Posts Tagged ‘libertate’

h1

fasoane şi inovaţii teatrale

11/02/2010

Nu doar că astăzi sunt aniversaţi/comemorati patru inovatori, dar coincidenţa face să fie inovatori într-ale teatrului, limbajului.
E vorba de Arthur Miller

arthur-miller

arthur-miller

decedat la 10 februarie 2005, Bertolt Brecht
brecht

brecht

născut la 10 februarie 1898, Vsevolod Meyerhold
meyerhold

meyerhold

născut în 9/10 februarie 1874 şi Alexander Puskin
puskin

puskin

mort în 10 februarie 1837.
Puskin cunoscut ca inovator lingvistic a fost primul care a deschis Rusiei porţile limbii autohtone dând posibilitatea unui limbaj natural şi familiar în literatură .
De la Puskin reţinem în special lirica lui, Libertate face parte dintre poeziile dragi mie aşa că am să vă las câteva fragmente
Libertate, Odă, scrisă în 1817,în traducerea Ninei Cassian

Regină slabă a Cytherii,
Să-mi piei din ochi! Şi ieşi în faţă,
Tu, ce pe ţări cumplit îi sperii,
A libertăţii cîntăreaţă!
……………………
Arată-mi calea-acelui Gal
Cu-avînturile-i îndîrjite
Tu i-ai dat imnul trumfal
Prin aspre cumpene slăvite.
………………………………..
Spre moarte Ludovic urca.
Tăcut, norodu-n jur se strînge.
Şi capu-i dezgolit cădea
Pe eşafodul plin de sînge.
Tăcu şi legea şi popor.
Securea morţii va să cadă.
Şi purpura de-asupritor
Căzu pe Galia-ncătuşată.
…………………………….

Ca să rămân în cadrul teatrului, mă opresc cu gândul la Boris Godunov sub forma unei parţi din opera lui Modest Moussorgsky
De la pionieratul lui Puskin cu « vernacular speech » la pionieratul teatral nu e decât un drum, acela al imaginaţiei pe care ceilalţi trei omagiaţi ai zilei l-au făcut fiecare în parte spectaculos.
Bertolt Brecht se străduieşte să rupă iluzia în teatru îndemnând publicul şi actorul spre reflecţie, piesele lui devin astfel didactice . Teatrul său epic recadrează teatrul, iar actorul nu se mai identifică cu personajul pe care îl întruchipează , ci începe să reflecte asupra lui.
Sub influenţa expresionismului teatrul lui Brecht devine un mare spaţiu abisal unde actorii se detaşează de realitate pentru a o critica .În acest joc se creează o a doua scenă în prima în care personajele devin spectatori ai unei ficţiuni în prima ficţiune şi în care noi spectatorii ne întrebăm fiecare dacă nu suntem actorii sau personajele din mascarada creată în jurul nostru.
The Three Penny Opera e cunoscută prin reprezentarea de acest gen iar ca notă distinctivă în această piesă amintesc transformarea în musical . De altfel cunoscute sunt preluările reluate de Frank Sinatra Louis Armstrong sau Sammy Davis jr. ale baladei lui Mack the Knife
Al doilea inovator e Vsevolod Meyerhold care în anii ’30 montează piese între constructisim şi futurism punând în valoare o tehnică specială o modernizare a comediei dell’arte : biomecanics , un procedeu prin care Mayerhold aspiră la ideea de a da spectacolului exactitudinea geometrică a formei , facilitatea acrobatică şi vrea să menţină sportiv teatrul .
Această tehnică se bazează mult pe mimă, se inspiră din personaje ca arlechinul din comedia dell’arte şi din circ precum şi din teatrul actorilor ambulanţi.
Ultimul înscris în acest caré al inovatorilor , Arthur Miller a pus accentul pe emoţie : « You can’t make people see , unless you make them feel » spunea acesta din urmă .
Piesele sale descriu realitatea în detaliu, personajele sale devin mult mai importante decât acţiunea însăşi, scenele sunt familiale, se pune adesea problema moravurilor, a eticii, a relaţiilor interpersonale, fapt care joacă un rol asupra importanţei scopurilor acţiunii lor.
Miller stabileşte limite emoţionale care să creeze un alt fel de teatru, o implicare în rolul personajelor de natura morală, în această categorie se înscrie şi The crucible o alegorie a antimccarthismului care a fost ecranizată întâi cu un scenariu scris de Sartre, apoi cu screenplay-ul semnat chiar de autor cu referinţe la procesul vrăjitoarelor din Salem cu Simone Signoret si Yves Montand în rolurile principale în varianta din 1957 şi cu Daniel Day Lewis şi Winona Raider în varianta din 1993.
Creatorii şi inovatorii pot opta pentru diferite forme de reprezentare, mie îmi sunt dragi toate tehnicile încercate de ei, dar am o preferinţă aparte pentru Brecht.

Anunțuri
h1

« too fast to live, too young to die »

08/02/2010

Aruncând un ochi critic peste articolele precedente am găsit un fir roşu care le uneşte şi pe care iniţial nu am căutat să-l evidenţiez, este vorba de o stare de independenţă a personajelor centrale.Cu toate că nu căutasem să vorbesc despre libertate, se pare că cei mai iubiţi dintre galateni au această trăsătură comună: iubesc libertatea, sunt autonomi şi lipsiţi de restricţii (cel puţin în anumite domenii) : Dali şi Pollock în artă, Gandhi în gândire, Olguţa în copilărie, Lindbergh în asumarea riscului, Bob Marley în muzică şi Rada în feminitatea ei, personajele lui Amelie Nothomb în sinceritatea de a-şi asuma declinul şi de a-l transforma, personajele prinse în time looping prin ingenioasele fire ariadnice cu care au ieşit din labirint.
De fapt libertatea aceasta le-a permis să se contureze ca personaje, iar mie îmi descoperă pas cu pas lumea celor care mi-au atins sensibilitatea culturală şi umană.Sincer, e o lume utopică la prima vedere …şi totuşi ţinând cont de faptul că aceşti galateni au fost figuri în carne şi oase, libertatea iluzorie poate totuşi să-şi asume existenţa realizabilă prin: artă, încredere, sinceritate, seninătate, dragoste, curaj, vis, sau mister.
Făcând un cumul al trăsăturilor neconditionate şi lipsite de restricţii ale eroilor Galei nu m-aş mira să ajung să creez un mutant fantezist care să aibă ca linie caracteristică libertatea.
Astăzi îmi voi continua rememberul ţinând linia firului roşu, (pare-se că e o coincidenţă la mijloc sau o joacă a destinului, astăzi se împlinesc 79 de ani de la naşterea lui James Dean)

James Dean

James Dean

de mâine nu voi cauta să mă ghidez după acelaşi criterii, însă uneori chiar dacă Gala nu vrea, zarurile pot fi aruncate în aceeaşi directie, iar la sfârşit de an o să încerc să fac portretul robot al galateanului, şi o să concluzionez atunci în ce măsură rămâne locuitorul lumii interioare a Galei un om liber.
Figura rebelului fără cauză a urmărit generaţii întregi de adolescenţi din anii ’50 încoace, a te împotrivi societăţii, familiei, generaţiilor anterioare şi idealurilor depăşite de timp este o modă pentru toţi adolescenţii.Ne-am asumat-o fiecare cu propria oca, de la un simplu nu la un comportament anarhic sunt nenumărate trepte pe care fiecare s-a oprit măcar o dată cu convingere de rebel, însă e o dezbatere atât de lungă încât ar trebui să mă gândesc la un loc aparte pentru o discuţie pe marginea acestui subiect cândva fierbinte şi pentru mine.
Trecând de starea de graţie în care considerăm că totul ni se cuvine şi luptele chiar imaginare merită a fi duse până la capăt, începem să ne întrebăm care a fost simbolul, ideea care ne-a adunat în acea luptă, a fost moda, a fost vârsta, a fost dorinţa de emancipare, a fost anturajul, au fost şi convingerile noastre proprii dar a fost şi o icoană a rebeliunii care volens nolens trebuie să acceptăm că undeva în strafundul conştiinţei adolescentine a învârtit toate fructele mai sus amintite clocotind un vârtos cocktail revigorant uneori, molotov cel mai adesea. Aceată icoană e „the rebel of all seasons” James Dean cel care a jucat un rol în conturarea imaginii unor staruri ca Elvis, Jim Morrison, Bob Dylan şi Al Pacino.
Cine nu-şi aminteşte „Rebel without a cause” în care personalitatea puternică a lui Jim Stark nu putea fi mai bine conturată decât de actorul emblemă a răzvrătirii înseşi.
James Dean

James Dean

E cunoscut de altfel, că actorul căruia i s-au decernat postum oscarurile pentru cel mai bun actor în rol principal
( Est of Eden) şi pentru cel mai bun actor în rol secundar (Giant) era un rebel în viaţa de zi cu zi, iar pe platourile de filmare un „nobody-understands-me”.
Un om foarte creativ şi ambiţios avea atât de multă încredre în sine încât se transforma într-un manipulator egoist, a dat de furcă celor care au lucrat cu el cât şi anturajului său asumându-şi libertatea şi genialitatea în aproape acelaşi stil rebel din filmul lui Nicholas Ray.
Se spunea despre el că avea pregătit întotdeauna citatul perfect, ca dovadă citatul prin care îşi susţinea stilul actoricesc : ”I can’t divert into being a human being when I’ve been plazing a hero like Cal ( Cal Trask din Est of Eden) who’s essentially demonic „
De altfel ca o ironie a sorţii în ultimele zile ale vieţii a facut şi o antireclamă vitezei, finalizând:
„ take care, the life you might save, might be mine”
Însă cuvântul potrivit la locul potrivit pare-se că nu au fost de ajuns să-i salveze viaţa.Terminând filmările la Giant se prepară de o cursă sportivă la Salinas, California cu al său Porsche 550 Spyder, poreclit « Little Bastard » .Unul dintre actorii cu care a jucat în film, Alec Guiness, în 23 septembrie 1955 când îi vede maşina îl avertizează :
« Please never get in it.If you do you yill be dead within a week ». Urmarea o ştim toţi deşi a vrut să remorcheze porsche-ul până în California, în ultimul moment decide să urce la volan pentru a se familiariza mai bine cu little bastard,
little bastard-james dean

little bastard-james dean

iar în data de 30 septembrie pe drumul 466 lângă Cholame, California, are loc accidentul cu un Ford Custom Tudor condus din directia opusă de Donald Turnupseed şi care se lasă cu moartea lui Dean.
Există rumori conform cărora maşina era blestemată datorită numeroaselor accidente legate de ea după momentul Dean, există informaţii conform cărora Dean ar fi luat nu cu mult timp înaintea morţii o amendă pentru exces de viteză. Toate acestea se învârt în jurul libertăţii şi a asumării ei, a lipsei de restricţii şi apoi a destinului.
Libertatea şi răzvrătirea lui Dean l-au dus la moarte ? Cine se simte curat să ridice primul piatra. Cert este că în moarte Dean s-a transformat în mit, iar noi am rămas cu o legendă care îşi pune amprenta şi astăzi pe tarele şi calităţile multor admiratori.
Dar James Dean nu a însemnat doar libertate şi risc maxim, ceea ce era mai profund în el e greu de văzut cu ochiul liber, după cum a rămas gravat pe mormântul său : « What is essential is invisible to the eye »
( Antoine de Saint Exupery Micul Prinţ )
Pentru noi rămâne rebelul-legendă, « too fast to live, too young to die » şi care ne vorbeşte despre limite fără să pună restricţii, lucru ma intreb daca am fi capabili sa-l facem.

h1

ridicolul intre viata si carte

16/01/2010

O sa ma opresc in cazul de fata doar la „Uimire si cutremur”, un roman autobiografic in care amelie povesteste experienta ei ca angajata a unei companii nipone. romanul se deruleaza ca un jurnal al anului in care indragostita de spatiul nipon, se confrunta cu diferentele de cultura si mentalitate care nu-i inhiba gustul pentru tara soarelui rasare, doar o ajuta sa-si perceapa degradarea pas cu pas si s-o transforme.
cartea incepe prin a ne introduce in atmosfera de societate cu o scara ierarhica bine definita , autoarea subliniind latura pe care se va contura atmosfera de subordonare fizica si intelectuala, psihologica si etnica:
„Domnul Haneda era şeful domnului Omochi, care era şeful domnului Saito, care era şeful domnişoarei Mori, care era şefa mea. Iar eu nu eram şefa nimănui.
Am putea spune lucrurile şi altfel. Eram la ordinele domnişoarei Mori, care era la ordinele domnului Saito, şi aşa mai departe, cu precizarea că, în aval, ordinele puteau sări peste treptele ierarhice.
Aşadar, în compania Yumimoto, eram la ordinele tuturor.”
AN recunoste coborarea pe care o face in acest zigurat lipsist de valori proprii si initiative libere,unde nu mai conteaza cu adevarat capacitatea fiecaruia, ci doar puterea sclavului de a sa adapta calaului, fara prea mari decaderi psihologico-sentimentale.
astfel amelie-san isi recunoaste declinul:””Copil fiind, voiam sa devin Dumnezeu. Foarte repede, am inteles ca ceream prea mult… …Am fost atunci investita cu misiunea finala: curatarea budelor.”
singura portita de scapare in acest univers decadential este capacitatea ei de a se transpune dincolo de ritmul cotidian al imposibilitatii de a-si evidentia capacitatile lingvistice si intelectuale, de a se afirma ca entitate demna de respect, dincolo de mentalitatea occidentala care in mod normal ar rectiona revoltator de drastic la un tratament de o asemenea anvergura, dar si dincolo de comportamentul nipon de a accepta in tacere regulile care vin de la conducere concernului, printr-o atitudine onirica : „chiar lîngă uşa liftului era un imens perete de sticlă. mă jucam, în acele clipe, „de-a saltul în peisaj”.
imi lipeam nasul de fereastră şi, mental, mă lăsam să cad. Oraşul era atît de departe dedesubtul meu: pînă să mă strivesc de sol, mi-era îngăduit să privesc o grămadă de lucruri.”
astfel trece amelie-san de la ochakumi ( activitea de a servi ceaiul colegilor si care aduce aminte de tacerea in care se celebreaza ceremonia ceaiului), la distribuirea corespondentei, la clasarea datelor contabile („Numeam asta seninătate facturieră”), pana la „înaintătoare-întorcătoare de calendare”.pe tot acest parcurs amelie isi invinge temerile umane: „Ce bine era să trăieşti fără orgoliu şi fară inteligenţă! Hibernam.”, complacandu-se intr-o stare de dolce far niente care o amuza adeseori si-i intareste capacitatea psihica. chiar daca recunoaste „am devenit contabilă la Yumimoto. Şi cred că mai jos de-atît nu puteam coborî” masura de acceptare a ridiculitatii maxime nu a fost atinsa. Ca urmare a caracterului si educatiei occidentale, amelie, dupa ce asista la injosirea publica a sefei ei Fubuki, fata de care in pofida tuturor conflictelor, avea o admiratie de netagaduit, incearca sa o consoleze surprinzand-o in timp ce-si varsa lacrimile departe de ochii lumii, intr-un cuvant ii observa flebetea si umilinta mult mai mult decat este permis intr-un mediu nipon, fapt care ii atrage ura acestei din urma:
” Se îndreptă spre mine, cu Hiroshima sticlindu-i într-un ochi şi Nagasaki în celălalt” si ca atare pedeapsa ultima, ridiculizarea si coborarea pe ultima treapta ierarhica, cea mai injositoare de altfel „misiunea finală: curăţarea budelor „, chiar in fata acestei degradari sociale autoarea reactioneaza cu haz si autoironie fina: „îmi permit să subliniez gama extraordinar de largă a talentelor mele, capabile să cînte în orice registru, de la Dumnezeu pînă la madam Pipi.” si dorinta ei de a deveni nipona o face sa nu decada in reactii occidentale cum ar fi aceea de a demisiona, se incurajeaza pe sine: „o să rezist. o să mă comport ca o niponă.”, dar exutoarul acestei rezistente este inca o data „exercitiul defenstrarii” :
„Toaleta pentru doamne a companiei era minunată, căci lumina venea printr-un perete de sticlă, In universul meu, acesta căpătase o importanţă colosală: petreceam
ore-n şir în picioare, cu fruntea lipită de sticlă, jucîndu-mă de-a saltul în gol. îmi vedeam corpul căzînd, mă afundam în căderea asta vertiginoasă pînă ameţeam. Din acest motiv, afirm că nu m-am plictisit la postul meu nici măcar o clipă.”
amelie conchide cu dragostea ei fata de expresia japoneza „uimire si cutremur” (” în vechiul protocol imperial nipon, se stipula că împăratului trebuie să i te adresezi cu „uimire şi cutremur””) fiind un fel de justificare a atitudinii ei, respect imparatul si la masa lui joc asa cum imi canta, dar asta fara a ma injosi in proprii mei ochi, caci dincolo de pseudo-umilinta exista o fereastra eliberatoare : „Fereastra era frontiera dintre lumina oribilă şi minunatul întuneric, dintre toaletă şi infinit, dintre igienic şi imposibil de spălat, dintre apa pe care-o tragi şi cer. Cîtă vreme vor mai exista ferestre, pînă si cea mai măruntă fiinţă omenească de pe pămînt îşi va avea partea sa de libertate.”
revin la intro-ul acestei invitatii la lectura, citind-o pe andi am realizat cati dintre noi trecem prin momente in viata de care vrem sa uitam, momente care ne pun in inferioritate si in imposibilitatea de a ne arata adevarata valoare, dar cati dintre noi reusim sa depasim acest moment si sa dam o alta valoare experientei negative, ca vorba aceea „in tot raul e si un bine” sau „ceea ce nu ne omoara ne face mai puternici” (Friedrich Nietzsche ), daca am reusi sa depasim piedicile capcanele pe care ni le intindem cu sau fara voia noastra, sa trecem muntii cu autoironia si hazul de necaz cred ca am ridica stacheta intelectuala si psihologica a eu-lui nostru occidental cel putin cu un munte peste medie.
suntem cu atat mai liberi cu cat suntem mai mult noi insine in interiorul nostru si cu cat reusim sa ne transformam decaderile intr-o oaza de inspiratie sau in puterea de a fi liber interior si sincer pana in maduva oaselor cu eu-l propriu

h1

„Hai să furăm pepeni” – Nora Iuga şi trupul moralei

05/09/2009


Nora Iuga, despre care v-am mai amintit în câteva rânduri, scriitoare contemporană, poetă şi prozatoare vine de data aceasta cu o carte şocantă « Hai să furăm pepeni ». Provocatoare prin excelenţă, de o sinceritate tulburătoare, Nora Iuga se dezvăluie şi de data aceasta, însă dintr-un unghi mai puţin ortodox, abordând două teme tabu : sexualitatea infantilă şi violenţa sexuală, incestul şi violul.
V-am lăsat un fragment la început de săptămână şi mi-aţi confirmat aşteptările, citatul a fost primit cu o oarecare ostilitate şi cu împotrivire din partea voastră. Incontesabil părerea scriitoarei şochează, este în afara legii şi amorală, însă aş vrea să vedem împreună ce se ascunde dincolo de această opinie nonconformistă.
Într-un interviu din « Suplimentul de cultură », din luna mai a anului în curs, autoarea declară Elenei Vlădăreanu « Toata cartea mea recenta, Hai sa furam pepeni!, se axeaza pe ideea exprimată de această frază. („Vreau să înţeleg de ce violul este pus la zid de zelul nostru umanitar.“)Cred ca violul este o pornire absolut naturală, dictată de instinct; actul în sine are o foarte largă gamă de manifestare, fiindcă exista şi viol cerebral, evident neagresiv, dar umilitor. »
Cartea se învârte în jurul unei întâplări adevăarate, de care probabil vă amintiţi cu toţii, ţigăncuşa de 10 ani violată de unchiul său, care însărcinată în luna a şasea este dusă în Anglia pentru un chiuretaj menit să înlăture urmele violului şi ale unei vieţi nedorite »
Discursul Norei Iuga se axează pe comparaţii, ca de altfel orice discurs sau roman al său, autoarea se raportează pe sine, experienţa sa, la o situaţie reală şi de acolo dezvoltă lumi fictive şi fantasme inspirate din realitate şi din amintire.
Trecută printr-o experienţă similară în ceea ce priveşte avortul, scriitoarea îşi aminteşte de palma « nenăscută » care i-a bântuit imaginaţia (« o palmă foarte mică, foarte albă, cu degetele desfăcute, subţiri şi cleioase, o palmă retezată puţin mai sus de încheietura braţului, stând dreaptă în faţa mea ca un semn de circulaţie, imperturbabilă ca un sens interzis……toate se leagă în creierul nostru, nimic nu are voie să se arate singur şi gol fără circumstanţe atenuante. …era băiat ….şi palma foarte mică şi foarte albă a făcut pleosc în ligheanul de tablă de pe burta mea ») şi dezvoltă astfel un întreg proces psihanalitic în care inventează două personalităţi distincte într-o dispută ideologică referitoare la societate, morală şi religie, libertate şi libertinaj, sexualitate şi sinceritate .
Joaca celor două personalităţi nu ne îndreaptă spre o tulburare bipolară, ci mai degrabă spre o sondare a realităţii din puncte de vedere diferite , spre un discurs cu sine însăşi în care vocea auctorială este judecător, spectator şi admirator « cât te iubesc Nora mea dublă »

Intrigată de uşurătatea cu care s-a decis soarta nenăscutului din pântecele ţigăncuşii, mişcată de experienţa personală şi de remember-urile dureroase, (« la mine e întotdeauna un caz real, de obicei personal, dar de data asta pornesc de la un incident foarte mediatizat. E vorba de o fetiţă romă de zece ani, violată de unchi-su, un băiat de şaptesprezece ani…nu vreau să lungesc vorba, dar văd că noţiunea de viol începe să se extindă îngrijorător, nu mai ştiu unde începe un viol şi cât de departe poate ajunge. »), convinsă de faptul că violul nu este ceea ce ne spune definiţia din Dex sau legea moralo-etică, că violul nu este un act sexual săvârşit prin constrângere, în ideea în care ambele părţi ajung la un anumit stadiu de plăcere şi de autoabandonare în extaz, Nora Iuga încearcă să explice acest fapt cât şi existenţa unei plăceri sexuale la vârste fragede.
Intrăm astfel în copilăria ei, care abundă în experimentări şi jocuri sexuale, în explorarea feminităţii şi eticii, mărturisiri şocante care par a rupe graniţile dintre realitate şi fantasmă şi care m-au dus cu gândul la Aglaja Veteranyi şi la fanteziile sale, la atmosfera copilăriei, întotdeauna altfel decât a copilului de rând, un circ privit la maturitate cu ochi infantil, dar şi melancolic, cu imaginaţie şi detaşare în acelaşi timp.O lume în care oniricul şi onestitatea dau naştere unui roman discurs, un discurs al autoarei cu sine însăşi în care Nora A şi Nora B par a fi în competiţie, par a se respinge reciproc şi concomitent, fiind în acelaşi timp părţile complementare ale unei voci auctoriale care se confundă cu povestea.
Joaca aceasta de la Nora A la Nora B aminteşte de acel « celălalt »borgesian şi de îmbinarea planului fictiv cu cel real, astfel încât dezbaterea pare a se face pe marginea unei arte prozaice, a menirii autorului şi a dificultăţii scoaterii acestuia la iveală.
« Nu ştiu ce să mai zic de Nora A, poate vrea să sfideze, poate vrea să arate că pe lumea asta sunt mult mai multe adevăruri,..sigur că şi în mine se mişcă de multe ori enormităţile ei, dar nu ce ne identifică total voiam eu să apăr aici, ci dimpotrivă ce ne separă. Poate că eu mai vreau să merg cu lumea, să rămân în ea, Nora A s-a săturat mai repede ca mine, de-asta vede în anormal normalul, în ridicol, chipul libertăţii, în forţa netăgăduită, imperativul faptei…poate că face pe nebuna să iasă în evidenţă, …au îngropat-o înainte de a muri. Mi-e milă de ea…paradoxal se consideră o învingătoare, fiindcă a aflat un secret care o face imponderabilă şi aici pe pământ…de ea mi-e milă de mine mi-e ruşine. »
O carte în care anxietatea devine revoltă şi în care misoginismul şi simpatia faţă de agresor ne duc într-un univers « close » în care autodicteul îşi face de cap şi instincul devine lege, un univers apropiat de « Dead Man Walking », în care violatorul este răscumpărat prin conturarea unei concepţii antilolitice şi prin accentul pe existenţa unui viol moral, imaginar mult mai pregnant. « Ce e violul ? E pragul ala îngust între tortură şi plăcere…. »
Sinceritatea-i proverbială o face pe autoare să se perinde prin lumile acestea paralele afirmind-o pe Nora A, îndrăzneaţa, nonconformista, amorala, veşnic tânăra şi ruşinându-se de neputinţa Norei B şi să vorbească despre atracţia faţă de mai tânărul Murr.
Amintirile declicate de discuţia pe baza violului şi a avortului fetiţei sunt un prilej de sondare a realităţii psihologice şi estetice, de reinterpretare a copilăriei şi a sexualităţii care ne îndreaptă apre titlul unuia dintre volumele de poezii ale autoareai : « Fetiţa cu o mie de riduri », fiindcă nu o dată Nora Iuga a afirmat că sexualitatea la vârsta senectuţii se aseamănă cu sexualitatea infantilă, când eşti conştient de plăcere, dar nu-ţi poţi folosi trupul după pofta instinctului.
Trivial, pe de-o parte, şocant pe de alta, furtul de pepeni este un pretext de întoarcere în amintire şi de definire a zonei artei poetice, de autodesfinţare şi de mândrie artistică, de zbatere filosofică, testamentară, morală şi de autocunoaştere definită de credinţa că « păcatul capital pe care l-am putea comite vreodată e cel faţă de noi înşine, deci dorinţele trebuie îndeplinite, pntru că o decepţie costă infinit mai puţin decât un regret »
Dincolo de prima impresie, de instaurarea unei noi legi, a unei noi morale sub forma cuvântului, ceeq ce ne aduce Nora Iuga în « Hai să furăm pepeni » este o nouă formă a romanului, romanul profund şi comercial în acelaşi timp, romanul în care planurile se intersectează, se suprapun şi se completează reciproc, o pendulare între poem, critică, proză, jurnal şi pagină de ziar, o dezvăluire de natură subiectivă, dar care totuşi atinge teme de interes general într-o formă mai puţin obişnuită, epicuriană aş zice, caracteristică autoarei, un melanj între limbaj şi trup, între limbajul trupului şi trupul limbii toate sub auspiciile celei mai « crase » onestităţi.
Vă recomand « Hai să furăm pepeni », nu pentru că aş adera la opinia scriitoarei în ceea ce priveşte formularea definiţiei violului, ( deşi dincolo de asta sunt de acord cu opinia sa în ceeace priveşte viaţa curmată brusc a fătului de şase luni, cu reacţia sa liberă de opinii preconcepute şi cu sinceritatea ei), ci pentru a citi o altfel de literatură, pentru a îndrăzni, pentru a compara şi a înţelege modalitatea sa de abordare, pentru a ne încerca limitele libertăţii livreşti.

h1

insula cu dragoste şi nebunia mesianică – „Ostrovul”

07/08/2009

Insula apare ca simbol al unui centru spiritual, ba chiar al centrului spiritual primordial, locul în care se ajunge pe apă sau prin aer, centru al paradisului. În istoria antichităţii se aminteşte de Siria ca insulă primordială, insula albă Thula este insula preafericiţilor asupra căreia domneşte Apollo ca şi insula verde celtică dealtfel care se regăseşte în numele Irlandei, Zeus este originar din insula sacră Minos, iar raiul pământesc în tradiţia islamică se află pe o insulă în Ceilan. O mare parte din insulele mitice sunt locuite de femei, fapt ce poate duce cu gândul la existenţa unor sacerdoţii feminine, cum ar fi insula Sena, pe litoralul galic, unde se găseau preotese capabile de transformări zoomorfice.
Insula nu este altceva decât o lume în miniatură, un cosmos redus şi perfect concentrând în interiorul său o valoare sacră. Astfel insula se ridică la nivelul unui templu, un loc privilegiat hărăzit contemplaţiei. Un refugiu, un simbol al căutării interioare, al escapadei din faţa lumii dezlănţuite, stânca din mijlocul oceanului decare ne agăţăm pentru a scăpa de valurile înfuriate, asta e stânca.

Acelaşi univers protector şi protejat îl întâlnim în « Ostrovul », filmul din 2006 în regia lui Pavel Lunghin, un film profund creştin dar în acelaşi timp extrem de analitic, chiar psihanalitic aş spune. Ajunge un strop de atenţie în plus dirijată dincolo de firul narativ şi îndreptată spre noi înşine pentru a ne pune întrebări despre forţa noastră interioară, despre credinţa şi dragostea noastră faţă de cei de lângă noi, despre spiritul de sacrificiu şi conştientizarea puterii de a depăşi momente cheie din viaţa noastră.

Filmul a fost adesea interpretat din punct de vedere ortodox, însuşi regizorul susţine că a vrut să dea formă unei predici cu mijloace moderne. Este un film pastoral şi uman, nu unul prozelitic, intenţia filmului nu este chemarea la credinţă ci definirea identităţii umane, a unei identităţi văzute ce-i drept prin prisma omului credincios, prin prisma nebuniei întru Hristos şi a definirii spaţiului sacru.

Anatolie, călugăr la mănăstirea de pe ostrov, nci măcar un călugăr tuns în monahism, un frate de mănăstire, nu este decât un fost fochist pe o navă rusească, care în 1942 pe timp de război a fost capturată de nemţi. Înspăimântat la gândul morţii, fochistul dezvăluie locul în care se ascundea căpitanul, iar forţat de către ofiţerul german trage asupra lui, fără să ţintească, trage pentru a se elibera, dar în acelaşi timp şi opunându-se pornirii sale de autoconservare. Pentru fochist acest gest înseamnă eliberare, viaţă, posibilitate de mântuire de fapt, şi bucurându-se de viaţă strigă : « Sunt liber am rămas în viaţă, sunt liber ! »

Anatolie pare cel mai ticălos om de pe pământ, cine altcineva s-ar fi bucurat după uciderea camaradului său ? Deja aici se decide portretul adevăratului Anatolie, un ticălos sau un nebun. La prima vedere vor spune toţi despre el că e nebun, inclusiv fraţii din mănăstire afirmă acest lucru, dar ne vom lămuri pe parcurs că Anatolie joacă un rol, el este nebunul, nebunul după Hristos, nebunul din dragoste. Fochist fiind Anatolie iubeşte viaţa, alege viaţa înaintea prieteniei, a patriotismului, a fidelităţii şi conştiinţei. Anatolie ştie să sacrifice orice pentru dragostea sa. Dacă n-ar fi fost un nebun pentru viaţă nu ar fi devenit niciun nebun pentru Hristos, Anatolie trăieşte la maxim ceea ce trăieşte. Anatolie ştie să calce în picioare idealuri pentru viaţă ca mai apoi să calce în picioare viaţa pentru mântuire.
Din ticălosul ucigaş Anatolie ajunge « stareţul » căutat de toată lumea, un clarvăzător şi făcător de minuni, un exorcist şi un sfânt.

Trecerea de la un moment la altul, dintr-un spaţiu în altul o face apa, ceea ce ne duce cu gândul la apa expiatoare, la un fel de botez. Anatolie e găsit în mâlurile din faţa mănăstirii după momentul omorului, e luat de călugări şi salvat, iar fochistul de pe ambarcaţiune devine fochistul nebun de la mănăstire.

Interesantă e prezenţa cărbunelui în ambele părţi ale filmului. Cărbunele este simbolul focului ascuns, al energiei oculte în general. Rezervă de căldură, prezenţă solară în interiorul pământului, cărbunele este un melanj de spiritualitate. Liantul între pământ şi soare, cărbunele, tăciunele mai precis, e un foc mocnit care oricând poate izbucni, cam acesta e si rolul său în film, simbolul credinţei şi dragostei căreia îi ajunge o scânteie să ardă, să lumineze, să încălzească, credinţa şi dragostea, dragostea capabilă să producă trasformări coloristice, termice şi spirituale. Iar Anatolie ne demonstrează că dragostea nebună cea care nu face caz de natura ei solară este cea mântuitoare, că un « mediocru » în ochii celorlalţi poate valora cât un sfânt în ochii lui Dumnezeu, al Celui pe care şi care îl iubeşte.

Anatolie este omul potrivit să înteţească focul, el nu doarme, nu mănâncă, este omul insulei, sacerdotul care veghează dragostea să nu se stingă, cel care toată viaţa a regretat un păcat şi s-a rugat să fie iertat pentru o greşeală, una nefăptuită. Anatolie pare un demon convertit, de altfel la un moment dat afirmă că îl cunoaşte pe demonul care-o posedă pe fata lui Tifon ( actual amiral, fostul căpitan pe care Anatolie crede că l-a ucis în perioada războiului, venit la mănăstire să-l vadă pe stareţul vraci, cel care alungă demonii şi care îi poate înlătura fetei sale nebunia) .

Iar Pyotr Mamonov, actorul principal, are un talent imens şi un rol important în conturarea portretului nebunului sfânt, el trăieşte filmul cu ardoare, se pare că s-ar fi şi convertit după acest rol şi dintr-un star rock a ajuns un fel de pustnic într-un sat retras, el este cel care nu numai portretizează, ci dă viaţă personajului şi ideei de dragoste nebună şi eliberatoare.

O să spuneţi probabil că e plictisitor, văzând toate aluziile ortodoxe pe care le-am înşirat, că nu vreţi un film religios, dar dincolo de mesajul ortodox, de aluzia la viaţa unui sfânt care se ascunde sub chipul lui Anatolie, omul lui Dumnezeu cu chip şi comportament de nebun, « Ostrovul » e o lecţie de viaţă, e modalitatea de exorcizare, de psihanalizare a unui comportament decadent şi inuman, modalitatea de revenire la starea umană, la dragoste, mântuirea.

A te scutura de toţi demonii, înseamnă a te umaniza, ori această reintrare în starea de graţie, redobândirea purităţii e posibilă doar prin umilinţă, a-ţi recunoaşte frustrările şi eşecurile în faţa ta însuţi înseamnă a le depăşi, a te confrunta cu tine însuţi şi a te lupta cu durerea, înseamnă a iubi cu tot sufletul Omul din tine şi a-l scoate la iveală.
« Ostrovul » rămâne un film profund mesianic, însă prin profeţia lui ne dezvăluie adevărata natură umană, omul e făcut să se mântuiască, să strălucească şi fiecare avem acces la reţeta împlinirii, importantă e doar dragostea, dragostea dusă la paroxism, dragostea faţă de puterea de a depăşi impedimente de orice natură.
Sunt scene în film care transmit acest lucru direct : conversaţia stareţului cu fata care cere binecuvântare pentru avort, vindecarea băiatului şi exorcizarea fetei amiralului sau indirect : întreg portretul lui Anatolie, confruntarea acestuia cu Tifon, « cel înviat », discuţiile dintre el şi părintele Iov.

« Dragostea face minuni » pare să ne spună filmul, iubiţi-l pe Om şi orice e posibil. Aşa că vă recomand filmul ca pe o lecţie de dogmatică, una de iubire şi una de umanitate. Ca pe o şedinţă de exorcizare sau psihanaliză spuneti-i cum vreţi, tot acolo se ajunge la scoaterea identităţii de sub control. « Ostrovul » e de fapt o peliculă despre libertate, iar aceasta o demonstrează până şi ciclicitatea sa, filmul începe prin ameninţarea cu moartea şi se termină cu moartea în sine care nu mai este privită cu frică, ci ca o eliberare, filmul începe cu capturarea navei de către nemţi şi se sfârşeşte cu scena indepărtării în barcă a trupului lui Anatolie, eliberat acum, apt să părăsească spaţiul cathartic stânca şi să ia drumul apei.

Dacă ar fi să definesc filmul într-un cuvânt acela ar fi « lumină », lumină spirituală, lumină umană, lumină eliberatoare. Sper să-l priviţi în primul rând fără idei preconcepute, fără teama că subiectul religios ar putea să vă agaseze, fără să vă simţiţi atacaţi de latura sa ortodoxă, veţi vedea la sfârşit cum îl veţi transforma într-un jurnal personal şi-l veţi îmbrăca în gândurile voastre, fiecare după măsura sa. Şi nu uitaţi există o nebunie în dragoste fără de care ea, dragostea nu poate fi biruitoare, aceea e dragostea care « nu cade niciodată » de la Corinteni 13 :8, insula preafericiţilor, metaforă a Anatoliei din sudul Mării Negre.

h1

„Uimire şi cutremur” de Amelie Nothomb – ridicolul se depăşeşte prin sinceritate?

25/05/2009

Purtând o discuţie despre românii din Franţa şi aducându-mi aminte anumite momente penibile prin care am trecut în viaţa pariziană, am plecat cu gândul la Amelie Nothomb, iar pentru că Tamada continuă concursul Promovez lectura, am să mai aduc în faţa ochilor cititorilor blogului o recenzie de carte, m-am oprit la o postare mai veche despre Amelie Nothomb, în care aminteam ridicolul prin care trec personajele ei, fie cele din lumea niponă, fie cele din lumea occidentală.
Este vorba despre „Uimire şi cutremur”, un roman autobiografic în care Amelie Nothomb povesteşte experienţa ei ca angajată a unei companii nipone.
Romanul se derulează ca un jurnal al anului în care îndrăgostita de spaţiul nipon se confruntă cu diferenţele de cultură si mentalitate, diferenţe care nu-i inhibă gustul pentru Ţara Soarelui Răsare, dar o ajută să-şi perceapă degradarea pas cu pas şi s-o transforme.
Uşor de citit, nu necesită o atenţie deosebită asupra detaliilor, nicio filosofie prea adâncă, însă ca în toate romanele sale, Nothomb, aduce marca proprie, prin situaţii împinse la limită, prin umorul negru şi autoironia făcute cu naturaleţe, de fapt această naturaleţe fiind şi caracteristica aptă să ne impresioneze cel mai mult în urma lecturii.
Cartea începe prin a ne introduce în societate cu o scară ierarhică bine definită , autoarea subliniând latura pe care se va contura atmosfera de subordonare fizică si intelectuală, psihologică şi etnică:
„Domnul Haneda era şeful domnului Omochi, care era şeful domnului Saito, care era şeful domnişoarei Mori, care era şefa mea. Iar eu nu eram şefa nimănui.
Am putea spune lucrurile şi altfel. Eram la ordinele domnişoarei Mori, care era la ordinele domnului Saito, şi aşa mai departe, cu precizarea că, în aval, ordinele puteau sări peste treptele ierarhice.
Aşadar, în compania Yumimoto, eram la ordinele tuturor.”
Autoarea recunoaşte coborârea pe care o face în acest zigurat lipsit de valori proprii şi iniţiative, unde nu mai contează cu adevărat capacitatea fiecăruia, ci doar puterea sclavului de a sa adapta călaului, făra prea mari decăderi psihologico-sentimentale.
Astfel Amelie-san îşi recunoaşte declinul: „Copil fiind, voiam să devin Dumnezeu. Foarte repede, am înţeles că ceream prea mult… …Am fost atunci investită cu misiunea finală: curăţarea budelor.”
Singura portiţă de scăpare în acest univers decadenţial este capacitatea ei de a se transpune dincolo de ritmul cotidian al imposibilităţii de a-şi evidenţia capacităţile lingvistice şi intelectuale, de a se afirma ca entitate demnă de respect, dincolo de mentalitatea occidentală care în mod normal ar recţiona revoltător de drastic la un tratament de o asemenea anvergură, dar şi dincolo de comportamentul nipon capabil a accepta în tăcere regulile care vin de la conducerea concernului, printr-o atitudine onirică : „chiar lângă uşa liftului era un imens perete de sticlă. Mă jucam, în acele clipe, „de-a saltul în peisaj”.
Îmi lipeam nasul de fereastră şi, mental, mă lăsam să cad. Oraşul era atât de departe dedesubtul meu: până să mă strivesc de sol, mi-era îngăduit să privesc o grămadă de lucruri.”
Aşa trece Amelie-san de la ochakumi ( activitea de a servi ceaiul colegilor si care aduce aminte de tăcerea in care se celebrează ceremonia ceaiului), la distribuirea corespondenţei, la clasarea datelor contabile („Numeam asta seninătate facturieră”), până la „înaintătoare-întorcătoare de calendare”.
Pe tot acest parcurs Amelie îşi învinge temerile umane: „Ce bine era să trăieşti fără orgoliu şi fară inteligenţă! Hibernam.”, complăcându-se într-o stare de „dolce far niente” care o amuză deseori şi-i întăreşte capacitatea psihică, chiar dacă recunoaşte: „am devenit contabilă la Yumimoto. Şi cred că mai jos de-atât nu puteam coborî” măsura de acceptare a ridiculităţii maxime nu a fost atinsă. Ca urmare a caracterului si educaţiei occidentale, Amelie, dupa ce asistă la înjosirea publică a şefei sale, Fubuki, faţă de care, în pofida tuturor conflictelor, avea o admiraţie de netăgăduit, încearcă să o consoleze surprinzând-o în timp ce-şi varsa lacrimile, departe de ochii lumii, într-un cuvânt îi observă flebeţea şi umilinţa mult mai mult decât este permis într-un mediu nipon, fapt care îi atrage ura acestei din urmă:
” Se îndreptă spre mine, cu Hiroshima sticlindu-i într-un ochi şi Nagasaki în celălalt” şi ca atare primeşte pedeapsa ultimă: ridiculizarea şi coborarea pe ultima treaptă ierarhica, cea mai injositoare de altfel „, misiunea finală: curăţarea budelor „, chiar in faţa acestei degradări sociale autoarea reacţionează cu haz şi autoironie fina: „îmi permit să subliniez gama extraordinar de largă a talentelor mele, capabile să cânte în orice registru, de la Dumnezeu pînă la madam Pipi.” Dorinţa ei de a deveni niponă o face sa nu decadă în reacţii occidentale, cum ar fi aceea de a demisiona, se încurajează pe sine: „o să rezist. o să mă comport ca o niponă.”, dar exutoarul acestei rezistenţe este înca o dată „exerciţiul defenstrării” :
„Toaleta pentru doamne a companiei era minunată, căci lumina venea printr-un perete de sticlă, în universul meu, acesta căpătase o importanţă colosală: petreceam
ore-n şir în picioare, cu fruntea lipită de sticlă, jucîndu-mă de-a saltul în gol. îmi vedeam corpul căzînd, mă afundam în căderea asta vertiginoasă până ameţeam. Din acest motiv, afirm că nu m-am plictisit la postul meu nici măcar o clipă.”
Amelie conchide cu dragostea ei faţă de expresia japoneza „uimire şi cutremur” (” în vechiul protocol imperial nipon, se stipula că împăratului trebuie să i te adresezi cu „uimire şi cutremur”) fiind un fel de justificare a atitudinii ei, respect imparatul şi la masa lui joc aşa cum îmi cântă, dar asta fără a mă înjosi în proprii mei ochi, căci dincolo de pseudo-umilinţă există o fereastră eliberatoare : „Fereastra era frontiera dintre lumina oribilă şi minunatul întuneric, dintre toaletă şi infinit, dintre igienic şi imposibil de spălat, dintre apa pe care-o tragi şi cer. Câtă vreme vor mai exista ferestre, pînă şi cea mai măruntă fiinţă omenească de pe pământ îşi va avea partea sa de libertate.”
Revin la intro-ul acestei invitaţii la lectură, am realizat câţi dintre noi trecem prin momente în viaţă de care vrem să uitam, momente care ne pun în inferioritate şi în imposibilitatea de a ne arata adevarata valoare, dar câţi dintre noi reuşim să depăşim acest moment şi să dăm o altă valoare experienţei negative, să ne amintim că „in tot răul e şi un bine” sau „ceea ce nu ne omoară, ne face mai puternici” (Friedrich Nietzsche ), dacă am reuşi să depăşim piedicile, capcanele pe care ni le întindem cu sau fără voia noastra, sa trecem munţii cu autoironia şi hazul de necaz, cred ca am ridica ştacheta intelectuală şi psihologică a eu-lui nostru occidental cel puţin cu un munte peste medie.
Suntem cu atât mai liberi cu cât suntem mai mult noi înşine în interiorul nostru şi cu cât reuşim să ne transformăm decăderile într-o oază de inspiraţie sau în puterea de a fi liber interior şi sincer până în măduva oaselor cu eu-l propriu. Însă pentru a avea capacitatea de a ne elibera si putiinţa de a fi sinceri, trebuie să ne cunoaştem pe noi înşine, dar despre cunoaşterea de sine am să vorbesc într-un articol dedicat altei cărţi scrisă de Amelie Nothomb şi anume Catilinarele.
Celor care nu au citit Amelie NothombAmélie_Nothomb_14_mars_2009 le recomand să înceapă cu „Uimire şi cutremur” pentru a-şi face o imagine despre tipul de scriere al autoarei şi despre universul abordat, cei care aţi citit Nothomb şi aţi rămas dezamăgiţi, nu cred că această carte vă va schimba părerea despre ea, registrul fiind adeseori acelaşi : o accentuare a situaţiilor criză de natură psihologică sau socială, însă poate fi o lectură uşoară de călătorie, din curiozitate sau de dragul umorului negru din care mai desprindem şi o morală sau două.
UPDATE găsiţi romanul integral aici

h1

rada şi pietrele despre libertate

05/02/2009

Ieri văzusem la Dragoş Bucurenci o fotografie a unui tablou care mi-a continuat ideea de libertate din articolul despre Lindbergh, însă privit din punctul de vedere al libertăţii unei femei, a libertăţii culturale în special.
E vorba despre Mistery and Melancholy of a Street al metafizicului Giorgio de Chirico (cum se autointitula artistul),

 Mystery and Melancholy of a Street by Giorgio de Chirico

Mystery and Melancholy of a Street by Giorgio de Chirico

tablou care mă duce cu gândul la libertatea femeii ca stadiu la care se ajunge prin imaginaţie.
Am închegat câteva versuri pe baza acestei idei şi sub influenţa culorilor…dar şi sub amprenta Radei din Şatra, căci în timp ce meditam asupra tabloului de mai sus, Andi ne descosea despre mici secrete culturale… mărturisind că sunt sensibilă la adevărata cultură de şatră, muzica şi dansurile din interior mă prind cu gust de libertate, mi-am dat seama că Rada
Rada (Svetlana Toma din Şatra 1975)

Rada (Svetlana Toma din "Şatra" 1975)

se integrează perfect în misterul străduţei lui de Chirico şi în poemul meu.

rada vorbeşte pietrelor

îmi creşteau aripi de copil
le plimbam pe străzi
cu gust de melancolie
cu miros de mister

drumul spre viitor / galben
primul meu răsărit de soare
era neted ca palmele
doar umbra unei femei îi păta pe alocuri strălucirea

la stânga
inocenţa zidurilor
îmi vorbea în şoapte
despre cât de albe sunt visele
la dreapta
umbrele se jucau
de-a v-aţi ascunselea cu realitatea

am învăţat să învârt
aripile
prin secunde
prin soare
până topeam căldura în cuvinte:
„visul este zborul spre libertate”

Rada pentru mine e simbolul femeii care se luptă cu femeia şi care se simte liberă indiferent de piedicile pe care le întâlneşte, fie ele de natură intrioară sau exterioară. Rada e femeia liberă care visează şi abundă în imaginaţie. Rada mea e Rada din filmul „Şatra” (1975) de Emil Loteanu
Iar libertatea la feminin este un vis despre cum se zboară printre mistere în cuvinte.
FIecare avem o Rada a noastra. Pentru voi care e femeia care ştie să viseze şi să se elibereze prin imaginaţie cel mai bine de ea însăşi şi de demoni?

  • cadran

    Decembrie 2017
    L M M M V S D
    « Ian    
     123
    45678910
    11121314151617
    18192021222324
    25262728293031
  • Blog Stats

  • Categorii

  • Decembrie 2017
    L M M M V S D
    « Ian    
     123
    45678910
    11121314151617
    18192021222324
    25262728293031