Posts Tagged ‘leopold bloom’

h1

Felix Nicolau- „Tandru şi rece” , turbionul duce toate iolele spre parodie

21/06/2009

V-aţi gândit vreodată cum ar fi să fiţi purtaţi de un turbion? Şi nu mă gândesc la un vârtej de apă sau de aer, tip furtună sau taifun, ci la unul literar, în care cuvintele şi naraţiunea să vă învârtă de la stânga la dreapta, curentul să vă tragă în sus şi-n jos în căutarea identităţii personajului, cu scopul evidenţierii unui mister al identităţii care se dezvăluie şi se ascunde pe parcursul romanului. Cam un astefel de turbion ar fi „Tandru şi rece” al lui Felix Nicolau.

E povestea unui profesor de engleză în România anilor ’90 („La Sfântul Pantelimon predam engleza cu aerul unui impresar de vedete maneliste.Obţinusem postul după cinşpe zile de stat la coadă pe holurile Inspectoratulzui de Limbi Străine.”) care trece prin căutări sentimentale, literare, politice şi citadine, care se dedublează şi se defineşte prin personajele din mediul familial şi convivial, care se formează şi se autodistruge prin visele, paginile de jurnal, lecturile şi acţiunile sale. „Jurnalul lui Leo conţinea şi înregistrarea viselor sale mai spectaculoase, vise care trădau o disponibilitate cronică spre deghizare şi senzaţional. Asta, bineînţeles, dacă fragmentele în cauză erau autentice, dacă nu le interpolase cineva pentru a sugera că autorul lor ar fi fost un personaj cu personalitate schizoidă şi fracturată, deviind de la realitate cu ajutorul a tot felul de travestiuri, unele chiar în acea stare de dereglare cerebrală numită somn.”

Lonard Tupilat, „o fiinţă cu două mâini stângi şi cam ezitantă”, centrul poveştii, reuneşte în jurul său universuri contrare care se atrag şi completează reciproc, un yin şi yang necesar vieţii contemporane, un fel de compromis făcut, de cel care în căutarea identităţii sale se loveşte de opoziţii complementare, cu viaţa însăşi.

Avem de-a face cu personaje care frizează schizofrenia, Leonard Tupilat, Cosmin, Sabina, care dau naştere unui trio în care fiecare se confundă unul cu altul deşi se deosebesc, poate asemănător cu ceea ce ne povesteşte Cosmin despre cărămida cumpărată de la ţigani:
„O clipă rămase cu cataroiul în mână, într-o poziţie banală destul de stupidă. Apoi realiză că nu era un banal cataroi, ci o cărămidă, acea îmbinare de argilă, apă şi foc pe care Sfinţii Părinţi o foloseau în demonstraţiile lor când voiau să explice natura Sfintei Treimi”.

Un alt triunghi e cel format de Adelina-Leo-Sabina acest triunghi mă duce cu gândul la Ulise- Penelopa- Circe. Şi pentru ca amestecul să fie şi mai palpabil se aduc aluzii la androgin, întâi prin dorinţa de unire perfectă a cuplului Leo-Sabina până la asemănare, („fiică-sa a început să semene prea mult cu mine. ..Oamenii care se iubesc şi stau împreună ajung să semene.”), apoi prin episodul cu savantul Beligrad, care în delirul său evoluţionist susţine : „Cercetările mele m-au îndreptat către concluzia că femeia este o derivaţie a separării androgine. De fapt o reformulare inferioară a rasei umane. Anumiţi androgini, pierzându-şi vitalitatea, din motive încă neclare, au devenit victimele exacerbării feminine.”
şi în cele din urmă prin momentul în care Cosmin coase un goblen cu un androgin:” pe pânză prindea contur o formă umană neobişnuită, un soi de hermafrodit ce-şi purta ambele sexe, atât cel masculin, cât şi cel feminin…Capul era prevăzut cu două feţe: una delicată…cealaltă mai aspră.Oricum păreau să semene ca doi gemeni.Un hermafrodit cu cap de androgin.”

„Tandru şi rece” este totodată un roman iniţiatic în care Leonard Tupilat sau personajele din jurul său caută Graalul interior, nimic altceva decât identitatea, pe sine însuşi, respectiv ele însele, reuşind să creioneze portretul lui Leo, un portret care îi garantează nemurirea, dar şi declinul, o trimitere la „Portretul lui Dorian Grey” al lui Oscar Wilde.
„Unul dintre noi trebuie să moară- să rămână un singur sâmbure.
Îmi răspunse smulgându-se din rădăcinile cu care îi invadasem interiorul. Pentru ultima oară.
Tu nu vei muri.
De unde ştii? Ce poţi tu să mai ştii?
Ştiu pentru că te-am desenat! Ţi-am desenat privirea, însă ochii tăi, ce straniu, îmi ieşeau din ce în ce mai negri, mai încordaţi. Ţi-am desenat cuvintele şi ele mi-au ros foaia pe care le închegasem. E drept, mi-ai mâncat voinţa pas cu pas, dar neînţelegerea nu mi-o poţi lua. Tu nu vei muri fiindcă nu ştii încă să mori. Am cerut asta pentru tine.”
ne redă fragmentul din mail-ul primit de Cosmin de la Şerban, fostul coleg de facultate al lui Leo, un fel de „exerciţiu de visare în stare de veghe”.

Căutările sunt un fel de călătorii, parodia unor călătorii mitologice, parodia unei odisee româneşti, a unui drum spre Itaca menit să descopere personalitatea lui Leo. Ajung la Ulise din varii motive. În primul rând pentru că e vorba de un roman iniţiatic, în al doilea rând pentru că e vorba de căutarea identităţii găsită şi de eroul mitologic doar acasă în Itaca, apoi pentru împletirea dintre real şi ficţional şi pentru momentele în care Leo citeşte Joyce. Mulţimea de personaje unite să-l ajute pe Cosmin să descopere misterul lui Leo pare a fi calul troian care complotează spre dărâmarea zidurilor cetăţii, un alt indiciu ar fi apropierea dintre numele lui Leo şi cel al eroului lui Joyce din Ulysse, Leopold Bloom: totul poate fi un joc de cuvinte: Leonard şi Leopold se pot reduce la acelaşi apelativ Leo iar Bloom (care înseamnă în floare în engleză) poate să se asemene cu tulip (lalea în engleză), tulip si tupilat fiind foarte asemănătoare ca formă, iar tupilat el însuşi (cuvânt echivalent lui pitulat (ascuns) ) ne arată natura personajului. Iar dacă tot vorbim de nume, doctorul Ulise Iolescu ne dă de înţeles cine este cel care conduce expediţia aceasta de câteva săptămâni extinsă totuşi pe o perioadă de câţiva ani buni (încă un punct asemănător Odiseei lui Homer). Cosmin e o Penelopă care îşi ţese pânza virtual în aşteptarea, căutarea lui Leo, în ideea descoperirii unui mister, cel al dispariţiei lui Leo şi/sau cel al amneziei sale.

Ne vom trezi într-o incursiune în toate obiceiurile şi evenimentele anilor ’90 din România: mineriada, caritasul, transporturile în comun cu furturile de la metrou şi autobuze care închid uşi peste oameni, interminabile înghesuieli şi aşteptări pentru obţinerea unui post de profesor, atitudinea elevilor faţă de un profesor nou şi tânăr, intruziunea afaceriştilor italieni care tentează româncele, viaţa de la marginea Bucureştiului, diferenţe de grai la nivel naţional, mătuşi matusalemice cu obiceiuri şi cuvinte francofone, lecturi de calitate ( Joyce, Wilde, Sterne, Kafka, Queneau) şi lecturi de gen Coehlo şi Brown, muzica pendulează şi ea între Queen, Verdi, Mendelssohn, Celentano, Judas Priest şi lumea manelelor, spitale psihiatrice, insignele secolului se perindă de la Gică Petrescu la Pamela Anderson, emigranţi, flămânzi de diplome, Casa Poporului, savanţi evoluţionisti, mainstream, mailuri, jocuri pe calculator, schimbări de sex, mărci de parfumuri Guerlain şi Givanchy, personaje politice actuale de la Ilici Piele- Roşie şi Petre Gât- Scurt la magnatul din Pipera cu miile de oi , sex virtual, canibalism, telenovele, manele, personaje gen Chivu, Mircea Badea, Brigitte Bardot şi Mutu, într-un cuvânt o călătorie fictivă într-un plan fictiv, dar împânzit de personaje desprinse din realitate.

Autorul se dovedeşte un bun observator, un excelent acrobat şi jongleur. Se perindă prin faţa ochilor noştri referenţe autobiografice precum: volume publicate, oraşul, familia, site-uri literare, care pot să ne ducă pe o pistă falsă de altfel, aceea a unui roman jurnal. Romanul este atât de real încât majoritatea evenimentelor din firului narativ pot fi regăsite în realitate. Planul fictiv este greu de deosebit la început şi foarte uşor în final, final care rupe magia acestui plan real, dar tind să cred că acesta a fost şi scopul cu care autorul, un bun teoretician şi critic literar l-a gândit astfel. Coborârea din planul real în cel ficţional coincide cu ajungerea in Itaca, cu demistificarea identităţilor atât de suprapuse şi distincte totodată, desprinse din triunghiul magic.

Felix Nicolau construieşte universuri pe care mai apoi le distruge, ne obligă sa fim mici detectivi intertextuali într-un aparent jurnal, în vise, povestiri, întâmplări şi reacţii ale participanţilor la acţiune, dacă Leo pare buricul pământului şi acţiunea se învârte în jurul lui, tot el este distrus de celelalte personaje, încât toata acţiunea pare o conspiraţie împotriva lui. Aşa se construiesc universurile parodice care poartă ştampila unui « taijitu » deasupra : tandru şi rece, feminin şi masculin, cultură şi kitch care coexistă toate în universul pestriţ românesc din anii ‘90 – 2000. Pentru ca aceasta parodie să fie completă Felix Nicolau îi adaugă un final abrupt şi distruge toată atmosfera de bucată ruptă din realitate pe care am înghiţit-o până acum. Se distruge şi odiseea şi jurnalul şi romanul citadin şi intertextualitatea, până şi căutarea identităţii, dar se finalizează construcţia parodică, ba chiar ajunge la apogeu, turbionul a adus toate iolele în parodie.

Nu am fost foarte explicită, nu am intenţionat să vă povestesc romanul, nici nu este o recenzie completă, e mai mult o provocare fiindcă acest roman trebuie citit şi chiar recitit, aş putea spune trebuie văzut ca un film de genul Natural Born Killers al lui Oliver Stone, care necesită mai multe vizionări pentru atingerea tuturor nivelelelor parodice şi intertextuale, cred că aceasta a fost şi intenţia autorului, să joace rolul pe care Joyce l-a jucat în faţa criticii cu Ulysse, şi anume să creeze nenumărate piste de interpretare şi labirinturi intertextuale încât critica să aibă material de decriptat pe o perioadă lungă.

Am încercat doar să vă introduc în atmosfera cărţii, să vă atrag înspre ea şi să vă fac poftă cu un text marca Felix Nicolau, care pe mine m-a convins că autorul, deşi e la prima lansare pe tărâmul prozaic, după o trecere marcantă în poezie şi în critică literară, promite foarte mult şi chiar aştept un nou roman la fel de pestriţ şi provocator, în care să mai descoperim un Graal cu ajutorul umorului atât de necesar, după cum ne sugerează autorul în finalul romanului:
„Ca să descopere Graalul pur şi simplu nu avea destul umor, nu ştia să râdă dumnezeieşte. Or ca să poţi râde dumnezeieşte trebuie să fi trecut prin iadul iubirii şi al deznădejdii. Sanatoriul era doar iadul birocratic, cu un rai de plastic deasupra, ca un tavan fals”

h1

ce facem de bloomsday?

16/06/2009

Astăzi în întreaga lume şi în special la Dublin se sărbătoreşte Bloomsday, o zi închinată eroului lui James Joyce, Leopold Bloom personajul central din „Ulysse” .
Locuitorii din Dublin organizează lecturi din Joyce, reiterează drumul pe care l-a parcurs Bloom de-a lungul zilei de 16 iunie 1904, data la care se desfăşoară acţiunea romanului.
Şi pentru ca să fim în ton cu ei am să vă propun să parcurgem un alt drum în căutarea identităţii, diferit de al lui Bloom, dar poate la fel de atrăgător. Astfel întâlnim pe parcursul călătoriei :
1) o părticică din Ulysse în lectura lui Frederick Chambliss Wemyss:

2) pe Irving Penn penn
unul dintre cei mai cunoscuţi fotografi ai secolului nostru, care astăzi împlineşte 92 de ani, renumit prin fotografiile sale de modă făcute exclusiv în studio şi prin portrete, dintre care cel al lui Picasso a făcut înconjurul lumii picasso by penn
(mai multe fotografii găsiţi aici.)
3) muzică, să-i urăm „La mulţi ani” actriţei şi cântăreţei belgiene Annie Cordy, (Léonia Cooreman )care azi împlineşte 81 de ani.

Cred că aşa ar trebui să sărbătorim Bloomsday: lectură, fotografie, muzică căci toate sunt apte să ne ducă în Itaca. Drum bun şi nu uitaţi bucăţica de săpun cu miros de lămâie!

h1

„Săpunul lui Leopold Bloom”- Nora Iuga şi odiseea cathartică

20/05/2009

„Am plecat să cumpăr unt.M-am răzgândit. Am cumpărat un săpun. Săpunul nu era ambalat. L-am băgat în buzunarul jachetei. Îl tot pipăiam cu mâna, îmi plăcea forma lui rotundă, alunecoasă. Apoi îmi duceam degetele la nas. Mirosea dulce-acrişor a colonie de provincie. Chestia asta cu săpunul e ca lăcusta care s-a pripăşit astă-vară, cine ştie din ce coclauri, tocmai aici, la etajul şase, pe raftul bibliotecii mele. E o intruziune, s-ar părea că nu are nicio legătură cu mine ( săpunul se muia de căldură în buzunarul lui Leopold Bloom ). Să zicem că sufăr de un fel de cleptomanie culturală şi am comis un furt involuntar, dar de ce din toate momelile lui Ulisse eu am pus mâna, cu ochii închişi, tocmai pe bucata asta de săpun, aşa cum tânărul orb, deşi o ia de fiecare dată pe alte străzi, ajunge mereu la aceeaşi întretăiere de drumuri? Ce seu s-a topit în bucata alunecoasă, ce seminţii blestemate respiră în diafanul parfum de citron? ….Totul începe de la detalii. Detaliile sunt ale tuturor. Săpunul mi se lipeşte de degete în buzunar, nu mai este al lui Leopold Bloom, este săpunul meu.”( Săpunul lui Leopold Bloom, Nora Iuga, Editura Polirom, 2007, pag. 21-22)
Romanul cu care Nora Iuga a debutat în proză în 1993 şi cu care a obţinut Premiul USR în acelaşi an, Săpunul lui Leopold Bloom, a fost considerat drept un antiroman care combină pagini de jurnal, referinţe culturale, înclinaţii optzeciste şi fantezii literare într-un suprarealism adeseori denigrat de critică. Şi totuşi tot ei, criticii îl situează la baza viitoarelor romane ale scriitoarei, fiind sursa revelaţiilor din Sexagenara şi tânărul sau Hai să furăm pepeni.
Lăsând la o parte puţinele recenzii şi comentarii făcute pe seama acestui roman care ţin să sublinieze lipsa firului epic , aş vrea să aduc în prim plan interpretarea subiectivă pe care am dat-o acestei odisee a fetiţei cu o mie de riduri, ţinând cont de ceea ce afirma Nora Iuga Nora Iuga într-unul din interviurile recente: „Intenţia nu e a omului, nu e a naturii, intenţia e a drumului. Or dacă eu simt un impuls teribil de a face ceva, fără să stau prea mult să judec raţional, dacă eu simt cu sufletul şi cu trupul ceva şi fac ceea ce simt, consecinţele sunt benefice. Eu fac ce îmi dictează trupul şi sufletul meu. Eu cred în instinct mult mai mult decât în raţiune.” ( interviu cu Simona Chitan in Evz )
Pornind de la antieroul lui Joyce, Leopold Bloom, pe care ziua de 16 iunie 1904 îl trage în toate direcţiile numai în cea în care vrea să meargă, nu, şi de la săpunul său pe care îl simţea în buzunar ca un reminder al direcţiei în care trebuia s-o apuce, personajul central din romanul Norei Iuga, autoarea însăşi, un Leopold Bloom feminin autohton, un Ulisse în ultimii ani ai epocii comuniste, reiterează o odisee în paralel în realitatea bucureşteană şi în ficţiunea unui roman în devenire. Planul ficţional, scris cu caractere cursive, un pseudo roman al lui George Almosnino, soţul real al scriitoarei, este o înşiruire de gânduri şi fapte legate de Mircea Albu, de altfel un alter ego al lui Nino, cum este numit George Almosnino aici, alături de el apar personaje ca Dl D şi Dna E, Niki Birasan şi Wanda al căror statut în viaţa culturală bucureşteană este adesea schimbător. În planul paralel viaţa Bucureştilor anilor ’80 cu amprenta balastierei, simbol al comunismului, ne descoperă o scriitoare care se zbate între dezirul său literar şi viaţa de zi cu zi la bloc.
Ceea ce m-a urmărit cu ardoare în acest roman a fost tocmai prezenţa continuă a săpunului cu valoare cathartică, simbol al sincerităţii autoarei, deja foarte bine ştiută.
Din punctul meu de vedere acest antiroman, un jurnal sui generis, ne deschide cu adevărat porţile spre lăuntrul Norei Iuga. Pe tot parcursul scrierii ne ciocnim de ideea de curaţire, de copilărie, de sinceritate, ca simboluri ale libertăţii.
Dacă săpunul lui Leopold Bloom era simbol al dorinţei sale, transpus în peisajul autohton Nora Iuga alias doamna Almosnino îşi asumă un săpun asemănător ca simbol al dorinţei sale de libertate.
Libertatea supremă se obţine prin eliberare spirituală, iar în acest sens necesitatea unei curaţiri se impune celui care năzuieşte la ea.
Pe baza dicteului automat în cele mai multe părţi, scriitoarea ne oferă un caleidoscop al fantasmelor, amintirilor, viselor, drumurilor prin oraşele îndrăgite, referinţelor sale culturale vis à vis de planul cotidian cu problemele sale sociale, amicale, conjugale, maternale şi de voazinaj.
În toată această reunire a senzaţiilor şi întâmplărilor, întâlnim procesul mimetic menit să salveze personajul de prăbuşirea în cotidian, să-l înalţe în proprii săi ochi în primul rând. Poezia, scriitura este singura capabilă să ducă la bun sfârşit această dorinţă, iar poezia este săpunul însuşi sau mai bine spus invers, săpunul este poezia, cel menit să aducă mereu aminte degetelor care-l ating de ţinta spirituală, de împlinirea prin mimetism:
„De ce săpunul lui Leopold Bloom, care m-a însoţit pe tot periplul acestei cărţi, nu se lasă povestit, vândut în cuvinte? De ce îmi alunecă el de fiecare dată din mână într-o baie de spumă şi se topeşte acolo încet, în insubstanţialitatea unei revelaţii? El e lumina care asediază cu nonşalanţă toate capcanele şi nu poate fi prinsă. E poezia.” ( Săpunul lui Leopold Bloom, Nora Iuga, Editura Polirom, 2007, pag. 311)
Amintirea, statutul de femeie, maternitatea, descoperirea sexualităţii, gesturi ascunse, gânduri interzise, nemulţumiri, revolte, amiciţii, temeri, vise, fantasme, cărţi citite, probleme sociale şi nebunii toate se spală cu fantezia creatoare, săpunul este cel care le dă un nou statut, el este cel care prin catharsis dă sens acestei odisee şi care descoperă finalitatea drumului după o curăţire în prealabil cu spuma ritualică a imaginaţiei creatoare.
Purtarea săpunului în buzunar este un ritual care respectat ad literam poate deschide calea spirituală, poate transforma sinceritatea fantasmagorică într-o cale de evadare din teluric.
Nora Iuga respectă acest ritual în toate scrierile sale, fie ele poezie fie proză, sinceritatea sa debordantă care frizează sacrificiul este de fapt o terapie în litere:
„În mine nu mai există nicio urmă de egoism. Nu mă mai bântuie nicio invidie, am realizat cea mai comodă sinucidere.(Săpunul lui Leopold Bloom, Nora Iuga, Editura Polirom, 2007, pag. 16)
„existenţa în ficţiune ca şi alcoolul sau fervoarea mistică aneantizează limitele generatoare de durere” (Săpunul lui Leopold Bloom, Nora Iuga, Editura Polirom, 2007, pag. 63)
Săpunul este transmis mai departe generaţiilor viitoare,între fetiţa cu riduri care nu mai are viaţă şi copilul zburdalnic plin de vervă, se decide drumul săpunului, însă spre dezamăgirea autoarei, copilul ales , puritatea prin excelenţă, nu ştie ce să facă cu el:
„…mi l-a smuls din mână şi a început să muşte cu furie.Deodată, a scos un răcnet, gura i s-a umplut de clăbuci, scuipa şi icnea…Aruncă bucata de săpun şi începu s-o calce în picioare. Alunecă şi căzu…Săpunul… nu ştie ce să facă cu el.”( Săpunul lui Leopold Bloom, Nora Iuga, Editura Polirom, 2007, pag. 315)
Instinctul îmi spune că acest antiroman poate foarte uşor fi considerat un ars poetica al Norei Iuga, în care dezvăluim pas cu pas importanţa faptului de a scrie în viaţa sa, dar care ne vorbeşte şi nouă celor care vrem să ne iniţiem într-ale scrisului, despre importanţa poeziei, despre rolul cathartic al artei şi despre cum putem ajunge în Itaca.

h1

timpuri la alegere sau cum se îngroapă rutina

02/02/2009

În jurul meu o mare liniştită şi un vânt cald…deodată toate încep să tremure de fericire într-un extaz coregrafic…
uff… unde-mi zboară gândul, la mare şi dansuri de voie bună, e doar 7 :30 am… si telefonul meu mă trezeşte cu « zorba », asta în ideea în care ar putea să-mi creeze o stare de beatnikă dis de dimineaţă, ce toană deşucheată, ca şi cum aceeaşi muzică zi de zi ar putea să-mi schimbe indispoziţia datorată rutinei zilnice, înşiruirea aceloraşi momente 24 din 24, aceeaşi casă, aceeaşi oameni şi acelaşi calculator (aici aş putea să spun că se mai poate fărămiţa rutina, în virtual lucrurile nu sunt la fel în fiecare zi, mai găsesc un articol care îmi atrage atenţia, o poezie, un blog etc dar revenind la cotidian, vorbesc despre o viaţă reală, nu una virtuală, dacă aş fi vrut viaţă virtuală probabil deveneam fun Sims sau ştiu eu ce alt game şi îmi petreceam zilele şi nopţile într-o lume pe care o cream cum vroiam eu) .
În revolta mea de azi dimineaţă, căutând să înţeleg de ce seamănă zilele una cu alta şi de ce mă simt prinsă în timp mi-am adus aminte că azi e groundhog day în America de Nord, ziua în care se stabileşte cât mai ţine iarna în funcţie de umbra cârtiţei, adică dacă e înnorat şi cârtiţa nu-şi vede umbra, iarna se sfârşeşte în curând căci cârtiţa iese din bârlog, din contră dacă e soare se sperie de umbră şi se întoarce în bârlog, iar iarna va mai dura şase săptămâni, de parcă ne aduce cârtiţa primăvara, adică o creatură mică mioapă şi fricoasă trage primăvara cu ea în bârlog şi o plimbă pe sub pământ încă o lună jumate timp în care uriaşii umani clar-văzători şi neînfricaţi îşi dau cu părerea asupra fenomenelor meteorologice (şi nu numai) în speranţa că ar putea controla ordinea lucrurilor, de fapt nu controlează nimic, iarna îşi face de cap şi le îngheaţă simţurile şi sufletele le pune stăpânire până şi pe scorburi.
Timpul controlează totul, e şi aici un mare semn de întrebare şi apropo de asta e foarte prevăzător că mi-am amintit de time looping şi de filmul « The groundhog day » ştiţi desigur toate tertipurile prin care Phil, prezentatorul meteo, prins în data de 2 februarie, încearcă să scape de reiterarea la nesfârşit a acestei zile capcană din lumea cârtiţei (alt Phil,Punxsutawney Phil)

punxsutawney phil

punxsutawney phil

sau mai bine zis prin care încearcă să se amuze depăşind oarecum rutina zilnică dar rămânând prizonier al timpului-cârtiţă.
Derulând în minte imagine după imagine mi-am dat seama că egocentrismul ne ţine închişi în gaura de cârtiţă , cârtiţa, punctul de atracţie al zile, centrul de interes al mulţimii, este cea care ne ajută să ieşim din labirintele subpământene ale rutinei ale cotidianului . Deja cârtiţa este cunoscută drept un simbol al maestrului care ne călăuzeşete în mistere, un iniţiator care ne permite să descoperim cum se vindecă sufletul de tulburările şi temerile proprii şi acum revin la rolul ei de aducător al primăverii aţâta timp cât nu se simte ameninţată, cârtiţa ne scoate din iarnă, cârtiţa aceasta devine în cazul de faţă un fel de jumatatea noastră partea plină a sufletului.
Adevărul e că nu puţine sunt cazurile în care oamenii din prea mult self-esteem uită de cei din jur.Dacă nu se ajunge exact la proverbe de genul: „să moară şi capra vecinului”, cel puţin trei sferturi dintre noi gândesc: …nu ne interesează cine e vecinul nostru, de ce fata de la metrou e singură şi plânge, de ce prietenii nu ne-au sunat azi, de ce tipul pe care il vedem în fiecare dimineaţă cumpărându-şi ziarul la acelaşi chioşc de unde îl cumpărăm şi noi nu a apărut azi dimineaţă … pe de-o parte avem dreptate, în secolul acesta când toate se schimbă de la o zi la alta, când deabia avem timp pentru cei dragi, de ce ne-ar interesa ce fac necunoscuţii… doar că în cele mai multe cazuri această nesimţire de provenienţă occidentală se transformă
într-un egocentrism de zile mari, din care nu ne mai scapă nimeni şi care riscă să ne prindă exact ca într-o capcană a timpului .
La teoria chibritului de mai sus pot să adaug morala mea personală din « The curious case of Benjamin Button » (pentru că tocmai l-am văzut aseară): nu avem puterea de a ne împotrivi timpului, însă îl putem înfrumuseţa acceptându-i pe cei din jur aşa cum sunt şi realizând că a iubi nu înseamnă a acapara ci a dărui. Sau încă un caz de decriptare a timpului e « Ulysse » a lui James Joyce
James Joyce

James Joyce

(pentru că azi se împlinesc de la naşterea lui 127 ani) în care peregrinările lui Leopold Bloom din data de 16 iunie de la ora opt dimineaţa la ora trei noaptea, se petrec în labirintul cerebral, călătorii care îi permit să descopere o lume asemănătoare cu aceea a lui Ulise eroul homeric şi în care acesta reuşeşte să parcurgă drumul de la temporalitate la eternitate .
Am pornit azi o pagină de jurnal de revoltă (sunt contra rutinei şi de multe ori mă gasesc în imposibilitatea de a scăpa de ea), ajung însă acum la concluzia că senzaţia de rutină şi cea de « time loop » pot fi unul şi acelaşi lucruri o capcană temporală de tip :
a) ziua se repetă la infinit
b) timpul merge în direcţie inversă
c) prezentul cu deprinderile şi obiceiurile sale ne limitează imaginaţia.
Cred că am să închei ziua mult mai veselă decât m-am trezit, iar maîine, chiar dacă dimineaţa la 7:30 a.m. tot zorba mă trezeşte, ştiu că am la alegere trei feluri de portiţe / scorburi/ găuri, cum vreţi să le numiţi, care să mă ducă într-un spaţiu contra timpului-rutină
Voi ce aţi alege :
1) Groundhog’s time, timpul care stă pe loc şi Groundhog’s solution: empatia
2) Benjamin Button’s time, timpul care curge invers şi Benjamin Button’s solution: iubirea necondiţionată
3) Leopold Bloom’s time, călătoria homerică şi Leopold Bloom’s solution: transpolarea mitologică, paralela livrească ?

  • cadran

    Iunie 2017
    L M M M V S D
    « Ian    
     1234
    567891011
    12131415161718
    19202122232425
    2627282930  
  • Blog Stats

  • Categorii

  • Iunie 2017
    L M M M V S D
    « Ian    
     1234
    567891011
    12131415161718
    19202122232425
    2627282930