Posts Tagged ‘violenţă’

h1

dedublări artistice

21/02/2010

1.Dedublări şi furt de personalitate

Nu mi-au plăcut niciodată filmele violente, filmele în care imaginile centrale sunt cele ale unor persoane mutilate sau chiar ucise prin violenţă. Sunt capabilă să privesc ore în şir ciudăţenii, dar nu bătăi şi impulsivităţi sălbatice.
Totuşi sunt câteva filme la care le-am trecut cu vederea violenţa şi pe care am reuşit să le privesc în totalitate cu scenele bătăioase cu tot, printre ele se numără şi « Portocala mecanică » şi « Fight Club ». Am să vă amintesc de ultimul dintre ele printr-o secvenţă video, cea a celor opt reguli.
Nu mă opresc în mod aleatoriu asupra acestei scene, ci pentru ca este un lait motiv care revine pe parcursul filmului, nu întâmplătoar v-am adus aminte de acest film, ci pentru că filmul, în regia lui David Fincher, are la bază nuvela lui Chuck Palahniuk « Fight Club », o scriere despre o fraternitate secretă a unor tineri care se lovesc unul pe altul până ajung pe jumătate morţi în concursuri ilicite până ajung să evolueze într-un grup terorist. Şi pentru că secvenţa video se referea la regulile clubului am să citez pasaje din carte referitoare la aceste reguli aici, pentru moment citatele sunt în franceză fiind singura ediţie pe care am avut-o la îndemână , dar o să încerc să revin cu o traducere .
Ultima frază : « À l’époque, ma vie me donnait l’impression d’être trop complète, et peut-être qu’il nous faut tout démolir pour faire quelque chose de mieux de nous-mêmes. », este de altfel şi cheia spre interpretarea personajului principal Tyler Durden aka dedublările naratorului, precum şi intenţia autorului de a arăta feţele pe care le poate lua autodistrugerea începând de la o insomnie şi ajungând la sinucidere.
Iar cum astăzi e ziua lui Chuck Palahniuk

Chuck Palahniuk

Chuck Palahniuk

să-i urăm « La mulţi ani ! » şi să-i citim nuvelele, iar pentru cei tentaţi să vadă un alt film care are la bază o scriere a sa, şi anume « Choke » le recomand cartea înaintea peliculei cinematografice în regia lui Clark Gregg, dacă sunt amatori de Palahniuk, căci scenariul filmului este net diferit de naraţiunea în sine.
Un cadou potrivit pentru sărbătorit mi s-ar părea o bucată muzicală a unui alt aniversat al zilei : Leo Delibes
leo delibes

leo delibes

şi mă gândeam la muzica din baletul « Coppelia ( Fata cu ochi de smalţ) » de Arthur Saint-Léon, cu un livret de Charles Nuitter, scris după povestea lui Hoffmann L’Homme au sable, care, zic eu, menţine ritmica de galop din Fight Club şi face aluzie şi la dedublări.

2. Senzualitate explicită vs senzualitate ascunsă

Alte sărbătorite ale zilei de 21 februarie îşi fac locul în calendarul Galei, două femei pătrunse de o senzualitate profundă, cea dintâi Anais Nin

anais-nin

anais-nin

a fost una dintre primele scriitoare care a deschis porţile literaturii erotice, cea de-a doua Nina Simone
nina_simone

nina_simone

cu senzualitatea vocii sale de neconfundat ne-a strecurat în suflete o muzică demnă de a ne cutremura simţurile.
Anais Nin a devenit celebră în urma jurnalului său intim pe care l-a început la unsprezece ani şi a continuat să scrie asiduu până la moarte, jurnal pe parcursul căriua descrie întâlniri amoroase artistice sau anlitice ca cele cu Henry Miller, Antonin Artaud, Edmund Wilson, Fuseau Vidal, James Agee.
Anais Nin este apreciată şi pentru pionieratul în scrierile erotice, fiind alături de Kate Chopin printre primele scriitoare care au atins acest subiect sensibil ţinând seama că vorbim despre anii ‘40. « Delta lui Venus » sau « Venus Erotica » a fost scrisă în condiţii de probleme financiare cu un dolar pagina, a fost considerată drept o scriere scandalos de explicită în care se pune accent pe bisexualitate feminină. O vară la Mallorca din « Delta lui Venus » este o scenă reprezentativă pentru această faţă erotică a literaturii lui Anais Nin, în varianta engleză se poate citi aici, şi am să adaug un fragment din Delta lui Venus în lectura unei actriţe surpriză.
Nina Simone nu mai are nevoie de prezentare, cred că fiecare dintre noi poate asocia senzualitatea cu timbrul ei vocal sau una dintre piesele ei cu amorul.
Am să las la alegere două dintre preferatele mele, sunt curioasă care vă atrage mai mult.Iar ca fapt divers aş aminti că numele ei adevărat a fost Eunice Kathleen Waymon, dar a ales pseudonimul de Nina datorită unui amant latino american care îi spunea niña iar Simone a fost ales ca un omagiu în cinstea Simonei Signoret.
3. Virilităţi neaşteptate : inovaţia în muzică şi teatru

Un alt personaj drag Galei s-a născut la 21 februarie, e vorba de Sacha Guitry

guitry_sacha

guitry_sacha

care afirma : « Je n’ai qu’une seule ambition : ne pas plaire à tout le monde. Plaire à tout le monde c’est plaire à n’importe qui. ».Această ambiţie Guitry atransformat-o în inovaţie. Noi reguli în teatru, noi reguli în cinematografie, nu a plăcut oricui, dar ce-i care îl admiră pe Guitry îl admiră tocmai pentru că nu este ca toţi ceilalţi, pentru că noutatea lui, umorul caustic face deliciul publicului, replicile sale în aparenţă misogine sunt o pelerină care ascunde predilecţia sa spre dragostea faţă de femei, fapt ce îl confirmă cele cinci căsnicii ale sale. Frazele sale misogine sunt o metodă de a se răzbuna contra infidelităţii, contra mariajului nereuşit.De altfel unul dintre cunoscuţii lui Guitry actor şi regizor la rândul lui afirma că acesta din urmă a fost nebun după femei în schimb ele nu au fost nebune după el . Aceasta va fi şi cauza replicilor sale misogine şi a falsei categorii la care este încadrat. Am amintit de misoginism pentru că adesea numele lui Sacha Guitry trimite în această zonă şi pentru că am vrut să fac trecerea lui de la misogin la personaj virilic. Dincolo de aceste portretizări Guitry a fost : comedian, dramaturg, regizor de teatru şi de film şi un mare scenarist. Numărul pieselor sale de teatru se ridică la o sută şi majoritatea au fost puse în scenă de el însuşi, iar filmele pe care le-a regizat sunt în jur de 33, în majoritatea având rol principal şisau de regizor . Guitry a avut o încredere în sine , în virilitatea şi forţa sa care ne este transmisă tocmai prin pluralitatea poziţiilor pe care le are în arta teatrală şi cinematografică, prin curajul de a accede spre noi dimensiuni şi forme artistice. Aici găsiţi un mic text al lui Sacha Guitry despre ceas, un text mai puţin cunoscut iar mai jos o scenă din ” L’acroche-cœur „ care să vă apropie de universul său.
O altă surpriză, un personaj aparte care cu chitara sa poate cuceri orice suflet este Andrés Segovia
Andrés Segovia

Andrés Segovia

considerat cel mai important reprezentant al chitării clasice din secolul XX şi care e născut tot la data de 21 februarie.
Segovia a încercat să impună un stil în care flamenco şi repertoriul folcloric spaniol să fie îndepărtat cu desăvârşire şi care să abordeze partea clasică din muzică, nu numai că a reuşit cu brio, dar până şi iubitorii de flamenco printre care mă număr şi eu apreciază acest lucru, chitara lui Segovia şi-a găsit un loc în sufletul publicului filarmonicilor căci Segovia a dorit întotdeauna un loc în orchestră pentru chitară, de altfel acum chitara are posibilitatea abordării lui Bach spre exemplu.
Am încercat să fac trecerea cu ajutorul sărbătoriţilor/ aniversaţilor zilei de la dublă personalitate la personaje feminine şi masculine pline de senzualitate şi virilitate artistică, am să va las să alegeţi fiecare unul din personajele de mai sus pentru a reveni la dedublare. În pielea căruia dintre personajele amintite vă simţiţi împlinite visele şi ambiţiile ?

h1

„La multi ani, Elfriede Jelinek!” – “Pianista” – amprenta lui Schubert şi iniţiere

20/10/2009

pianista
Pentru ca astazi Elfriede Jelinek implineste 65 de ani, revin cu recenzia la „Pianista”, pentru a va motiva sa o cititi/recititi.

Laureată a premiului Nobel în literaură din anul 2004, Elfriede Jelinek este cunoscută în tagma scriitorilor LGBT şi de partea politicienilor austrieci de stânga şi provine dintr-o familie în care tatăl era ceh şi mama avea rădăcini româneşti şi germane.
La noi au apărut târziu romanele ei şi atunci graţiei traducerii de valoare făcută de Nora Iuga. Unul dintre cele mai importante romane este „Pianista”, ecranizată în 2001 de către Michael Hanecke, cu Isabelle Huppert în rolul principal .

Erika Kohut e o tânără (36 de ani) profesoară de pian la Conservatorul din Viena care duce o viaţă puritană, dedicată artei, pianului în special, sub auspiciile unei dictaturi matriarhale. Mama sa este cea care i-a ales drumul vieţii şi chiar dacă Erika n-a excelat în interpretare şi a ajuns doar o pianistă de valoare medie angajată ca profesoară, tot trebuie să se dedice artei, pentru aceasta făcând sacrificii după bunul plac al mamei. Viaţa pe care i-o impune înseamnă lipsa unei companii, lipsa oricărei plăceri, fără sex, fără modă, fără prietenie, doar pian şi dragoste maternă.
Oprimată de către propria-i mamă şi de lipsa de talent, profesoara se dovedeşte a fi călăul ascuns, ea fiind cea care punea în buzunarele elevilor talentaţi, sticlă pisată spre a le înlătura orice şansă de a reuşi ca muzicieni.
Erika duce o viaţă dublă şi nu în puţin timp ne vom pune problema dacă nu cumva este vorba de un borderline în acest roman. Între profesoara sobră, rece chiar, singură, îmbrăcată cu haine care să-i evidenţieze cât mai puţin apartenenţa la sexul frumos, şi voyeurista care după cursuri intra la peepshow sau la drive in X pentru a observa cuplurile sau fetele pline de senzualitate care îşi exhibau simţirile trupeşti este o diferenţă imensă, dar ele sunt porniri ale aceluiaşi personaj. Nu încetăm să ne întrebăm de unde provine această diferenţă şi unde va duce.
« O femeie nu vine aproape niciodată pe aici, dar Erika vrea să fie mereu un unicat…Doar în felul acesta poate ieşi în evidenţă . »

În ceea ce priveşte viitorul răspunsul, acesta vine prin intermediul unui elev care se îndrăgosteşte de ea, Walter Klemmer, un tânăr iubitor de muzică şi caiac, care nu ştie să piardă. Însă cu care Erika începe o relaţie întâi controlată în totalitate de ea, bazată pe voyeurism şi sadomasochism şi care reproduce la altă scală tipul de relaţie fiică- mamă dictator din casa Kohut. Mai apoi relaţia se transformă, dacă primul raport trupesc între cei doi s-a finalizat cu un viol psihic din partea Erikăi, un al treilea raport va fi de fapt un real viol din partea lui Walter, cel busculat de atitudinea morbidă a Erikăi şi de dorinţa ei de a fi torturată redată în scrisorile pline de fantezii sexuale cât mai masochiste, atfel situaţia ia o turnură tragică, Erika şi mama ei fiind tratate cu bestialitate. O ultimă scenă ne-o înfăţişează pe Erika confuză întâlnindu-se din întâmplare în public cu Walter şi reacţionând la indiferenţa lui cu o tentativă de sinucidere soldată cu o pată de sânge în dreptul inimii.

« Erika se înţeapă în umăr.Sângele ţâşneşte imediat…Cuţitul e vârât înapoi în poşetă…Din ea se prelinge sângele.Oamenii se uită la ea ….Erika ştie direcţia în care trebuie s-o ia.Merge acasă. »

Oare putem vorbi de un roman iniţiatic ? O iniţiere prin care un tânăr se serveşte de o formă incestuoasă de dragoste, cea a unui elev faţă de profesorul său, o dragoste imposibilă între două persoane de vârste diferite, în care elevul este atras de inaccesibilitatea profesoarei, de singurătatea sa, de autoritatea sa,
de îmbătrânirea ei precoce, de puritanismul ei, de începutul degradării sale.

« Are convingerea intimă că domnişoara Kohut este acea femeie pe care şi-o doreşte un tânăr pentru a fi iniţiat în viaţă »
« Erika se încovoaie, sângerând un pic, într-o poziţie embrionară şi opera de distrugere continuă…..Ea însăşi a vrut-o, atunci când şi-a dorit să devină stăpână pe el şi pe pasiunea lui. »

Dacă ar fi să privim romanul din punct de vedere al personajului masculin, lucrurile pot fi văzute astfel.
Erika nu este oare reprezentarea mamei lui Walter ? Cea care dă ordine şi
face caracterizări, cea care îşi impune autoritatea, să nu uităm că Walter nu este decât un adolescent care vrea să-şi facă intrarea în viaţa de adult. Pentru el subjugarea femeii autoritare nu înseamnă decât iniţierea în viaţa bărbatului, pentru el dragostea poate lua orice forme, dar poate fi ieşirea de sub auspiciul adolescenţei. Maltratând-o pe Erika, îşi maltratează de fapt slăbiciunea, recunoscând-o ca abjectă, alienată şi oribilă, rupe de fapt legătura pe care o avea cu figura maternă. Putem vorbi de tăierea cordonului ombilical pentru a doua oară, Walter intră în viaţa de bărbat călcând peste copilărie şi peste reguli.
E vorba de două atitudini diferite de percepere a universului matricial, cea a Erikăi care se întoarce la protecţia maternă şi cea a lui Walter care o distruge.
Pentru Walter parcursul Erikăi este cel al mamei, care este personajul feminin ideal al copilăriei, dar pe parcursul adolescenţei se dovedeşte a fi cea care ştie totul , cea care impune reguli, personaj feminin totalitar care se alterează , care se autodistruge sau se lasă distrusă. Parcursul Erikăi este unul de acest gen, iar Erika, o extensie a mamei, afişează dorinţa de a se lăsa distrusă pentru a elibera tânărul de sub egida matriarhală şi pentru a-i da satisfacţia de creator proprie vieţii adulte.

« O s-o înveţe să-şi iubească trupul, pe care acum şi-l neagă, sau măcar să şi-l accepte. O să-i arate plin de atenţie , tot ce-i trebuie pentru dragoste, iar la sfârşit, va trece la obiective şi probleme mai dificile, referitoare la enigma femeii. Eterna enigmă. Atunci va deveni el profesorul ei…şi când ea o să ştie exact cât e de tânără o va părăsi de dragul uneia şi mai tinere »

Într-o altă viziune, ar trebui să ţinem cont de personajul Erika. Un personaj extremist, pentru care excesele sunt sau metode de coerciţie exercitate de mama sa dictator, sau metode de dezlipire de universul matern, o curăţire ritualică dacă e să ţinem seama de automutilările pe care şi le provoacă .
« Când nu e nimeni acasă se taie singură intenţionat…Cu puţinele cunoştiinţe de anatomie şi cu mai puţin noroc, oţelul rece est aplicat acolo unde bănuieşte că trebuie să apară o gaură, şi împins înauntru. Acum se despică, transformarea o sperie şi sângele se prelinge. Nu simte nimic.O clipă, cele două jumătăţi de carne tăiată se privesc încremenite……de atâta sânge nu vede ce a tăiat de fapt. Era propriul ei trup, dar îi este înspăimântător de străin. »
Şi apoi mai e Schubert, cei ce au făcut pian, au simţit pe propria piele, realitatea sa muzicală ne confruntă cu abisul, cu absolutul. Un absolut după care Erika tânjeşte.
« Câtă nedreptate că acest Klemmer trăieşte şi nu studiază destul, în timp ce Schubert e mort. »
Erika se complace în abisurile sufletului său şi ale disciplinei germanice, (Mama i-a ordonat : Fără jumătăţi de măsură.Fără aproximaţii.) adesea la ea plăcerea şi necesitatea se confundă una cu alta, cântă la pian D960 a lui Schubert cu aceeaşi plăcere cu care merge la peepshow, între virtute şi perversiune, ea nu lasă loc decât corpului şi plăcerii .
Voyeurismul poate fi văzut ca urmare a intimităţii între pianist şi Schubert, ca o modalitate de a intra în sufletul compozitorului. Până la urmă pentru a înţelege pianista, trabuie să-l înţelegem pe Schubert, şi nu e singurul caz care se raportează la violenţe pe muzica lui Schubert, la fel e filmul „Death and the Maiden” de Roman Polanski, toate pornind probabil de la cvartetul D 810 Fata şi moartea scris de Schubert în 1824 .
« Nici Erika nu vrea decât să privească.Aici în această cabină cu ea nu se va întâmpla nimic. Nimic nu i se potriveşte dar ea se potriveşte perfect în această chilie.Erika este un aparat compact cu formă umană
….Erika priveşte cu atenţie.Nu ca să înveţe. În ea oricum nu se mişcă nimic.Cu toate astea, trebuie să se uite. Pentru plăcerea ei personală. »

La fel se întâmplă cu Schubert, cei care îl interpretează ştiu că există o intimitate profundă între pianist şi piesă, Schubert lasă impresia unui personaj care necesită protecţie, dragoste intimă. Am cunoscut o pianistă care spunea că nu poate interpreta Schubert decât în singurătate fiindcă el se ascunde într-un colţ al sufletului său foarte ascuns şi nu iese la iveală decât în intimitate, iar partitura fără prezenţa lui nu-i spune nimic, îi dă doar o dorinţă acerbă de a privi în chilia interioară.
Sado-masochismul poate oare fi legat de Schubert ? Adevărul e că Schubert ascunde o durere pe care pentru a o exprima, trebuie să o fi simţit sau să o simţi în momentul interpretării. Durerea aceasta poate fi una purificatoare, pianista lui Jelinek uneori îşi petrece timpul alături de lama de ras care atinge cele mai ascunse părţi ale corpului, tăiând în carne vie, la fel durerea ascunsă care trebuie simţită cântându-l pe Schubert elimină suferinţa .

« A doua zi îi mărturiseşte profesoarei că doar cel mai trist ciclu de lieduri al lui Schubert a reuşit să-i îndulcească starea în care căzusem iar, din cauza dumneavoastră, Erika.Ceva în sufletul meu vibra împreună cu Schubert, care atunci când a compus « Singurătate » trebuie să se fi simţit ca mine ieri.Am suferit, dacă pot spune astfel, în acelaşi ritm , Schubert şi puţinătatea mea. »
Dacă sunteţi pregătiţi să înfruntaţi o atmosferă care degajă o sexualitate perturbată, un regim dictatorial matern şi mult Schubert, vă invit să citiţi cartea, vă veţi convinge că Jelinek şi-a meritat Nobelul şi numai prin faptul că reuşeşte să contureze personaje puternice în situaţii deviante. Apoi aştept să-mi spuneţi pe care pistă porniţi feedback-ul lecturii: pe cel al muzicii sau cel al violenţei.

h1

„Hai să furăm pepeni” – Nora Iuga şi trupul moralei

05/09/2009


Nora Iuga, despre care v-am mai amintit în câteva rânduri, scriitoare contemporană, poetă şi prozatoare vine de data aceasta cu o carte şocantă « Hai să furăm pepeni ». Provocatoare prin excelenţă, de o sinceritate tulburătoare, Nora Iuga se dezvăluie şi de data aceasta, însă dintr-un unghi mai puţin ortodox, abordând două teme tabu : sexualitatea infantilă şi violenţa sexuală, incestul şi violul.
V-am lăsat un fragment la început de săptămână şi mi-aţi confirmat aşteptările, citatul a fost primit cu o oarecare ostilitate şi cu împotrivire din partea voastră. Incontesabil părerea scriitoarei şochează, este în afara legii şi amorală, însă aş vrea să vedem împreună ce se ascunde dincolo de această opinie nonconformistă.
Într-un interviu din « Suplimentul de cultură », din luna mai a anului în curs, autoarea declară Elenei Vlădăreanu « Toata cartea mea recenta, Hai sa furam pepeni!, se axeaza pe ideea exprimată de această frază. („Vreau să înţeleg de ce violul este pus la zid de zelul nostru umanitar.“)Cred ca violul este o pornire absolut naturală, dictată de instinct; actul în sine are o foarte largă gamă de manifestare, fiindcă exista şi viol cerebral, evident neagresiv, dar umilitor. »
Cartea se învârte în jurul unei întâplări adevăarate, de care probabil vă amintiţi cu toţii, ţigăncuşa de 10 ani violată de unchiul său, care însărcinată în luna a şasea este dusă în Anglia pentru un chiuretaj menit să înlăture urmele violului şi ale unei vieţi nedorite »
Discursul Norei Iuga se axează pe comparaţii, ca de altfel orice discurs sau roman al său, autoarea se raportează pe sine, experienţa sa, la o situaţie reală şi de acolo dezvoltă lumi fictive şi fantasme inspirate din realitate şi din amintire.
Trecută printr-o experienţă similară în ceea ce priveşte avortul, scriitoarea îşi aminteşte de palma « nenăscută » care i-a bântuit imaginaţia (« o palmă foarte mică, foarte albă, cu degetele desfăcute, subţiri şi cleioase, o palmă retezată puţin mai sus de încheietura braţului, stând dreaptă în faţa mea ca un semn de circulaţie, imperturbabilă ca un sens interzis……toate se leagă în creierul nostru, nimic nu are voie să se arate singur şi gol fără circumstanţe atenuante. …era băiat ….şi palma foarte mică şi foarte albă a făcut pleosc în ligheanul de tablă de pe burta mea ») şi dezvoltă astfel un întreg proces psihanalitic în care inventează două personalităţi distincte într-o dispută ideologică referitoare la societate, morală şi religie, libertate şi libertinaj, sexualitate şi sinceritate .
Joaca celor două personalităţi nu ne îndreaptă spre o tulburare bipolară, ci mai degrabă spre o sondare a realităţii din puncte de vedere diferite , spre un discurs cu sine însăşi în care vocea auctorială este judecător, spectator şi admirator « cât te iubesc Nora mea dublă »

Intrigată de uşurătatea cu care s-a decis soarta nenăscutului din pântecele ţigăncuşii, mişcată de experienţa personală şi de remember-urile dureroase, (« la mine e întotdeauna un caz real, de obicei personal, dar de data asta pornesc de la un incident foarte mediatizat. E vorba de o fetiţă romă de zece ani, violată de unchi-su, un băiat de şaptesprezece ani…nu vreau să lungesc vorba, dar văd că noţiunea de viol începe să se extindă îngrijorător, nu mai ştiu unde începe un viol şi cât de departe poate ajunge. »), convinsă de faptul că violul nu este ceea ce ne spune definiţia din Dex sau legea moralo-etică, că violul nu este un act sexual săvârşit prin constrângere, în ideea în care ambele părţi ajung la un anumit stadiu de plăcere şi de autoabandonare în extaz, Nora Iuga încearcă să explice acest fapt cât şi existenţa unei plăceri sexuale la vârste fragede.
Intrăm astfel în copilăria ei, care abundă în experimentări şi jocuri sexuale, în explorarea feminităţii şi eticii, mărturisiri şocante care par a rupe graniţile dintre realitate şi fantasmă şi care m-au dus cu gândul la Aglaja Veteranyi şi la fanteziile sale, la atmosfera copilăriei, întotdeauna altfel decât a copilului de rând, un circ privit la maturitate cu ochi infantil, dar şi melancolic, cu imaginaţie şi detaşare în acelaşi timp.O lume în care oniricul şi onestitatea dau naştere unui roman discurs, un discurs al autoarei cu sine însăşi în care Nora A şi Nora B par a fi în competiţie, par a se respinge reciproc şi concomitent, fiind în acelaşi timp părţile complementare ale unei voci auctoriale care se confundă cu povestea.
Joaca aceasta de la Nora A la Nora B aminteşte de acel « celălalt »borgesian şi de îmbinarea planului fictiv cu cel real, astfel încât dezbaterea pare a se face pe marginea unei arte prozaice, a menirii autorului şi a dificultăţii scoaterii acestuia la iveală.
« Nu ştiu ce să mai zic de Nora A, poate vrea să sfideze, poate vrea să arate că pe lumea asta sunt mult mai multe adevăruri,..sigur că şi în mine se mişcă de multe ori enormităţile ei, dar nu ce ne identifică total voiam eu să apăr aici, ci dimpotrivă ce ne separă. Poate că eu mai vreau să merg cu lumea, să rămân în ea, Nora A s-a săturat mai repede ca mine, de-asta vede în anormal normalul, în ridicol, chipul libertăţii, în forţa netăgăduită, imperativul faptei…poate că face pe nebuna să iasă în evidenţă, …au îngropat-o înainte de a muri. Mi-e milă de ea…paradoxal se consideră o învingătoare, fiindcă a aflat un secret care o face imponderabilă şi aici pe pământ…de ea mi-e milă de mine mi-e ruşine. »
O carte în care anxietatea devine revoltă şi în care misoginismul şi simpatia faţă de agresor ne duc într-un univers « close » în care autodicteul îşi face de cap şi instincul devine lege, un univers apropiat de « Dead Man Walking », în care violatorul este răscumpărat prin conturarea unei concepţii antilolitice şi prin accentul pe existenţa unui viol moral, imaginar mult mai pregnant. « Ce e violul ? E pragul ala îngust între tortură şi plăcere…. »
Sinceritatea-i proverbială o face pe autoare să se perinde prin lumile acestea paralele afirmind-o pe Nora A, îndrăzneaţa, nonconformista, amorala, veşnic tânăra şi ruşinându-se de neputinţa Norei B şi să vorbească despre atracţia faţă de mai tânărul Murr.
Amintirile declicate de discuţia pe baza violului şi a avortului fetiţei sunt un prilej de sondare a realităţii psihologice şi estetice, de reinterpretare a copilăriei şi a sexualităţii care ne îndreaptă apre titlul unuia dintre volumele de poezii ale autoareai : « Fetiţa cu o mie de riduri », fiindcă nu o dată Nora Iuga a afirmat că sexualitatea la vârsta senectuţii se aseamănă cu sexualitatea infantilă, când eşti conştient de plăcere, dar nu-ţi poţi folosi trupul după pofta instinctului.
Trivial, pe de-o parte, şocant pe de alta, furtul de pepeni este un pretext de întoarcere în amintire şi de definire a zonei artei poetice, de autodesfinţare şi de mândrie artistică, de zbatere filosofică, testamentară, morală şi de autocunoaştere definită de credinţa că « păcatul capital pe care l-am putea comite vreodată e cel faţă de noi înşine, deci dorinţele trebuie îndeplinite, pntru că o decepţie costă infinit mai puţin decât un regret »
Dincolo de prima impresie, de instaurarea unei noi legi, a unei noi morale sub forma cuvântului, ceeq ce ne aduce Nora Iuga în « Hai să furăm pepeni » este o nouă formă a romanului, romanul profund şi comercial în acelaşi timp, romanul în care planurile se intersectează, se suprapun şi se completează reciproc, o pendulare între poem, critică, proză, jurnal şi pagină de ziar, o dezvăluire de natură subiectivă, dar care totuşi atinge teme de interes general într-o formă mai puţin obişnuită, epicuriană aş zice, caracteristică autoarei, un melanj între limbaj şi trup, între limbajul trupului şi trupul limbii toate sub auspiciile celei mai « crase » onestităţi.
Vă recomand « Hai să furăm pepeni », nu pentru că aş adera la opinia scriitoarei în ceea ce priveşte formularea definiţiei violului, ( deşi dincolo de asta sunt de acord cu opinia sa în ceeace priveşte viaţa curmată brusc a fătului de şase luni, cu reacţia sa liberă de opinii preconcepute şi cu sinceritatea ei), ci pentru a citi o altfel de literatură, pentru a îndrăzni, pentru a compara şi a înţelege modalitatea sa de abordare, pentru a ne încerca limitele libertăţii livreşti.

h1

Elfriede Jelinek- „Pianista” – amprenta lui Schubert şi iniţiere

25/06/2009

pianistaLaureată a premiului Nobel în literaură din anul 2004, Elfriede Jelinek este cunoscută în tagma scriitorilor LGBT şi de partea politicienilor austrieci de stânga şi provine dintr-o familie în care tatăl era ceh şi mama avea rădăcini româneşti şi germane.
La noi au apărut târziu romanele ei şi atunci graţiei traducerii de valoare făcută de Nora Iuga. Unul dintre cele mai importante romane este „Pianista”, ecranizată în 2001 de către Michael Hanecke, cu Isabelle Huppert în rolul principal .
Erika Kohut e o tânără (36 de ani) profesoară de pian la Conservatorul din Viena care duce o viaţă puritană, dedicată artei, pianului în special, sub auspiciile unei dictaturi matriarhale. Mama sa este cea care i-a ales drumul vieţii şi chiar dacă Erika n-a excelat în interpretare şi a ajuns doar o pianistă medie angajată ca profesoară tot trebuie să se dedice artei pentru aceasta făcând sacrificii după bunul plac al mamei. Viaţa pe care i-o impune înseamnă lipsa unei companii, lipsa oricărei plăceri, fără sex, fără modă, fără prietenie, doar pian şi dragoste maternă.
Oprimată de către propria-i mamă şi de lipsa de talent, profesoara se dovedeşte a fi călăul ascuns, ea fiind cea care punea în buzunarele elevilor talentaţi, sticlă pisată spre a le înlătura orice şansă de a reuşi ca muzicieni.
Erika duce o viaţă dublă şi nu în puţin timp ne vom pune problema dacă nu cumva este vorba de un borderline în acest roman. Între profesoara sobră, rece chiar, singură, îmbrăcată cu haine care să-i evidenţieze cât mai puţin apartenenţa la sexul frumos, şi voyeurista care după cursuri intra la peepshow sau la drive in X pentru a observa cuplurile sau fetele pline de senzualitate care îşi exhibau simţirile trupeşti este o diferenţă imensă, dar ele sunt porniri ale aceluiaşi personaj. Nu încetăm să ne întrebăm de unde provine această diferenţă şi unde va duce.
« O femeie nu vine aproape niciodată pe aici, dar Erika vrea să fie mereu un unicat…Doar în felulmacesta poate ieşi în evidenţă . »

În ceea ce priveşte viitorul răspunsul vine prin intermediul unui elev care se îndrăgosteşte de ea, Walter Klemmer, un tânăr iubitor de muzică şi caiac, care nu ştie să piardă. Însă cu care Erika începe o relaţie întâi controlată în totalitate de ea, bazată pe voyeurism şi sadomasochism şi care reproduce la altă scală tipul de relaţie fiică- mamă dictator din casa Kohut. Mai apoi relaţia se transformă, dacă primul raport trupesc între cei doi s-a finalizat cu un viol psihic din partea Erikăi, un al treilea raport va fi de fapt un real viol din partea lui Walter, cel busculat de atitudinea morbidă a Erikăi şi de dorinţa ei de a fi torturată redată în scrisorile pline de fantezii sexuale cât mai masochiste, atfel situaţia ia o turnură tragică, Erika şi mama ei fiind tratate cu bestialitate. O ultimă scenă ne-o înfăţişează pe Erika confuză întâlnindu-se din îmtâmplare în public cu Walter şi reacţionând la indiferenţa lui cu o tentativă de sincidere soldată cu o pată de sânge în dreptul inimii.

« Erika se înţeapă în umăr.sSângele ţâşneşte imediat…Cuţitul e vârât înapoi în poşetă…Din ea se prelinge sângele.Oamenii se uită la ea ….Erika ştie direcţia în care trebuie s-o ia.Merge acasă. »

Oare putem vorbi de un roman iniţiatic ? O iniţiere prin care un tânăr se serveşte de o formă incestuoasă de dragoste, cea a unui elev faţă de profesorul său, o dragoste imposibilă între două persoane de vârste diferite, în care elevul este atras de inaccesibilitatea profesoarei, de singurătatea sa, de autoritatea sa,
de îmbătrânirea ei precoce, de puritanismul ei, de începutul degradării sale.

« Are convingerea intimă că domnişoara Kohut este acea femeie pe care şi-o doreşte un tânăr pentru a fi iniţiat în viaţă »
« Erika se încovoaie, sângerând un pic, într-o poziţie embrionară şi opera de distrugere continuă…..Ea însăşi a vrut-o, atunci când şi-a dorit să devină stăpână pe el şi pe pasiunea lui. »

Dacă ar fi să privim romanul din punct de vedere al personajului masculin, lucrurile pot fi văzute astfel.
Erika nu este oare reprezentarea mamei lui Walter ? Cea care dă ordine şi
face caracterizări, cea care îşi impune autoritatea, să nu uităm că Walter nu este decât un adolescent care vrea să-şi facă intrarea în viaţa de adult. Pentru el subjugarea femeii autoritare nu înseamnă decât iniţierea în viaţa bărbatului, pentru el dragostea poate lua orice forme, dar poate fi ieşirea de sub auspiciul adolescenţei. Maltratând-o pe Erika, îşi maltratează de fapt slăbiciunea, recunoscând-o ca abjectă, alienată şi oribilă, rupe de fapt legătura pe care o avea cu figura maternă. Putem vorbi de tăierea cordonului ombilical pentru a doua oară, Walter intră în viaţa de bărbat călcând peste copilărie şi peste reguli.
E vorba de două atitudini diferite de percepere a universului matricial., cea a Erikăi care se întoarce la protecţia maternă şi cea a lui Walter care o distruge.
Pentru Walter parcursul Erikăi este cel al mamei, care este personajul feminin ideal al copilăriei, dar pe parcursul adolescenţei se dovedeşte a fi cea care ştie totul , cea care impune reguli, personaj feminin totalitar care se alterează , care se autodistruge sau se lasă distrusă. Parcursul Erikăi este unul de acest gen, iar Erika ca extensie a mamei afişează dorinţa de a se lăsa distrusă pentru a elibera tânărul de sub egida matriarhală şi pentru a-i dasatisfacţia de creator proprie vieţii adulte

« O s-o înveţe să-şi iubească trupul, pe care acum şi-l neagă, sau măcar să şi-l accepte. O să-i arate plin de atenţie , tot ce-i trebuie pentru dragoste, iar la sfârşit, va trece la obiective şi probleme mai dificile, referitoare la enigma femeii.Eterna enigmă.Atunci va deveni el profesorul ei…şi când ea o să ştie exact cât e de tânără o va părăsi de dragul uneia şi mai tinere »

Într-o altă viziune, ar trebui să ţinem cont de personajul Erika. Un personaj extremist, pentru care excesele sunt sau metode de coerciţie exercitate de mama sa dictator, sau metode de dezlipire de universul matern, o curăţire ritualică dacă e să ţinem seama de automutilările pe care şi le provoacă .
« Când nu e nimeni acasă se taie singură intenţionat…Cu puţinele cunoştiinţe de anatomie şi cu mai puţin noroc, oţelul rece est aplicat acolo unde bănuieşte că trebuie să apară o gaură, şi împins înauntru. Acum se despică, transformarea o sperie şi sângele se prelinge. Nu simte nimic.O clipă, cele două jumătăţi de carne tăiată se privesc încremenite……de atâta sânge nu vede ce a tăiat de fapt. Era propriul ei trup, dar îi este înspăimântător de străin. »
Şi apoi mai e Schubert, cei ce au făcut pian, au simţit pe propria piele, realitatea sa muzicală ne confruntă cu abisul, cu absolutul. Un absolut după care Erika tânjeşte.
« Câtă nedreptate că acest Klemmer trăieşte şi nu studiază destul, în timp ce Schubert e mort. »
Erika se complace în abisurile sufletului său şi ale disciplinei germanice, (Mama i-a ordonat : Fără jumătăţi de măsură.Fără aproximaţii.) adesea la ea plăcerea şi necesitatea se confundă una cu alta, cântă la pian D960 a lui Schubert cu aceeaşi plăcere cu care merge la peepshow, între virtute şi perversiune, ea nu lasă loc decât corpului şi plăcerii .
Voyeurismul poate fi văzut ca urmare a intimităţii între pianist şi Schubert, ca o modalitate de a intra în sufletul compozitorului. Până la urmă pentru a înţelege pianista, trabuie să-l înţelegem pe Schubert, şi nu e singurul caz care se raportează la violenţe pe muzica lui Schubert, la fel e filmul Death and the Maiden) de Roman Polanski, toate porninb probabil de la cvartetul D 810 Fata şi moartea scris de Schubert în 1824
« Nici Erika nu vrea decât să privească.Aici în această cabină cu ea nu se va întâmpla nimic. Nimic nu i se potriveşte dar ea se potriveşte perfect în această chilie.Erika este un aparat compact cu formă umană
….Erika priveşte cu atenţie.Nu ca să înveţe. În ea oricum nu se mişcă nimic.Cu toate astea, trebuie să se uite. Pentru plăcerea ei personală. »

La fel se întâmplă cu Schubert, cei care îl interpretează ştiu că există o intimitate profundă între pianist şi piesă, Schubert lasă impresia unui personaj care necesită protecţie, dragoste intimă. Am cunoscut o pianistă care spunea că nu poate interpreta Schubert decât în singurătate fiindcă el se ascunde într-un colţ al sufletului său foarte ascuns şi nu iese la iveală decât în intimitate, iar partitura fără prezenţa lui nu-i spune nimic, îi dă doar o dorinţă acerbă de a privi în chilia interioară.
Sado-masochismul poate oare fi legat de Schubert ? Adevărul e că Schubert ascunde o durere pe care pentru a o exprima, trebuie să o fi simţit sau să o simţi în momentul interpretării. Durerea aceasta poate fi una purificatoare, pianista lui Jelinek care uneori îşi petrece timpul alături de lama de ras care atinge cele mai ascunse părţi ale corpului, tăiând în carne vie, la fel durerea ascunsă care trebuie simţită cântându-l pe Schubert elimină suferinţa .

« A doua zi îi mărturiseşte profesoarei că doar cel mai trist ciclu de lieduri al lui Schubert a reuşit să-i îndulcească starea în care căzusem iar, din cauza dumneavoastră, Erika.Ceva în sufletul meu vibra împreună cu Schubert, care atunci când a compus « Singurătate » trebuie să se fi simţit ca mine ieri.Am suferit, dacă pot spune astfel, în acelaşi ritm , Schubert şi puţinătatea mea. »
Dacă sunteţi pregătiţi să înfruntaţi o atmosferă care degajă o sexualitate perturbată, un regim dictatorial matern şi mult Schubertm vă invit să citiţi cartea, vă veţi convinge că Jelinek şi-a meritat Nobelul şi numai prin faptul că reuşeşte să contureze personaje puternice în situaţii deviante. Apoi aştept să-mi spuneţi pe care pistă porniţi feedback-ul lecturii: pe cel al muzicii sau cel al violenţei.

  • cadran

    Iunie 2017
    L M M M V S D
    « Ian    
     1234
    567891011
    12131415161718
    19202122232425
    2627282930  
  • Blog Stats

  • Categorii

  • Iunie 2017
    L M M M V S D
    « Ian    
     1234
    567891011
    12131415161718
    19202122232425
    2627282930