Posts Tagged ‘cuvinte’

h1

„Schimbă-te în cuvinte, precum îţi zic.”(Nichita Stănescu)

31/03/2010

nichita-stanescu
La 31 martie 1933 se naşte Nichita Hristea Stănescu la Ploieşti, poet, scriitor şi eseist ales post-mortem membru al Academiei Române, cel care avea să spună despre el :

„Eu nu sunt altceva decât
o pată de sânge
care vorbeşte”. (Autoportret în Epica magna)
Despre Nichita se pot spune miliarde de cuvinte sau se poate asculta, prefer astăzi să-i las cuvintele să vorbească şi să tac.
Am să fac un mic pelerinaj prin poemele, fotografiile, interviurile şi cântecele care i-au preluat versurile.
Să fie acest drum în interiorul lui Nichita cadoul meu pentru ” cel mai important poet român de după cel de-al doilea război mondial”, după cum îl numea Ştefan Augustin Doinaş, adăugând „Odată cu el, prin el, logosul limbii române ia revanşa asupra poeţilor ei.”
stanescu
Primãvara

Primejdii dulci alcatuind sub gene,
mi te ivesti istovitor de dulce
cu sinii bulbucati zvicnind sã culce
pe ei sarutul lutului, alene.

Te stingi încet din mine, iara
sub piept loveste-n caldarim o minge
si ziua pe trotuare se prelinge,
lasind în urma-i iz de primavara.

Alaturi de mocirlele uscate
ies pomii toti cu trunchiurile-n floare
Hei… zi cu soare-n zare, spune-mi oare
cam cite fete-s astazi deflorate?

Un orizont pierdut, cu buze rosii
saruta-n crestet noaptea pe hotare
Cocoarele revin din departare
si mor în primavara ofticosii…(Artgotice)

Cãtre Galateea

Iti stiu toate timpurile, toate miscarile, toate parfumurile
si umbra ta, si tacerile tale, si sanul tau
ce cutremur au si ce culoare anume,
si mersul tau, si melancolia ta, si sprancenele tale,
si bluza ta, si inelul tau, si secunda
si nu mai am rabdare si genunchiul mi-l pun în pietre
si mã rog de tine,
naste-mã.

Stiu tot ce e mai departe de tine,
atat de departe, incat nu mai exista aproape –
dupa-amiaza, dupa-orizontul, dincolo-de-marea…
si tot ce e dincolo de ele,
si atat de departe, incat nu mai are nici nume.
De aceea-mi indoi genunchiul si-l pun
pe genunchiul pietrelor, care-l ingana.
Si mã rog de tine,
naste-mã.

Stiu tot ceea ce tu nu stii niciodata, din tine.
Bataia inimii care urmeaza bataii ce-o auzi,
sfarsitul cuvantului a carui prima silaba tocmai o spui
copacii – umbre de lemn ale vinelor tale,
raurile – miscatoare umbre ale sangelui tau,
si pietrele, pietrele – umbre de piatra ale genunchiului meu,
pe carc mi-I plec în fata ta si mã rog de tine,
naste-mã. Naste-mã. (Dreptul la timp)

Râsu’ plânsu’

Pleoapa cu dinti, cu lacrima manjita,
sare cazuta în bucate,
dovada ca nu pot trai numai acum
sunt amintirele mele, toate …

Dovada ca nu pot vedea fãrã martori
e copilaria, adolescenta mea,
dubland nefiinta acestei secunde
cu nefiinta ei de candva.

Ah, rasu’ plansu’
ah, rasu’ plansu’
mã bufneste când spun
secundei vechi putrezind în secunda
de-acum.

Ah, rasu’ plansu’
ah, rasu’ plansu’
în ochiul lucrurilor reci
si-n dintele lor muscator, ca si sceptrul
neinventatilor regi. (Necuvintele)

Poveste sentimentalã

Pe urma ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stateam la o margine-a orei,
tu – la cealalta,
ca doua toarte de amfora.
Numai cuvintele zburau intre noi,
inainte si inapoi.
Virtejul lor putea fi aproape zarit,
si deodata,
îmi lasam un genunchi,
iar cotul mi-infigeam în pãmânt,
numai ca sã privesc iarba-nclinata
de caderea vreunui cuvint,
ca pe sub laba unui leu alergind.
Cuvintele se roteau, se roteau intre noi,
inainte si inapoi,
si cu cât te iubeam mai mult, cu atât
repetau, intr-un virtej aproape vãzut,
structura materiei, de la-nceput. (O viziune a sentimentelor)

Tinerii

Se saruta, ah, se saruta, se saruta
tinerii pe strazi, în bistrouri, pe parapete,
se saruta intruna ca si cum ei insisi
n-ar fi decât niste terminatii
ale sarutului.
Se saruta, ah, se saruta printre masinile-n goana,
în statiile de metrou, în cinematografe,
în autobuze, se saruta cu disperare,
cu violenta, ca si cum
la capatul sarutului, la sfirsitul sarutului, dupa sarut
n-ar urma decât batrinetea proscrisa
si moartea.
Se saruta, ah, se saruta tinerii subtiri
si indragostiti, Atât de subtiri, ca si cum
ar ignora existenta piinii pe lume.
Atât de indragostiti, ca si cum, ca si cum
ar ignora existenta insasi a lumii.
Se saruta, ah, se saruta ca si cum ar fi
în intuneric, în intunericul cel mai sigur,
ca si cum nu i-ar vedea nimeni,ca si cum
soarele ar urma sã rasara
luminos
abia
dupa ce gurile rupte de sarut si-nsingerate
n-ar mai fi în stare sã se sarute
decât cu dintii.

nichita
Lunã în câmp

Cu mana stânga ti-am întors spre mine chipul,
sub cortul adormitilor gutui
si de-as putea sã-mi rup din ochii tai privirea,
vazduhul serii mi-ar parea caprui.

Mi s-ar parea ca deslusesc, prin crenge,
zvelti vanatori, în arcuitii lei
din goana calului, cum isi subtie arcul.
0, tinde-ti mana stânga catre ei

si stinge tu conturul lor de lemn subtire
pe care ramurile I-au aprins,
suind sub luna-n seve caii repezi
ce-au ratacit cu timpul, pe intins.

Eu te privesc în ochi si-n jur sã sterg copacii
In ochii tai cu luna mã rasfrang
… si ai putea, uitand, sã ne strivesti în gene
dar chipul ti-l intorn, pe bratul stâng. ( Sensul iubirii)

nichita_stanescuLecţia despre cub

Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze,
până când cubul iese perfect.
După aceea se sărută de nenumărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
– Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat! (Epica magna)

nichitastanescu

nichitastanescu

Nod 19

Ia cunostinta ca pot ucide,
ca pot zdrobi cu calcaiul capul suav
al stelei rasarinde si placide,
din pricina careia am devenit zugrav!

Ia cunostinta ca nu am mila de mine,
ca sangele meu mi-l amestec cu mestecenii!
Grabnic ti-aduc la cunostinta toate acestea!
Vezi ce faci! ( Noduri si semne)

Somnul cu fierãstraie-n el

Somnul cu fierastraie-n el
taie capetele cailor
si caii alearga nechezind cu sange,
ca niste mese rosii, fugite pe strazi,
de la cina cea de taina.

Si caii alearga, în aburii rosii
clatinand umbre. In sai, fantome.
Frunze se lipesc de gaturile lor
sau se prabusesc de-a dreptul în ele,
cum se prabuseste umbra copacului în fantani.

Aduceti galeti, aduceti cani mari de sticla,
aduceti cani si pahare.
Aduceti castile vechi ramase din razboi,
aduceti-i pe toti carora le lipseste un ochi,
sau în loc de brat au un loc liber,
care poate fi umplut.

Peste tot sange de cal decapitat
curge în voie, si
eu cel care-am vãzut primul
acestea
va vestesc ca am baut din el ...(Operele imperfecte)

nichitasTestament

Mã cirpesc cu vorbe, cu substantive,
îmi cos rana cu un verb.
Nobile paleative
de serv.

Iti scriu cu trupul meu viata
si mersul stelelor ti-l scriu.
Vocala cea mai lunga este ata
în care mortu-l cos, de viu.

Cãci trebuie sã dam si marturie,
altfel nimica n-ar mai fi,
în dulce scriere tirzie
tinind alãturi morti si vii.

Tu ombilic din care curge
vorbirea numai altor guri
fãrã sã stim unde ne duce
în care dalbe viituri.

Incit nu stim cine traieste –
cuvintul poate, poate trupul.
Zapada alba Doamne, poate,
sau urma-n ea, pe care o lasa lupul…(In dulcele stil clasic)

Starea de a fi ciresar

Ah, n-o så stie nimeni
gingasa pricinå a ciresului
profunda pricinå a stejarului
cauza ochilor mei.

Ah, n-o så stie nimeni
zburata pricinå a påsårilor
impietrita pricinå a pietrelor
cauza inimii mele.

Ah, n-o så stie nimeni
neagra pricinå a påmintului
curgåtoarea pricinå a riurilor
cauza sufletului meu.(Maretia frigului)

Poem
Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi
şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,
de teamă să nu-mi striveşti sărutul?…(O viziune a sentimentelor)

Închinare

Adolescenţii, bărbaţii, bătrânii
aspiraţia, rodnicia, împlinirea
vârste trecându-şi puterea, arborele
din cele opt ore – ale zilei de muncă.

Mai mulţi fii ai pământului ţării,
ce fericire!
Ei fac să răsară-n opt ore sfera
întreagă a Timpului! (Roşu vertical)

Noi

Noi suntem seminţe şi pământul e al nostru,
ştim cel mai bine locul şi patima şi rostul,
ştim cel mai bine legea şi mersul înainte,
suntem după nevoie şi lacrimă şi dinte.

Nu cerem nimănuia nimic, însă oricine
dacă el vrea-l numim şi prieten şi vecine.
Aici şi pâinea, sarea, noi a avem la masă,
căci ne-am făcut-o singuri, zidindu-ne o casă.

Nu zicem rău de nimeni, stăpâni peste pământ
Noi suntem în picioare, sub noi străbunii sunt.
De-aceea poate-n libertate să lucească,
deasupra noastră, universala boltă albastră.( Un pământ numit România )

A cumpăra un câine

A venit îngerul şi mi-a spus:
– Nu vrei să cumperi un câine?
Eu nu am fost în stare să-i răspund.
Cuvintele pe care i le-aş fi putut striga erau
lătrătoare.
– Nu vrei să cumperi un câine?
m-a întrebat îngerul, ţinând în braţe
inima mea
lătrătoare,
dând din stânga ca dintr-o coadă.
– Nu vrei să cumperi un câine?
m-a întrebat îngerul
în timp ce inima mea
dădea din sânge ca dintr-o coadă.( Belgradul în cinci prieteni )

Cum sa ma-nsurubez in aer?

Cum să mă-nşurubez în aer, pământule?
Cum să m-arăt din unghiul, al privirii,
gândule,
cu ce e mai puţin din mine dat pieirii?

Cum să m-arăt în trup pe care nu-l doresc,
neîntomnat şi-n azvârlire,
plin de verdeaţă şi regesc
şi armăsar păscând câmpii asire?

Cum să-ţi atârn de nară, logodit,
şi sângelui tău să îi fiu nutreţ?
Cum să mă spulber din dorul gândit?
Şi cum să-ţi fiu nepreţios, de preţ?

Poate fiind?
Sau, poate nefiind? (Starea confesiunii)

nichita_stanescu_1
Nuntă marină

Burează cu lapți peste icre
aproape de țărm,
printre pietrele păroase
peștii dansează, dansează.
Să nu te azvârli în mare
noaptea aceasta!
Ea este oprită înotului.
Să ți lopețile drepte ca niște catarge
și fără de cântec împins din spate
de lună,
nevătămat vei ajunge în port. (postume-Cărțile Sibiline)

Aşa s-a schimbat Nichita în cuvinte …aşa ne învaţă pe noi să ne transformăm

Reclame
h1

de mână cu tăcerea

20/03/2009

Despre tăcere s-ar putea vorbi la nesfârşit, iată paradoxul: tăcerea este linişte, dar o putem transforma într-o adunare de zgomote, de cuvinte….
De la a ne întreba despre rostul ei până la o aduce la stadiul proverbial de aur sunt drumuri de parcurs, un drum artistic, unul sentimental şi de ce nu unul cerebral.
Mă gândesc cum ar fi să vorbim despre tăcere în tăcere, este posibil oare?

lebede gheaţă si versailles

lebede gheaţă si versailles


Lebăda cred că ştie cel mai bine cât de preţioasă e tăcerea şi totuşi cum merită să mori doar pentru a o sparge, pentru a da valoare cântecului.Lebăda moare cântând şi cântă murind, ea devine simbolul dorinţei, al cuvintelor care dau sens tăcerii şi a tăcerii care e învinsă de vers.Am avut un schimb de replici lirice cu Angela pe această temă, pendularea între tăcere şi poezie, între cuvânt şi cântec m-a făcut să-mi doresc să merg mai departe , să păşesc cu grijă în tăcere prin cuvintele şi imaginile celor născuţi în data de 20 martie: Gogol, Ovidius Nasso, Holderlin, Ibsen, Holly Hunter.
Iată şi o posibilă clasificare a tăcerilor de astăzi:
1) Sufletele moarte nu pot să vorbească
Sufletele lui Gogol creează în jurul lor o adevărată intrigă, cei ce aţi citit ” Suflete moarte” vă amintiţi de Cicikov şi meschinăriile lui, dorinţa lui de a cumpăra tăcere pe care să o transforme în avere…iată şi un mic fragment care să vă reamintească de aceste suflete:
„Dar Cicikov se prefăcu că n-a auzit despre ce era vorba şi zise, parcă amintindu-şi ceva:
— A, să nu uit: am o mică rugăminte.
— Anume?
— întîi dă-mi cuvîntul că mi-o îndeplineşti.
— Dar care-i rugămintea?
— Dă-mi cuvîntul tău!
— Poftim.
— Cuvîntul tău de onoare?
— Cuvîntul meu de onoare.
— Uite care-i rugămintea: îmi închipui că ai mulţi ţărani morţi, care n-au fost încă şterşi din formularul de recensămînt.
— Da, am. Dar de ce întrebi?
— Să-i treci pe numele meu.
— Dar pentru ce?
— Păi, îmi trebuiesc mie.
— Dar pentru ce?
— Păi, pentru că-mi trebuiesc… E treaba mea. Scurt: îmi trebuie.
— Ai pus ceva la cale, probabil. Mărturiseşte: ce anume?
— Ce să pun la cale? Cu un lucru de nimic ca ăsta n-ai ce să pui la cale.
— Dar ce faci cu ei?
— Da curios mai eşti! Toate vrei să le pipăi şi să le miroşi
— Şi de ce nu vrei să-mi spui?
— Şi ce-ai cîştiga dacă ai afla? Pur şi simplu mi-a venit,
aşa, o trăsnaie.
— Ei, dacă-i aşa, pînă nu-mi spui, nu fac nimic!
— Păi vezi, ăsta nu-i lucru cinstit: mi-ai dat cuvîntul şi
acum îl iei înapoi.
— Zi ce vrei, eu nu fac nimic pînă nu-mi spui.
,,Ce să-i spui V se gîndea Cicikov şi, după o clipă, îi răspunse că-i trebuiesc sufletele moarte ca să capete greutate în societate, că, neavînd cine ştie ce moşii, să aibă, pînă una-alta,
cel puţin suflete.
— Minţi! Minţi! izbucni Nozdriov, nelăsîndu-l să isprăvească. Minţi!;
Cicikov îşi dete şi el seama că născocirea nu era prea dibace şi că pretextul era destul de slab.
–-Bine, atunci o să-ţi spui drept, zise el, căutînd s-o dreagă,
dar te rog să nu sufli o vorbă! Am de gînd să mă însor. Trebuie să ştii însă că tatăl şi mama logodnicei mele sînt oameni din cale-afară de ambiţioşi. Dandana mare: îmi pare rău că m-am încurcat cu ei, căci ţin cu tot dinadinsul ca logodnicul să aibă cel puţin trei sute de suflete. întrucît îmi lipsesc aproape o sută cincizeci de ţărani, înţelegi…
— Iar minţi! Minţi! strigă din nou Nozdriov.
— Uite, de data asta nu te-am minţit nici cu atîtica, zise Cicikov, arătînd cu degetul mare vîrful degetului mic.
— îmi dau capul că minţi!
— Să ştii că mă supăr! Da ce-s eu?! De ce ar trebui
neapărat să mint?
— Las că te cunosc eu: eşti un mare coţcar, dă-mi voie să ţi-o spun prieteneşte! Dacă aş fi fost şeful tău, te-aş fi spîn-zurat de primul copac.
Cicikov se simţi tare jignit de aceste cuvinte. Nu-i plăceau.. vorbele grosolane sau care ştirbeau buna-cuviinţă. Nu-i plăcea să-şi permită cineva nici familiarităţi cu el, afară de cazul vreunei persoane prea sus-puse. Şi de aceea se supărase de-a
binelea.
— Zău că te-aş fi spînzurat, zise iarăşi Nozdriov, ţi-o spun
sincer, nu ca să te jignesc, ci aşa, din prietenie. {
— Totul are o margine, răspunse Cicikov cu demnitate. Dacă-ţii aşa mult să dai drumul la asemenea vorbe, du-te la cazarmă. Şi adause: Dacă nu vrei să mi le dăruieşti, atunci să mi le-
vinzi.
— Să ţi le vînd? Dacă nu te-aş cunoaşte! Eşti un ticălos,
n-ai să-mi dai mult pe ele. 68
— Ştii că-mi placi? Nu cumva-s briliante?
— Ei, ce ţi-am spus? Te cunosc!
— Ascultă, frate, ce sînt apucăturile astea negustoreşti î Ar fi trebuit pur şi simplu să mi le dăruieşti.”
(Gogol
„SUFLETE MOARTE”, Bucureşti, 1963
EDITURA PENTRU LITERATURA UNIVERSALA, Traducere de Acad. Tudor Argkezi, Ionel Ţăranu,
Iancu Linde şi Ion Popov.) şi o bucăţică din fimul făcut după romanul-poem al lui Gogol pentru cei ce au acces la limba rusă:

2) Tăcerea nu poate acoperi durerea
Îmi aduc aminte de Filomela din „Metamorfozele” lui Ovidius, fiica lui Pandion, este violată de Tereus (soţul surorii sale Procne), care îi taie
limba. Filomela îsi ţese povestea pe o tapiserie pentru a descoperi adevărul, se răzbună pe Tereus apoi este transformată într-o privighetoare.
„Terminaseră drumul şi coborîseră pe ţărmul lor din corăbiile cu vîslaşii obosiţi, cînd regele tîrăşte pe fiica lui Pandion într-o colibă întunecoasă în fundul unei păduri străvechi şi o închide aci. Ea se făcuse palidă, tremura, se temea de orice şi îl întreba cu lacrimi unde este sora ei. Mărturisindu-şi intenţia nelegiuită, el biruie cu puterea pe cea care era singură şi fecioară şi striga zadarnic cînd pe tatăl său, cînd pe soră, şi mai presus de toate pe zeii cei mari. Tremură Filomela ca o mioară fricoasă care, rănită, smulsă de cîini din gura lupului, încă nu se vede în siguranţă, sau ca o porumbiţă cu penele pătate de sîngele său, care este încă îngrozită şi se teme de unghiile lacome ce au înhăţat-o. îndată ce şi-a venit în fire, smulgîndu-şi părul despletit ca o bocitoare şi bătîndu-se cu pumnii în piept, a zis: „Oh, barbare, oh, crudule, ce fapte nelegiuite ai făcut? Nu te-au mişcat nici rugăminţile cu lacrimi de dragoste ale tatei, nici grija de sora mea, nici fecioria mea, nici datoriile de soţ. Toate le-ai pîngărit. Eu am devenit o rivală a sorei mele, tu, cu două soţii. Nu meritam această soartă. De ce nu-mi smulgi şi acest suflet, vicleanule, ca să nu-ţi rămînă vreo crimă neînfăptuită? O, de ai fi făcut aceasta înainte de mîrşavul incest, aş fi mers în împărăţia umbrelor nepătată de crimă. Dacă totuşi aces¬tea le văd cei de sus, dacă înseamnă ceva puterile zeilor, dacă n-au pierit toate o dată cu mine, odată şi odată ai să-ţi iei pedeapsa. Eu însămi voi spune faptele tale, lepădînd ruşinea. Dacă voi putea, voi merge şi le voi spune lumii întregi. Dacă voi fi ţinută închisă în mij¬locul pădurilor, voi umple pădurile şi voi spune şi pie¬trelor, care-mi cunosc nenorocirea. Să audă acest văzduh şi vreun zeu, dacă este în el”.,
Mînia sălbaticului tiran este aţîţată de astfel de cuvinte si teama nu-i este mai mică. Intărîtat şi de una şi de alta, scoate din teacă sabia cu care era încins, apucă pe Filomela de păr, o leagă cu mîinile la spate şi o pune în lanţuri. Ea îşi pregătea gîtul şi la vederea săbiei avea nădejdea morţii. Pe cînd, dispreţuitoare, striga mereu numele tatălui său şi se lupta să vorbească, el îi apucă limba cu un cleşte şi i-o taie din rădăcină. Limba cade jos şi, tremurînd, parcă murmură pe pă-mîntul negru, asemenea cozii unui şarpe, care, retezată, sare, palpită şi, murind, caută urmele stăpînului din care a fost ruptă. Se spune că şi după această crimă, — abia aş îndrăzni să cred — adesea s-a apropiat cu poftele sale de trupul rănit.
După asemenea fapte a putut totuşi să se întoarcă la Procne. Aceasta, văzîndu-şi soţul, întreabă de sora ei. Dar el scoate gemete prefăcute şi povesteşte o moarte ticluită. Lacrimile au făcut să fie crezut. Procne şi-a smuls de pe umeri haina ce strălucea, cu tivuri de aur, şi a îmbrăcat haine negre de doliu. A făcut un mormînt gol şi a dus manilor surorii, pe care o credea moartă, daruri de înmormîntare, plîngînd destinele sorei sale, care nu trebuia să fie astfel plînsă.
Trecînd prin douăsprezece zodii, zeul luminător al zilei terminase un an întreg. Ce să facă Filomela? Paza îi împiedică fuga. Zidurile locuinţei se înalţă puternice din piatră tare. Gura sa mută nu poate da pe faţă fapta. Mare este geniul durerii şi priceperea răsare în împre¬jurări grele. Pe o pînză ţesută după meşteşugul locului ea coase cu iscusinţă, amestecînd fire de purpură şi fire albe, motive ce arată crima şi după ce termină cusătura o încredinţează unui sclav pe care-l roagă prin semne s-o ducă reginei. El duce ţesătura lui Procne fără să ştie ce duce în acea ţesătură. Soţia sălbaticului rege desface pînza şi citeşte povestea nenorocită a surorii sale. Şi — de mirare cum s-a putut stăpîni — tace. Durerea i-a închis gura şi limba, oricît a căutat, n-a găsit cuvinte destul de pline de mînie. Nu se mulţu¬meşte cu plînsul, ci e pornită să facă orice, legiuit sau nelegiuit, şi în întregime este preocupată de gîndul răzbunării.
Era timpul in care femeile sithoniene obişnuiesc să celebreze misterele trieterice ale lui Bacchus. Noaptea este martoră a acestor mistere. Noaptea vuieşte Rhodope de sunetul ascuţit de aramă. Noaptea a ieşit din casă regina şi s-a pregătit după ritualul zeului, primind armele de bacantă: capul îi e acoperit cu viţă, pe partea stingă îi atîrnă o piele de cerb, pe umăr îi stă o suliţă uşoară. Plină de furii, însoţind-o prin păduri mulţime de tova¬răşe, Procne înfioarătoare şi mînată de întărîtările durerii imită, Bacchus, pe preotesele tale. Ajunge în sfîrşit la locul unde e ţinută ascunsă Filomela; urlă, strigă „Evoe!”
sfărîmă porţile, o răpeşte pe soră, o îmbracă în ţinuta sărbătorii lui Bacchus, îi ascunde cu frunze de iederă faţa înmărmurită şi o duce cu sine în palat.
Cînd Filomela a simţit că a atins pragul casei nenorocite, s-a îngrozit, nefericita, şi toată faţa i s-a făcut palidă. Ducînd-o într-un loc retras, Procne îi scoate gătelile bacchice şi descoperă faţa ruşinată a nenorocitei sale surori. Vrea s-o îmbrăţişeze, dar aceasta nu îndrăz¬neşte să ridice ochii la ea, i se pare că este rivala surorii sale. Ducînd faţa la pămînt, voind să jure şi să ia martori pe zei că prin forţă i s-a pricinuit acea ruşine, mîna îi ţine loc de voce. Arzînd de mînie, Procne nu se mai poate stăpîni şi, întrerupînd plînsul surorii sale, zice: „Nu este timpul pentru plîns acum, ci pentru pumnal, sau poate ai ceva care să fie mai tare decît pumnalul. In ce mă priveşte, eu m-am pregătit, sora mea, pentru orice crimă. Fie că după ce voi da foc palatului regal cu torţele voi arunca pe vicleanul Tereus în mijlocul flăcărilor, fie că îi voi smulge cu fierul limba, sau ochii, sau membrele care ţi-au răpit ţie pudoarea, fie că îi voi alunga prin mii de răni sufletul vinovat, eu m-am pregătit pentru o faptă oricît de mare; deocamdată nu ştiu bine ce va fi”.(OVIDIU
METAMORFOZE, EDITURA ŞTIINŢIFICĂ Bucureşti — 1359
Traducere, studiu introductiv şi note de DAVID POPESCU)

3) Tăcerea de păpuşă
Nora din „Casa păpuşilor” a lui aIbsen ascunde sub tăcere o capacitate de iubire incomesurabilă, dar şi o personalitate puternică vizibilă în momentul în care prinde curaj şi o scoate la iveală :
„NORA : Poate. Dar tu nici nu gîndeşti, nici nu vorbeşti ca un om alături de care să pot trăi. După ce ţi-a trecut spaima —- ai fost speriat nu pentru că primejdia mă ame¬ninţa pe mine, ci fiindcă tu însuţi erai expus — ai socotit că pentru tine nu s-a schimbat nimic. Eu eram, exact ca mai înainte, păsărică ta încîntătoare, păpuşa ta, pe care de acum înainte trebuia s-o ţii în braţe cu atenţie dublă, pen¬tru că e atît de fragilă şi de slabă. (Ridicîndu-se) Torvald, în clipa asta mi se pare că am trăit opt ani cu un străin ; că am avut trei copii cu un străin. Nici nu pot suporta să mă mai gîndesc ! îmi vine să-mi sfîşii carnea de pe mine.
HELMER (întunecat) : Da. Fără îndoială s-a săpat o prăpastie între noi. Dar, Nora, n-am putea oare arunca o punte peste ea ?
NORA : Nu. Nu mă mai simt soţia ta.
HELMER : Mă simt în stare să devin alt om.
NORA : Poate .. . fiindcă ţi se ia păpuşa.
HELMER : Să mă despart… să mă despart de tine ? Nu, Nora, e un gînd pe care nu-1 pot suporta.
NORA (mergînd spre uşa din dreapta) : Şi totuşi, tre¬buie să ne despărţim.
(Se întoarce cu paltonul etc. şi cu un mic sac de voiaj pe care-1 pune pe scaun, lîngă masă.)
HELMER : Nora, Nora, nu acum ! Aşteaptă pînă mîine. NORA (punîndu-şi paltonul) : Nu pot să rămîn noaptea în locuinţa unui străin.
HELMER : Dar n-ar îi posibil să trăim aici ca frate şi
soră ?
NORA (punîndu-şi pălăria) : Ştii prea bine că asta n-ar putea să dureze. (Aruncîndu-si şalul pe umeri.) Adio, Torvald. Nu vreau să văd copiii. Ştiu că sînt în mîini mai bune decît ale mele. Aşa cum sînt eu acum, nu mai pot face nimic pentru ei.
HELMER : Dar într-o zi. Nora . . . într-o zi…
NORA : De unde să ştiu eu ce voi deveni şi ce voi simţi
în viitor ?
HELMER : Dar tu rămîi soţia mea, orice-ai simţi şi
orice ai deveni.
NORA : Ascultă, Torvald . . . cînd o soţie părăseşte casa bărbat^ui, cum fac eu acuma, am auzit că legea îl dezleagă de orice obligaţie. Nu trebuie să te simţi legat de ceva. după cum nici eu nu vreau să mă simt legată. Să existe libertate deplină pentru amîndoi. Uite verigheta ta. Dă-mi-o înapoi pe a mea.
HELMER : Şi asta ?
NORA : Şi asta.
HELMER : Iat-o.
NORA : Aşa. Acum totul s-a sfîrşit. Aici sînt cheile. Cît priveşte menajul, ştiu femeile de serviciu mai bine de¬cît mine. Mîine după plecarea mea, va veni Kristine’aici
să împacheteze toate lucrurile pe care le-am adus cu mine de acasă. Vreau să-mi fie expediate.
HELMER : S-a sfîrşit ! S-a sfîrşit ! Nora, n-ai să te mai gîndeşti niciodată la mine ?
NORA : Am să mă gîndesc deseori la tine, şi la copii, şi la casă.
HELMER : Pot să-ţi scriu. Nora ?
NORA : Nu .. . niciodată. N-ai voie.
HELMER : Dar pot cel puţin să-ţi trimit. . .
NORA : Nimic, nimic.
HELMER : … să te ajut dacă ai nevoie.
NORA : Nu. îţi repet. Nu accept nimic de la străini.
HELMER : Nora. .. n-am să fiu niciodată decît un străin pentru tine ?
NORA (luîndu-şi sacul) : O, Torvald. ca să fie altfel, ar trebui să se întîmple cea mai mare dintre minuni !
HELMER : Spune-mi-o şi mie.
NORA ; Ar trebui ca şi tu şi cu mine să ne transformăm în aşa măsură incit… Dar. Torvald, nu mai cred în minuni.
HELMER : Eu însă vreau să cred. Explică-te ! Să ne transformăm în aşa măsură încît. . .
NORA : încît viaţa noastră comună să devină o căsni¬cie. Adio ! (Iese pe uşa dinspre vestibul.)
HELMER (se prăbuşeşte pe scaun lîngă uşă, ascunzîn-du-şi faţa în mîini) : Nora , Nora ! (Priveşte în jurul său şi se ridică.) Gol. Nu mai e aici. (O speranţă încolţeşte în el.) Cea mai mare dintre minuni ? (De afară, de jos, se aude zgomotul unei porţi trîntite.)” (HENRIK IBSEN
O CASĂ DE PĂPUŞI
PIESA IN TREI ACTE (1879)
în româneşte de RADU POLIZU-MICŞUNEŞTI şi FLORIN MURGESCU)

4) Tăcerea lirică
Friedrich Hölderlin conturează în poemul său o linişte lirică în contradicţie cu zbuciumul interior care vine să contureze perfecţiunea umană:
To the Fates
„Grant me just one summer, powerful ones,
And just one autumn for ripe songs,
That my heart, filled with that sweet
Music, may more willingly die within me.
The soul, denied its divine heritage in life,
Won’t find rest down in Hades either.
But if what is holy to me, the poem
That rests in my heart, succeeds —
Then welcome, silent world of shadows!
I’ll be content, even though it’s not my own lyre
That leads me downwards. Once I’ll have
Lived like the gods, and more isn’t necessary.” (Friedrich Hölderlin
SELECTED POEMS )
5) Tăcerea care se transformă în cântec
Mă întorc la mitul lebedei cu două imagini de cinematografie: Holly Hunter în „The piano”

aici tăcerea şi muzica sunt instrumente ale comunicării, ale unei lumi superioare realităţii
sau

unde întâlnim tăcerea ca sacrificiu ca ultimă cale de ieşire dintr-un cerc vicios, ca simbol al împlinirii, lebăda şi cântul ei ne vorbesc despre …dragoste

lebede şi depărtare

lebede şi depărtare


Sunt doar semne ale tăcerii, nu mi-am propus să rezolv mistere, nici să decid de care parte a cuvântului să mă aşez, am vrut doar să transform litera în zbor şi penele în cântec.
Poate voi mergeţi mai departe şi desluşiţi tainele tăcerii …eu mă limitez la a-i cere inimii să tacă, atunci când doare:

  • cadran

    Aprilie 2018
    L M M M V S D
    « Ian    
     1
    2345678
    9101112131415
    16171819202122
    23242526272829
    30  
  • Blog Stats

  • Categorii

  • Aprilie 2018
    L M M M V S D
    « Ian    
     1
    2345678
    9101112131415
    16171819202122
    23242526272829
    30