Posts Tagged ‘moarte’

h1

în căutarea pietrei mistice

17/02/2010

Cu ceva timp în urmă Lorin îmi amintise de un regizor-geniu pe care l-am închis într-o cutiuţă care se cheamă „Insula Galei”, de fapt e cutiuţa cu zestrea mea culturală pe care aş duce-o cu mine pe o insulă pustie.Nu stiu cum se face dar n-am mai deschis-o de câţiva ani buni aşa că Jodorowsky,

jodorowsky

jodorowsky

căci despre el e vorba, rămăses închis acolo alături de o cohortă cinematografică, livrească şi muzicală. Noroc cu bloggul mai sus amintit că am deschis cutia cu minuni şi am revăzut filme bune.
Astăzi vreau să spun La mulţi ani! unui geniu controversat, unui producător de film şi desenator care a zguduit în sensul bun anii formării mele cinefile şi care a înălţat cu poezia sa imaginaţia Galei.
Alejandro Jodorowsky împlineşte astăzi 81 de ani să speram că mai avem noroc de multe suprize plăcute din partea lui.
Vă propun un mic joc, pentru a intra în lumea sa, o paralelă între scena morţii elefantului din Santa Sangre şi o altă scenă care vorbeşte despre moarte şi înmormântare de data aceasta din Fando y Lis

Anunțuri
h1

Adela Greceanu „Mireasa cu şosete roşii”- un acrobat al cuvintelor

04/11/2009

mireasa
E greu de vorbit despre Adela Greceanu cum e greu de vorbit despre mirese mai ales despre cele cu şosete roşii. Poate tocmai pentru ca ea scrie atât de bine despre ea, despre universul ei interior şi despre trăirile ei/ale domnişoarei Cvasi încât ne e imposibil să ne ridicăm la nivelul ei şi să reuşim să vorbim despre ea , despre o “cvasi necunoscută” (cum se autointitulează), o “cvasi necunoscută” cu adevarată valoare literară.

Alături de Nora Iuga, “cvasi literatura” ei se înscrie printre textele pe care le citesc cu mare drag. Intimismul degajat de aceasta mă fac să mă cred într-un jurnal poetic în care nu pot să analizez şi să definesc nimic, doar să încerc să redau atmosfera de basm prin simboluri, citate şi impresii de lectură.

Domnişoara Cvasi e un Greuceanu care ne acaparează în universul de poveste lirică şi ne perindă prin zilele sale pline de jeratic şi mere de aur.

Putem desprinde atmosfera perfectă din ziua care precede nunta: un prilej de taclale, o punte între două modalităţi de viaţă pe care se perindă femei şi bărbaţi, pisici şi miei, poveşti şi cântece, pregatiri fizice şi sufleteşti, toate trăite pasional şi redate cu accent ardelenesc, toate în roşu .

Roşu, e al şosetelor, şosetele miresii, o mireasă cu o capacitate de introspecţie ieşită din comun. O mireasă încercuită de patru femei şi tot atâţi bărbaţi, “care există şi totuşi nu mai sunt “, plus mirele care va trebui să vină dimineaţa. O mireasă care înaintea nunţii face ceea ce făcuse matuşa Zizi înaintea morţii, are grijă să îşi hrănescă sufletul(aka iubirile trecute cu lacrimi la fel cum tanti Zizi îşi hrănise la propiu pisicile).

Să fie nunta privită ca o trecere în nefiinţă? Nunta, momentul în care femeia se rupe de viaţa premaritală, trebuie preagatită în prealabil printr-o trecere în revistă a iubirilor trecute , printr-o curătire de sentimente. Ca mai apoi cu sufletul pur sa intre în noua fiinţă, cea de mireasă, cea care îi va deschide calea spre mântuire.

Se conturează povestiri în ramă, o noapte în care fiecare dintre femei îşi înşiruie amintirile despre iubiri sau despre sine.Povestirile sunt provocate de plânsul cathartic al miresei, de pendularea ei între viaţă şi moarte, între iubire şi uitare, între animus şi anima.

Pendularea aceasta de la un pol la altul, de la un fapt la contrariul său este o îmbinare de caractere, atitudini şi stări care duc cu gândul la coincidentia oppositorium şi la atracţia magnetica dintre ele.
Însăsi cartea este construită pe un astfel de model: partea I un dialog preţ de o noapte între cinci personaje , iar partea a II-a un jurnal al tăcerii, al izolarii, un monolog liric despre iubiri şi singurătăţi.

Autoarea parcă se priveşte în oglindă, e propriul spectator al actelor sale, urmăreşte cum se fereşte de lume, cum răspunde sau nu la telefon, cum priveşte telenovele, se vede pe sine scriind, stând pe laptop, între google şi messenger, ferindu-se de companii nedorite şi amintindu-şi iubiţii “ bărbaţii aceia pe care i-am iubit, niciunul nu e cu mine, dar niciunul nu a plecat de tot”.
Mireasa din prima parte îi plângea ca să-si cureţe sufletul de iubirile trecute, “mai întâi trebuie să-mi iau rămas-bun de la iubiţii mei. Că uite acuşi vin zorile , acuşi terminaţi de împletit părul meu şi eu nu mi-am plâns iubiţii”, scriitoarea din a doua parte se descalţă de şosetele roşii, îi aminteşte, se mai întâlneşte cu ei, mai vorbeşte la telefon, îi aduce în prezent. Acest periplu sentimental face uniunea dintre sufletul autoarei şi cel al iubirilor, dintre animus şi anima. Mireasa are în ea un suflet de bărbat, care îi reflectă pe cei reali, iubiţi, după cum precizează tanti Sofica: “intuiţia îmi spune că toţi bărbaţii pe care i-ai iubit poartă amprenta unui model pe care-l ai în tine” şi după cum subliniază şi autoarea “nici un miel batran, nici un vlăjgan sinucigaş, nici un prieten ca un arbore frumos, nici dragul meu, zice mireasa .Am în mine un barbat cât Empire State Building. Şi niciunul dintre toţi ăştia nu i-a făcut faţă. Numai cu mirele care va veni dimineaţă ca un miel, bărbatul din mine a dat mâna, de parcă s-ar fi regăsit doi vechi tovarăşi de arme”.

Mireasa şi cele patru femei care stau la “bocitul” foştilor pretendenţi, tanti Sofica, tanti Zizi, naşa Lena şi verişoara Pulheria conturează un cerc magic, cinci femei analizând viaţa şi iubirea şi pe cei cinci iubiţi ai miresei.

Cinci, pentru ca cinci este o cifră magică, număr nupţial, semn al unirii, număr al centrului, armoniei si echilibrului, cifră hierogamică, însoţirea principiului ceresc cu cel pământesc.
Cinci este şi simbolul omului, al universului, cinci simţuri, cinci forme sensibile ale materiei . În simbolismul hindus cinci este conjuncţia dintre doi(număr feminin) şi trei ( număr masculin). Pentagrama e şi emblema macrocosmosului şi a androginului.

Androginia este un semn al totalităţii, al începutului şi sfârşitului, o metanoia, taina căsătoriei evocă acelaşi lucru, o stare de mântuire în care separarea sexelor se anulează, iată de ce mireasa are nevoie să-şi plângă iubiţii, pentru a putea să se uneasca cu “mielul” mire, cel care se regăseşte în animusul ei şi care poate să unească anima si animus într-o fiinţă, mireasă+mire, un androgin care sunt sigură că trebuie să aibe culoarea roşie.

Roşu precum şosetele miresei, roşu pentru că roşul este culoare ambivalentă. Roşul deschis centrufug este diurn, masculin, tonic şi îndeamnă la acţiune. Roşul închis este centripet, nocturn, tainic şi feminin.
Roşul nocturn este culoarea focului central al omului şi pământului, care vorbeşte de creaţie, dar poate fi şi funerar. Roşul viu, diurn, înseamnă înflăcărare, frumuseţe, bogăţie şi eros. Cele două poartă în miez cele mai adânci simbolistici umane : acţiunea şi pasiunea, erosul şi tanatosul, creaţia şi distrugerea.Astfel se creează armonia, exact cum afirma tanti Sofica: “ca să ajungi la armonie cu tine trebuie să-şi refaci unitatea dintre animus şi anima”.

Prin extindere, în spaţiul perfect :“Şi ceasurile au fost numărate, şi voi aţi fost numărate ca până în zori când va veni mirele ca un miel, să am gata dantela din păr”, mireasa, “mireasa cu şosete roşii n-are defecte …Este egocentrică, orgolioasă, arogantă uneori”, scrie , scrie pentru a atinge starea de metanoia, pentru a-şi depăşi temerile “mi-e frică de viaţă .De asta scriu. Dar mi-e frică şi de moarte. Şi când scrii, e ca atunci când dormi. Stai pe graniţe.” şi pentru a se integra în universul real, pentru a transpune omul, dragostea în scris şi scrisul în mireasă cu şosete roşii: “Distanţa dintre mine şi lume este egală cu distanţa dintre mine şi bărbatul iubit…..scrisul mă face să parcurg distanţa dintre mine şi lume…scriind despre el îl privesc cu alţi ochi…deşi nu sunt sigură dacă îl iubesc pe omul acela sau iubesc felul în care îl pun în cuvinte” .

Povestea se derulează la îndemnul mătuşii Zizi :“scumpete povesteşte mai departe, că până dimineaţă mai e foarte puţin” şi sub paşii tăcuţi ai felinei miresei, pisica mătuşii Zizi , Ursulina Păpuşescu.

Îmbinarea dintre real şi poveste, dintre moarte şi nuntă, dintre poezie şi proză se aseamănă mersului unui acrobat pe sfoară, un acrobat în şosete roşii evident, care ne ţine cu sufletul la gură, ne dă emoţii şi ne face să ne întrebăm dacă se afla pe pragul agoniei sau pe cel al extazului, dacă următorul său pas este unul artistic sau unul real, dacă curajul său este un gest de frondă sau o calitate reală. Oricum ar fi suntem spectatori şi participanţi la viaţa acrobatică, iar şosetele roşii ne îndeamnă la poveste, la a ne asuma riscul de a istorisi la rândul nostru de la fantasmă la jurnal intim aventurile miresei cvasiacrobat, cvasiandrogin, dar cu adevărat un Greuceanu al cuvintelor, atât cele din „viset „ cum intitulează Adela Greceanu starea de reverie, cât şi cele din realitate.

h1

şi viaţa…e cea mai frumoasă artă

23/03/2009

„Viaţa poate fi considerată o artă” (Henry Havelock Ellis)
O plimbare artistică în universul celor aniversaţi astăzi cred că ar putea să ne întărească această afirmaţie. Asta pentru că astăzi vreau să vorbim despre viaţă.Despre viaţă cu bune şi rele, despre viaţă cu vise ori coşmaruri, despre viaţa ca artă pendulând între frumos şi urât.
Am să încep cu muzica, oare vă aduceţi aminte această melodie?

Astăzi e ziua lui Mircea Vintilă şi am ales această melodie pe versurile lui Adrian Păunescu în deschiderea unei pseudo disertaţii despre viaţă.Am să aleg câteva versuri pentru a-mi continua ideea:
„Timpul vieţii ni-i scurt
Hai să-l facem curat
….
Pe pământ avem de toate
Şi mai bune şi mai rele,
bune – rele
Şi-nchisori şi libertate
Ş-am putea, şi nu se poate
Şi noroi şi stele

Lumea-i plină de răni
Şi de doctori docenţi
Şi de măşti şi de vămi
Şi de mari inocenţi.
Fiindcă naşteţi copii
Apăraţii luptând
Doborâţi monştrii vii,
Ce în veac de vecii
Dolii pun pe pământ.

Unii iau alţii fac
Unii dorm alţii sunt
Între înger şi drac,

Pe pământ avem de toate
Şi mai bune şi mai rele,
bune – rele
Şi-nchisori şi libertate
Ş-am putea, şi nu se poate
Şi ruină şi cetate,
Genii mari şi frunţi tembele,
Vânt ce stă şi vânt ce bate,
Şi martiri, dar şi lichele,
Nedreptate şi dreptate
Ş-am putea şi nu se poate
Şi noroi şi stele”
Una dintre picturile naive ale unei pictoriţe românce sărbătorite astăzi, Camelia Ciobanu ne adânceşte şi mai mult în acest mister al visului vieţii

alegorie-camelia-ciobanu

alegorie-camelia-ciobanu


Un alt exemplu ar putea fi cugetările lui Julien Sorel din romanul Roşu şi negru al lui Stendhal( Henri Beyle, pe numele său aedvărat decedat la 23 martie 1842 la Paris), cugetări despre realitatea vieţii crudă şi visul său de a deveni Napoleon, câteva din cuvintele sale le găsiţiaici
Însă cel mai relevant exemplu l-am găsit la Akira Kurosawa, cel mai cunoscut regizor japonez care astăzi ar fi împlinit astăzi 99 de ani. Născut într-o familie de samurai, Kurosawa ne va aduce cel mai impresionat film în această categorie, Cei şapte samurai este filmul care i-a asigurat cunoaşterea în întreaga lume, eu vreau să mă opresc astăzi asupra unei alte capodopere relaizată la 80 de ani, socotit oarecum filmul său testament.
Yume ( Visele) este un film care vorbeşte despre viaţă în 8 vise, unele dintre ele sunt reverii, altele utopii, altele coşmaruri, dar luate pas cu pas fiecare reprezintă o etapă a vieţii cu bune şi rele, cu mituri şi fantasme .
1. Raze de soare prin ploaie
este un vis despre copilărie, un vis în care povestea se pierde în mit şi mitul în fantasticul copilăriei, există vechi mituri japoneze conform cărora vulpile pot lua forme umane şi au inteligenţă magică, fără a vă dezvălui prea multe din acest vis vreau să vă spun că e vorba despre un băieţel care asistă la momentul magic al unei nunţi de kitsune (vulpe în japoneză)

2. Livada cu piersici
vine în continuarea primului vis combinând copilăria şi mitul în frumuseţea naturii şi a sărbătorii Hina Matsuri, sărbătorirea primăverii în Japonia, o sărbătoare a păpuşilor, care aminteşte şi de teatrul japonez kabuki, rolul păpuşii în Japonia fiind acela de a proteja de spiritele malefice.
În acest vis eroul, tot un băieţel, pare a fi iniţiat în arta privirii femeii deoarece păpuşile prind viaţă şi-i răsplătesc dragostea faţă de floarea de piersic printr-un dans pe muzica tradiţională Gagaku, această incursiune e deschiderea căii spre adolescenţă în care copilul începe să suprindă frumuseţea înconjurătoare

3. Viscolul
al treilea vis vorbeşte despre iubire, despre femeie, un alpinist prins într-o furtună de zăpadă se confruntă cu apariţia unei femei-fantomă care poate fi Yuki-onna din miturile japoneze înfăţişarea iernii, simbolul feminin văzută atât ca o frumuseţe tandră cât şi ca o ameninţare pentru muritori, uneori e blândă şi iertătoare alteori îngheaţă totul dintr-o privire asemenea iernii

4.Tunelul
este primul din seria de trei vise urâte care apar în film, este un coşmar despre război, despre imposibilitatea de a recupera vieţile pierdute, despre graniţa dintre viaţă şi moarte.Kurosawa înfăţişează un ofiţer care se întoarce din război şi se confruntă cu realitatea crudă, aceea de a descoperi că întreg plutonul său era mort. Apare aici câinele de război, acel dog of war al lui Shakespeare, simbol al destrucţiei totale şi ireversibile adusă de război, ori poate însuşi Hundminen, câinele care detona tancurile germane, o bombă vie şi evident şi Cerber câinele care păzea porţile infernului

5. Corbii
acest vis corespunde unei perioade a vieţii în care suntem în căutarea frumuseţii, a idolului, a modelului, a perfecţiunii. Fragmentul redă peripeţiile unui tânăr în interiorul tablourilor lui Van Gogh, până la întâlnirea cu el chiar în Câmp de grâu şi corbi
wheatfield-with-crows-van-gogh

wheatfield-with-crows-van-gogh


Discuţia dintre cei doi este una despre viaţa-artă şi arta-viaţă, despre sacrificiu şi împliniri

6.Muntele Fuji în roşu
al doilea coşmar poate şi cel mai înfiorător înfăţişează pesimismul cel mai crud şi fără speranţe, o catastrofă nucleară de mare anvergură distruge Tokyo împreună cu locuitorii săi, Kurosawa îşi identifică visul cu cele mai mare temeri ale sale şi anume că omul se poate distruge, că descoperirile nucleare sunt o neşansă în plus aduse omenirii

7.Demonul plângăcios
este ultimul coşmar din film şi face trecerea dintre muntele Fuji în roşu care vorbea despre moarte şi distrugere spre ultimul vis care vorbeşte despre nemurire.
Demonul plângăcios înfăţişează o imagine apocaliptică, post apocaliptică mai bine zis, o reluare a unei fabule budiste cu acelaşi nume. Întâlnirea dintre oni (demon) şi om are rolul de a contura atmosfera de sfârşitul lumii şi de durere de a provoca puternice regrete faţă de holocaustul autoprovocat

8.Oraşul morilor de apă
ultimul vis este o utopie, un tânăr ajunge într-un oraş feeric, unde s-a renunţat la tehnică şi modernitate şi toţi trăiesc în frumuseţea simplităţii, în această lume feerică întâlneşte un bătrân înţelept care îi vorbeşte despre posibiliatea de a alege spiritualiatatea.
Acest vis este o alegorie a împăcării cu viaţa, a raiului, a vieţii de dincolo de viaţă, a mântuirii sau a acceptării.
Înmormântarea din final pare o nuntă, trecerea în cealaltă existenţă fiind un motiv de bucurie

Am învăţat din visele lui Kurosawa că viaţa cu bune şi rele merită iubită, dar mai presus de toate trebuie preţuită.
Viaţa e un melanj de dorinţe şi împliniri, de temeri şi insuccese, sau cum spunea Maica Tereza: „Viaţa este o provocare ce trebuie acceptată, o bucurie ce trebuie meritată, o aventură care trebuie intreprinsă” (Poemele unei vieţi)
Şi închei mai optimist tot cu un cântec al lui Mircea Vintilă care vorbeşte despre frumuseţe şi care mie una îmi dă o poftă teribilă să trăiesc, să cânt şi să văd viaţa drept artă

  • cadran

    Octombrie 2017
    L M M M V S D
    « Ian    
     1
    2345678
    9101112131415
    16171819202122
    23242526272829
    3031  
  • Blog Stats

  • Categorii

  • Octombrie 2017
    L M M M V S D
    « Ian    
     1
    2345678
    9101112131415
    16171819202122
    23242526272829
    3031