Posts Tagged ‘iubire’

h1

Perle sarate de iubire… by Mela

04/12/2009

Am descoperit cu TINE ca exista si lacrimi de bucurie. Le cunosteam doar pe cele de tristetze. Si azi realizez ca imensul meu noroc, mai degraba sansa vietii mele e de-a fi iubita de TINE. TU m-ai conturat, modelat, finisat, cum nimeni altcineva n-ar fi facut-o. Am renascut ca sa devin minunea TA.


Isabelle Boulay – Quelques Pleurs

Ti-amintesti cand te-am regasit adormit in acea camera bleu-turquoise?… Ti-am mangaiat fruntea si-am asteptat sa te trezesti. Prezentza mea neasteptata te-a tulburat, ti-ai deschis bratele si ochii ti s-au umezit. O perla sarata ti s-a prelins intre pleoape si gene, alunecand pe obraz, spre coltul buzelor. Eram incapabila sa rostesc ceva. Ti-am sorbit lacrima, m-ai cuprins si m-ai lipit de tine. Alte perle continuau sa curga. Te-am intrebat:
– de ce, Mon Amour?…
Vocea-ti blanda mi-a raspuns silabic:
– pentru ca te iubesc…

Orele ce-au urmat vor fi fost magice, chiar daca ne-au reamintit teama de lipsa unui viitor comun. Ziua aceea ni s-a parut interminabila. Stiam amandoi ca la sfarsitul ei, inainte de caderea noptii, va interveni despartirea. Am hotarat sa ignoram ecoul ei trist si sa ne bucuram de fiecare secunda impreuna. Nu indrazneam sa ne uitam la ceas. Telepatia dintre noi functiona perfect: doream sa „tragem” de timp, sa-l oprim, sa-l stapanim. Dar Cronos, tiran crud si sangeros ne devora fara mila c ape proprii sai copii. Bucuria reintalnirii s-a transformat in luciditate. Tacerile noastre nu mai constituiau acele marturisiri comune, ci un izvor de viitoare lacrimi. Un sirag de perle al carui sidef continea ultima-ti iubire.

Ai plecat. Absentza dureroasa si fidela m-a acoperit. Trebuie sa recunosc ca mi-e greu. Daca fac un singur pas, te vei departa si mai mult. Daca tresar si ma-nfior, o fractiune de secunda ma propulseaza la mii de ani-lumina fatza de tine. Exact acolo unde am prins radacini nemuritoare cu speranta ce-avea gust de ciocolata amaruie. E frustrant cum nu pot sa-mi alcatuiesc vorbele, mi se incurca in gand si-n suflet. Si totusi mi-a ramas privirea ta, zambetul tau, iubirea ta.

Pasesc, fara sa stiu spre ce orizonturi ma-ndrept, ca sa scap de „doar si poate”. Gandurile-mi zboara catre TINE. Vreau sa-mi imbat viata pana la ultimul strop! M-am sfaramat si-am revenit din lacrimile tale fara nici-o ezitare, indiferent de ce va urma, viitorul mi-e tot PREZENT. Trecutul s-a cutremurat dupa seismul din vara indiana, urmat de-un tsunami devastator. M-am reintors acolo unde te lasasem. Acelasi râu cu meandre grabite se strecoara printre salcii plangatoare si plopi. Acelasi soare incandescent isi scalda razele aurii in apa limpede.

O adiere brusca imi mangaie chipul. Inchid ochii si-ti simt ultimul sarut. Imaginea ta atat de prezenta se estompeaza incet, incet. E tarziu, sunt asteptata. Trebuie sa te parasesc, Mon Amour. Stiu ca UNDEVA existi si pentru mine. Numele tau e un amestec de vocale comune si de culori parfumate ce-mi revin de cate ori mi-e dor de tine. Gradina mea fermecata e plina de locuri feerice, magice, un paradis fara trecut.

Acolo te regasesc azi, acum, mereu.


Eric Clapton – Tears in heaven

Anunțuri
h1

„Lady Chatterley” by Mela

02/11/2009

Am revazut recent „Lady Chatterley” realizat acum 3 ani de catre Pascale Ferran, cu: Marina Hands, Jean-Louis Coulloc’h si Hippolyte Girardot.

Un film ce mi s-a parut de data-asta fermecator, quasi-perfect. De ce? Datorita subiectului, inspirat din celebrul roman al lui D-H Lawrence, pe care l-am citit in liceu si pe care-l voi reciti cât de curând posibil pentru placerea de-a-mi reaminti ambiantza acestui film…

In fond, ce conteaza daca filmul va fi fost sau nu fidel romanului, din moment ce spiritul autorului va fi fost respectat? Acel spirit exista, pluteste deasupra fiecarei imagini si replici.

André Malraux a afirmat despre roman:”ce n’est pas par la conscience de ce qu’il a de particulier que l’individu s’atteint, c’est par la conscience de ce qu’il a de plus commun avec tant d’autres: son sexe… Lawrence ne veut être ni heureux ni grand, il veut ETRE.”

„Lady Chatterley” ne expune dragostea in sensul cel mai universal al cuvântului, ca cel mai universal sentiment. Nu exista criterii ce-o pot defini, determina, reduce la o simpla si banala atractie fizica, irationala, la o alchimie misterioasa, inteleasa de fiecare dintre noi in mod diferit, atunci când dragostea ne „subjuga”… Si-atunci, nu-i suficient sa ne lasam subjugati, sa uitam de noi-insine si sa profitam de situatie!

Constance e atrasa, fermecata, subjugata de la inceput de Parkin; accepta sa se „deschida”, deci sa se expuna total, complet, treptat. Tocmai aceasta progresie sublima a fost interesanta pentru Pascale Ferran. Personal, mi-a placut asocierea pe care a facut-o intre anotimpurile succesive si evolutia sentimentelor: trezirea lor primavara, urmata de entuziasmul si exuberantza verii, urmata la rândul ei de „recolta” toamnei…

Cei doi amanti sunt intr-o deplina si constanta armonie cu natura, iar imaginile filmului sunt atât de reale, de tangibile, aproape in 3D. Intimitatea progresiva a personajelor si libertatea ce si-o acorda incet, dar sigur , sunt filmate cu o finetze, un rafinament, o îndrazneala si un curaj… tipic feminin! Fiecare amanunt e vizibil, adecvat, sincer, autentic, fara ca vreo imagine sa socheze, sa fie vulgara sau excesiva. Lawrence avea dreptate:”Obscenitatea intervine atunci când mintea noastra sfideaza trupul si se teme de el, daca trupul uraste sufletul si incearca sa-i reziste…”

Evident ca erotismul torid al celor doua personaje e stimulant pentru noi, spectatorii, caci ne putem identifica destul de usor cu cei doi amanti, fara vreo retinere, fara cea mai vaga urma de culpabilitate… Relatia lor „curge” pur si simplu, ca acel pârâias ce strabate parcul conacului, din care Constance bea.

Nu ma voi referi la diferentzele sociale dintre cei doi, ce ramân de-actualitate si-n 2009, mai mult decât ne-am imagina…

Pascale Ferran a lasat de-o parte acel estetism excesiv, a optat pentru actori exceptionali care s-au transpus cu brio in personaje destul de banale, pentru a fi universale.

Constance(superba Marina Hands) evolueaza imagine dupa imagine, devine din ce in ce mai splendida, fara sa-si piarda personalitatea initiala, nici simplicitatea, nici autenticitatea. Jos palaria pentru Hippolyte Girardot(Sir Clifford) care e perfect in acest rol. Dialogurile dintre sotii Chatterley sunt amestecate si presarate de: finetze, retinere, indrazneala, fara „bla-bla-uri” inutile, esentza lor spune tot…

Un film interesant de vazut si de revazut, ce mi se pare deja o referintza cinematografica, deoarece putine filme din ultimii zece ani vor fi tratat dragostea cu atâta acuratetze si realism. Filmul da impresia ca ofera noi domenii de explorare a dragostei, fara sa ne dea lectii: cum incepe si cum se „incheaga” o noua relatie, o noua intimitate, cum se cladeste încrederea reciproca intre 2 amanti, cum emotiile si fiorii trupului devin indisociabili de cei ai inimii…

Un personaj Bergmanian din „Scènes de la vie conjugale”(Scene din viata conjugala) afirma ca cele doua conditii „sine quo non” indispensabile unui cuplu durabil sunt:”o buna camaraderie si o solida potrivire sexuala…” Exact, adevarat, logic. Partenerul/partenera ideal(a) e cel/cea care va fi reusit sa compenseze lipsurile, slabiciunile, golurile(afective, in general!) ale celuilat/celeilalte, care e capabil(a) sa te stimuleze, sa te trezeasca la viata, sa-ti inspire dorintza si-n final pofta de dragoste, de-a trai din plin…

Concluzia autorului:”dragostea nu-i decât o forma de conversatie, in cel mai fericit caz de dialog, unde cuvintele intra in actiune in loc de-a fi rostite…”(D-H Lawrence)

love

articol scris de Mela

h1

Anna Gavalda « O iubeam » sau « dialogul dintre un bărbat laş şi o femeie părăsită »

13/09/2009

Comercială şi romanţioasă cartea Annei Gavalda poate convinge amatoarele de telenovelă, nu şi pe mine.
Dincolo de orice m-a frapat dialogul în sine, Pierre Dippel, avocatul diavolului o duce pe Chloe, nora sa într-o excursie la casa de la ţară, după ce aceasta s-a trezit peste noapte părăsită de soţul său, aka Adrien Dippel, fiul sus numitului, pentru o femeie mai tânără. Excursia pare a fi o metodă de răscumpărare a greşelii fiului risipitor sau o metodă de convingere, Chloe merită mai mult, de asta nu mă îndoiesc. Dar oare ce i se va oferi ? Un cadou care îi cumpără tăcerea, lacrimile, singurătatea sau care îi deschide ochii să vadă că ce iese din pisică şoarece mănâncă numai sub forme diferite.

Proza în sine e uşoară, nu ne pune la încercarea nici inteligenţa, nici cultura, poate doar răbdarea, răbdarea de a afla până unde se duce tata socru în discursul său.

Pierre începe prin a încerca să o cucerească pe nora sa cu atenţia acordată nepoatelor sale, printr-o cină perfectă, printr-o grijă exacerbată faţă de psihicul nurorii sale, dar cel ce pare a fi bunul samaritean se transformă într-o incursiune pe care nu ştiu care femeie ar aprecia-o. Indirect Pierre este de partea fiului său pentru alegerea făcută. Pentru prima dată în viaţă îşi joacă rolul de tată cu ardoare şi se « mândreşte » cu faptul că fiul său a dat formă dorinţelor sale din tinereţe, acelea de a urma calea dragostei şi de a nu se complace într-o căsnicie fără sentimente din care vor avea de suferit toţi.

Bun, îmi veţi spune că e absolut uman şi că tatăl avea acest drept, de a-şi susţine fiul în alegerea făcută, că până una alta şi fiul a ales calea cea « dreaptă » alegând să facă o victimă şi nu patru, toate bune, dar de aici până la a te posta în faţa unei femei rănite şi umilite, a încerca să o « seduci » cu farmecele tale de bunic iubitor şi de tată socru amical, pentru a o transforma într-un confesional, e cale lungă.
Vreau să văd femeia care atunci când suferă fiindcă e părăsită va asculta polologhia unui socru care îşi plânge tinereţea şi iubirea sacrificată de dragul familiei. Asta face de fapt Pierre, o vrăjeşte pe Chloe pentru a-şi vărsa năduful alegerii făcute de el la 50 de ani, aceea de a o neglija şi părăsi pe Mathilde amanta şi iubirea sa cea scumpă de dragul copiilor şi al comodităţii soţiei.

Cei ce au citit şi apreciat cartea au aplicat-o oarecum la cazuri cunoscute şi au fost profund emoţionaţi. Nu sunt de piatră nici eu, nu m-a lăsat rece povestea de dragoste a cuplului Pierre-Mathilde care chiar dacă ocupă o mică parte din sfârşitul cărţii este şi cea mai puternică parte, restul se reduce la o strategie, strategia păcătosului în drumul său spre spovedanie. Pierre simte nevoia să se confeseze şi nu are cui, aşa că pentru el suferinţa Chloei devine ocazie de mărturisire.O face părtaşă pe Chloe secretului lui, pentru a se debarasa de durerea şi sentimentul său de vinovăţie. N-ar fi nimic grav în toate acestea dacă Chloe n-ar suferi, dar Pierre în loc să-şi aroge rol de doctor, devine psihanalizatul în toată povestea aceasta. Îşi spune păcatul tinereţii şi aşteaptă oarecum să-i fie iertate de Chloe şi nu oricum, ci acceptând răsfrângerea păcatului asupra progeniturilor sale. Greşala lui Adrien devine mântuirea laşităţii lui, iar Chloe un fel de divinitate supremă care trebuie să le accepte.

Anna Gavalda vorbeşte şi scrie ca un bărbat sau poate ca un copil. Care femeie nu va pactiza cu o femeie părăsită ? Anna Gavalda ! Sunt dură, ştiu, însă autoarea uită de Chloe în acesată povestioară. Chloe e doar urechea menită să asculte, un confesional, care poate spune doar da şi nu, iertate-ţi sunt greşelile tale şi care trebuie să uite de propria sa greutate pe timpul acestei confesiuni.

Tematica ea însăşi poate fi atractivă, puterea bărbaţilor de a-şi urma dragostea vieţii, ideea în sine poate da naştere unor lupte interioare foarte tentante din punct de vedere al lectorului, însă modul în care a abordat-o Anna Gavalda, care e de-a dreptul jignitor. Chloe e o păpuşă pe post de personaj principal, Chloe se reduce la o ureche menită să asculte, sufletul ei nu mai cântăreşte nimic în ecuaţia iubirii.

Acestea fiind spusem uităm de victimă şi ajungem la călău sau mă rog, la tatăl călăului, care ce face ? Ia cuţitul înfipt de Adrien în inima soţiei sale şi-l răsuceşte în rană afirmând în acelaşi timp cât de mândru este de faptul că sânge din sângele lui a avut curajul să rănească, depăşindu-l cu brio prin faptele sale de vitejie.
Evident că tot ce am spus mai sus e metaforă şi exagerare, însă povestea de dragoste din tinereţe, pe care o etalează Pierre este nefastă pentru Chloe. Chloe nu va suferi mai puţin ştiind că Pierre a iubit, a avut o amantă pe care nu a urmat-o din raţiuni familiale şi că a devenit un taciturn şi un tată, un socru. Un bunic retras în lumea sa şi care participa doar cu privirea la viaţa care se derula în faţa sa. Că vrea să-i dea o lecţie de viaţă nu mă îndoiesc, că vrea să-i arate Chloei că o situaţie în care Adrien ar fi rămas alături de ea, s-ar fi putut sfârşi în aceleaşi condiţii în care îl vedem pe el, un « bătrân prost la 65 de ani » privit ca un « stranger » de familie, dar felul în care o face e neconvingător.

Aş rupe povestea în două şi aş lua istoria cuplului ilegal din context, aş spune-o ca pe una dintre poveştile Sheherezadei. Deşi oarecum romanţioasă istoria celor doi e partea profundă a Annei Gavalda şi aici o apreciez pentru justeşea redării sentimentelor, dar şi a laşităţii masculine. Pierre este de fapt un laş care s-a îndrăgostit nebuneşte, dar care preferă să renunţe la iubirea vieţii lui, pentru comoditatea unei vieţi de familie deja zgâriate, o spune el singur că şi-a părăsit iubirea pentru o nevastă care era obişnuită cu brutarul şi măcelarul de toată ziua, cu tabieturile şi enviromenturile de zi cu zi.

Veţi spune că mă contrazic, mai sus îl făceam călău pe Adrien care o părăsise pe Chloe şi acum îl condamn pe Pierre că nu şi-a părăsit soţia. Nu, problema nu se pune aşa. Indiferent de decizia pe care o iei la un moment dat în viaţă, important e să trăieşti senin cu decizia pe care ai luat-o şi să trăieşti viaţa pe care ai ales-o. Pentru Chloe evident gestul lui Adrien e monstruos, pentru Pierre în schimb e alegerea perfectă, dar asta nu i-o spunem celei care suferă, Chloe are nevoie să-i fie oblojite rănile nu să i se pună sare pe ele.

Revenind la Pierre, cunoscând-o pe Mathilde cu ocazia unei tranzacţii profesionale, aceasta având rolul de translator între el şi partenerul său de afcer Singh, Pierre se îndrăgosteşte, îşi aprofundează sentimentele când acestea devin reciproce, iar cei doi încep un fel de realaţie ilegală, în care se implică amândoi, însă fiecare cu măsura de care e capabil.
Mathilde o boemă, stă la bunul plac al lui Pierre, bărbat însurat, tată a doi copii, nu ca o amantă obişnuită, dar totuşi subjugată sentimental, întâlnirile lor au loc în Paris la început, hoţeşte şi limitate, în funcţie de viaţa lui Pierre, până când Mathilde rănită pune piciorul în prag şi hotărăşte : « nu mai vreau să mă întind cu tine într-o cameră de hotel şi pe urmă să te văd plecând ….Deci te mai întreb acum, şi pentru ultima dată poate, ce ai de gând să faci cu mine ?» Răspunsul lui Pierre e o promisiune, nu, nu o promisiune, o amăgire lirică, îi promite să o iubească şi îi cere să aibă încredere. Atunci se produce prima ruptură. Dar Pierre revine, imploră, plânge şi o convinge să se întoarcă, ea îşi face simţită prezenţa în lumea sa confortabilă doar atunci când el o cheamă. Mathilde se răzvrăteşte mai pe urmă şi decide o altă formă de relaţie ceva mai boemă e drept, dar care pare să-i confere ei mai puţină durere :
« M-am gândit, nu-mi fac iluzii, te iubesc, dar n-am încredere în tine. Pentru că ceea ce trăim noi nu e real, înseamnă că e un joc. Pentru că e un joc, trebuie şi reguli. Nu vreau să te mai văd la Paris…Când sunt cu tine vreau să pot să-ţi dau mâna pe stradă şi să te sărut în restaurante…Nu mai am vârsta să mă joc de-a prinselea. Deci o să ne vedem în alte ţări…Nu căuta să mă chemi sau să afli unde sunt….am să fac ca tine, să-mi trăiesc viaţa, iubindu-te mult, dar de la distanţă….Ce am de pierdut la urma urmei? Un bărbat laş? Şi de câştigat? Plăcerea de a dormi în braţele tale câteodată….m-am gândit, vreau să încerc. Nu ai de ales..“, îi spunea Mathilde într-o scrisoare, după care întlnirile lor au loc în diferite părţi de pe mapamond, fugar dar intens, se jucau, sufereau şi se iubeau în acelaşi timp până într-un moment când Pierre o surprinde scrriind ceva, o listă a lucrurilor pe care ea şi-ar dori să le facă împreună ( „să te împing când te lăfăi în tot patul, să stau îmbufnată, să cânt în ploaie, să-ţi povestesc despre copilăria mea din Bahrein…“) lectură la care Pierre rămâne inert şi care îi îndepărtează.

Aventura ia sfârşit odată cu apariţia unei sarcini neprevăzute. Mathilde vine la Paris să-l anunţe despre acest fapt, iar Pierre îi dă un răspuns pe măsura laşităţii lui ( „Cu cine?“), astfel încât ea va pleca definitiv, nu înainte de a-i preciza :
« Am avut ce am vrut. Nu reuşeam să te părăsesc. Nu pot să-mi petrec viaţa aşteptându-te, dar …Nimic.Trebuia să aud cuvintele astea două.Trebuia să-ţi văd laşitatea. S-o pipăi cu degetele mele, înţelegi ?..Nu te mişca! Acum trebuie să plec. Sunt atâţ de obosită…Pierre…Eu…nu mai pot”
Cum se sfârşeşte această poveste de dragoste? Cu Pierre care face o hepatită, Mathilde un copil, iar Chloe rănită de povestea şi mai ales de concluzia lui Pierre îl opreşte din discurs :
« Hai ! Du-te acum. Lasa-mă. Nu mai pot să-ţi support bunele sentimente… Mi-a ajuns până-n gât, domnule Jupuit de viu…. »

Concluzia, vă las să o trageţi singuri. Anna Gavalda insistă asupra faptul că un tată fericit poate îmbunătăţi viaţa întregii familii, pe când unul neîmplinit şi morocănos chiar prezent fiind în viaţa copiiilor săi este absent şi nu înfrumuseţează viaţa copiiilor săi, un fel de « caută fericirea personală şi vei avea ce să împărtăşeşti şi celor din jur », însă în acelaşi timp autoarea se contrazice creând un personaj lipsit de empatie reală.

« Le Parisien » preciza că : « Anna Gavalda ne înfăţişează viaţa aşa cum este, cu întrebările şi impasurile ei – o sală plină cu oglinzi înşelătoare », poate aşa este, o carte plină de oglinzi înşelătoare, o incursiune într-un dialog, din care ne aşteptăm să se ivească un portret clar al iubirii şi al demnităţii şi de fapt ne trezim faţă îm faţă cu umbre şi jocuri de lumini care lasă să se întrevadă posibila proiecţie a unei iubiri mereu deformată de ochiul social şi al unui caracter lipsit de forţă care se pliază pe regulile realităţii şi îşi abandonează sentimentul.
Pierre uită de sine, de sinele sentimental, îşi vinde sufletul eticii ( ?) şi devine un Faust care regretă alegerea făcută sau un avocat al iubirii pierdute , al diavolului legăturilor extramaritale care îşi ţine pledoaria în faţa unui auditoriu bolnav de dragoste şi chinuit de efectele zborului acestui demon.

Există două soluţii, exorcizarea prin mărturisire sau demonizarea prin audiţie. Care din cele două metode vor da roade ? Totul depinde de cititor. De partea cui suntem noi oare ?

h1

Klimt şi sărutul perfect

14/07/2009

klimtAstăzi Gustav Klimt (14 iulie 1862 – 6 februarie 1918) pictor simbolist austriac, unul dintre membrii cei mai de seamă ai mişcării Art nouveau din Viena, influenţat în tablourile sale de stampele japoneze.
Sunt curioasă dintre cele două tablouri de mai jos pe care îl alegeţi, evident că vreau să ştiu şi de ce 🙂

„The Kiss” (1907-1908
Oil and gold leaf on canvas)
Klimt-The_Kiss,_1907-08

sau ” Accomplissement”
klimt- ACCOMPLISSEMENT
Iar ca fond muzical am ales-o pe Tanya Donelly care împlineşte 43 de ani astăzi şi care, zic eu, se regăseşte în îmbrăţişările lui Klimt:

Există o îmbrăţişare perfectă? Oare felul de a te lăsa îmbrăţişat/ sărutat, felul de a îmbrăţişa/săruta poate fi un semn, un semn al direcţiei în care va merge relaţia?
Afară se aud petardele, e ziua Franţei, au început sărbătoarea de la miezul nopţii. Îmi fuge gândul la sărutul-petardă. Cândva am simţit un sărut ca o explozie, o explozie chimică în care am ştiut că se ascunde iubirea cu cel mai ciudat gust simţit vreodată, un amestec de nectar şi gin tonic, un cocktail molotov pe care îl ascund şi acum în cel mai tainic sertar al sufletului. Nu vreau să-l pierd, nu mai explodează, dar stă aciuiat acolo şi din când în când face zgomot de fond, seamănă cu versurile melodiei de mai sus:

I’m keeping you I’m keeping you
I’m keeping you so realize your fate
I’m keeping you I’m keeping you
I’m keeping you so settle down now
You landed here from inner space
You landed with that screwed-up look on your face
I wanted you from way back when
I wanted you for years, then years again
I’m keeping you I’m keeping you
I’m keeping you so settle in now
My return to wildlife by satellite
By beautiful moon-shining girl
Whether by hard ground or splashdown
We’re safely back in the world
My heart’s not new
I’m not like you
I’ve loved and been loved well and badly too
My body’s been through everything
I’ve used and been used
I got over it
There’s something that you learn on a tightrope
Just outside the spotlight there’s a big net waiting for…
My return to wildlife by satellite
By beautiful moon-shining girl
Whether by hard ground or splashdown
We’re safely back in the world
I’m keeping you”

Acesta e sărutul de care îmi amintesc privindu-l pe Klimt, primul sărut petardă, stampă japoneză în faţa unui răsărit de culoarea veşmintelor cuplului de mai sus, a falezei asemănătoare celei din primul tablou, de care picioarele mele se aninau ca de senzualitate şi misterul celei dintâi minuni. Nu, nu primul sărut, doar cel mai „preţios” şi cel care mi-a vorbit de pomul vieţii din cel de-al doilea tablou, de ce înseamnă împlinirea şi cum te poţi contopi cu ea. Sărutul petardă ne dă lecţii de senzualitatea, de iubire şi de bogăţie în ritmul în care răsare soarele. Important e în faţa pomului vieţii să ştii încotro să mergi: la stânga sau la dreapta. Eu m-am rătăcit de la dreapta la stânga, voi sper să cântaţi „keeping you” şi să trageţi pe dreapta.
klimt l'arbre de vie

h1

Ian McEvan „Câinii negri” – începutul trasformării lui Ian McAbre în Ian McLove

11/06/2009

Ian-McEwan-Cainii-negri Câştigător al premiului Man Booker Prize în 1998, Ian McEwan este unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori britanici contemporani, iar cărţile sale sunt gustate la fel de mult precum cele ale lui Amelie Nothomb. Se poate spune că au acelaşi impact la public, o parte îi adoră, o parte îi condamnă pentru umorul lor negru şi pentru abordarea unei tematici mai puţin ortodoxe, însă continuă să scrie şi să atragă tot mai mulţi admiratori.

Mi-a căzut în mână zilele acestea « Câinii negri » şi pentru că universul nonconformist din celelallte trei romane ale sale pe care le-am citit m-a captivat, am fost bucuroasă de o nouă descoperire.

Cartea este împărţită în trei, în partea întâi îl găsim în Wiltshire în 1987 pe Jeremy, un orfan care trăieşte cu sora sa , cumnatul şi nepoţica într-o ambianţă familială tipic McEwan: tensiune, violenţe certuri, dezinteres faţă de minori, într-un cuvânt un univers deviant. Escapadele sale în casele prietenilor săi nu sunt decât o metodă de eliberare şi de apropriere a unui univers cald, parental în care Jeremy poate fi apreciat la adevărata sa valoare, o etapă tranzitorie de la copilăria în care îşi asumă rol patern prin ocrotirea nepoatei Sally şi viitorul în care se va interoga despre credinţe şi speranţe, despre fidelitate şi libertate de opinie în faţa unui cuplu mai puţin obişnuit, cel al socrilor săi Bernard şi June Tremaine.

Fascinat de personalitatea soacrei sale, June care-i împărtăşeşte trecutul, într-un azil în timp ce se luptă cu o leucemie, se hotăreşte să scrie amintirile acesteia într-o carte biografică « viaţa şi activitatea » cum o supranumeşte Bernard Tremaine, soţul eroinei.

June Tremaine în istorisirile sale evocă mariajul său la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, implicarea sa şi a soţului său în mişcarea comunistă şi luna lor de miere, o călătorie prin Italia pe parcursul căreia au participat ca voluntari în Crucea Roşie şi o călătorie în Franţa care le-a schimbat viaţa definitiv în urma unei întâlniri periculoase dintre June şi doi câini negri, echivalentă cu descoperirea existenţei lui Dumnezeu, în urma căreia June cade în misticism şi ajunge să trăiască singură în Larzac.” Am întâlnit răul şi l-am descoperit pe Dumnezeu.” ( „Câinii negri” editura Polirom 2006 în traducera lui Virgil Stanciu, pagina 75)

Aparent cuplul se menţine , June se ocupă de creşterea celor trei copii care fac drumuri dese între Franţa şi Anglia, de amenajarea unei stâne care devine cuibul de vacanţă al întregii familii şi a urmaşilor. Pentru că se deplasa tot mai rar la domiciliul său englez, June produce o ruptură în cuplu . „De cum am început să percepem lumea diferenţiat, am simţit că timpul ni se scurge printre degete şi n-am mai avut răbdare unul cu celălalt. Orice neînţelegere devenea o întrerupere a tot ceea ce ştiam că este posibil – şi în curând, totul s-a transformat într-un şir de întreruperi. Până la urmă, timpul chiar s-a terminat, dar amintirile au rămas acuzătoare, de aceea nu ne putem lăsa în pace unul pe celălalt.” ( „Câinii negri” editura Polirom 2006 în traducera lui Virgil Stanciu, pagina 73)

Intrigat de aceşti îndrăgostiţi care trăiesc separat, uniţi de aceleaşi idealuri la început şi totuşi atât de diferiţi în final, Jeremy încearcă să înţeleagă mecanismul iubirii.

Partea a doua se derulează după mărturisirile lui June şi constă confidenţele lui Bernard pe drumul spre Berlin, un Berlin al anului 1989 imediat după căderea zidului, o călătorie pe care Bernard şi ginerele său o fac în scop pur observator, dar care îi implică pe amândoi într-un conflict între germani şi un tânăr turc, menit să îi dezamăgească cu privire la viitorul acestei uniri a Germaniei, resimţită ca o întoarcere spre nazism. Bernard este decepţionat politic pentru a doua oară: dacă întâi comunismul s-a dovedit a fi altceva decât idealul lor de la sfârşit de război şi a părăsit partidul în 1956 după invazia Ungariei, acum asistând la căderea zidului Berlinului ( temă dezvolată mai pe larg în The Innocent (1990) ), această descătuşare de sub comunism a Germaniei de Est îl face să realizeze că eliberarea de sub marca rasismului şi a diferenţelor poate fi o recădere în opresiunea umanităţii, de data aceasta sub auspiciile democraţiei.

Partea a treia se desfăşoară în Polonia în 1981 şi în Franţa în 1989, trecutul înfăţişează momentul în care o cunoaşte şi o cucereşte pe Jenny viitoarea soţie, fiica lui June şi a lui Bernard, prezentul înfăţişează călătoria la stâna din St. Maurice de Navacelles unde află în întregime istoria câinilor negri.

Istoria acestor câini negri este flacăra menită să alimenteaze cartea cu mister, la un momet dat tindeam să cred că reuşeste să dizolve acest mister şi să pătrundă secretul celor doi, însă potrivit obiceiului lui McEwan rămânem în suspans, ceea ce ar putea dezvălui ruptura cuplului, întâlnirea cu acei câini negri nu este relatată decât în final şi chiar atunci nu pare a explica întreaga turnură de situaţie. Jeremy ajunge să înţeleagă simbolismul acestor câini şi rolul istoriei în viaţa cuplului, însă rămâne la stadiul de interogaţie. „N-am idee dacă trebuie să privim câinii negri ai lui June ca pe un simbol încărcat de semnificaţii, ca pe o figură de stil izbutită, ca pe o dovadă a credulităţii ei sau ca manifestarea unei puteri existente cu adevărat” ( „Câinii negri” editura Polirom 2006 în traducera lui Virgil Stanciu, pagina 21)

Pentru el întrebările şi misterele acestei istorii deschid căile spre cucerirea unor pseudo părinţi, reacţia sa este asemănătoare celei din adolescenţă când se refugia la părinţii prietenilor săi pentru a-şi construi universul necesar traversării vieţii cotidiene şi a primi iubire şi reuşea cu brio. Adult fiind, reiterează acest drum prin «cucerirea» socrilor săi , în special a lui June , ajungând să joace chiar rolul de fiu prin adopţie, fiind ultimul care a văzut-o înainte de moarte şi confidentul ei.

Romanul reuneşte teme obişnuite la McEwan şi pe care le regăsim şi la Julien Barnes sau la Irène Némirovsky : istoria şi efectul ei asupra vieţii individului, contrastul şi interferenţa dintre universal şi particular, subtilităţile atracţiilor şi respingerilor într-o relaţie de cuplu, mărturii despre tragedia provocată de război. În ciuda acestor puncte atractive, la nivel de intrigă versus climax putem rămâne dezamăgiţi. Motivul câinilor este un bun imbold spre o conversaţie interioară, un motiv de a discuta existenţa divină şi/ sau credinţa, teismul, după cum afirma Ian McEwan într-un interviu acordat lui Eric Schoeck coordonator al Capitola Book Café , în 16 Februarie 1998:” I don’t know where you stand on God. For me, I don’t find the statement obviously true. I find that life is rich, diverse, fabulous, and extraordinary, conceived without a god. Perhaps I’m continuing a conversation I had with myself in another novel,Black Dogs. I’m very interested in belief and faith.“, dar nu şi o satisfacţie pentru cei avizi de deznodământ tragic şi bizar obişnuit la McEwan.

Jeremy este imaginea autorului, el nu crede în nimic, nici în Dumnezeu asemeni lui June fiinţa spirituală, dotată cu o credinţă intuitivă şi comunicativitate cu natura care în urma întâlnirii cu câinii caută adevărurile ascunse ale universului, nici în umanism asemeni lui Bernard a cărui logică raţionalistă stătea exact la capătul opus filosofiei lui June. June crede în bine şi rău în timp ce Bernard crede în perfecţiunea umană dusă la infinit, iar singurul liant a două caractere diferite pare a fi iubirea, singura în care pare a avea încredere autorul .

Mă întreb dacă pentru McEwan câinii negri simbol al nazismului, al istoriei negre sunt un motiv de a arăta ce rol poate juca istoria asupra societăţii sau sunt doar un simbol folosit pentru a da frâu liber unei dizertaţii despre diferenţa de gândire şi de credinţă.
A crede orice, a fi neselectiv, este acelaşi lucru, după mine, cu a nu crede în absolut nimic. Eu unul nu ştiu dacă, la acest sfârşit de mileniu, civilizaţia noastrăeste blestemată de prea multă sau de prea puţină credinţă, dacă problemele sunt provocate de cei de teapa lui Bernard şi June sau de oameni ca mine. Mi-aş denatura însă, experienţa personală, dacă nu m-aş declara convins că iubirea are puterea de a transforma şi reabilita o viaţă” ( „Câinii negri” editura Polirom 2006 în traducera lui Virgil Stanciu, pagina 22)

Îm cele din urmă aveam de-a face cu un roman bazat pe divagaţiile memoristice ale naratorului, Jeremy alias Ian McEwan, un orfan fascinat de ideea de familie şi de părinţi care pe parcursul interogaţiilor caută să-şi înţeleagă propria identitate prin înţelegerea trecutului şi prin încercarea de a pătrunde, dincolo de zidul conjugal creat de diferenţele între bărbat şi femeie, în dragoste . Spusesem înainte că lipsa de intensitate a punctului culminant poate dezamăgi, pe întreg parcursul lecturii aşteptam ca acei câini negri să aibă o poveste în stil „Ian McAbre” cum fusese supranumit autorul ca urmare a violenţei, umorului negru şi a situaţiilor deviante ades întâlnite în „The Cement Garden”, „Amsterdam „ sau „First Love, Last Rites „. Toate aceste nuvele/ romane pătrund într-o zonă interzisă, insistând asupra răului care se ascunde sub masca cotidianului, abordează teme şocante( răpirea unui copil, crime, copilării marginale, fantasme sexuale bizare, excese, perversiuni şi interdicţii), toate capabile să creioneze o lume sordidă cu o stare de rău permanentă într-un ambalaj de tip thriller versus roman psihologic. Şi iată „Câinii negri”, a cărui introducere pare să nu depăşească aceste tipare, abordează condiţia umană total diferit, răul existent aici nu mai este unul care să distrugă în totalitate lumea, ci este depăşit prin bine, prin interogaţii, prin defulare, prin iubire. Romanul nu mai este un thriller, se transformă într-un discurs despre bine şi rău despre credinţă şi necredinţă, despre ziduri maritale care pot sau nu fi dărâmate cu ajutorul dragostei.

Până la urmă există un anticlimax la nivel narativ, dar şi un climax reuşit la nivel ideatic. Dezamăgirea este doar una legată de diferenţierea faţă de universul obişnuit al lui McEwan, însă satisfacţia de a descoperi o cu totul altă perspectivă mă face să-mi doresc să mai citesc şi alte cărţi semnate McEwan cu riscul să nu fie de tipul „Grădinii de ciment”, cea care m-a făcut să deschid a doua carte a autorului ş-apoi a treia.

Recomand cartea şi celor care caută umorul negru din operele autorului şi celor care detestă universul deviant creat de el, şi celor materialişti şi celor spirituali, suprize vor fi de ambele părţi, fiindcă ceea ce rămâne după ce închizi cartea seamănă izbitor de mult cu o concluzie a lui Octavian Paler: “Am avut norocul să aflu că dragostea este unicul adevăr important şi absolut, într-o viaţă care nu ne dă decât daruri relative.” (Convorbiri cu Octavian Paler) şi poate fi începutul trasformării lui Ian McAbre în Ian McLove.

  • cadran

    Decembrie 2017
    L M M M V S D
    « Ian    
     123
    45678910
    11121314151617
    18192021222324
    25262728293031
  • Blog Stats

  • Categorii

  • Decembrie 2017
    L M M M V S D
    « Ian    
     123
    45678910
    11121314151617
    18192021222324
    25262728293031