Posts Tagged ‘pianista’

h1

7 trepte ale decăderii dragostei

16/03/2010

Despre îndrăgostire am vorbit cu ceva zile în urmă, apoi am propus o discuţie despre sacru şi profan în cuplu afirmând că în ciuda sacralizării prin dragoste şi ritualuri de umanizare de conturare a vieţii în dragoste, cu dragoste şi spre dragoste, cuplul decade în profan, se destramă şi piere.
Astăzi cu ajutorul celor prezenţi în calendarul Galei, am să încerc să conturez această traiectorie din păcate decadentă.
1. Imediat după îndrăgostire, cuplul trece printr-o puternică relaţie formată dintr-o atracţie fizică, cerebrală şi emoţională, dragostea devenind pasiune care de multe ori poate semăna cu
Am adus din nou un fragment din „Şatra” filmul lui Emil Loteanu, pentru că îl consider unul dintre cele mai relevante filme în ceea ce priveşte pasiunea, pentru că înainte de subtilităţi etnice, de înfăţişare a vieţii boeme, de pledoarie a libertăţii „Tabor ukhodit vnebo” este un film despre pasiune.Scenariul este scris de Emil Loteanu după o nuvelă a lui Maxim Gorki

maxim_gorki

maxim_gorki

( pe care îl aniversăm astăzi), o primă nuvelă a sa publicată în ziarul „Kvkaz” în 1892 cu titlul „Makar Chudra”, cu această ocazie Alexei Maximovici Pechkov şi-a ales şi pseudonimul Gorki ( care înseamnă amar în rusă).Nuvela vorbeşte despre dragostea dintre Rada, femeia rebelă, liberă până în măduva oaselor pe care nimeni şi nimic nu o poate stăpâni şi Zobar, hoţul de cai un boem şi un spirit neîmblânzit, de pasiunea dintre ei şi urmările acesteia.
2.Pasiunea în momentul în care nu-şi mai este suficientă sie înseşi se transformă într-o relaţie carnală, în care se încearcă totul, în care imaginaţia nu are stavile, iar senzualitatea prinde forme diferite.Cred că cel mai explicit exemplu în acest domeniu îl găsim în cinematografie la Bernardo Bertolucci
bernardo-bertolucci

bernardo-bertolucci

, care astăzi împlineşte 68 de ani.Multe din filmele lui Bertolucci mi-au rămas înscrise pe retina cinefilă, însă trei dintre ele parcă nu le pot despărţi.Au acelaşi fir roşu ce le leagă: sex, politică şi cinefilie.În plus ideea de bază pare a fi „there is no love, only proofs of love”, actriţele seamănă între ele Maria Schneider, Liv Taylor şi Eva Green sunt brunetele lui Bertolucci, scenele de sex sunt abundente vrând să expună parcă gândurile personajelor, să insiste asupra puterii relaţiei carnale în viaţă. În pofida scenelor explicite, sexul în scenele lui Bertolucci este considerat o modalitate de înţelegere a condiţiei umane, iată şi filmele despre care vorbeam:
a) Last tango in Paris
b) Stealing Beauty
c) The dreamers
Este vorba despre o perioadă în care simţurile sub orice formă se cuibăresc în imaginaţia cuplului sau invers, momente în care nu există frica de ridicol, în care dragostea e la un pas de nebunie, iar limitele par inexistente, atunci suntem capabili probabil de cele mai nesăbuite dar şi cele mai interesante experienţe de cuplu.
3) Încet acestea dispar şi se instalează rutina,
jerry-lewis

jerry-lewis

viaţa de cuplu este ca o scrisoare bătută la maşină de scris, amuzant ce e drept dacă ne amintim de interpretarea lui Jerry Lewis, care astăzi ajunge la vârsta de 83 de ani, şi care incă ne face să zâmbim
Rutina însă nu este aducătoare de zâmbete, la început aduce confortul împreună cu ea, dar apoi reacţionează ca rugina, încet încet ne distruge sufletul, dragostea.
4) Declinul iubirii este etapa următoare, iar cel mai bine ne vorbeşte despre el Sully Prudhomme, poet francez şi primul laureat al premiului Nobel în literatură în anul 1901, născut tot în data de 16 martie, în 1839
sully-prudhomme

sully-prudhomme


DECLIN D’AMOUR

Dans le mortel soupir de l’automne, qui frôle
Au bord du lac les joncs frileux,
Passe un murmure éteint : c’est l’eau triste et
Le saule
Qui se parlent entre eux.
Le saule : ” je languis, vois ! Ma verdure tombe
Et jonche ton cristal glacé ;
Toi qui fus la compagne, aujourd’hui sois la tombe
De mon printemps passé. ”
Il dit. La feuille glisse et va jaunir l’eau brune.
L’eau répond : ” ô mon pâle amant,
Ne laisse pas ainsi tomber une par une
Tes feuilles lentement ;

” ce baiser me fait mal, autant, je te l’assure,
Que les coups des avirons lourds ;
Le frisson qu’il me donne est comme une blessure
Qui s’élargit toujours.
” ce n’est qu’un point d’ abord, puis un cercle qui
Tremble
Et qui grandit, multiplié ;
Et les fleurs de mes bords sentent toutes ensemble
Un sanglot à leur pied.
” que ce tressaillement rare et long me tourmente !
Pourquoi m’oublier peu à peu ?
Secoue en une fois, cruel, sur ton amante
Tous tes baisers d’adieu ! ”
5) După această cădere, sufletul e fărâmiţat şi durerea se instalează în toate mădularele, toate colţurile sufletului se închid în ele însele, nimeni ţi nimic pare să nu le mai atingă, aşa cum tot Sully Prudhomme ne spune în poemul său Le Vase brisé:

Le vase où meurt cette verveine
D’un coup d’éventail fut fêlé ;
Le coup dut l’effleurer à peine :
Aucun bruit ne l’a révélé.

Mais la légère meurtrissure,
Mordant le cristal chaque jour,
D’une marche invisible et sûre,
En a fait lentement le tour.

Son eau fraîche a fui goutte à goutte,
Le suc des fleurs s’est épuisé ;
Personne encore ne s’en doute,
N’y touchez pas, il est brisé.

Souvent aussi la main qu’on aime,
Effleurant le cœur, le meurtrit ;
Puis le cœur se fend de lui-même,
La fleur de son amour périt ;

Toujours intact aux yeux du monde,
Il sent croître et pleurer tout bas
Sa blessure fine et profonde ;
Il est brisé, n’y touchez pas.

6) În cele din urmă, răniţi ne găsim alinarea în muzică medităm, ne amintim de dragostea pierdută, iar unduirile inimii zdrobite par sunete triste de acordeon, mă gândesc la acordeonul lui Ramzan Paskayev, unul dintre cei mai talentaţi acordeonisti ceceni, aniversat tot astăzi
7) Se întâmplă adeseori să vrem să ne alinăm neîmplinirile în braţele primului venit, să vrem să uităm dragostea vieţii în sufletul altcuiva, încercăm să ne umplem viaţa cu iubire de orice natură care să acoperă golul lăsat şi rănile amorului trecut, în concluzie să începem o relaţie nouă cu toate riscurile pe care le implică.Această parte îmi aduce oarecum aminte de pianista lui Elfriede Jelinek, poate nu întâmplător, căci astăzi împlineşte 56 de ani Isabelle Huppert

isabelle-huppert

isabelle-huppert

cea care a interpretat-o pe Erika Kosuth, personajul principal din romanul lureatei premiului Nobel din literatură în 2004, în filmul Pianista din 2001, în regia lui Michael Haneke. Chiar dacă evoluţia Erikăi nu era asemănătoare cu ceea ce am descris eu mai sus, la acest punct suita de evenimente din viaţa profesoarei de pian şi ultima treaptă a iubirii se pot întâlni, pentru că e vorba de fapt despre insucces, despre iubiri care sfârşesc urât cu scene de violenţă şi ignorare cu lipsă de suflet, de iubire şi de umanitate în care nu mai regăsim nimic din ceea ce a fost cândva frumos şi din care există riscul să ieşim cu traume mari, poate nu de natura celei prin care trece Erika şi care duce la sinucidere, însă cu dureri şi mai mari decât tristeţea unui suflet ciobit, mai bine spus cu un suflet făcut bucăţi şi care nu mai poate fi reconstituit, un puzzle sentimental fără soluţii.
Mă întreb dacă şi voi vedeţi tot aşa scara pe care coboară dragostea, pe care se profanizează sentimentul cel mai nobil….

h1

„La multi ani, Elfriede Jelinek!” – “Pianista” – amprenta lui Schubert şi iniţiere

20/10/2009

pianista
Pentru ca astazi Elfriede Jelinek implineste 65 de ani, revin cu recenzia la „Pianista”, pentru a va motiva sa o cititi/recititi.

Laureată a premiului Nobel în literaură din anul 2004, Elfriede Jelinek este cunoscută în tagma scriitorilor LGBT şi de partea politicienilor austrieci de stânga şi provine dintr-o familie în care tatăl era ceh şi mama avea rădăcini româneşti şi germane.
La noi au apărut târziu romanele ei şi atunci graţiei traducerii de valoare făcută de Nora Iuga. Unul dintre cele mai importante romane este „Pianista”, ecranizată în 2001 de către Michael Hanecke, cu Isabelle Huppert în rolul principal .

Erika Kohut e o tânără (36 de ani) profesoară de pian la Conservatorul din Viena care duce o viaţă puritană, dedicată artei, pianului în special, sub auspiciile unei dictaturi matriarhale. Mama sa este cea care i-a ales drumul vieţii şi chiar dacă Erika n-a excelat în interpretare şi a ajuns doar o pianistă de valoare medie angajată ca profesoară, tot trebuie să se dedice artei, pentru aceasta făcând sacrificii după bunul plac al mamei. Viaţa pe care i-o impune înseamnă lipsa unei companii, lipsa oricărei plăceri, fără sex, fără modă, fără prietenie, doar pian şi dragoste maternă.
Oprimată de către propria-i mamă şi de lipsa de talent, profesoara se dovedeşte a fi călăul ascuns, ea fiind cea care punea în buzunarele elevilor talentaţi, sticlă pisată spre a le înlătura orice şansă de a reuşi ca muzicieni.
Erika duce o viaţă dublă şi nu în puţin timp ne vom pune problema dacă nu cumva este vorba de un borderline în acest roman. Între profesoara sobră, rece chiar, singură, îmbrăcată cu haine care să-i evidenţieze cât mai puţin apartenenţa la sexul frumos, şi voyeurista care după cursuri intra la peepshow sau la drive in X pentru a observa cuplurile sau fetele pline de senzualitate care îşi exhibau simţirile trupeşti este o diferenţă imensă, dar ele sunt porniri ale aceluiaşi personaj. Nu încetăm să ne întrebăm de unde provine această diferenţă şi unde va duce.
« O femeie nu vine aproape niciodată pe aici, dar Erika vrea să fie mereu un unicat…Doar în felul acesta poate ieşi în evidenţă . »

În ceea ce priveşte viitorul răspunsul, acesta vine prin intermediul unui elev care se îndrăgosteşte de ea, Walter Klemmer, un tânăr iubitor de muzică şi caiac, care nu ştie să piardă. Însă cu care Erika începe o relaţie întâi controlată în totalitate de ea, bazată pe voyeurism şi sadomasochism şi care reproduce la altă scală tipul de relaţie fiică- mamă dictator din casa Kohut. Mai apoi relaţia se transformă, dacă primul raport trupesc între cei doi s-a finalizat cu un viol psihic din partea Erikăi, un al treilea raport va fi de fapt un real viol din partea lui Walter, cel busculat de atitudinea morbidă a Erikăi şi de dorinţa ei de a fi torturată redată în scrisorile pline de fantezii sexuale cât mai masochiste, atfel situaţia ia o turnură tragică, Erika şi mama ei fiind tratate cu bestialitate. O ultimă scenă ne-o înfăţişează pe Erika confuză întâlnindu-se din întâmplare în public cu Walter şi reacţionând la indiferenţa lui cu o tentativă de sinucidere soldată cu o pată de sânge în dreptul inimii.

« Erika se înţeapă în umăr.Sângele ţâşneşte imediat…Cuţitul e vârât înapoi în poşetă…Din ea se prelinge sângele.Oamenii se uită la ea ….Erika ştie direcţia în care trebuie s-o ia.Merge acasă. »

Oare putem vorbi de un roman iniţiatic ? O iniţiere prin care un tânăr se serveşte de o formă incestuoasă de dragoste, cea a unui elev faţă de profesorul său, o dragoste imposibilă între două persoane de vârste diferite, în care elevul este atras de inaccesibilitatea profesoarei, de singurătatea sa, de autoritatea sa,
de îmbătrânirea ei precoce, de puritanismul ei, de începutul degradării sale.

« Are convingerea intimă că domnişoara Kohut este acea femeie pe care şi-o doreşte un tânăr pentru a fi iniţiat în viaţă »
« Erika se încovoaie, sângerând un pic, într-o poziţie embrionară şi opera de distrugere continuă…..Ea însăşi a vrut-o, atunci când şi-a dorit să devină stăpână pe el şi pe pasiunea lui. »

Dacă ar fi să privim romanul din punct de vedere al personajului masculin, lucrurile pot fi văzute astfel.
Erika nu este oare reprezentarea mamei lui Walter ? Cea care dă ordine şi
face caracterizări, cea care îşi impune autoritatea, să nu uităm că Walter nu este decât un adolescent care vrea să-şi facă intrarea în viaţa de adult. Pentru el subjugarea femeii autoritare nu înseamnă decât iniţierea în viaţa bărbatului, pentru el dragostea poate lua orice forme, dar poate fi ieşirea de sub auspiciul adolescenţei. Maltratând-o pe Erika, îşi maltratează de fapt slăbiciunea, recunoscând-o ca abjectă, alienată şi oribilă, rupe de fapt legătura pe care o avea cu figura maternă. Putem vorbi de tăierea cordonului ombilical pentru a doua oară, Walter intră în viaţa de bărbat călcând peste copilărie şi peste reguli.
E vorba de două atitudini diferite de percepere a universului matricial, cea a Erikăi care se întoarce la protecţia maternă şi cea a lui Walter care o distruge.
Pentru Walter parcursul Erikăi este cel al mamei, care este personajul feminin ideal al copilăriei, dar pe parcursul adolescenţei se dovedeşte a fi cea care ştie totul , cea care impune reguli, personaj feminin totalitar care se alterează , care se autodistruge sau se lasă distrusă. Parcursul Erikăi este unul de acest gen, iar Erika, o extensie a mamei, afişează dorinţa de a se lăsa distrusă pentru a elibera tânărul de sub egida matriarhală şi pentru a-i da satisfacţia de creator proprie vieţii adulte.

« O s-o înveţe să-şi iubească trupul, pe care acum şi-l neagă, sau măcar să şi-l accepte. O să-i arate plin de atenţie , tot ce-i trebuie pentru dragoste, iar la sfârşit, va trece la obiective şi probleme mai dificile, referitoare la enigma femeii. Eterna enigmă. Atunci va deveni el profesorul ei…şi când ea o să ştie exact cât e de tânără o va părăsi de dragul uneia şi mai tinere »

Într-o altă viziune, ar trebui să ţinem cont de personajul Erika. Un personaj extremist, pentru care excesele sunt sau metode de coerciţie exercitate de mama sa dictator, sau metode de dezlipire de universul matern, o curăţire ritualică dacă e să ţinem seama de automutilările pe care şi le provoacă .
« Când nu e nimeni acasă se taie singură intenţionat…Cu puţinele cunoştiinţe de anatomie şi cu mai puţin noroc, oţelul rece est aplicat acolo unde bănuieşte că trebuie să apară o gaură, şi împins înauntru. Acum se despică, transformarea o sperie şi sângele se prelinge. Nu simte nimic.O clipă, cele două jumătăţi de carne tăiată se privesc încremenite……de atâta sânge nu vede ce a tăiat de fapt. Era propriul ei trup, dar îi este înspăimântător de străin. »
Şi apoi mai e Schubert, cei ce au făcut pian, au simţit pe propria piele, realitatea sa muzicală ne confruntă cu abisul, cu absolutul. Un absolut după care Erika tânjeşte.
« Câtă nedreptate că acest Klemmer trăieşte şi nu studiază destul, în timp ce Schubert e mort. »
Erika se complace în abisurile sufletului său şi ale disciplinei germanice, (Mama i-a ordonat : Fără jumătăţi de măsură.Fără aproximaţii.) adesea la ea plăcerea şi necesitatea se confundă una cu alta, cântă la pian D960 a lui Schubert cu aceeaşi plăcere cu care merge la peepshow, între virtute şi perversiune, ea nu lasă loc decât corpului şi plăcerii .
Voyeurismul poate fi văzut ca urmare a intimităţii între pianist şi Schubert, ca o modalitate de a intra în sufletul compozitorului. Până la urmă pentru a înţelege pianista, trabuie să-l înţelegem pe Schubert, şi nu e singurul caz care se raportează la violenţe pe muzica lui Schubert, la fel e filmul „Death and the Maiden” de Roman Polanski, toate pornind probabil de la cvartetul D 810 Fata şi moartea scris de Schubert în 1824 .
« Nici Erika nu vrea decât să privească.Aici în această cabină cu ea nu se va întâmpla nimic. Nimic nu i se potriveşte dar ea se potriveşte perfect în această chilie.Erika este un aparat compact cu formă umană
….Erika priveşte cu atenţie.Nu ca să înveţe. În ea oricum nu se mişcă nimic.Cu toate astea, trebuie să se uite. Pentru plăcerea ei personală. »

La fel se întâmplă cu Schubert, cei care îl interpretează ştiu că există o intimitate profundă între pianist şi piesă, Schubert lasă impresia unui personaj care necesită protecţie, dragoste intimă. Am cunoscut o pianistă care spunea că nu poate interpreta Schubert decât în singurătate fiindcă el se ascunde într-un colţ al sufletului său foarte ascuns şi nu iese la iveală decât în intimitate, iar partitura fără prezenţa lui nu-i spune nimic, îi dă doar o dorinţă acerbă de a privi în chilia interioară.
Sado-masochismul poate oare fi legat de Schubert ? Adevărul e că Schubert ascunde o durere pe care pentru a o exprima, trebuie să o fi simţit sau să o simţi în momentul interpretării. Durerea aceasta poate fi una purificatoare, pianista lui Jelinek uneori îşi petrece timpul alături de lama de ras care atinge cele mai ascunse părţi ale corpului, tăiând în carne vie, la fel durerea ascunsă care trebuie simţită cântându-l pe Schubert elimină suferinţa .

« A doua zi îi mărturiseşte profesoarei că doar cel mai trist ciclu de lieduri al lui Schubert a reuşit să-i îndulcească starea în care căzusem iar, din cauza dumneavoastră, Erika.Ceva în sufletul meu vibra împreună cu Schubert, care atunci când a compus « Singurătate » trebuie să se fi simţit ca mine ieri.Am suferit, dacă pot spune astfel, în acelaşi ritm , Schubert şi puţinătatea mea. »
Dacă sunteţi pregătiţi să înfruntaţi o atmosferă care degajă o sexualitate perturbată, un regim dictatorial matern şi mult Schubert, vă invit să citiţi cartea, vă veţi convinge că Jelinek şi-a meritat Nobelul şi numai prin faptul că reuşeşte să contureze personaje puternice în situaţii deviante. Apoi aştept să-mi spuneţi pe care pistă porniţi feedback-ul lecturii: pe cel al muzicii sau cel al violenţei.

h1

Elfriede Jelinek- „Pianista” – amprenta lui Schubert şi iniţiere

25/06/2009

pianistaLaureată a premiului Nobel în literaură din anul 2004, Elfriede Jelinek este cunoscută în tagma scriitorilor LGBT şi de partea politicienilor austrieci de stânga şi provine dintr-o familie în care tatăl era ceh şi mama avea rădăcini româneşti şi germane.
La noi au apărut târziu romanele ei şi atunci graţiei traducerii de valoare făcută de Nora Iuga. Unul dintre cele mai importante romane este „Pianista”, ecranizată în 2001 de către Michael Hanecke, cu Isabelle Huppert în rolul principal .
Erika Kohut e o tânără (36 de ani) profesoară de pian la Conservatorul din Viena care duce o viaţă puritană, dedicată artei, pianului în special, sub auspiciile unei dictaturi matriarhale. Mama sa este cea care i-a ales drumul vieţii şi chiar dacă Erika n-a excelat în interpretare şi a ajuns doar o pianistă medie angajată ca profesoară tot trebuie să se dedice artei pentru aceasta făcând sacrificii după bunul plac al mamei. Viaţa pe care i-o impune înseamnă lipsa unei companii, lipsa oricărei plăceri, fără sex, fără modă, fără prietenie, doar pian şi dragoste maternă.
Oprimată de către propria-i mamă şi de lipsa de talent, profesoara se dovedeşte a fi călăul ascuns, ea fiind cea care punea în buzunarele elevilor talentaţi, sticlă pisată spre a le înlătura orice şansă de a reuşi ca muzicieni.
Erika duce o viaţă dublă şi nu în puţin timp ne vom pune problema dacă nu cumva este vorba de un borderline în acest roman. Între profesoara sobră, rece chiar, singură, îmbrăcată cu haine care să-i evidenţieze cât mai puţin apartenenţa la sexul frumos, şi voyeurista care după cursuri intra la peepshow sau la drive in X pentru a observa cuplurile sau fetele pline de senzualitate care îşi exhibau simţirile trupeşti este o diferenţă imensă, dar ele sunt porniri ale aceluiaşi personaj. Nu încetăm să ne întrebăm de unde provine această diferenţă şi unde va duce.
« O femeie nu vine aproape niciodată pe aici, dar Erika vrea să fie mereu un unicat…Doar în felulmacesta poate ieşi în evidenţă . »

În ceea ce priveşte viitorul răspunsul vine prin intermediul unui elev care se îndrăgosteşte de ea, Walter Klemmer, un tânăr iubitor de muzică şi caiac, care nu ştie să piardă. Însă cu care Erika începe o relaţie întâi controlată în totalitate de ea, bazată pe voyeurism şi sadomasochism şi care reproduce la altă scală tipul de relaţie fiică- mamă dictator din casa Kohut. Mai apoi relaţia se transformă, dacă primul raport trupesc între cei doi s-a finalizat cu un viol psihic din partea Erikăi, un al treilea raport va fi de fapt un real viol din partea lui Walter, cel busculat de atitudinea morbidă a Erikăi şi de dorinţa ei de a fi torturată redată în scrisorile pline de fantezii sexuale cât mai masochiste, atfel situaţia ia o turnură tragică, Erika şi mama ei fiind tratate cu bestialitate. O ultimă scenă ne-o înfăţişează pe Erika confuză întâlnindu-se din îmtâmplare în public cu Walter şi reacţionând la indiferenţa lui cu o tentativă de sincidere soldată cu o pată de sânge în dreptul inimii.

« Erika se înţeapă în umăr.sSângele ţâşneşte imediat…Cuţitul e vârât înapoi în poşetă…Din ea se prelinge sângele.Oamenii se uită la ea ….Erika ştie direcţia în care trebuie s-o ia.Merge acasă. »

Oare putem vorbi de un roman iniţiatic ? O iniţiere prin care un tânăr se serveşte de o formă incestuoasă de dragoste, cea a unui elev faţă de profesorul său, o dragoste imposibilă între două persoane de vârste diferite, în care elevul este atras de inaccesibilitatea profesoarei, de singurătatea sa, de autoritatea sa,
de îmbătrânirea ei precoce, de puritanismul ei, de începutul degradării sale.

« Are convingerea intimă că domnişoara Kohut este acea femeie pe care şi-o doreşte un tânăr pentru a fi iniţiat în viaţă »
« Erika se încovoaie, sângerând un pic, într-o poziţie embrionară şi opera de distrugere continuă…..Ea însăşi a vrut-o, atunci când şi-a dorit să devină stăpână pe el şi pe pasiunea lui. »

Dacă ar fi să privim romanul din punct de vedere al personajului masculin, lucrurile pot fi văzute astfel.
Erika nu este oare reprezentarea mamei lui Walter ? Cea care dă ordine şi
face caracterizări, cea care îşi impune autoritatea, să nu uităm că Walter nu este decât un adolescent care vrea să-şi facă intrarea în viaţa de adult. Pentru el subjugarea femeii autoritare nu înseamnă decât iniţierea în viaţa bărbatului, pentru el dragostea poate lua orice forme, dar poate fi ieşirea de sub auspiciul adolescenţei. Maltratând-o pe Erika, îşi maltratează de fapt slăbiciunea, recunoscând-o ca abjectă, alienată şi oribilă, rupe de fapt legătura pe care o avea cu figura maternă. Putem vorbi de tăierea cordonului ombilical pentru a doua oară, Walter intră în viaţa de bărbat călcând peste copilărie şi peste reguli.
E vorba de două atitudini diferite de percepere a universului matricial., cea a Erikăi care se întoarce la protecţia maternă şi cea a lui Walter care o distruge.
Pentru Walter parcursul Erikăi este cel al mamei, care este personajul feminin ideal al copilăriei, dar pe parcursul adolescenţei se dovedeşte a fi cea care ştie totul , cea care impune reguli, personaj feminin totalitar care se alterează , care se autodistruge sau se lasă distrusă. Parcursul Erikăi este unul de acest gen, iar Erika ca extensie a mamei afişează dorinţa de a se lăsa distrusă pentru a elibera tânărul de sub egida matriarhală şi pentru a-i dasatisfacţia de creator proprie vieţii adulte

« O s-o înveţe să-şi iubească trupul, pe care acum şi-l neagă, sau măcar să şi-l accepte. O să-i arate plin de atenţie , tot ce-i trebuie pentru dragoste, iar la sfârşit, va trece la obiective şi probleme mai dificile, referitoare la enigma femeii.Eterna enigmă.Atunci va deveni el profesorul ei…şi când ea o să ştie exact cât e de tânără o va părăsi de dragul uneia şi mai tinere »

Într-o altă viziune, ar trebui să ţinem cont de personajul Erika. Un personaj extremist, pentru care excesele sunt sau metode de coerciţie exercitate de mama sa dictator, sau metode de dezlipire de universul matern, o curăţire ritualică dacă e să ţinem seama de automutilările pe care şi le provoacă .
« Când nu e nimeni acasă se taie singură intenţionat…Cu puţinele cunoştiinţe de anatomie şi cu mai puţin noroc, oţelul rece est aplicat acolo unde bănuieşte că trebuie să apară o gaură, şi împins înauntru. Acum se despică, transformarea o sperie şi sângele se prelinge. Nu simte nimic.O clipă, cele două jumătăţi de carne tăiată se privesc încremenite……de atâta sânge nu vede ce a tăiat de fapt. Era propriul ei trup, dar îi este înspăimântător de străin. »
Şi apoi mai e Schubert, cei ce au făcut pian, au simţit pe propria piele, realitatea sa muzicală ne confruntă cu abisul, cu absolutul. Un absolut după care Erika tânjeşte.
« Câtă nedreptate că acest Klemmer trăieşte şi nu studiază destul, în timp ce Schubert e mort. »
Erika se complace în abisurile sufletului său şi ale disciplinei germanice, (Mama i-a ordonat : Fără jumătăţi de măsură.Fără aproximaţii.) adesea la ea plăcerea şi necesitatea se confundă una cu alta, cântă la pian D960 a lui Schubert cu aceeaşi plăcere cu care merge la peepshow, între virtute şi perversiune, ea nu lasă loc decât corpului şi plăcerii .
Voyeurismul poate fi văzut ca urmare a intimităţii între pianist şi Schubert, ca o modalitate de a intra în sufletul compozitorului. Până la urmă pentru a înţelege pianista, trabuie să-l înţelegem pe Schubert, şi nu e singurul caz care se raportează la violenţe pe muzica lui Schubert, la fel e filmul Death and the Maiden) de Roman Polanski, toate porninb probabil de la cvartetul D 810 Fata şi moartea scris de Schubert în 1824
« Nici Erika nu vrea decât să privească.Aici în această cabină cu ea nu se va întâmpla nimic. Nimic nu i se potriveşte dar ea se potriveşte perfect în această chilie.Erika este un aparat compact cu formă umană
….Erika priveşte cu atenţie.Nu ca să înveţe. În ea oricum nu se mişcă nimic.Cu toate astea, trebuie să se uite. Pentru plăcerea ei personală. »

La fel se întâmplă cu Schubert, cei care îl interpretează ştiu că există o intimitate profundă între pianist şi piesă, Schubert lasă impresia unui personaj care necesită protecţie, dragoste intimă. Am cunoscut o pianistă care spunea că nu poate interpreta Schubert decât în singurătate fiindcă el se ascunde într-un colţ al sufletului său foarte ascuns şi nu iese la iveală decât în intimitate, iar partitura fără prezenţa lui nu-i spune nimic, îi dă doar o dorinţă acerbă de a privi în chilia interioară.
Sado-masochismul poate oare fi legat de Schubert ? Adevărul e că Schubert ascunde o durere pe care pentru a o exprima, trebuie să o fi simţit sau să o simţi în momentul interpretării. Durerea aceasta poate fi una purificatoare, pianista lui Jelinek care uneori îşi petrece timpul alături de lama de ras care atinge cele mai ascunse părţi ale corpului, tăiând în carne vie, la fel durerea ascunsă care trebuie simţită cântându-l pe Schubert elimină suferinţa .

« A doua zi îi mărturiseşte profesoarei că doar cel mai trist ciclu de lieduri al lui Schubert a reuşit să-i îndulcească starea în care căzusem iar, din cauza dumneavoastră, Erika.Ceva în sufletul meu vibra împreună cu Schubert, care atunci când a compus « Singurătate » trebuie să se fi simţit ca mine ieri.Am suferit, dacă pot spune astfel, în acelaşi ritm , Schubert şi puţinătatea mea. »
Dacă sunteţi pregătiţi să înfruntaţi o atmosferă care degajă o sexualitate perturbată, un regim dictatorial matern şi mult Schubertm vă invit să citiţi cartea, vă veţi convinge că Jelinek şi-a meritat Nobelul şi numai prin faptul că reuşeşte să contureze personaje puternice în situaţii deviante. Apoi aştept să-mi spuneţi pe care pistă porniţi feedback-ul lecturii: pe cel al muzicii sau cel al violenţei.

  • cadran

    August 2017
    L M M M V S D
    « Ian    
     123456
    78910111213
    14151617181920
    21222324252627
    28293031  
  • Blog Stats

  • Categorii

  • August 2017
    L M M M V S D
    « Ian    
     123456
    78910111213
    14151617181920
    21222324252627
    28293031