Posts Tagged ‘japonia’

h1

ridicolul intre viata si carte

16/01/2010

O sa ma opresc in cazul de fata doar la „Uimire si cutremur”, un roman autobiografic in care amelie povesteste experienta ei ca angajata a unei companii nipone. romanul se deruleaza ca un jurnal al anului in care indragostita de spatiul nipon, se confrunta cu diferentele de cultura si mentalitate care nu-i inhiba gustul pentru tara soarelui rasare, doar o ajuta sa-si perceapa degradarea pas cu pas si s-o transforme.
cartea incepe prin a ne introduce in atmosfera de societate cu o scara ierarhica bine definita , autoarea subliniind latura pe care se va contura atmosfera de subordonare fizica si intelectuala, psihologica si etnica:
„Domnul Haneda era şeful domnului Omochi, care era şeful domnului Saito, care era şeful domnişoarei Mori, care era şefa mea. Iar eu nu eram şefa nimănui.
Am putea spune lucrurile şi altfel. Eram la ordinele domnişoarei Mori, care era la ordinele domnului Saito, şi aşa mai departe, cu precizarea că, în aval, ordinele puteau sări peste treptele ierarhice.
Aşadar, în compania Yumimoto, eram la ordinele tuturor.”
AN recunoste coborarea pe care o face in acest zigurat lipsist de valori proprii si initiative libere,unde nu mai conteaza cu adevarat capacitatea fiecaruia, ci doar puterea sclavului de a sa adapta calaului, fara prea mari decaderi psihologico-sentimentale.
astfel amelie-san isi recunoaste declinul:””Copil fiind, voiam sa devin Dumnezeu. Foarte repede, am inteles ca ceream prea mult… …Am fost atunci investita cu misiunea finala: curatarea budelor.”
singura portita de scapare in acest univers decadential este capacitatea ei de a se transpune dincolo de ritmul cotidian al imposibilitatii de a-si evidentia capacitatile lingvistice si intelectuale, de a se afirma ca entitate demna de respect, dincolo de mentalitatea occidentala care in mod normal ar rectiona revoltator de drastic la un tratament de o asemenea anvergura, dar si dincolo de comportamentul nipon de a accepta in tacere regulile care vin de la conducere concernului, printr-o atitudine onirica : „chiar lîngă uşa liftului era un imens perete de sticlă. mă jucam, în acele clipe, „de-a saltul în peisaj”.
imi lipeam nasul de fereastră şi, mental, mă lăsam să cad. Oraşul era atît de departe dedesubtul meu: pînă să mă strivesc de sol, mi-era îngăduit să privesc o grămadă de lucruri.”
astfel trece amelie-san de la ochakumi ( activitea de a servi ceaiul colegilor si care aduce aminte de tacerea in care se celebreaza ceremonia ceaiului), la distribuirea corespondentei, la clasarea datelor contabile („Numeam asta seninătate facturieră”), pana la „înaintătoare-întorcătoare de calendare”.pe tot acest parcurs amelie isi invinge temerile umane: „Ce bine era să trăieşti fără orgoliu şi fară inteligenţă! Hibernam.”, complacandu-se intr-o stare de dolce far niente care o amuza adeseori si-i intareste capacitatea psihica. chiar daca recunoaste „am devenit contabilă la Yumimoto. Şi cred că mai jos de-atît nu puteam coborî” masura de acceptare a ridiculitatii maxime nu a fost atinsa. Ca urmare a caracterului si educatiei occidentale, amelie, dupa ce asista la injosirea publica a sefei ei Fubuki, fata de care in pofida tuturor conflictelor, avea o admiratie de netagaduit, incearca sa o consoleze surprinzand-o in timp ce-si varsa lacrimile departe de ochii lumii, intr-un cuvant ii observa flebetea si umilinta mult mai mult decat este permis intr-un mediu nipon, fapt care ii atrage ura acestei din urma:
” Se îndreptă spre mine, cu Hiroshima sticlindu-i într-un ochi şi Nagasaki în celălalt” si ca atare pedeapsa ultima, ridiculizarea si coborarea pe ultima treapta ierarhica, cea mai injositoare de altfel „misiunea finală: curăţarea budelor „, chiar in fata acestei degradari sociale autoarea reactioneaza cu haz si autoironie fina: „îmi permit să subliniez gama extraordinar de largă a talentelor mele, capabile să cînte în orice registru, de la Dumnezeu pînă la madam Pipi.” si dorinta ei de a deveni nipona o face sa nu decada in reactii occidentale cum ar fi aceea de a demisiona, se incurajeaza pe sine: „o să rezist. o să mă comport ca o niponă.”, dar exutoarul acestei rezistente este inca o data „exercitiul defenstrarii” :
„Toaleta pentru doamne a companiei era minunată, căci lumina venea printr-un perete de sticlă, In universul meu, acesta căpătase o importanţă colosală: petreceam
ore-n şir în picioare, cu fruntea lipită de sticlă, jucîndu-mă de-a saltul în gol. îmi vedeam corpul căzînd, mă afundam în căderea asta vertiginoasă pînă ameţeam. Din acest motiv, afirm că nu m-am plictisit la postul meu nici măcar o clipă.”
amelie conchide cu dragostea ei fata de expresia japoneza „uimire si cutremur” (” în vechiul protocol imperial nipon, se stipula că împăratului trebuie să i te adresezi cu „uimire şi cutremur””) fiind un fel de justificare a atitudinii ei, respect imparatul si la masa lui joc asa cum imi canta, dar asta fara a ma injosi in proprii mei ochi, caci dincolo de pseudo-umilinta exista o fereastra eliberatoare : „Fereastra era frontiera dintre lumina oribilă şi minunatul întuneric, dintre toaletă şi infinit, dintre igienic şi imposibil de spălat, dintre apa pe care-o tragi şi cer. Cîtă vreme vor mai exista ferestre, pînă si cea mai măruntă fiinţă omenească de pe pămînt îşi va avea partea sa de libertate.”
revin la intro-ul acestei invitatii la lectura, citind-o pe andi am realizat cati dintre noi trecem prin momente in viata de care vrem sa uitam, momente care ne pun in inferioritate si in imposibilitatea de a ne arata adevarata valoare, dar cati dintre noi reusim sa depasim acest moment si sa dam o alta valoare experientei negative, ca vorba aceea „in tot raul e si un bine” sau „ceea ce nu ne omoara ne face mai puternici” (Friedrich Nietzsche ), daca am reusi sa depasim piedicile capcanele pe care ni le intindem cu sau fara voia noastra, sa trecem muntii cu autoironia si hazul de necaz cred ca am ridica stacheta intelectuala si psihologica a eu-lui nostru occidental cel putin cu un munte peste medie.
suntem cu atat mai liberi cu cat suntem mai mult noi insine in interiorul nostru si cu cat reusim sa ne transformam decaderile intr-o oaza de inspiratie sau in puterea de a fi liber interior si sincer pana in maduva oaselor cu eu-l propriu

Anunțuri
h1

Japonia Melei

26/08/2009

IMG_0212
Irasshaimase!=Bun-venit!

Înainte de a saluta, japonezii te întâmpină cu „Bun-venit!”

În mai puţin de doi ani, am avut şansa de-a mă afla în Nihon-Japonia de două ori şi sper să mai ajung şi a treia oară. „Jamais deux sans trois!” Imposibil a relata despre o ţară, un popor, cultura şi civilizaţia niponă în câteva fraze. Deci, un foarte scurt rezumat şi câteva imagini, triate din peste 1000!!!

Ţara Soarelui-răsare, arhipelag situat în Extremul-Orient, e format din insule atât de diferite, încât s-ar putea numi „arhipelagul cu o mie de chipuri”. Un meleag de contraste şi extreme: sakura-cireşi în floare şi mari centre industriale, pieţe pescăreşti populare şi distributoare automatice super-sofisticate, kimonouri-curcubeu şi costume europene sobre.

După ce-ai călătorit cu TGV-ul în Franţa, vrei să testezi şi shinkansen-ul(TGV-ul japonez)… Te urci la Tokyo şi o porneşti spre plajele din sud, de-abia ai timp să vezi defilând rapid prin faţa ochilor peisaje diverse, amestecate, presărate cu orezării şi Fujiyama(numit respectuos Fuji-san de catre autohtoni) undeva, pe fundal, rămas în urmă!
fuji-san
Deodată, zăreşti un şirag de insule şi insuliţe ce înconjoară aceast ţinut magic, dintre care mini-arhipelagul Okinawa, cu plajele sale de nisip alb şi bariera de corali.

Dincolo de cele două megapole Tokyo si Osaka, vitrine uriaşe ale puterii economice şi tehnologice japoneze, se „ascund” mici oraşe şi sate unde tradiţiile seculare continuă să dăinuie.

osaka

tokyo

tokyo

Templele shintoiste, mănăstirile-zen, castelele samurailor păstrează încă nenumărate comori vizibile şi tangibile din epoca medievală.
castle

Acea perioadă îndepărtată în care japonezii trăiau izolaţi de restul lumii, ceea ce nu i-a împiedicat să devină artişti autentici, extrem de talentaţi, ale căror activităţi se continuă în prezent: caligrafia, ikebana(arta florală), ceremonia servirii ceaiului sau portul kimonoului. Acestea sunt mai mult decât un mod de viaţă ancestral: Japonia le-a transformat într-un „modus vivendi”, reuşind să îmbine quasi-perfect tradiţiile cu modernitatea.

grădini zen

Al doilea război mondial a lăsat Japonia într-o stare inimaginabilă de mizerie, de îndoială, de pesimism şi de disperare. Bombardamentele americane au distrus majoritatea oraşelor, nu numai Hiroshima si Nagasaki. Kyoto, vechea capitală imperială, a fost salvat(ă) datorită intervenţiei unui istoric şi profesor francez de literatură japoneză de la Sorbona, care l-a implorat literalmente pe Roosevelt să cruţe acest oraş ce face parte din patrimoniul universal-UNESCO.
kyoto

kyoto

Ruga i-a fost ascultată: Nagasaki a fost „sacrificat” in locul minunatului Kyoto…

Un european care cunoaşte cât de cât istoria acestei ţări nu-şi poate imagina, la faţa locului, ca acum 50-60 de ani japonezii au îndurat foametea! Cu muncă, tenacitate şi perseverenţă acest popor şi-a reconstruit ţara într-o manieră de-a dreptul impresionanată, spectaculară. Miracolul economic din ultimii 40-45 de ani a facut ca Japonia să devină a doua putere economică mondială. Dar ca peste tot, dupa dezvoltare şi creştere economică vertiginoasă, a apărut şi recesiunea. „Dragonul japonez” a cunoscut deja o criză economică serioasă în anii ’90 ce-a durat până în 2000. Încă o dată, Phoenix-Nihon şi insularii săi au renăscut din propria cenuşă! Istoria se repetă şi-n prezent cu actuala criză economică mondială: Japonia zăreşte deja lumina la capătul tunelului, ceea ce nu-i de mirare, deoarece Honshu si Hokkaido comunică între ele prin cel mai lung tunel feroviar submarin din lume de 54 kms!

Japonia şi produsele sale au „invadat” planeta, totul se exportă: cinema, mangas, telefoane mobile, gastronomie.
gastronomie japoneză

Mulţi sociologi susţin că recenta cultură japoneză se afla în concurenţă permanentă cu cea americană pe tot continentul asiatic. Cine-ar fi crezut asta după înfrângerea Japoniei de catre USA în 1945?!…
Pavilionul de aur

Japonia vulcanică şi seismică, la propriu şi la figurat, uimeşte, încântă, fascinează orice vizitator străin…

Arigato, sayonara, mata ne!
Mulţumesc, la revedere şi pe curând!

sakura

h1

Klimt şi sărutul perfect

14/07/2009

klimtAstăzi Gustav Klimt (14 iulie 1862 – 6 februarie 1918) pictor simbolist austriac, unul dintre membrii cei mai de seamă ai mişcării Art nouveau din Viena, influenţat în tablourile sale de stampele japoneze.
Sunt curioasă dintre cele două tablouri de mai jos pe care îl alegeţi, evident că vreau să ştiu şi de ce 🙂

„The Kiss” (1907-1908
Oil and gold leaf on canvas)
Klimt-The_Kiss,_1907-08

sau ” Accomplissement”
klimt- ACCOMPLISSEMENT
Iar ca fond muzical am ales-o pe Tanya Donelly care împlineşte 43 de ani astăzi şi care, zic eu, se regăseşte în îmbrăţişările lui Klimt:

Există o îmbrăţişare perfectă? Oare felul de a te lăsa îmbrăţişat/ sărutat, felul de a îmbrăţişa/săruta poate fi un semn, un semn al direcţiei în care va merge relaţia?
Afară se aud petardele, e ziua Franţei, au început sărbătoarea de la miezul nopţii. Îmi fuge gândul la sărutul-petardă. Cândva am simţit un sărut ca o explozie, o explozie chimică în care am ştiut că se ascunde iubirea cu cel mai ciudat gust simţit vreodată, un amestec de nectar şi gin tonic, un cocktail molotov pe care îl ascund şi acum în cel mai tainic sertar al sufletului. Nu vreau să-l pierd, nu mai explodează, dar stă aciuiat acolo şi din când în când face zgomot de fond, seamănă cu versurile melodiei de mai sus:

I’m keeping you I’m keeping you
I’m keeping you so realize your fate
I’m keeping you I’m keeping you
I’m keeping you so settle down now
You landed here from inner space
You landed with that screwed-up look on your face
I wanted you from way back when
I wanted you for years, then years again
I’m keeping you I’m keeping you
I’m keeping you so settle in now
My return to wildlife by satellite
By beautiful moon-shining girl
Whether by hard ground or splashdown
We’re safely back in the world
My heart’s not new
I’m not like you
I’ve loved and been loved well and badly too
My body’s been through everything
I’ve used and been used
I got over it
There’s something that you learn on a tightrope
Just outside the spotlight there’s a big net waiting for…
My return to wildlife by satellite
By beautiful moon-shining girl
Whether by hard ground or splashdown
We’re safely back in the world
I’m keeping you”

Acesta e sărutul de care îmi amintesc privindu-l pe Klimt, primul sărut petardă, stampă japoneză în faţa unui răsărit de culoarea veşmintelor cuplului de mai sus, a falezei asemănătoare celei din primul tablou, de care picioarele mele se aninau ca de senzualitate şi misterul celei dintâi minuni. Nu, nu primul sărut, doar cel mai „preţios” şi cel care mi-a vorbit de pomul vieţii din cel de-al doilea tablou, de ce înseamnă împlinirea şi cum te poţi contopi cu ea. Sărutul petardă ne dă lecţii de senzualitatea, de iubire şi de bogăţie în ritmul în care răsare soarele. Important e în faţa pomului vieţii să ştii încotro să mergi: la stânga sau la dreapta. Eu m-am rătăcit de la dreapta la stânga, voi sper să cântaţi „keeping you” şi să trageţi pe dreapta.
klimt l'arbre de vie

h1

„Uimire şi cutremur” de Amelie Nothomb – ridicolul se depăşeşte prin sinceritate?

25/05/2009

Purtând o discuţie despre românii din Franţa şi aducându-mi aminte anumite momente penibile prin care am trecut în viaţa pariziană, am plecat cu gândul la Amelie Nothomb, iar pentru că Tamada continuă concursul Promovez lectura, am să mai aduc în faţa ochilor cititorilor blogului o recenzie de carte, m-am oprit la o postare mai veche despre Amelie Nothomb, în care aminteam ridicolul prin care trec personajele ei, fie cele din lumea niponă, fie cele din lumea occidentală.
Este vorba despre „Uimire şi cutremur”, un roman autobiografic în care Amelie Nothomb povesteşte experienţa ei ca angajată a unei companii nipone.
Romanul se derulează ca un jurnal al anului în care îndrăgostita de spaţiul nipon se confruntă cu diferenţele de cultură si mentalitate, diferenţe care nu-i inhibă gustul pentru Ţara Soarelui Răsare, dar o ajută să-şi perceapă degradarea pas cu pas şi s-o transforme.
Uşor de citit, nu necesită o atenţie deosebită asupra detaliilor, nicio filosofie prea adâncă, însă ca în toate romanele sale, Nothomb, aduce marca proprie, prin situaţii împinse la limită, prin umorul negru şi autoironia făcute cu naturaleţe, de fapt această naturaleţe fiind şi caracteristica aptă să ne impresioneze cel mai mult în urma lecturii.
Cartea începe prin a ne introduce în societate cu o scară ierarhică bine definită , autoarea subliniând latura pe care se va contura atmosfera de subordonare fizică si intelectuală, psihologică şi etnică:
„Domnul Haneda era şeful domnului Omochi, care era şeful domnului Saito, care era şeful domnişoarei Mori, care era şefa mea. Iar eu nu eram şefa nimănui.
Am putea spune lucrurile şi altfel. Eram la ordinele domnişoarei Mori, care era la ordinele domnului Saito, şi aşa mai departe, cu precizarea că, în aval, ordinele puteau sări peste treptele ierarhice.
Aşadar, în compania Yumimoto, eram la ordinele tuturor.”
Autoarea recunoaşte coborârea pe care o face în acest zigurat lipsit de valori proprii şi iniţiative, unde nu mai contează cu adevărat capacitatea fiecăruia, ci doar puterea sclavului de a sa adapta călaului, făra prea mari decăderi psihologico-sentimentale.
Astfel Amelie-san îşi recunoaşte declinul: „Copil fiind, voiam să devin Dumnezeu. Foarte repede, am înţeles că ceream prea mult… …Am fost atunci investită cu misiunea finală: curăţarea budelor.”
Singura portiţă de scăpare în acest univers decadenţial este capacitatea ei de a se transpune dincolo de ritmul cotidian al imposibilităţii de a-şi evidenţia capacităţile lingvistice şi intelectuale, de a se afirma ca entitate demnă de respect, dincolo de mentalitatea occidentală care în mod normal ar recţiona revoltător de drastic la un tratament de o asemenea anvergură, dar şi dincolo de comportamentul nipon capabil a accepta în tăcere regulile care vin de la conducerea concernului, printr-o atitudine onirică : „chiar lângă uşa liftului era un imens perete de sticlă. Mă jucam, în acele clipe, „de-a saltul în peisaj”.
Îmi lipeam nasul de fereastră şi, mental, mă lăsam să cad. Oraşul era atât de departe dedesubtul meu: până să mă strivesc de sol, mi-era îngăduit să privesc o grămadă de lucruri.”
Aşa trece Amelie-san de la ochakumi ( activitea de a servi ceaiul colegilor si care aduce aminte de tăcerea in care se celebrează ceremonia ceaiului), la distribuirea corespondenţei, la clasarea datelor contabile („Numeam asta seninătate facturieră”), până la „înaintătoare-întorcătoare de calendare”.
Pe tot acest parcurs Amelie îşi învinge temerile umane: „Ce bine era să trăieşti fără orgoliu şi fară inteligenţă! Hibernam.”, complăcându-se într-o stare de „dolce far niente” care o amuză deseori şi-i întăreşte capacitatea psihică, chiar dacă recunoaşte: „am devenit contabilă la Yumimoto. Şi cred că mai jos de-atât nu puteam coborî” măsura de acceptare a ridiculităţii maxime nu a fost atinsă. Ca urmare a caracterului si educaţiei occidentale, Amelie, dupa ce asistă la înjosirea publică a şefei sale, Fubuki, faţă de care, în pofida tuturor conflictelor, avea o admiraţie de netăgăduit, încearcă să o consoleze surprinzând-o în timp ce-şi varsa lacrimile, departe de ochii lumii, într-un cuvânt îi observă flebeţea şi umilinţa mult mai mult decât este permis într-un mediu nipon, fapt care îi atrage ura acestei din urmă:
” Se îndreptă spre mine, cu Hiroshima sticlindu-i într-un ochi şi Nagasaki în celălalt” şi ca atare primeşte pedeapsa ultimă: ridiculizarea şi coborarea pe ultima treaptă ierarhica, cea mai injositoare de altfel „, misiunea finală: curăţarea budelor „, chiar in faţa acestei degradări sociale autoarea reacţionează cu haz şi autoironie fina: „îmi permit să subliniez gama extraordinar de largă a talentelor mele, capabile să cânte în orice registru, de la Dumnezeu pînă la madam Pipi.” Dorinţa ei de a deveni niponă o face sa nu decadă în reacţii occidentale, cum ar fi aceea de a demisiona, se încurajează pe sine: „o să rezist. o să mă comport ca o niponă.”, dar exutoarul acestei rezistenţe este înca o dată „exerciţiul defenstrării” :
„Toaleta pentru doamne a companiei era minunată, căci lumina venea printr-un perete de sticlă, în universul meu, acesta căpătase o importanţă colosală: petreceam
ore-n şir în picioare, cu fruntea lipită de sticlă, jucîndu-mă de-a saltul în gol. îmi vedeam corpul căzînd, mă afundam în căderea asta vertiginoasă până ameţeam. Din acest motiv, afirm că nu m-am plictisit la postul meu nici măcar o clipă.”
Amelie conchide cu dragostea ei faţă de expresia japoneza „uimire şi cutremur” (” în vechiul protocol imperial nipon, se stipula că împăratului trebuie să i te adresezi cu „uimire şi cutremur”) fiind un fel de justificare a atitudinii ei, respect imparatul şi la masa lui joc aşa cum îmi cântă, dar asta fără a mă înjosi în proprii mei ochi, căci dincolo de pseudo-umilinţă există o fereastră eliberatoare : „Fereastra era frontiera dintre lumina oribilă şi minunatul întuneric, dintre toaletă şi infinit, dintre igienic şi imposibil de spălat, dintre apa pe care-o tragi şi cer. Câtă vreme vor mai exista ferestre, pînă şi cea mai măruntă fiinţă omenească de pe pământ îşi va avea partea sa de libertate.”
Revin la intro-ul acestei invitaţii la lectură, am realizat câţi dintre noi trecem prin momente în viaţă de care vrem să uitam, momente care ne pun în inferioritate şi în imposibilitatea de a ne arata adevarata valoare, dar câţi dintre noi reuşim să depăşim acest moment şi să dăm o altă valoare experienţei negative, să ne amintim că „in tot răul e şi un bine” sau „ceea ce nu ne omoară, ne face mai puternici” (Friedrich Nietzsche ), dacă am reuşi să depăşim piedicile, capcanele pe care ni le întindem cu sau fără voia noastra, sa trecem munţii cu autoironia şi hazul de necaz, cred ca am ridica ştacheta intelectuală şi psihologică a eu-lui nostru occidental cel puţin cu un munte peste medie.
Suntem cu atât mai liberi cu cât suntem mai mult noi înşine în interiorul nostru şi cu cât reuşim să ne transformăm decăderile într-o oază de inspiraţie sau în puterea de a fi liber interior şi sincer până în măduva oaselor cu eu-l propriu. Însă pentru a avea capacitatea de a ne elibera si putiinţa de a fi sinceri, trebuie să ne cunoaştem pe noi înşine, dar despre cunoaşterea de sine am să vorbesc într-un articol dedicat altei cărţi scrisă de Amelie Nothomb şi anume Catilinarele.
Celor care nu au citit Amelie NothombAmélie_Nothomb_14_mars_2009 le recomand să înceapă cu „Uimire şi cutremur” pentru a-şi face o imagine despre tipul de scriere al autoarei şi despre universul abordat, cei care aţi citit Nothomb şi aţi rămas dezamăgiţi, nu cred că această carte vă va schimba părerea despre ea, registrul fiind adeseori acelaşi : o accentuare a situaţiilor criză de natură psihologică sau socială, însă poate fi o lectură uşoară de călătorie, din curiozitate sau de dragul umorului negru din care mai desprindem şi o morală sau două.
UPDATE găsiţi romanul integral aici

  • cadran

    Octombrie 2017
    L M M M V S D
    « Ian    
     1
    2345678
    9101112131415
    16171819202122
    23242526272829
    3031  
  • Blog Stats

  • Categorii

  • Octombrie 2017
    L M M M V S D
    « Ian    
     1
    2345678
    9101112131415
    16171819202122
    23242526272829
    3031