-o calce în picioare. Alunecă şi căzu…Săpunul… nu ştie ce să facă cu el.”( Săpunul lui Leopold Bloom, Nora Iuga, Editura Polirom, 2007, pag. 315)
Instinctul îmi spune că acest antiroman poate foarte uşor fi considerat un ars poetica al Norei Iuga, în care dezvăluim pas cu pas importanţa faptului de a scrie în viaţa sa, dar care ne vorbeşte şi nouă celor care vrem să ne iniţiem într-ale scrisului, despre importanţa poeziei, despre rolul cathartic al artei şi despre cum putem ajunge în Itaca.

h1

mistere care îşi scot capul din cutia cu amintiri

25/03/2009

O privire jucăuşă prin calendarul de astăzi mi-a deschis pleoapele peste amintiri şi mi-a stârnit pofta de mister.Dacă e să vorbesc de mister prin prisma celor aniversaţi astăzi întâi de toate cad în copilărie. Şi pentru că acum câteva zile Lumsa ne întărâta memoria să scoată la iveală poveşti din cufărul cu amintiri şi fotografii din lada de zestre vin şi eu cu o poză dragă mie pentru a deschide mica incursiune în căutarea misterului

two

two


Bănuiesc că eram adâncită în căutări şi aici, poate tot misterul îl căutam, de altfel la vârsta aceea totul era mister, încă nu descoperisem nimic cu adevărat.
Mai târziu am găsit o bucată de mister numai bună să-mi stârnească pofta de căutare şi de lectură, pofta de călătorie şi de descoperiri în poveştile lui Jules Verne ( astăzi se împlinesc 104 ani de la moartea lui).

Încep să înţeleg acum pofta cu care citeam la vârstă foarte fragedă din cărţile sale şi nu mă săturam.Mă plimbam de la pământ la lună, în centrul pământului, pe sub mări, şi o luam din nou de la început cred că aşa a început să se sădească în mine sâmburele plin cu dorinţe de călătorii, de mistere şi de mitologii ascunse.
Iată şi o adaptare a lui Georges Méliès (1902) după romanul „De la pământ la Lună”

Şi hop! din lumea lui Verne în lumea celor 1001 de nopţi cu poveşti, în lumea lui Haroun al Rachid, căci şi el se înscrie în lista celor decedaţi astăzi (anul 809), în plus se ştie că cele mai multe din istorisirile Seherezadei au fost spuse la curtea califului Bagdadului.
calif-de-bagdad

calif-de-bagdad

Pentru mine seria poveştilor Seherezadei a fost unul din misterele de căpătâi ale copilăriei, atmosfera de poveste neterminată mi-a adâncit pofta de lectură îmi amintesc cum pe zi ce trecea eram tot mai prinsă în aerul oriental şi tot mai atrasă de Seherezada care rămâne şi în ziua de astăzi personajul feminin care m-a marcat profund, m-a învăţat cum se spun poveştile, cum să ne jucăm cu misterul şi cu sufletele.
Pentru că n-am la dispoziţie nici o bucăţică virtuală din poveştile Seherezadei am să las un film care să ne reamintească de curtea poveştilor:

Un alt mister care mi-a inundat copilăria a fost cel magic, început cu poveşti şi continuat cu o trusă de magician care mă transpunea în universul scenic al lui Harry Houdini (născut pe 24 martie 1874),
harryhoudini

harryhoudini

el este cel care mi-a vorbit altfel despre lume, cel care mi-a şoptit că tot ceea ce ne înconjoară este un univers care conţine şi praf de magie dacă ştim să-l privim.
houdini_performing_water_torture_cell

houdini_performing_water_torture_cell

Numărul care i-a adus faima lui Houdini „The Chinese Water Torture Cell” este probabil cel mai riscant şi interesant \" truc\" şi cel care stârneşte interesul încă şi în ziua de astăzi, în el privesc miturile cu ochii minţii, misterul nu mai îmi pare de nepătruns, iar dorurile copilăriei trec către speranţa maturităţii.În fond l-am văzut întotdeauna pe Houdini ca un copil care nu se teme de necunoscut şi care deţine cheile universului, cel care „om mare ” fiind n-a uitat să se joace.
Un ultim mister pe care îl aduc astăzi în faţa ochilor este cel cinematografic, fiindcă astăzi aniversăm 39 de ani de la naşterea actriţei Lara Flynn Boyle
lara_flynn_boyle

lara_flynn_boyle

, iar pentru mine ea rămâne Donna Hayward din Twin Peaks, acesta e şi motivul pentru care astăzi o aduc aici în lista misterelor, pentru că Twin Peaks pentru mine este un cuumul de mistere care mi-a zdruncinat copilăria şi m-a învăţat să pun întrebări, am văzut serialul pentru prima dată când treceam din copilărie în adolescenţă şi chiar dacă l-am revăzut apoi cu nenumărate ocazii fiind unul din filmele lui David Lynch îndrăgite de mine, am flash-uri adânc lipite de memoria copilăriei, cum ar fi scena următoare

Misterele filmului au urzit în mintea mea de copil o profundă dorinţă de a merge mai departe, nu rareori mi s-a întâmplat să brodez mici istorisiri pe marginea filmului şi să creez o altă lume paralelă în care personajele se comportau şi mai bizar decât în film.
Şi pentru că m-am oprit la acest film nu pot să plec fără a aduce dansul piticului cel mai misterios punct din Twin Peaks

Port în mine atracţia faţă de mistere sub orice formă, îmi place să le pipăi, să le miros, să le gust, să mă joc cu ele să le transform şi să inventez altele, acestea fiind scrise mi-am devoalat chipul copilăriei cu misterle lui cu tot( recunosc aş fi mers mai departe mă limitez însă la aniversaţii zilei ) şi vă aştept pe voi să vorbiţi despre mistre care v-au marcat

h1

şi viaţa…e cea mai frumoasă artă

23/03/2009

„Viaţa poate fi considerată o artă” (Henry Havelock Ellis)
O plimbare artistică în universul celor aniversaţi astăzi cred că ar putea să ne întărească această afirmaţie. Asta pentru că astăzi vreau să vorbim despre viaţă.Despre viaţă cu bune şi rele, despre viaţă cu vise ori coşmaruri, despre viaţa ca artă pendulând între frumos şi urât.
Am să încep cu muzica, oare vă aduceţi aminte această melodie?

Astăzi e ziua lui Mircea Vintilă şi am ales această melodie pe versurile lui Adrian Păunescu în deschiderea unei pseudo disertaţii despre viaţă.Am să aleg câteva versuri pentru a-mi continua ideea:
„Timpul vieţii ni-i scurt
Hai să-l facem curat
….
Pe pământ avem de toate
Şi mai bune şi mai rele,
bune – rele
Şi-nchisori şi libertate
Ş-am putea, şi nu se poate
Şi noroi şi stele

Lumea-i plină de răni
Şi de doctori docenţi
Şi de măşti şi de vămi
Şi de mari inocenţi.
Fiindcă naşteţi copii
Apăraţii luptând
Doborâţi monştrii vii,
Ce în veac de vecii
Dolii pun pe pământ.

Unii iau alţii fac
Unii dorm alţii sunt
Între înger şi drac,

Pe pământ avem de toate
Şi mai bune şi mai rele,
bune – rele
Şi-nchisori şi libertate
Ş-am putea, şi nu se poate
Şi ruină şi cetate,
Genii mari şi frunţi tembele,
Vânt ce stă şi vânt ce bate,
Şi martiri, dar şi lichele,
Nedreptate şi dreptate
Ş-am putea şi nu se poate
Şi noroi şi stele”
Una dintre picturile naive ale unei pictoriţe românce sărbătorite astăzi, Camelia Ciobanu ne adânceşte şi mai mult în acest mister al visului vieţii

alegorie-camelia-ciobanu

alegorie-camelia-ciobanu


Un alt exemplu ar putea fi cugetările lui Julien Sorel din romanul Roşu şi negru al lui Stendhal( Henri Beyle, pe numele său aedvărat decedat la 23 martie 1842 la Paris), cugetări despre realitatea vieţii crudă şi visul său de a deveni Napoleon, câteva din cuvintele sale le găsiţiaici
Însă cel mai relevant exemplu l-am găsit la Akira Kurosawa, cel mai cunoscut regizor japonez care astăzi ar fi împlinit astăzi 99 de ani. Născut într-o familie de samurai, Kurosawa ne va aduce cel mai impresionat film în această categorie, Cei şapte samurai este filmul care i-a asigurat cunoaşterea în întreaga lume, eu vreau să mă opresc astăzi asupra unei alte capodopere relaizată la 80 de ani, socotit oarecum filmul său testament.
Yume ( Visele) este un film care vorbeşte despre viaţă în 8 vise, unele dintre ele sunt reverii, altele utopii, altele coşmaruri, dar luate pas cu pas fiecare reprezintă o etapă a vieţii cu bune şi rele, cu mituri şi fantasme .
1. Raze de soare prin ploaie
este un vis despre copilărie, un vis în care povestea se pierde în mit şi mitul în fantasticul copilăriei, există vechi mituri japoneze conform cărora vulpile pot lua forme umane şi au inteligenţă magică, fără a vă dezvălui prea multe din acest vis vreau să vă spun că e vorba despre un băieţel care asistă la momentul magic al unei nunţi de kitsune (vulpe în japoneză)

2. Livada cu piersici
vine în continuarea primului vis combinând copilăria şi mitul în frumuseţea naturii şi a sărbătorii Hina Matsuri, sărbătorirea primăverii în Japonia, o sărbătoare a păpuşilor, care aminteşte şi de teatrul japonez kabuki, rolul păpuşii în Japonia fiind acela de a proteja de spiritele malefice.
În acest vis eroul, tot un băieţel, pare a fi iniţiat în arta privirii femeii deoarece păpuşile prind viaţă şi-i răsplătesc dragostea faţă de floarea de piersic printr-un dans pe muzica tradiţională Gagaku, această incursiune e deschiderea căii spre adolescenţă în care copilul începe să suprindă frumuseţea înconjurătoare

3. Viscolul
al treilea vis vorbeşte despre iubire, despre femeie, un alpinist prins într-o furtună de zăpadă se confruntă cu apariţia unei femei-fantomă care poate fi Yuki-onna din miturile japoneze înfăţişarea iernii, simbolul feminin văzută atât ca o frumuseţe tandră cât şi ca o ameninţare pentru muritori, uneori e blândă şi iertătoare alteori îngheaţă totul dintr-o privire asemenea iernii

4.Tunelul
este primul din seria de trei vise urâte care apar în film, este un coşmar despre război, despre imposibilitatea de a recupera vieţile pierdute, despre graniţa dintre viaţă şi moarte.Kurosawa înfăţişează un ofiţer care se întoarce din război şi se confruntă cu realitatea crudă, aceea de a descoperi că întreg plutonul său era mort. Apare aici câinele de război, acel dog of war al lui Shakespeare, simbol al destrucţiei totale şi ireversibile adusă de război, ori poate însuşi Hundminen, câinele care detona tancurile germane, o bombă vie şi evident şi Cerber câinele care păzea porţile infernului

5. Corbii
acest vis corespunde unei perioade a vieţii în care suntem în căutarea frumuseţii, a idolului, a modelului, a perfecţiunii. Fragmentul redă peripeţiile unui tânăr în interiorul tablourilor lui Van Gogh, până la întâlnirea cu el chiar în Câmp de grâu şi corbi
wheatfield-with-crows-van-gogh

wheatfield-with-crows-van-gogh


Discuţia dintre cei doi este una despre viaţa-artă şi arta-viaţă, despre sacrificiu şi împliniri

6.Muntele Fuji în roşu
al doilea coşmar poate şi cel mai înfiorător înfăţişează pesimismul cel mai crud şi fără speranţe, o catastrofă nucleară de mare anvergură distruge Tokyo împreună cu locuitorii săi, Kurosawa îşi identifică visul cu cele mai mare temeri ale sale şi anume că omul se poate distruge, că descoperirile nucleare sunt o neşansă în plus aduse omenirii

7.Demonul plângăcios
este ultimul coşmar din film şi face trecerea dintre muntele Fuji în roşu care vorbea despre moarte şi distrugere spre ultimul vis care vorbeşte despre nemurire.
Demonul plângăcios înfăţişează o imagine apocaliptică, post apocaliptică mai bine zis, o reluare a unei fabule budiste cu acelaşi nume. Întâlnirea dintre oni (demon) şi om are rolul de a contura atmosfera de sfârşitul lumii şi de durere de a provoca puternice regrete faţă de holocaustul autoprovocat

8.Oraşul morilor de apă
ultimul vis este o utopie, un tânăr ajunge într-un oraş feeric, unde s-a renunţat la tehnică şi modernitate şi toţi trăiesc în frumuseţea simplităţii, în această lume feerică întâlneşte un bătrân înţelept care îi vorbeşte despre posibiliatea de a alege spiritualiatatea.
Acest vis este o alegorie a împăcării cu viaţa, a raiului, a vieţii de dincolo de viaţă, a mântuirii sau a acceptării.
Înmormântarea din final pare o nuntă, trecerea în cealaltă existenţă fiind un motiv de bucurie

Am învăţat din visele lui Kurosawa că viaţa cu bune şi rele merită iubită, dar mai presus de toate trebuie preţuită.
Viaţa e un melanj de dorinţe şi împliniri, de temeri şi insuccese, sau cum spunea Maica Tereza: „Viaţa este o provocare ce trebuie acceptată, o bucurie ce trebuie meritată, o aventură care trebuie intreprinsă” (Poemele unei vieţi)
Şi închei mai optimist tot cu un cântec al lui Mircea Vintilă care vorbeşte despre frumuseţe şi care mie una îmi dă o poftă teribilă să trăiesc, să cânt şi să văd viaţa drept artă

  • cadran

    Iunie 2017
    L M M M V S D
    « Ian    
     1234
    567891011
    12131415161718
    19202122232425
    2627282930  
  • Blog Stats

  • Categorii

  • Iunie 2017
    L M M M V S D
    « Ian    
     1234
    567891011
    12131415161718
    19202122232425
    2627282930