Posts Tagged ‘În căutarea autorului de luni’

h1

În căutarea autorului de luni XI

07/09/2009

« Surâdea printre lacrimi.
…Nu mai eram cu nimeni altcineva.Cu nimeni.
….
Ne-am băut cafelele comentând prostul gust al decoraţiei încăperii şi amuzându-ne de mustaţa patronului.
Doi vechi prieteni plini de cicatrice.
Ridicasem un pietroi şi îl lăsasem să cadă.
Prea înspăimântător ce mişuna sub el.
În noaptea aceea pe întuneric, am ţinut-o cast pe Suzanne în braţe. Mai mult nu puteam face.
A fost încă o noapte albă pentru mine. În loc să mă liniştească, m-a zdruncinat de tot. Trebuie să spun că mă simţeam tare rău în vremea aceea. Tare rău. Tare rău. Totul mă jupuia de viu. Mă găseam într-o situaţie într-adevăr chinuitoare : o pierdusem pe ce ape care o iubeam şi tocmai pricepusem că o zdrobisem pe cealaltă. Ce tablou…pierdusem dragostea vieţii mele pentru a rămâne cu o femeie care nu mă părăsea din cauza furnizorului ei de brânză şi a celui de mezeluri. Era inextricabil. Era un sabotaj. Nici Mathilde, nici Suzanne nu meritaseră aşa ceva. Ratasem totul. Niciodată nu m-am simţit atât de mizerabil… »

h1

în căutarea autorului de luni X

31/08/2009

„Şi eu care de cîte ori vorbesc cu tine, ceva mă face să aduc vorba despre lucruri provocatoare, aproape agresive, pentru că tu îţi barezi intimitatea, tu nu accepţi nici «reprezentarea obscenităţii» în compania cuiva şi, uite, că pînă şi destinul a vrut ca din prima seară, cînd am fost împreună în vechiul burg transilvan, să vedem, lipiţi unul de altul pe scaune, filmul «Pianista» şi chiar să comentăm după aceea scena violului.

Mă ascultai cu atenţie, ochii tăi rămîneau inerţi, deşi îi interesa ce spuneam, îţi auzeam curiozitatea… te violam?“

h1

în căutarea autorului de luni

24/08/2009

„Sunt convins că ai trăit şi tu, dragă cititoare, de câteva ori în viaţă, acea senzaţie care, ca atâtea altele din aceeaşi zonă, ar trebui să rămână fără nume, dar care poartă totuşi numele urât şi tautologic de deja vu. Pentru că atunci când trăieşti aşa ceva, nu aparenta repetare a unei scene din viaţa ta te impresionează (în definitiv viaţa noastră constă dintr-un şir lung de repetiţii: câte mii de nasturi încheiem şi desche-iem într-un an? Câte petreceri practic identice, cu aceiaşi doi-trei amici şi cu bârfirea celor absenţi, organizăm? Ar trebui să numim deja vu mai fiecare moment pe care-l trăim), ci răvăşirea pe care ţi-o produce, magia intensă pe care, fără să ştii de ce, o simţi întotdeauna într-o astfel de situaţie. Stai la televizor, plictisită, într-o după-masă, te uiţi absentă la vreo emisiune care nu te interesează şi brusc parcă explodezi într-o sferă de lumină intensă: hei, dar clipa asta ai mai trăit-o o dată! Sigur, sigur, exact aşa a fost! Dar nu ştii ce anume a fost ca înainte şi nici nu eşti în stare să gândeşti lucid, căci te cuprinde deodată un fel de fericire în care se amestecă o teroare paroxistică şi o sfâşietoare nostalgie: „Da, da, aşa a fost atunci!”, îţi spui mereu şi mereu şi abia când acest extaz te părăseşte, de parc-ai fi fost un dop de plută pe apă, ridicat o clipă pe creasta valului şi coborât iarăşi în vale, începi să te-ntrebi ce anume din ce ai văzut la televizor ţi-a provocat furtuna aceea în memorie. Nu vei găsi răspunsul, oricât l-ai căuta. Poate vei rememora vreo frază sau vreo imagine, dar ele nu-ţi mai provoacă, la reamintire, descărcarea aceea orgasmică şi tristă. De asemenea, n-ai să fii în stare să-ţi aduci aminte în ce moment din trecut ai fost transportată: ai uitat, aşa cum se evaporă visul atât de viu la doar câteva secunde de la trezire. Rămâi doar cu senzaţia că ai trăit ceva infinit de preţios, că pentru o fracţiune de secundă te-ai întors, literalmente, în corpul fetiţei care ai fost, sau poate şi mai departe, printr-o memorie atavică: în corpul mamei tale, al bunicii tale sau al celtei, roxolanei sau sarmatei care ţi-a fost stră-stră-stră-(….)-străbunică în adâncul timpurilor. Cred că ai colecţionat şi tu senzaţiile acestea, sperând că într-o zi le vei găsi sensul ascuns.
în ceea ce mă priveşte, pe lângă multe alte ciudăţenii ale minţii mele — mă gândesc uneori ce preţios aş fi ca material de studiu pentru un psiholog, chiar pentru un psihiatru, dar n-am de gând să-mi vând pielea atât de ieftin —, senzaţiile de deja vu m-au însoţit constant în viaţă, din fericire nu atât de des încât să nu le mai dau atenţie. Au început în adolescenţă (când încep de fapt toate) printr-o impresie neaşteptată de leşin, de dizolvare în nostalgie pe care-am avut-o într-o zi de toamnă mergând pur şi simplu pe stradă către liceu. Mă încrucişasem cu o femeie care trecea în sens invers şi care mirosea… a un anume parfum, un parfum dulce şi uşor mentolat, mai curând unul de cofetărie decât parfum de damă. Femeia era îmbrăcată într-un taior roz. îmi aminteam parfumul acela inconfundabil, îmi aminteam şi femeia aceea, o ştiam de fapt foarte bine! Când, rămas cu gura căscată, m-am uitat peste umăr, vederea femeii care se-ndepărtase, dar a cărei dâră de parfum încă ajungea până la mine, mi-a provocat o nouă răbufnire, o nouă sfâşiere. Cred, de fapt, că această senzaţie fără nume seamănă cel mai bine cu suferinţa intensă a unei iubiri neîmpărtăşite sau pierdute. Cu greu m-am urnit mai departe spre liceu. Mi se făcuse frică: aveam să înnebunesc? Cum mă gândeam la acel parfum, cum îmi revenea în minte, simţeam că se apropie iarăşi de mine acel val gata să mă ridice din nou din mine însumi.
în următorii zece ani cred că am mai simţit de şapte-opt ori, în diverse locuri, parfumul care-mi zbura creierii ca un glonţ. Nu înţeleg cum am supravieţuit când, student fiind, am urcat în lift cu o doamnă ce purta acel parfum. După ce a coborât, am oprit liftul între etaje, m-am ghemuit pe podea şi am rămas aşa poate o oră întreagă, inspirând adânc acea aromă roză şi încercând să-nţeleg unde, în trecutul meu îndepărtat, fusesem înşfăcat şi târât cu o asemenea forţă uriaşă. Am mai simţit acel parfum în aglomeraţii, în magazine şi troleibuze, mai curând în medii populare decât între oameni înstăriţi. Putea să fie cine ştie ce apă ieftină de colonie, mă gândeam, din cele ce se vindeau odinioară în sticluţe în formă de automobil… De fiecare dată îmi propuneam să alerg după fata care mirosea atât de monstruos şi ameţitor, să o-ntorc de umăr şi să o-ntreb: „De unde te cunosc?” sau „Cum se numeşte parfumul tău?” sau „Vrei să te măriţi cu mine?”, întrebări care mi se păreau, în exaltarea mea, perfect echivalente. N-am făcut-o niciodată până în ziua când a fost prea târziu. Şi nu pentru că mi-aş fi dorit ca totul să rămână, ca în scrierile lui Mateiu Caragiale, „sub pecetea tainei” — dimpotrivă, amintirea fulgurantă, nespaţială, a unui ţinut mistic în care acel parfum mă-ntor-cea mereu şi mereu mă chinuia ca pe Meaul-nes al lui Alain-Fournier —, ci pentru că mereu încercam cu disperare să respir cât mai mult în miezul acelei explozii de suferinţă ul-tra-fericită, pe lângă care realitatea unei femei oarecare, repede înghiţită de mulţime, nu mai conta prea mult. O singură dată am avut sentimentul iluzoriu că stabilesc, în fine, un cap de pod cu ţinutul îndepărtat: era primăvară şi stăteam pe podeţul cu balustradă de beton imitând trunchiuri împletite de copaci din Cişmigiu, privind bărcile care treceau pe dedesubt. Mirosul m-a luat prin surprindere şi a făcut iarăşi ca totul să explodeze. înainte să mă-ntorc şi să surprind un cârd de fete trecând pe role peste pod, am crezut că, în fine, am avut o imagine! Mi-am re-evocat-o-n memorie şi am crezut că voi fi sfâşiat de nostalgie: era o vitrină cu bomboane de ciocolată învelite-n foiţă de staniol, foiţe roşii sclipitoare, vernil şi intens violete, cu modele de steluţe şi mici dreptunghiuri, era o femeie în faţa vitrinei (purta o haină de culoare roz) şi mai era ceva, lucrul cel mai enigmatic, o umbră, o mare umbră căzând peste vitrină. Totul ţinea cât o clipire din ochi, totul se-ntindea parcă în cele mai senzitive zone ale memoriei mele. Nu era o imagine, era ceva viu, era o clipă trăită de mine cândva şi pătrunsă miraculos în realitate… Oricât m-am străduit, n-am putut găsi în memoria mea o localizare a acelei fulgurante viziuni. Fusese poate, mă gândeam, dintr-un vis…
Câţiva ani după aceea n-am mai avut senzaţia de deja vu.”

h1

În căutarea autorului de luni

03/08/2009

„S-a cufundat în vacarmul clocotitor, printre lustragii şi vânzători de păsări, anticari şi vraci, printre vânzătoarele de cofeturi care şi strigau marfa în gura mare, acoperind hărmălaia din jur, turte de cocos gustoase pentru fetele ochioase, marţipan cu ananas pentru băieţii poznaşi, dulci ca mierea, acadele pentru mândre subţirele. Dar ea a trecut nepăsătoare la zgomotul asurzitor, atrasă de un papetar care făcea demonstraţii cu cerneluri magice, cerneluri roşii ca sângele, cerneluri cu reflexe mohorâte pentru mesaje funebre, cerneluri fosforescente pentru a putea citi pe întuneric, cerneluri invizibile care ieşeau la iveală în sclipirea unei flăcări. Ea, una, şi le-ar fi dorit pe toate, ca să se joace cu Florentino Ariza, uimindu-l cu ingeniozitatea ei, dar, după ce a încercat câteva, s-a hotărât pentru o sticluţă cu cerneală de aur. S-a îndreptat apoi spre vânzătoarele de dulciuri, aşezate în spatele cheselelor uriaşe, şi a cumpărat câte şase cofeturi din fiecare fel, arătându-le cu degetul prin sticlă, pentru că nu reuşea să se facă auzită în larma din jur: şase jeleuri de pepene, şase şarlote mici, şase turtite de susan, şase bucăţele de turtă dulce cu manioc, şase bombonele de ciocolată învelite în poleială, şase prăjiturele cu cremă, şase guriţa reginei, şase dintr-astea şi şase din celelalte, şase din fiecare, aruncându-le pe rând în coşurile servitoarei, cu o graţie irezistibilă, nepăsătoare la roiurile de muşte ademenite de mirosul siropului de zahăr, nepăsătoare la vânzoleala din jur, nepăsătoare la damful de sudoare stătută care reverbera în căldura necruţătoare. A trezit-o din vrajă o negresă veselă, cu un tulpan colorat pe cap, rotofeie şi frumoasă, care i-a întins un triunghi de ananas înfipt în vârful unui cuţit de măcelar. Ea l-a luat, l-a băgat în gură, l-a savurat şi încă îi mai savura aroma, cu privirea pierdută pe deasupra mulţimii, când un fior i-a zgâlţâit tot trupul, ţintuind-o pe loc. Din spate, atât de aproape încât doar ea a putut -o desluşi în vacarmul din jur, a răsunat o voce:
— Ăsta nu e un loc potrivit pentru o zeiţă încoronată.
A întors capul şi a văzut, chiar lângă ochii ei, ceilalţi ochi glaciali, chipul livid, buzele încremenite de spaimă, aşa cum le văzuse prima oară în învălmăşeala din noaptea de Crăciun, numai că de data aceasta, n-a mai simţit fiorul iubirii, ci abisul deziluziei. Într-o singură clipă a înţeles cât de mult se înşelase, întrebându-se îngrozită cum de putuse adăposti în inimă atâta timp şi cu atâta nemăsurată cruzime o asemenea himeră. Abia a mai avut putere să-şi spună: „Dumnezeule mare, bietul de el !” Florentino Ariza zâmbi, încercă să spună ceva, încercă s-o urmeze, dar ea îl şterse definitiv din viaţa ei cu un gest al mâinii:
— Vă rog, nu. Uitaţi tot ce a fost.
În aceeaşi după amiază, în timp ce tatăl ei îşi făcea siesta, i-a trimis prin Gala Placidia un bilet de două rânduri: Azi, când v-am văzut, mi-am dat seama că povestea noastră nu e decât o iluzie. „

h1

În căutarea autorului de luni

27/07/2009

Tainiţa este adîncă si din piatră; forma ei, aceea a unei emisfere aproape perfecte, chiar dacă pardoseala (care e tot din piatră) este ceva mai mică decît cercul maxim, fapt ce agravează întrucîtva sentimentele de opresiune şi de vastitate. Un zid median o desparte în două; deşi foarte înalt, acesta nu atinge partea superioară a boltii; de o parte mă aflu eu, Tzinacân, mag al piramidei lui Qaholom, pe care Pedro de Alvarado a ars-o; de cealaltă parte se află un jaguar, care măsoară, cu tainici paşi egali, timpul şi spaţiul captivităţii. La nivelul solului, o fereastră înaltă, prevăzută cu drugi, întrerupe zidul central. La ceasul fără umbră [amiaza], deasupra se deschide un chepeng, si un temnicer, pe care anii au izbutit, încet, să-1 şteargă, manevrează un scripete de fier şi ne coboară, la capătul unei frînghii, ulcioare cu apă şi bucăţi de carne. Lumina pătrunde în hrubă; în clipa aceea pot vedea jaguarul.
Am pierdut socoteala anilor pe care i-am trăit zăcînd în beznă; eu, care odinioară eram tînăr şi puteam să mă mişc prin hruba aceasta, nu mai fac altceva decît să aştept, în atitudinea propriei mele morţi, sfîrşitul pe care mi-1 pregătesc zeii. Cu pătrunzătorul cuţit de cremene am deschis pieptul atîtor victime şi, iată, acum n-aş mai fi în stare, fără a folosi magia, să mă ridic din pulbere.
în ajunul arderii Piramidei, oameni coborîţi de pe cai uriaşi m-au chinuit cu fiare înroşite în foc, voind să afle, de la mine, ascunzişul unei comori de taină. Au doborît, sub ochii mei, idolul zeului, însă acesta nu m-a părăsit şi am răbdat caznele fără a scoate o vorbă. M-au sfîşiat, m-au frînt, m-au schilodit şi apoi m-am deşteptat în temniţa aceasta, din care nu voi ieşi în viaţa-mi muritoare.
Rob al fatalităţii de a face neapărat ceva, de a popula într-un fel sau altul timpul, am încercat să-mi amintesc, în umbra mea, tot ce ştiam. Nopţi după nopţi am irosit, silindu-mă să-mi amintesc numărul unor şerpi de piatră sau forma unui arbore medicinal. Astfel am izbutit să birui anii, astfel am luat din nou în stăpînire toate cîte îmi aparţinuseră cîndva. într-o noapte am simţit că mă apropiam de o amintire anume; înainte de a vedea marea, drumeţul simte o nelinişte în sînge. Cîteva ceasuri mai tîrziu, amintirea a început să mi se desluşească; era una din datinile privitoare la zeu. Acesta, prevăzînd că la sfîrşitul vremurilor aveau să se petreacă o seamă de nenorociri şi pustiiri, alcătuise, în ziua cea dintîi a Firii, o scriptură magică, în stare să alunge acele rele. O scrisese astfel încît să ajungă la cele mai îndepărtate generaţii şi să nu fie vătămată de întîm-plare. Nimeni nu ştie unde va fi scris-o, nici cu ce caractere, dar sigur este că ea dăinuie, în taină, şi că o va citi unul din cei aleşi. M-am gîndit că ne aflăm, neîndoielnic, la sfîrşitul vremurilor şi că destinul meu de ultim sacerdot al zeului îmi va îngădui privilegiul de a dezlega acea scriptură. Faptul că mă găseam înconjurat de zidurile unei temniţe nu izbutea să-mi zădărnicească speranţa; de mii de ori văzusem, poate, inscripţia lui Qaholom, şi nu-mi mai rămînea decît s-o înţeleg.
Gîndul acesta mă însufleţi şi îmi provocă un soi de ameţeală. Pe faţa pămîntului există forme străvechi, forme incoruptibile şi eterne; oricare dintre ele ar putea fi simbolul căutat. Cuvîntul zeului ar putea fi un munte, sau un rîu, sau chiar împărăţia, sau aşezarea aştrilor. însă de-a lungul vea¬curilor munţii se netezesc, şi drumul unui rîu se abate adesea din făgaş, împărăţiile cunosc schimbări şi pustiiri, iar aşezarea aştrilor e schimbătoare. Pe bolta cerului e nestatornicie. Muntele, ca şi steaua sînt indivizi, şi indivizii sînt supuşi pieirii. Am căutat de aceea altceva, mai tenace,, mai puţin vulnerabil. M-am gîndit la generaţiile de cereale, de ierburi, de păsări, de oameni. Propriul meu chip e, poate, purtătorul formulei magice, poate că sînt, eu însumi, capătul propriilor mele căutări. Pradă acestor îndoieli mă aflam cînd mi-am adus aminte dintr-o dată că unul din atributele zeului este jaguarul.
Atunci sufletul meu s-a simţit copleşit de înduioşare. Mi-am închipuit prima dimineaţă a timpului, mi l-am închipuit pe zeul meu încredinţînd mesajul blănii vii a jaguarilor, care aveau să se împreune şi să se înmulţească La nesfîrşit, în peşterile adînci, în păpuriş, pe insule, pentru ca cei din urmă oameni să-1 primească. Mi-am închipui! această reţea de tigri, acest fierbinte labirint de tigri ce aveau să răspîndească spaima peste păşuni şi în turme doar ca să se păstreze un desen. în jumătatea cealaltă a hrubei se afla un jaguar; în faptul că-mi era vecin am desluşit o confirmare a ipotezei mele, precum şi o tainică favoare.
Ani lungi am învăţat apoi ordinea şi configurarea petelor. Fiece oarbă zi îmi acorda o clipă de lumină, şi astfel am putut statornici în minte negrele forme ce brăzdau blana galbenă. Unele dintre ele erau făcute doar din puncte; altele alcătuiau dungi transversale pe fa|a interioară a labelor; altele, în formă de inel, se repetau. Poate că însemnau acelaşi sunet sau acelaşi cuvînt. Multe aveau marginile roşii.
N-am să vorbesc despre truda-mi istovitoare. Nu o dată am strigat către adînca boltă că e cu neputinţă să descifrez textul acela. Treptat, apoi, enigma concretă în care eram prins a început să mă neliniştească mai puţin decît enigma generică a unei sentinţe scrise de un zeu. Ce lip de sentinţă (m-am întrebat) va fi alcătuit o minte absolută? Am cugetat că nici chiar în limbajele umane nu există propoziţie care să nu implice universul întreg; a spune tigrul înseamnă a spune tigrii care l-au zămislit, cerbii şi ţestoasele pe care el le-a devorat, păşunea din care s-au hrănit cerbii, pămîntul care a fost maică a păşunii, cerul care i-a dat lumină pămîntului. Am cugetat că, în limbajul unui zeu, orice cuvînt e în stare să enunţe această infinită concatenare a faptelor, şi nu doar în mod implicit, ci explicit, şi nu doar în mod progresiv, ci imediat. Cu timpul, noţiunea de sentinţă divină a început să-mi pară puerilă sau blasfematoare. Un zeu, mi-am spus, trebuie să rostească doar un singur cuvînt şi, în cuvîntul acesta, absolutul. Nici un cuvînt rostit de el nu poate fi inferior universului sau mai restrîns decît suma timpului. Umbre sau simulacre ale acestui cuvînt, ce înlocuieşte un întreg limbaj şi toate cîte le cuprinde un limbaj, sînt ambiţioasele şi sărmanele vorbe omeneşti, tot, lume, univers.
într-o zi sau într-o noapte – între zilele şi nopţile mele, ce deosebire poate fi? – am visat că pe pardoseala temniţei se află un fir de nisip. Am adormit din nou, indiferent; am visat că mă trezesc şi că văd două fire de nisip. Am adormit din nou; am visat că firele de nisip se făcuseră trei. S-au înmulţit aşa pînă au umplu! cu totul temniţa şi se făcea că eu muream sub
apăsarea acelei emisfere de nisip. Am înţeles că visez: cu un uriaş efort, m-am deşteptat. Deşteptarea a fost zadarnică. Inumerabilul nisip mă sufoca. Cineva îmi spuse: Nu te-ai trezit cu adevărat, ci numai într-un vis anterior. Acest vis se află înlăuntrul altuia $i tot asa la infinit, si infinită e $i suma firelor de nisip. Drumul pe care va trebui să-1 străbaţi înapoi este interminabil si vei muri înainte de a te fi trezit cu adevărat.
M-am simţit pierdut. Nisipul îmi năpădea gura, însă am strigat: Mei nisipul din vis nu va putea să mă ucidă si nici vise nu există care să stea înlăunlrul altor vise. O strălucire m-a trezit. In bezna de deasupra se strecura un cerc de lumină. Văzui chipul şi mîinile temnicerului, scripetele, frînghia, carnea şi ulcioarele.
Omul ajunge să se confunde, treptat, cu forma destinului său; cu vremea, el se suprapune circumstanţelor vieţii sale. Mai mult decît un dezlegător de enigme sau un răzbunător, mai mult decît un sacerdot al zeului, mă simţeam un întemniţat. Din nesfîrşitul labirint de visuri m-am întors în aspra temniţă ca în propria-mi casă. I-am binecuvîntat ume¬zeala, i-am binecuvîntat jaguarul, i-am binecuvîntat îngustul ochi de lumină, am binecuvîntat bătrînu-mi trup plin de dureri, am binecuvîntat bezna şi piatra.
Atunci s-a petrecut ceea ce nu pot nici să uit şi nici să împărtăşesc. S-a petrecut unirea cu divinitatea, cu universul (nu ştiu dacă vorbele acestea se deosebesc). Extazul nu-şi repetă simbolurile; sînt unii care l-au văzut pe Dumnezeu într-o sclipire de lumină, unii care l-au desluşit într-o spadă sau în învolburările unei roze. Eu am văzut o Roată uriaşă, care nu se afla în faţa ochilor mei, nici în spate, nici în lateral, ci în toate locurile, în acelaşi timp. Această Roată era făcută din apă, dar şi din foc, şi era (cu toate că i se vedea marginea) infinită. înlănţuite, o alcătuiau toate lucrurile care vor fi, care sînt şi au fost, iar eu eram unul din firele acestei urzeli totale, si Pedro de Alvarado, care mă chinuise, era şi el un fir. Aici se aflau cauzele şi efectele şi îmi era de ajuns să văd această Roată pentru a înţelege totul, la nesfîrşit. O, fericire de a înţelege, mai mare decît cea de a născoci ori de a simţi! Am văzut universul şi am văzut rosturile intime ale universului. Am văzut originile despre care vorbeşte Carlea cea Mare. Am văzut munţii care s-au ivit din ape, am văzut primii oameni de lemn, am văzut ulcioarele răzvrătite împotriva oamenilor, am văzut cîinii sfîşiindu-le chipurile. Am văzut zeul fără chip care se află îndărătul zeilor. Am văzut deveniri infinite ce alcătuiau o unică fericire şi, întelegîndu-le pe toate acestea, am ajuns să înţeleg si scriptura jaguarului.
E o formulă de paisprezece cuvinte întîmplătoare (ce par întîmplătoare) şi mi-ar fi de ajuns s-o rostesc cu glas tare pentru a fi atotputernic. Mi-ar fi de ajuns să o rostesc pentru a nărui această temniţă din piatră, pentru ca ziua să năvălească în noaptea mea, pentru ca eu să fiu iar tînăr, să fiu nemuritor, pentru ca tigrul să-1 sfîşie pe Alvarado, pentru a putea să împlînt cuţitul sacru în piepturi spaniole, pentru a zidi iar piramida, pentru a zidi împărăţia ca înainte. Paisprezece silabe, paisprezece cuvinte, şi eu, Tzinacân, aş stăpîni pămînturile pe care le-a stăpînit Moctezuma. Dar ştiu că niciodată nu voi rosti aceste cuvinte, pentru că nu-mi mai amintesc de Tzinacân.
Să moară o dată cu mine taina înscrisă în lungul şir al tigrilor. Cel ce a întrezărit universul, cel ce a întrezărit arzătoarele rosturi ale universului nu se mai poate gîndi la un om, la comunele-i bucurii sau dureri, chiar dacă acel om este el însuşi. Acel om a fost el şi acum atare fapt a încetat de a mai avea vreo însemnătate. Ce însemnătate poate să mai aibă soarta celuilalt, ce însemnătate poate să mai aibă neamul celuilalt, dacă el, acum, este nimeni? De aceea nu rostesc formula, de aceea las ca zilele să mă dea încet uitării, abandonat în beznă.

h1

În căutarea autorului de luni

20/07/2009

Apropierea de o faţă cunoscută nu mai era caraghioasă, ci splendidă. Robbie o privi lung pe femeie, pe fata cunoscută de cînd lumea, gîndindu-se că schimbarea se produsese numai înlăun-trul său şi că era la fel de fundamentală – la fel de fundataentală din punct de vedere biologic -ca şi naşterea. De la naştere nu i se mai întămplase ceva atît de deosebit, atît de important. Cecilia îşi întoarse privirea, năucită de sentimentul pro-priei sale transformări şi copleşită de frumuseţea unui chip pe care obişnuinţa de o viaţă o făcuse să-l ignore. îi şopti numele cu atenţia unui copilaş care încearcă să pronunţe sunetele separat. Cînd el îi răspunse spunîndu-i pe nume, pentru ea parcă era un cuvînt nou: silabele rămăseseră aceleaşi, dar semnificaţia era alta. In cele din urmă el rosti cele două cuvinte simple pe care nu le pot demonetiza întru totul nici tonele de artă proastă, nici munţii de neîncredere. Ea le repetă – cu exact aceeaşi accentuare uşoară a celui de-al doilea – ca şi cum ea le-ar fi pronunţat prima. Deşi Robbie nu era adeptul nici unei forme de credinţă religioasă, îi era imposibil să nu se gîndească la o prezenţă invizibilă sau la un martor invizibil aflat în încăperea aceea, să nu-şi spună că, rostite cu voce tare, cuvintele respective erau ca două semnături pe un contract nevăzut.
Stătuseră nemişcaţi poate o jumătate de minut. A rămăne mai mult aşa ar fi cerut stăpănirea unei arte tantrice formidabile. începură să facă dragoste rezemaţi de rafturile bibliotecii, care scărţăiau în ritmul mişcărilor lor. în astfel de momente se întămplă adesea ca fantezia să te trimită undeva departe, la mare altitudine. El se văzu plimbîndu-se pe culmea netedă şi rotundă a unui munte, suspendat între două ţancuri înalte. Nu se grăbea deloc. Avea chef de recunoaştere şi suficient timp la dispoziţie ca să meargă pînă la marginea stăncii şi să se uite la hăul aproape vertical în care trebuia să se arunce nu peste mult timp. îl tenta să sară chiar acum în abisul limpede, dar era un om cu experienţa vieţii şi izbuti să se tragă înapoi şi să aştepte. Nu-i era uşor, fiindcă era tras înapoi ca de un magnet şi trebuia să se împotrivească, cît timp nu ae va gîndi la buza prăpastiei, nu se va apropia de ea şi nu va fi tentat. Se strădui să-şi reprezinte lucrurile cele mai plictisitoare pe care le cunoştea:
crema de ghete, un formular de înscriere, un prosop ud pe podeaua dormitorului. Mai era şi capacul răstumat al unei pubele de gunoi, cu o jumătate de inci de apă de ploaie înăuntru, şi rotocolul incomplet lăsat de o ceaşca de ceai pe coperta poeziilor lui Housman. Preţiosul inven-tar fu întrerupt de sunetul vocii ei. îl striga, îl invita, îi murmura în ureche. Chiar aşa. Vor sări împreună. El era cu ea acum, privind abisul, şi văzură cum peretele muntelui plonjează prin pătura de nori. Se vor prăbuşi pe spate, mănă în mănă. Ea îi repetă ceva, murmurat, la ureche şi de data asta o auzi clar:
— A intrat cineva.
Robbie deschise ochii. Se afla într-o bibliotecă, într-o casă, într-o linişte perfectă. Era îmbrăcat cu cel mai bun costum al său. Da, îşi aminti totul cu destulă uşurinţă. Se întinse ca să se uite peste umăr, dar văzu numai masa de scris luminată, care fusese acolo tot timpul, ca şi cum şi-ar fi amintit-o din vis. Din colţ, de unde se aflau, nu se putea vedea uşa. Nu se auzea nici un zgomot, nimic. Cecilia se înşelase – dorea cu ardoare ca ea să se fi înşelat şi chiar se înşelase. Se întoarse spre ea ca să-i comunice acest lucru, dar fata îl strănse şi mai tare de braţ, aşa că-şi întoarse din nou privirea spre uşă. Briony intră încet în raza lor vizuală, se opri lîngă birou şi îi zări.

h1

În căutarea autorului de luni V

13/07/2009

” Era într-o stare de spirit cumplită. Desigur, vizita la aceas¬tă casă a suferinţei lăsase în sufletul lui o urmă foarte adîncă. Se străduia să înţeleagă ce anume îl chinuieşte. Co¬ridorul cu becurile lui albastre ce-i stăruia în amintire? Gîndul că nu există pe lume nenorocire mai cumplită decît pier¬derea raţiunii? Da, da, desigur şi asta. Dar aceasta era aşa, o idee în general. însă mai era ceva. Oare ce anume? Jignirea, iată ce era. Da, da, vorbele jignitoare pe care B i le aruncase în faţă. Şi nu-l durea faptul că erau jignitoare, ci ade¬vărul pe care-l conţineau.
Poetul nu se mai uita în jurul său, ci, cu privirea pironită în podeaua murdară a camionului, ce se zgîlţîia fără încetare, începu să mormăie ceva, să se vaiete, făcîndu-şi reproş peste reproş.
Da, versuri… Are treizeci şi doi de ani! Şi mai departe? Mai departe acelaşi lucru! Va compune cîteva poezii pe an. Şi o va ţine aşa pînă la bătrîneţe? Da, pînă la bătrîneţe. Ce-i vor aduce, la urma urmei, aceste poezii? Glorie? „Ce prostie! Cel puţin nu te autoînşela. Niciodată cel care scrie versuri proaste nu va cunoaşte gloria. De ce sînt proaste?! Mi-a spus adevărul, numai adevărul! îşi vorbea necruţător . Nu cred în nimic în ceea ce scriu!…”
Intoxicat de această explozie de neurastenie, poetul se clătină, simţind în acelaşi timp că platforma nu se mai scu¬tură sub el. Ridică ochii şi constată că intrase de mult în Mos¬cova şi, mai mult decît atît, că deasupra oraşului mijeau zo¬rile, că norul de colo e poleit cu aur, că autocamionul lui stă pe loc, împotmolit în coloana altor maşini, gata să cotească pe un bulevard, şi că, la doi paşi de el, se înalţă pe postamen¬tul său un om de metal, cu capul puţin aplecat într-o parte, privind nepăsător bulevardul.
Gînduri ciudate ţîşniră în capul poetului ce se simţi din-tr-o dată bolnav. „Iată un exemplu de baftă autentică… ( se sculă în picioare pe platforma camionului şi ridică mîna, ameninţîndu-l nu se ştie de ce pe omul turnat din fontă, care nu făcea nici un rău nimănui) — fiecare pas făcut de el în
viaţă, orice i s-a întîmplat — toate s-au dovedit a fi spre folo¬sul lui, spre gloria lui! Dar ce a făcut el? Nu-mi dau seama… Au oare ceva deosebit cuvintele: «Vîntu-nbeznă zburdă. ..»?1 Nu înţeleg!… A avut noroc, da, a avut noroc! (încheie deo¬dată veninos şi simţi în aceeaşi clipă camionul urnindu-se din loc). A tras în el, da, a tras albgardistul acela, i-a sfîrtecat şoldul şi i-a asigurat nemurirea.”
Coloana îşi urmă drumul.
….

Poetul îşi irosise noaptea, în timp ce alţii chefuiau şi acum îşi dădea seama că n-o mai putea întoarce. Era de ajuns să ridice capul şi să privească spre cer, ca să înţeleagă că noap¬tea pierise fără putinţă de întoarcere. Ospătarii, grăbiţi, smul¬geau feţele de pe mese. Pisicile care se foiau încoace şi încolo în jurul terasei aveau un aspect matinal. Poetul simţea năvă¬lind asupra lui, nestăvilită, o nouă zi.”

  • cadran

    August 2017
    L M M M V S D
    « Ian    
     123456
    78910111213
    14151617181920
    21222324252627
    28293031  
  • Blog Stats

  • Categorii

  • August 2017
    L M M M V S D
    « Ian    
     123456
    78910111213
    14151617181920
    21222324252627
    28293031