Posts Tagged ‘dragoste’

h1

„Sensation: 6 sense for 6 sestieri”

14/02/2010

Inca un an la Venetia, inca un carnaval virtual .
Si programul zilei de azi http://www.carnivalofvenice.com/eventi.asp?anno=2010&giorno=2010/2/14, cred ca as alege Concursul de masti din San Marco la ora 15 si Noaptea tangoului de la 21.
Asa ca imi pun masca imi aduc tangourile preferate sa putem sarbatori impreuna

filmul de suflet

si o frantura din scrierile Veronicai Franco din Capitolo 13, „Terze Rime ” 1575, intitulat “a playful challenge to a lover”.

„No more words! To deeds, to the battlefield, to arms!
For, resolved to die, I want to free myself
from such merciless mistreatment.
Should I call this a challenge? I do not know,
since I am responding to a provocation;
but why should we duel over words?
If you like, I will say that you challenged me;
if not, I challenge you; I’ll take any route,
and any opportunity suits me equally well.
Yours be the choice of place or of arms,
and I will make whatever choice remains;
rather, let both be your decision….

Come here, and, full of most wicked desire,
braced stiff for your sinister task,
bring with daring hand a piercing blade.
Whatever weapon you hand over to me,
I will gladly take, especially if it is sharp
and sturdy and also quick to wound.
Let all armor be stripped from your naked breast,
so that, unshielded and exposed to blows,
it may reveal the valor it harbors within.
Let no one else intervene in this match,
let it be limited to the two of use alone,
behind closed doors, with all seconds sent away….

To take revenge for your unfair attack,
I’d fall upon you, and in daring combat,
as you too caught fire defending yourself,
I would die with you, felled by the same blow.

O empty hopes, over which cruel fate
forces me to weep forever!
But hold firm, my strong, undaunted heart,
and with that felon’s final destruction,
avenge your thousand deaths with his one.
Then end your agony with the same blade.”
Iar pentru ca tot e Val’s day si multi dintre voi sarbatoriti….Sa va iubiti dincolo de masti si de cuvinte…Aimer Jusqu’au Bout !
Si dansati

h1

„Povestea târfelor mele triste” Gabriel Garcia Marquez – frumoasa adormită, paharnic al fericirii

08/12/2009

Încă o carte a renumitului Gabriel Garcia Marquez menită să zdruncine sentimente şi să işte valuri literare, „Povestea târfelor mele triste” intrigă cititorul încă de la titlu, dar insuflă o atracţie atât de puternică încât în ciuda subiectului, nu o mai putem lăsa din mână. Este cartea pe care dacă îţi faci curaj s-o deschizi n-o mai laşi până la ultima pagină.
Povestea unui nonagenar şi a relaţiei sale cu o minoră în cadrul unei maisoin close poate ridica numeroase probleme de morală, însă conform autorului „şi morala e o chestiune de timp,” aşa că timpul de lectură ne va confirma că Marquez dincolo de morală, are o etică a sentimentelor descrise cum numai autorul “Dragostei în vremea holerei” este capabil să o facă.

Subiectul e simplu, la vârsta senectuţii, un ziarist singur, care întreaga viaţă a plătit pentru clipele de amor, “de dragoste fără dragoste” cu o femeie, îşi pune la încercare virilitatea, am spune la prima vedere, inima, la o analiză mai profundă dorindu-şi la aniversarea a 90 de ani, “o noapte de dragoste nebună cu o adolescentă fecioară”. Cunoscând-o pe proprietara unui bordel din Barranquilla, Rosa Cabarcas, apelează la serviciile ei, pentru a-şi îndeplini dorinţa. Aceasta îi găseşte o copilă de 14 ani, gata să-şi vândă fecioria pentru 3 pesos, pentru a înlătura greutăţile familiei sale. Acesta este momentul intrigant al scurtului roman, geniul lui Marquez loveşte cititorul şi triumfă, fiindcă jucându-se cu tabuurile ajunge să ne demonstreze cum apar sentimentele cele mai pure, în cele mai josnice situaţii şi pe nepusă masă.
Povestirea este atât o incursiune în labirintul sentimentului erotic cât şi o gravură a bărbatului din zilele noastre, a iubirii desprinse din desuet şi culminând cu cele mai nobile vârfuri ale sale.

Punctul culminant al naraţiunii se inspiră din literatura japoneză, din romanul “Casa frumoaselor adormite” a lui Yasunari Kawabata expusă în motto-ul cărţii lui Marquez

„Nu se cuvine să faceţi nimic de prost-gust, l-a prevenit pe bătrânul Eguchi femeia de la han. Nu se cuvine să-i vârâţi degetul în gură fetei adormite şi nici să încercaţi orice altceva de felul acesta.”

Romanul japonez e privit ca un ritual iniţiatic, o trecere spre lumea de dincolo. Marquez va prelua ideea transformând-o într-o iniţiere în dragoste. Frumoasa adormită, Delgadina, îi va descoperi ce însemnă iubirea, unui om care toată viaţa sa a plătit pentru clipe de amor

„Niciodată nu m-am culcat cu vreo femeie fără s-o plătesc, şi pe puţinele care nu erau de meserie le-am convins prin argumente ori cu de-a sila să primească bani chiar de-ar fi să-i arunce la gunoi. Cam pe la douăzeci de ani, am început să ţin un catastif cu numele, vârsta, locul şi câteva însemnări privitoare la împrejurările şi la felul în care se petrece totul. Până la cincizeci de ani, ajunsesem la cinci sute paisprezece femei cu care o făcusem cel puţin o dată. Am încetat să mai notez când trupul nu mai răzbea cu atâtea şi puteam ţine socoteala fără catastif.”

După o astfel de viaţă, boemă, don juanică, la 90 de ani, eroul lui Marquez îşi caută refugiul în “casa” unei fecioare adormite, în corpul ei menit să-i stârnească senzaţii pe care nu le-a gustat încă cu toata viaţa sa sexuală tumultoasă. Memorile sale legate de această perioadă, iniţierea sexuală la 12 ani cu patroana unui bordel, atracţia faţă de Ximena Ortiz pe care a părăsit-o în faţa altarului şi care îi atrage oprobiul public pentru o perioadă, sodomizarea lunară a servietoarei Damiana, cea care l-a iubit în taină timp de 20 de ani, îi descoperă o viaţă plină de “dragoste fără dragoste”. În schimb casa fecioarei, îl iniţiază în dragoste. Va descoperi iubirea cum n-a cunoscut-o vreodată, fără să defloreze, doar veghând somnul fecioarei şi învăţând să comunice cu ea prin muzică, prin cărţi, prin tablouri, prin atingeri , printr-un limbaj al corpului care răspunde la stimuli, oarecum inconştient. Şi nu numai că descoperă iubirea, ba ajunge chiar la o pasiune nebună, la o “moarte din dragoste”

Cu talentul său divin, Marquez reuşeşte să îmbine două planuri, realul şi fantasticul, e un joc pentru el, unul cinematografic, alternarea planurilor ne face să pendulăm între real şi imaginar uitând uneori unde este graniţa dintre cele două şi care este măsura timpului asemeni autorului care afirmă “la vârsta mea fiecare ceas înseamnă un an”.
Vârsta este unul dintre subiectele cele mai sensibile atât la femei cât şi la bărbaţi, atât la vârsta fragedîă cât şi la cea înaintată. Vârsta se va dovedi aici intrigă dar şi povestirii, a iniţierii. În general cei înaintaţi în vârstă sunt cei meniţi să acorde învăţătura. În cazul de faţă, copila, frăgezimea sa se va dovedi iniţiatorul. Prin puritatea sa prin puterea sa de basm, adolescenta îl va iniţia pe eroul notru nonagenar în tainele iubirii.
Iubirea începe pas cu pas, eroul o decoperă pe copilă adormită

„luminată din tavan de un bec puternic ce scotea în evidenţă toate amănuntele. M-am aşezat s-o contemplu de pe marginea patului, subjugat de vraja celor cinci simţuri.
Era oacheşă şi caldă. O supuseseră la un regim de igienă şi înfrumuseţare ce n-a neglijat nici puful care-i mijea la pubis. Îi ondulaseră părul şi avea la unghiile de la mâini şi de la picioare un lac natural, dar pielea de culoarea melasei se vedea aspră şi julită. Sânii de curând iviţi păreau încă de băieţel, dar se simţeau împinşi de o energie secretă, gata să se dezlănţuie. Partea cea mai frumoasă a trupului ei erau picioarele mari cu care, de bună seamă, păşea tainic, cu degete lungi şi sensibile ca alte mâini. Era umedă de o sudoare fosforescentă, în pofida ventilatorului, iar căldura devenea insuportabilă pe măsură ce noaptea înainta. Era cu neputinţă să ţi imaginezi cum arăta în realitate faţa vopsită grosolan, sub stratul dens de pudră de orez cu două pete de fard pe obraji, cu gene false, sprâncenele şi pleoapele parcă date cu negru de fum şi buzele mărite cu ruj ca ciocolata. Însă fardurile nu reuşeau să-i ascundă trăsăturile: nasul mândru, sprâncenele împreunate, buzele îmbietoare. Mi-am zis: un tăuraş fraged gata de luptă.
La unsprezece, m-am dus, ca de obicei, la baie, unde se aflau, pe un scaun, hainele-i de fată nevoiaşă, împăturite cu grijă de bogătană: o rochie de stambă imprimată cu fluturi, nişte chiloţi galbeni de barchet şi sandale de sfoară de agavă. Peste haine era o brăţară ieftină şi un lănţişor foarte fin cu un medalion cu Fecioara. Pe poliţa chiuvetei, o poşetă cu un ruj, o cutiuţă de farduri, o cheie şi nişte monede mărunte. Totul atât de ieftin şi de uzat, că nu mi-am putut imagina pe nimeni atât de sărac ca ea. Mi-am plimbat vârful arătătorului de a lungul grumazului năduşit şi toată fiinţa i s-a înfiorat lăuntric, precum un acord de harfă, întorcându-se spre mine cu un fornăit ce m-a învăluit în aburul răsuflării ei acrişoare. Am strâns-o de nas cu degetul mare şi arătătorul, şi ea s-a scuturat, şi-a ferit capul şi mi-a întors spatele fără să se trezească. Am încercat să-i desfac picioarele cu genunchiul, îmboldit de o ispită neprevăzută. La primele două tentative s-a împotrivit cu pulpele încordate. I-am cântat la ureche: „Patul Delgadinei de îngeri e străjuit”. S-a destins puţin. Un curent fierbinte mi-a urcat prin vene şi lenta mea vietate ieşită la pensie se trezi din somnul ei prelung.
Delgadina, sufletul meu, am implorat o cu jind. Delgadina. Ea scoase un geamăt sumbru, scăpă dintre coapsele mele, îmi întoarse spatele şi se strânse ca un melc în căsuţa lui. Licoarea cu valeriană a fost pesemne la fel de eficace pentru mine ca şi pentru ea, fiindcă nici ea, nici altcineva n-a păţit nimic. Dar nu-mi-a păsat. M-am întrebat la ce bun s-o deştept, aşa umilit şi trist cum mă simţeam şi rece ca un chefal.
….Copila dormea mai departe cu spatele la mine, ghemuită ca un făt. Am avut senzaţia neclară că o simţisem sculându-se în beznă şi că auzisem apa trasă la baie, dar se putea prea bine să fi visat.”

Eroul îi alege un pseudonim, Delgadina, dintr-o baladă care invocă seducţia patriarhală. Delgadina este eroina care a refuzat dragostea paternă incestuoasă eliberându-se prin moarte. Prin această legendă, Marquez face referire la femeia ca obiect sexual, la statutul femeii colonizate, ca obiect al seducţiei, la incest. Însă aceste ipoteze vor fi dărâmate de dragostea nonagenarului care va înflori ca urmare a iniţierii prin poveste, roman, baladă, ca urmare a lecţiei de comunicare date de către Delgadina, noua frumoasă adormită, capabilă să stârnească cele mai nobile sentimente până şi în sufletului unui boem pervertit de nouăzeci de ani de viaţă fără dragoste.

Dacă balada Delgadinei condamna dominaţia patriarhală, Marquez va inversa rolurile şi va demonstra că dominaţia în cazul de faţă se va exercita de către copila adormită. Delgadina cea nouă va pune stăpânire pe simţurile patriarhale şi le va da un nou sens. Îi va dezvălui nonagenarului puterea neţărmuită a iubirii şi dependenţa faţă de ea.

“A fost ceva nou pentru mine. Nu cunoşteam vicleşugurile seducţiei şi veşnic îmi alesesem la întâmplare iubitele de o noapte, mai curând luându-mă după preţ decât după farmecele lor, şi făcusem dragoste fără dragoste, pe jumătate îmbrăcaţi, de cele mai multe ori, şi întotdeauna pe întuneric, pentru a ne închipui că suntem mai buni. În noaptea aceea am descoperit plăcerea de necrezut de a contempla trupul unei femei adormite fără îmboldirea dorinţei sau opreliştile pudorii.”

Noapte de noapte nonagenarul va reveni s-o privească pe Delgadina, de fiecare dată fară a da naştere unui act sexual, de fiecare dată pentru a-şi dezvălui personalitatea prin cadourile pe care i le aduce, prin încercarea de a deschide o oglindă a universului său în camera în care se întâlnea cu ea, un radio, muzica, bijuterii de familie, cărţi.
Povestea se va răsfrânge asupra viselor şi imaginţiei eroului, acesta continuându-şi povestea de amor cu Delgadina în imaginaţia cotidiană

“De atunci am avut-o în minte atât de limpede că făceam cu ea tot ce pofteam. Îi schimbam culoarea ochilor după starea me de spirit, o îmbrăcam potrivit vârstei şi împrejurărilor, cântam duete de dragoste de Puccini, astăzi ştiu că nu a fost nălucire, ci încă un miracol al primei iubiri din viaţa mea aflate abia la nouăzeci de ani.”

Încet Delgadina îi va răspunde la iubire într-un mod oarecum telepatic, o cumunicare aflată între vis şi realitate.

„În noaptea zilei ei de naştere i am cântat Delgadinei cântecul întreg, i am sărutat tot trupul până am rămas fără suflare: şira spinării, vertebră cu vertebră, până la fesele gingaşe, partea cu aluniţa, cea a inimii ei neistovite. Pe măsură ce o sărutam, căldura trupu¬lui îi sporea şi împrăştia un parfum de sălbăticiune. Ea mi a răspuns cu înfiorări noi în fiecare palmă de piele şi în fiecare am găsit o căldură diferită, o savoare proprie, alt geamăt, şi la toate a răsunat pe dinăuntru într un arpegiu, iar sfârcurile i au înflo¬rit fără să le ating. „
Conoaşterea de care au parte cei doi este una iniţiatică, neobişnuită. A cunoaşte pe cineva prin prisma reacţiilor din timpul somnului, iată o nouă modalitate de atingere a imposibilului în dragoste.
„La începutul noului an începeam să ne cunoaştem, de parcă am fi trăit împreună şi pe trezie, căci eu găsisem un ton al vocii plin de grijă pe care ea îl auzea fără să se deştepte şi îmi răspundea cu un lim¬baj natural al trupului. Stările sufleteşti i se oglindeau în felul în care dormea. De la istovită şi sălbatică aşa cum fusese la început, a căpătat încetul cu încetul o pace lăuntrică ce i înfrumuseţa chipul şi i îmbogăţea somnul. Îi povesteam viaţa mea, îi citeam la ureche ciornele articolelor duminicale în care ea se regăsea mereu, fără s o spun prin cuvinte, numai şi numai ea.”

Nonagenarul începe să simtă chinurile iubirii, se descoperă, se cunoaşte pe sine prin intermediul iubirii, astfel încât Delgadina pare să aibe rolul unei Phytii .

“Întotdeauna considerasem că a muri din dragoste nu era decât o licenţă poetică. În seara aceea, întorcându mă iar acasă tot fără motan şi tot fără ea, mi am dat seama nu numai că era posibil să mori, ci şi că eu însumi, bătrân şi singur cuc, eram gata să mor din dragoste. Dar am luat aminte că era îndrep¬tăţit şi adevărul celălalt: n aş fi schimbat pentru nimic în lume deliciile zbuciumului meu. Pierdusem mai bine de cincisprezece ani străduindu mă să tăl¬măcesc poemele lui Leopardi şi numai în seara aceea le am simţit în străfundurile fiinţei mele: „Vai mie, căci de i iubire, amarnic îi e chinul!”

Prin schimbarea pe care o produce Delgadina în sufletul eroului nostru, o putem înzestra cu har divin, Delgadina inspiră dragoste şi prin aceasta viaţă. Până în momentul descoperirii Delgadinei, viaţa ziaristului fusese una fără miez, fără trăire, sentimentele îi descoperă adevărata viaţă şi dorinţa de a muri din dragoste, eliberarea, mântuirea supremă.

„În noaptea aceea, gata de orice, m-am culcat cu faţa în sus în aşteptarea durerii de pe urmă, în prima clipă a celor nouăzeci şi unu de ani ai mei. Am ascultat dangăt de clopot undeva, departe, am simţit mireasma sufletului Delgadinei dormind pe o parte, am auzit un strigăt în zare, suspinele cuiva care murise poate cu un secol în urmă în iatacul său. Atunci am stins lampa cu ultima suflare, mi am împletit degetele cu ale ei ca s o duc de mână şi am numărat cele douăsprezece bătăi de clopot de la ora douăsprezece cu cele douăsprezece lacrimi de pe urmă, până când prinseră a cânta cocoşii şi îndată dangătele triumfătoare, petardele de sărbă¬toare ce proslăveau bucuria nesfârşită de a fi supra¬vieţuit, teafăr şi nevătămat, vârstei de nouăzeci de ani.”

Eroul hotărăşte să cumpere casa Rosei, prăvălia şi grădina, urmând să le lase moştenire Delgadinei, celei care i-a descoperit sensul vieţii.

Delgadina ne pare un mit, o muză capabilă de creaţie. Frumoasa adormită se aseamănă statuii Galateea, plămădită de Pygmalion, însă o Galatee care trezeşte ea la viaţă , la viaţa sentimentală, descoperindu-i celui ce o protejează că rolurile se schimbă, asta e de fapt adevărata dragoste, comunicarea menită să trezească viaţă în partener, atât dintr-o parte cât şi din alta.

„Aveam, în sfârşit, parte de viaţă reală, cu inima la adăpost şi condamnat să mor de dragoste adevărată în agonia fericită a oricărei zile după ce aveam să împlinesc o sută de ani”
Oricât ar fi de sensibil subiectul acestui scurt roman, nu putem să rămânem imuni la talentul autorului de a descrie tulburările unui bărbat ajuns la o vârstă la care nu ne imaginăm că ar mai putea descoperi tainele iubirii şi care ne uimeşte prin puterea cu care reuşeşte să se transforme şi să dea noi sensuri atracţiei, relaţiilor şi a vieţii.

Cuibuşorul cu nebunii este transformat de Marquez într-un colţ de rai, fecioara într-o preoteasă, vârsta senectuţii în pragul marilor descoperiri şi potenţialul incest într-un ritual iniţiatic. Maestrul imaginarului se joacă în acest roman scurt cu morala, cu tabuurile sociale prin cuvinte care se transformă în trăiri. Merită citită această poveste în care nu târfele sunt triste, ci viaţa anterioară a eroului, fără dragoste şi care culminează prin capacitatea sa de a se lăsat modelat de Galateea-Degaldina, paharnicul fericirii.

h1

Anais Nin şi cunoaşterea sinelui -”Senzualitatea este o forţă secretă a corpului meu”

24/11/2009

Dacă vreţi să vă descoperiţi citiţi-o pe Anais Nin . Dacă vreţi să redescoperiţi Femeia citiţi-o pe Anais Nin…..

Jurnalele lui Anais Nin au făcut obiectul diferitor rumori şi speculaţii.
Henry Miller afirma că jurnalele ei îşi pot găsi locul alături de scrierile lui Proust, Sfantul Augustin sau Abelard
Vis –a – vis de acestea Anais Nin declara „ mon discours dans le journal est naturel…ce que je produis aileurs est un condense, le mythe, le poeme”

Jurnalul lui Nin nu este un simplu jurnal, este o călătorie în viaţa de zi cu zi în căutarea Femeii, a femeii simbolice şi a celei reale, una care oscilează între acţiune şi contemplare, angajamente şi grijă de sine, sentiment şi raţiune, vis şi realitate.

Anais se declară sensibilă la spirit şi calităţi umane, la nevoile pe care le poate satisface.
Asemeni personajelor sale ( vezi Sabina din „Une espionne dans la maison damour”), Anais se dedică în întregime rolurilor,celor pe care crede că ceilalţi le aşteaptă din partea ei: fiica, soţia, artista, femeia boemă, prietena, protectoarea etc.O mărturie a sa vine în sprijinul acestei afirmaţii:
„Il y eut toujours en moi deux femmes, au moins, un femme perdue et desesperee qui sentait qu’elle se noyait, une autre qui entrait dans une situation comme elle serait montee sur scene, dissimulant ses vraies emotions parce qu’elles n’etaient que faiblesse, impuissance, desespoir, pour presenter au monde un sourire, de l’ardeur, de la curiosite, de l’enthousiasme, de l’interet.”
Astfel că în timp ce lumea era fascinata de o Anais veselă, inteligentă, misterioasă, cealaltă Anais timidă, nesigură, detaşată şi naivă se ascundea şi striga în paginile jurnalului, devenit un drog, o posibilitate de vis, un talisman.

„Henry şi June” este un colaj de fragmente din jurnalele autoarei, referitoare la momentul cunoaşterii lui Henry Miller, moment care înseamnă totodată descoperirea erotismului său , a unei psihologiii sexuale şi de amor care va fi de altfel şi atracţia principală a scrierilor sale şi forţa care o va afirma ca scriitoare, dar şi ca femeie.

Anais porneşte de la afirmaţia:”Senzualitatea este o forţă secretă a corpului meu.” care o va ghida de-a lungul vieţii, a jurnalului său şi al afirmării literare şi în special în relaţia cu Henry Miller şi construieşte o poveste de dragoste şi o psihologie de viaţă foarte nebişnuită anilor ’30, dar care a influenţat apoi generaţii întregi de femei .

“Henry şi June” este în primul rând o carte pentru cei care îl citesc pe Miller, sunt captivaţi de forţa sa creatoare, de pofta de viaţă şi de sinceritatea crudă, pentru cei care sunt cuceriţi de senzualitatea lui Nin, de feminitatea sa debordantă amestecată cu o forţă sexuală inimaginabilă cu 70 de ani în urmă dar şi pentru cei care n-au citit încă nici Miller, nici Nin, dar care vor citi cu siguranţă după acest intro în viaţa şi scrierile lor.

Povestea lor de dragoste se desfăşoară în paralel cu descoperirea senzualităţii lui Nin şi a tandreţii lui Miller, a capacităţii lor de a se iubi, a face dragoste şi literatură în acelaşi timp.
Momentul în care se întâlnesc cei doi este de fapt momentul în care două imaginaţii se vor intersecta, două forţe care pot prefigura Bărbatul perfect şi Femeia perfectă:
„L-am cunoscut pe Henry Miller…am văzut un bărbat care îmi plăcea. În scrierile sale este flamboiant, viril, animalic, magnific. E un bărbat pe care viaţa îl îmbată. E ca mine
Are un cap interesant cu accente puternice date de ochii negri, părul negru, pielea măslinie, gura şi nările senzuale, un profil frumos.Arată ca un spaniol…Pare sensibil, uşor de rănit”

Anais e cucerita de literatura lui Miller şi încet va fi cucerită de personalitatea şi virilitatea sa:„Mă aţâţă. Mă muşcă de ureche şi mă sărută, îmi place ferocitatea lui.Mă aruncă pe pricepută a braţelor, dar dorinţa lui mă sperie, mă respinge
….
Răspund imaginaţiei sale cu a mea
…..
Îmi place forţa lui, forţa lui întunecată, distrugătoare, neînfricată, cathartică”

În acelaşi timp însă va fi cucerită de soţia acestuia June Mainsfield, a cărei apariţie, îi stârneşte porniri lesbiene, dar mai presus personalitaea sa protectoare:„O faţă izbitor de albă, ochi arzători. June Mansfield…cea mai frumoasă femeie din lume. Frumuseţea ei îi aducea pe tavă dramele şi evenimentele. Iubeam delicateţea care îmi apăruse în vorbele ei mândria disproporţionată. Îi lipseşte sâmburele siguranţei de sine, tânjeşte cu nesaţ după admiraţie…Păr blond, faţa palidă, sprâncene demonic arcuite, un surâs crud şi o gropiţă dezarmantă. Perfidă, infinit dezirabilă, atrăgându-mă spre ea ca spre moarte.”

Anais se va lupta interior cu dragostea sa pentru Henry şi cea pentru June, ele iubirile se vor lupta între ele, vor încerca să se detroneze, să se stăpânească, ajungând într-un final să se completeze:
„Henry nu mă poate face s-o iubesc mai puţin, dar mă poate chinui, făcând-o pe ea să pară mai ireală, mai imaterială, demonstrând că nu există June, ci doar o imagine inventată de noi, de mintea lui Henry şi poezia mea”

Completările acestea sunt posibile atât în jurnal cât şi în psihanaliză. Cele două fiinţe ale lui Anais îşi fac pe rând dreptate cu ajutorul instinctelor dezvăluite în scriere şi şedinţe de terapie:
„Scriitorii fac dragoste cu orice vor
Adevărul este că numai aşa pot trăi în două direcţii diferite. Am nevoie de două vieţi. Am două fiinţe
Henry mi-a trezit adevăratele instincte”
Iar momentul culminat când „Muntele de cuvinte s-a predat… literatura a căzut” şi Henry este cucerit coincide cu descoperirea femeii Anais. Iese la iveală Femeia ca principiu, femeia puternică, deşi în aparenţă fragilă, frivolă şi instinctuală. Femeia aceasta este cea care se cunoaşte pe sine, îşi cunoaşte dorinţele, senzualitaea şi dă frâu liber imaginaţiei, puterii sexuale şi iubirilor.
„Ne gustăm unul altuia pielea.cadem împreună în lumea noastră sălbatică. Mă muşcă.Îmi face oasele să trosnească…Dorinţele noastre se dezlănţuie.Trupurile sunt în convulsii
Trupul lui are un fel anume de a-l excita pe-al meu de a-i raspunde. Când mă gândesc la el îmi vine să îmi desfac picioarele.”

Anais este capabilă să iubească, descoperindu-şi dorinţele şi forţa de dăruire, descoperă totodată şi un anume haos interior, o prăpastie între puterea de a iubi şi cea de a se iubi pe sine, de a se lăsa iubită. Are nevoie să iubească, dar necesităţile sexuale nu-i permit să urmeze un singur drum.
„Nu m-am dăruit niciodată întru totul, dar asta mi se pare imposibil când văd cum mă supun nobleţei şi perfecţiunii lui Hugo, senzualităţii lui Henry, frumuseţii lui Eduardo
Sentimentele mele sunt într-un haos pe care nu-l pot limpezi
Vreau să fiu iubită…”
Ceea ce îi descoperă Henry Miller o „orgie literară”, este o modalitate de a împăca femeile, cele două femei din interiorul lui Anais , o mulţumeşte şi pe Anais senzuala şi pe Anais scriitoarea.
Discuţiile noastre sunt minunate intermezzouri, nu dueluri, ci rapide iluminari reciproce:”Eu ştiu să dau sens gândurilor lui vagi.El le dezvoltă pe ale mele.Îl aprind. El mă face să curg”

Şi totuşi Anais nu se simte atât de împlinită de această relaţie, chiar dacă i se dedică aproape în totalitate, există un minus:
„E în Henry o lipsă de sentiment care se trădează prin accentul pe care îl pune pe sex şi discuţii” şi care o va îndemna să se orinteze şi spre alte descoperiri: spre tandreţea lui Hugo, frumuseţea lui Eduardo şi ajutorul psihologului Allendy ţinând seama de faptul că
„Ceea ce vrea un bărbat e să creadă că o femeie îl poate iubi atât de mult încât n-o va interesa nici un alt bărbat”şi realizând că împlinirea poate s-o simtă doar alături de toţi, pentru ca ei să-i satisfacă personalităţile fiecare în parte „Mi se pare că în momentul ăsta sunt binecuvântată cu trei bărbaţi minunaţi şi absolut capabilă să-i iubesc pe toţi trei”

Dragostea, sexul sunt pentru Anais cunoaştere de sine, a-şi descoperi personalităţile, interesele sexuale, senzualitatea, capacitatea de iubire şi dăruire, puterea de a-i atrage pe ceilalţi, de a-i subjuga şi îmbrăţişa cu sufletul şi trupul ei înseamnă pentru Anais o călătorie spre noi universuri, un voaiaj mult mai valoros decât cel de pe lună chiar, fiindcă sinele este un labirint pe culoarele căruia întâlnim şi minotauri şi tezei interiori capabili să ne uimească, să ne extazieze în faţa unei dintre cele mai râvnite comori : eul interior.
„Nous allons sur la lune.C’est ne pas tres loin.L’homme peut aller tellment loin en lui-meme”

Povestea triunghiului Anais, Henry şi June a fost ecranizată în regia lui Phillip Kaufman, cu Fred Ward, Maria de Medeiros şi Uma Thurman în distribuţia principală, în 1990, un film în care imaginea vine să completeze aportul lui Anais Nin în emanciparea femeii, un film cu raiting special NC 17 un fel de inlocuitor al R-ului acordat filmelor cu scene explicite şi sau violenţă, raiting care vine să sublinieze diferenţa între un film erotic şi unul al cărui scop principal nu este atracţia erotică, ci erotismul este doar un prilej de autodescoperire.

Şi pentru a intra şi mai mult în sufletul lui Anais Nin vă propun să ascultaţi o melo dragă mie şi care vorbeşte despre relaţia dintre Anais şi Henry în Parisul anilor 30 la Clichy

„Paris Quatorze avril
Ma vie Est un exil
J’envie tes jours tranquilles
A Clichy

Henry Volcan velours
Bandit Au souffle court
J’écris La nuit, le jour
Tout mon amour Mon amour
Là dans mon journal

Anaïs Nin
A le diable au cœur
La douleur assassine
Anaïs Nin Anaïs
Infiniment féminine

Anaïs Nin
A le diable au cœur
La douleur assassine
Anaïs Nin Anaïs
Miller

J’ai fui Le bruit des villes
La pluie Est un exil
Elle coule des jours tranquilles
A Clichy

Henry J’ai le cœur lourd
Du gris Qui nous entoure
Je crie Depuis toujours
Tout mon amour Mon amour
Là dans mon journal

R

J’ai froid Le temps d’un taxi
Et me voilà Contre toi
Henry Attends-moi
Je te suis
Peu m’importe si Parfois
La nuit nous trahit
Enfer ou paradis
Apprends-moi l’interdit L’interdit

R…»

Femeilor Anais le sugerează să o citească cu sufletul şi trupul, « puneţi-vă o mască, masca de feminitate primordială, de Femeie la modul absolut, trăiţi-i senzualitatea pe scoarţă de jurnal, pe cord de amor, pe trup fierbinte, vă veţi descoperi voi înşivă, fantasmele voastre, dragostea care musteşte în voi pentru viaţă, faţă de voi înşivă, vă veţi lăsa purtate de eul vostru eliberat undeva spre ţara interzisă descoperind că adevărata voastră vocaţie este aceea de a vă cunoaşte. « Cognosce te ipsum » va deveni un fel de cheie care deschide porţile templului spre orgasmului interior ( intelectual, sexual şi sufletesc). », pare a spune Anais
Iar bărbaţilor le impune un fel de motto: « eliberaţi femeia şi ea vi se va dărui întru totul » asemeni Phytiei.
Anais Nin ne descoperă că adevărata cunoaştere de sine ne transformă în preotese în templul lui Appolon. Suntem toate nişte Phytii râvnite şi adulate, suntem templul din Delphi el însuşi, centrul universului prin revelaţia sinelui .

h1

raţiune sau simţire?

19/08/2009

Unde ne situăm între logică şi emoţie, ce alegem simţire sau raţiune, care dintre surorile Dashwood ne e mai aproape ? Până revin cu o recenzie mai pertinentă vă las să meditaţi asupra cuvintelor şi imaginilor

“ Marianne: Always resignation and acceptance. Always prudence and honour and duty. Elinor, where is your heart?

Elinor Dashwood: What do you know of my heart? What do you know of anything but your own suffering. For weeks, Marianne, I’ve had this pressing on me without being at liberty to speak of it to a single creature. It was forced on me by the very person whose prior claims ruined all my hope. I have endured her exultations again and again whilst knowing myself to be divided from Edward forever. Believe me, Marianne, had I not been bound to silence I could have provided proof enough of a broken heart, even for you.”

“Marianne: Love is not love which alters when it alteration finds. Or bends with the remover to remove. Oh no! It is an ever fixed mark that looks on tempests and is never shaken. Willoughby. Willoughby. Willoughby. “

« Mrs. Dashwood: Why so grave? You disapprove her choice?
Marianne: By no means. Edward is very amiable.
Mrs. Dashwood: Amiable? But?
Marianne: There is something wanting. He’s too sedate. His reading last night…
Mrs. Dashwood: Elinor has not your feelings. His reserve suits her.
Marianne: Can he love her? Can the soul be really be satisfied with such polite affections? To love is to burn – to be on fire, like Juliet or Guinevere or Eloise…
Mrs. Dashwood: They made rather pathetic ends, dear.
Marianne: Pathetic? To die for love? How can you say so? What could be more glorious?
Mrs. Dashwood: I think that would be taking your romantic sensibilities a little far.”

h1

„curs de androginie galactică”

17/08/2009

Cu o lună în urmă, vi-l adusesem pe Klimt cu sărutul său şi susţineam la un moment dat că unirea celor doi în sărutul perfect îmi aminteşte de androgin, astăzi aş vrea să vorbim de androginism şi de raportul anima-animus.

Iniţial androginul reprezenta doar un aspect antropomorfic al eului cosmic întâlnit în cosmogonii şi eshatologii, punctele alfa şi omega în care se situează plenitidinea unităţii fundamentale, unde contrariile se confruntă.
Androginul este adeseori reprezentat ca o fiinţă dublă având în acelaşi timp atributele celor două sexe încă unite, dar pe punctul de a se separa. El este simbolul nediferenţierii originare, al ambivalenţei, aromonizării şi contopirii contrariilor(coincidentia opositorum), totalităţii, autarhiei, plenitudinii şi unităţii divine.

Mitul androginului conţine simbolul despărţirii sexelor şi implicit destinaţia căutării jumătăţilor(descoperirea iubirii unice şi totale), sugerând primatul dragostei faţă de toate celelalte preocupări umane şi prevestind parţial esenţa teoretică a psihanalizei.

Vorbind de psihanaliză, Jung în « Personalitate şi transfer » aminteşte de dualitatea anima-animus. După el „persona“ desemnează ab-origine masca purtată de actor „este o mască a psihicului colectiv, o mască ce simulează individualitatea făcându-i pe ceilalţi şi pe individul însuşi să creadă în individualizare, în vreme ce ea rămâne totuşi un rol recitat de către psihicul colectiv »
Rolul personei este acela de a ascunde caracterul adevărat al individului, de a produce o falsă impresie în faţa celuilalt. Înapoia măştii ia naştere viaţa particulară. Anima, respectiv animus înfruntă persona. Niciun bărbat nu este în întregime doar masculin, fără a conţine ceva feminin. Refularea trăsăturilor feminine este considerată a fi o virtute a bărbatului, însă această refulare duce la acumularea revendicării în inconştient. Imago-ul feminin devine la fel de firesc un receptaculuum al acestei revendicări, motiv pentru care bărbatul va ceda în opţiunea erotică ispitei de a obţine femeia care corespunde cel mai bine caracterului particular al feminităţii sale inconştiente. Astfel devine uşor de înţeles ceea ce vroia să spună Rider Haggard când vorbea despre « she who must be obyed », aceasta pentru că întreaga fiinţă bărbătească presupune prezenţa atât fizică cât şi spirituală a femeii.

Spre diferenţă de anima care produce capricii, animus provoacă opinii. Opiniile dictate de animus au caracterul unor convingeri solide, greu de clătinat, astfel concepute ca şi cum ar fi existenţe, ele nu sunt gândite, ci deja în întregime prezente. Animus se personifică asemenea animei în ipostaza unui bărbat. O femeie posedată de animus este în pericol de a-şi pierde feminitatea, persoana sa feminină adaptată, la fel ca şi bărbatul care riscă efeminarea.
Înfrângerea animei, respectiv animus-ului este practic imposibilă. Calea ideală care trebuie urmată pentru a evita efeminarea, respectiv pierderea feminităţii, este regăsirea femeii corespondente animei şi a bărbatului corespondent animus-ului. Această regăsire reformează androginul. De asta spuneam la Klimt de androgin, fiindcă sărutul lor, uniunea lor, părea atât de puternic încât ducea cu gândul la mularea unui trup-suflet peste celălat, deveniseră unul, androginul care fuseseră înainte, ab origine. Dragostea adevărată include această întoarcere, un regressus ad uterum, prin care cei doi se regăsesc şi se reinventează unul în funcţie de celălalt, unirea lor fiind echivalentă cu naşterea unei noi persoane, fără masca – persona, fără refulări, şi afirmând o cunoaştere de sine de invidiat.
Şi pentru că vorbim despre asta haideţi să ne luăm inima-n dinţi şi să recunoaştem câţi dintre noi sunt convinşi că au alături jumătatea perfectă, jumătatea pe care au căutat-o toată viaţa şi în care îşi regăsesc anima / animus-ul, câţi dintre noi ne simţim « androgini » în viaţa de cuplu. Iar dacă ne numărăm printre cei care trăiesc dragostea absolută, cum şi de ce ştim că aceasta e « the one and lonley », la ce o raportăm, există comparaţii sau totul ţine de chemistry şi nu de raţiune ?

h1

insula cu dragoste şi nebunia mesianică – „Ostrovul”

07/08/2009

Insula apare ca simbol al unui centru spiritual, ba chiar al centrului spiritual primordial, locul în care se ajunge pe apă sau prin aer, centru al paradisului. În istoria antichităţii se aminteşte de Siria ca insulă primordială, insula albă Thula este insula preafericiţilor asupra căreia domneşte Apollo ca şi insula verde celtică dealtfel care se regăseşte în numele Irlandei, Zeus este originar din insula sacră Minos, iar raiul pământesc în tradiţia islamică se află pe o insulă în Ceilan. O mare parte din insulele mitice sunt locuite de femei, fapt ce poate duce cu gândul la existenţa unor sacerdoţii feminine, cum ar fi insula Sena, pe litoralul galic, unde se găseau preotese capabile de transformări zoomorfice.
Insula nu este altceva decât o lume în miniatură, un cosmos redus şi perfect concentrând în interiorul său o valoare sacră. Astfel insula se ridică la nivelul unui templu, un loc privilegiat hărăzit contemplaţiei. Un refugiu, un simbol al căutării interioare, al escapadei din faţa lumii dezlănţuite, stânca din mijlocul oceanului decare ne agăţăm pentru a scăpa de valurile înfuriate, asta e stânca.

Acelaşi univers protector şi protejat îl întâlnim în « Ostrovul », filmul din 2006 în regia lui Pavel Lunghin, un film profund creştin dar în acelaşi timp extrem de analitic, chiar psihanalitic aş spune. Ajunge un strop de atenţie în plus dirijată dincolo de firul narativ şi îndreptată spre noi înşine pentru a ne pune întrebări despre forţa noastră interioară, despre credinţa şi dragostea noastră faţă de cei de lângă noi, despre spiritul de sacrificiu şi conştientizarea puterii de a depăşi momente cheie din viaţa noastră.

Filmul a fost adesea interpretat din punct de vedere ortodox, însuşi regizorul susţine că a vrut să dea formă unei predici cu mijloace moderne. Este un film pastoral şi uman, nu unul prozelitic, intenţia filmului nu este chemarea la credinţă ci definirea identităţii umane, a unei identităţi văzute ce-i drept prin prisma omului credincios, prin prisma nebuniei întru Hristos şi a definirii spaţiului sacru.

Anatolie, călugăr la mănăstirea de pe ostrov, nci măcar un călugăr tuns în monahism, un frate de mănăstire, nu este decât un fost fochist pe o navă rusească, care în 1942 pe timp de război a fost capturată de nemţi. Înspăimântat la gândul morţii, fochistul dezvăluie locul în care se ascundea căpitanul, iar forţat de către ofiţerul german trage asupra lui, fără să ţintească, trage pentru a se elibera, dar în acelaşi timp şi opunându-se pornirii sale de autoconservare. Pentru fochist acest gest înseamnă eliberare, viaţă, posibilitate de mântuire de fapt, şi bucurându-se de viaţă strigă : « Sunt liber am rămas în viaţă, sunt liber ! »

Anatolie pare cel mai ticălos om de pe pământ, cine altcineva s-ar fi bucurat după uciderea camaradului său ? Deja aici se decide portretul adevăratului Anatolie, un ticălos sau un nebun. La prima vedere vor spune toţi despre el că e nebun, inclusiv fraţii din mănăstire afirmă acest lucru, dar ne vom lămuri pe parcurs că Anatolie joacă un rol, el este nebunul, nebunul după Hristos, nebunul din dragoste. Fochist fiind Anatolie iubeşte viaţa, alege viaţa înaintea prieteniei, a patriotismului, a fidelităţii şi conştiinţei. Anatolie ştie să sacrifice orice pentru dragostea sa. Dacă n-ar fi fost un nebun pentru viaţă nu ar fi devenit niciun nebun pentru Hristos, Anatolie trăieşte la maxim ceea ce trăieşte. Anatolie ştie să calce în picioare idealuri pentru viaţă ca mai apoi să calce în picioare viaţa pentru mântuire.
Din ticălosul ucigaş Anatolie ajunge « stareţul » căutat de toată lumea, un clarvăzător şi făcător de minuni, un exorcist şi un sfânt.

Trecerea de la un moment la altul, dintr-un spaţiu în altul o face apa, ceea ce ne duce cu gândul la apa expiatoare, la un fel de botez. Anatolie e găsit în mâlurile din faţa mănăstirii după momentul omorului, e luat de călugări şi salvat, iar fochistul de pe ambarcaţiune devine fochistul nebun de la mănăstire.

Interesantă e prezenţa cărbunelui în ambele părţi ale filmului. Cărbunele este simbolul focului ascuns, al energiei oculte în general. Rezervă de căldură, prezenţă solară în interiorul pământului, cărbunele este un melanj de spiritualitate. Liantul între pământ şi soare, cărbunele, tăciunele mai precis, e un foc mocnit care oricând poate izbucni, cam acesta e si rolul său în film, simbolul credinţei şi dragostei căreia îi ajunge o scânteie să ardă, să lumineze, să încălzească, credinţa şi dragostea, dragostea capabilă să producă trasformări coloristice, termice şi spirituale. Iar Anatolie ne demonstrează că dragostea nebună cea care nu face caz de natura ei solară este cea mântuitoare, că un « mediocru » în ochii celorlalţi poate valora cât un sfânt în ochii lui Dumnezeu, al Celui pe care şi care îl iubeşte.

Anatolie este omul potrivit să înteţească focul, el nu doarme, nu mănâncă, este omul insulei, sacerdotul care veghează dragostea să nu se stingă, cel care toată viaţa a regretat un păcat şi s-a rugat să fie iertat pentru o greşeală, una nefăptuită. Anatolie pare un demon convertit, de altfel la un moment dat afirmă că îl cunoaşte pe demonul care-o posedă pe fata lui Tifon ( actual amiral, fostul căpitan pe care Anatolie crede că l-a ucis în perioada războiului, venit la mănăstire să-l vadă pe stareţul vraci, cel care alungă demonii şi care îi poate înlătura fetei sale nebunia) .

Iar Pyotr Mamonov, actorul principal, are un talent imens şi un rol important în conturarea portretului nebunului sfânt, el trăieşte filmul cu ardoare, se pare că s-ar fi şi convertit după acest rol şi dintr-un star rock a ajuns un fel de pustnic într-un sat retras, el este cel care nu numai portretizează, ci dă viaţă personajului şi ideei de dragoste nebună şi eliberatoare.

O să spuneţi probabil că e plictisitor, văzând toate aluziile ortodoxe pe care le-am înşirat, că nu vreţi un film religios, dar dincolo de mesajul ortodox, de aluzia la viaţa unui sfânt care se ascunde sub chipul lui Anatolie, omul lui Dumnezeu cu chip şi comportament de nebun, « Ostrovul » e o lecţie de viaţă, e modalitatea de exorcizare, de psihanalizare a unui comportament decadent şi inuman, modalitatea de revenire la starea umană, la dragoste, mântuirea.

A te scutura de toţi demonii, înseamnă a te umaniza, ori această reintrare în starea de graţie, redobândirea purităţii e posibilă doar prin umilinţă, a-ţi recunoaşte frustrările şi eşecurile în faţa ta însuţi înseamnă a le depăşi, a te confrunta cu tine însuţi şi a te lupta cu durerea, înseamnă a iubi cu tot sufletul Omul din tine şi a-l scoate la iveală.
« Ostrovul » rămâne un film profund mesianic, însă prin profeţia lui ne dezvăluie adevărata natură umană, omul e făcut să se mântuiască, să strălucească şi fiecare avem acces la reţeta împlinirii, importantă e doar dragostea, dragostea dusă la paroxism, dragostea faţă de puterea de a depăşi impedimente de orice natură.
Sunt scene în film care transmit acest lucru direct : conversaţia stareţului cu fata care cere binecuvântare pentru avort, vindecarea băiatului şi exorcizarea fetei amiralului sau indirect : întreg portretul lui Anatolie, confruntarea acestuia cu Tifon, « cel înviat », discuţiile dintre el şi părintele Iov.

« Dragostea face minuni » pare să ne spună filmul, iubiţi-l pe Om şi orice e posibil. Aşa că vă recomand filmul ca pe o lecţie de dogmatică, una de iubire şi una de umanitate. Ca pe o şedinţă de exorcizare sau psihanaliză spuneti-i cum vreţi, tot acolo se ajunge la scoaterea identităţii de sub control. « Ostrovul » e de fapt o peliculă despre libertate, iar aceasta o demonstrează până şi ciclicitatea sa, filmul începe prin ameninţarea cu moartea şi se termină cu moartea în sine care nu mai este privită cu frică, ci ca o eliberare, filmul începe cu capturarea navei de către nemţi şi se sfârşeşte cu scena indepărtării în barcă a trupului lui Anatolie, eliberat acum, apt să părăsească spaţiul cathartic stânca şi să ia drumul apei.

Dacă ar fi să definesc filmul într-un cuvânt acela ar fi « lumină », lumină spirituală, lumină umană, lumină eliberatoare. Sper să-l priviţi în primul rând fără idei preconcepute, fără teama că subiectul religios ar putea să vă agaseze, fără să vă simţiţi atacaţi de latura sa ortodoxă, veţi vedea la sfârşit cum îl veţi transforma într-un jurnal personal şi-l veţi îmbrăca în gândurile voastre, fiecare după măsura sa. Şi nu uitaţi există o nebunie în dragoste fără de care ea, dragostea nu poate fi biruitoare, aceea e dragostea care « nu cade niciodată » de la Corinteni 13 :8, insula preafericiţilor, metaforă a Anatoliei din sudul Mării Negre.

h1

26 iulie: concurs-cuvinte de scos din cutia Pandorei

26/07/2009

Am nimerit din nou o zi plină în calendarul Galei, aşa că am ales câte un cuvânt de la fiecare aniversat, sper să vă placă.
-de la Jung asumarea sinelui:
„Soyez ce que vous avez toujours été!”
-de la Bernard Shaw zâmbetul, din adaptarea cinematografică a piesei sale „Pygmalion”, celebrul musical „My Fair Lady”:

-de la Kubrick misterul din „Eyes wide Shut” şi scena mea preferată:

-de la Kevin Spacey splendoarea din „American Beauty”:

-de la Mick Jagger piesa mea de suflet şi dragostea:

„Angie, angie, when will those clouds all disappear?
Angie, angie, where will it lead us from here?
With no loving in our souls and no money in our coats
You cant say were satisfied
But angie, angie, you cant say we never tried
Angie, youre beautiful, but aint it time we said good-bye?
Angie, I still love you, remember all those nights we cried?
All the dreams we held so close seemed to all go up in smoke
Let me whisper in your ear:
Angie, angie, where will it lead us from here?
Oh, angie, dont you weep, all your kisses still taste sweet
I hate that sadness in your eyes
But angie, angie, aint it time we said good-bye?
With no loving in our souls and no money in our coats
You cant say were satisfied
But angie, I still love you, baby
Evrywhere I look I see your eyes
There aint a woman that comes close to you
Come on baby, dry your eyes
But angie, angie, aint it good to be alive?
Angie, angie, they cant say we never tried”

Acum vă propun să luaţi cuvintele şi să le daţi o formă artistică, încercăm un poem ?
Cuvintele:
eu
zâmbet
mister
splendoare
dragoste
(se acceptă şi sinonime)
Ne jucăm, facem încă o zi de poezie, aşa că vă aştept creaţiile cu nerăbdare, apoi decidem împreună la sfârşit care poem e cel mai reuşit şi poate îl recompensăm virtual pe autor/autoare;

  • cadran

    August 2017
    L M M M V S D
    « Ian    
     123456
    78910111213
    14151617181920
    21222324252627
    28293031  
  • Blog Stats

  • Categorii

  • August 2017
    L M M M V S D
    « Ian    
     123456
    78910111213
    14151617181920
    21222324252627
    28293031