nu sunt o mâncătoare de om dar pe tine te-aş mânca
iubeşte-mă de trei patru cinci şase şapte opt nouă zece
prăpăd peste prăpăd în noaptea de zahăr
s-a strâns în mine poftă de măcel şi de fărădelege
carne şi nu os şlefuit
femeia e mieluşeaua cu năpastă
noir pe cerul gurii
dacă eu nu îţi mai sunt nimic
nici tu nu îmi mai eşti nimic
muşcă-ţi limba
jar şi măcel
buze pe buze piept pe piept coapse pe coapse
nu fugi sărbătoreşte atât cât a mai rămas
nici cei mai iubiţi dintre iubiţi nu ar putea să scape de mâhnire
atât mai este din noapte un păr de gheaţă şi calea pentru pradă
voi face tot ce îmi vei cere şi voi făgădui tot ceea ce vei pofti
chiar dacă inima de jucărie este
preafericit cel care poate să te atingă şi să te miroase
carnea bărbatului e o pernă din pene de struţ
câtă mizerie în vorbele tale şi o uşurătate de păsări
pielea ta e aspră precum aceea a bivolului pe nil
femeia tuciurie caută şi nu găseşte
ea nu-l găseşte nici pe acela care dă aripi păsărilor
dreaptă ca litera alef stau cu ocara pe sprâncene
dreaptă ca litera alef tu m-ai făcut să văd moartea la două degete de ochi
mieluşea iepuriţă scoică genune
mă voi îndulci şi săra
vina e numai a grumazului prins în laţ
ca o maimulţă chioară cu şapte porţi de intrare şi două de ieşire
la început nu a fost cuvântul ci pielea
cât despre inimă ea e mereu în stânga
dar cel care o păzeşte e ficatul încuiat în dreapta
destupă chiupurile cu băuturi sparge tot ce se poate sparge
găseşte-te doar pe tine într-o dimineaţă
trupul se cuvine spălat ca pe veşmânt să nu se afle vreo pată
limpezite gândurile întors chipul
nu mă folosesc de slăbiciunea cărnii nimănui
nici chiar a mâncătorilor de bărbaţi
vreau să calc femeieşte
balsamuri prafuri alifii buruieni
părul meu e mai negru ca despărţirea de iubiţi
iar când e împletit în trei se văd trei nopţi deodată
purpura vinului săbiile pântecul pieptul acrişor
sunt panteră din neamul panterelor
neacoperită de nimic altceva afară de pielea mea
parfumat şi îmbrăţişat e bărbatul
noir.
noir (2)
rochia cu clopoţei am îmbrăcat-o pentru tine
mi-am atins aluniţele noir împotriva deochiului
femeia e născută dintr-o coastă răsucită
degeaba n-am fost niciodată soră cu leoaicele din pustie
inimile mele n-au primit daruri decât ca să se împlinească
moartea a cântat prin ochii ei smoliţi
noaptea a ars cu negreala ei
m-am făcut iatagan de păr şi am muşcat lăsând rană
cu susur de brăţări apoi de iasomie
sunt panteră din neamul panterelor
aceasta doar cel care dă aripi păsărilor o ştie
la cântecul de ziuă al cocoşului
femeia de soi se cuvine să plătească-ntreit ceea ce a iubit
ea-l caută pe regele penelor îl aiureşte cu pântecele şi dinţii
mosc negru adăposteşte în ea
istoria pielii e plină de slavă
iar marginile îndulcirii şi ale celor preasărate se năpustesc ca furnicile
eu ştiu ce-nseamnă chemările din sprâncene
uciderile din gene şoldurile înaintaşe
mi-am spălat părul cu vin şi nisip apoi l-am tăiat
beat şi înjunghiat e bărbatul
noir.
Insula apare ca simbol al unui centru spiritual, ba chiar al centrului spiritual primordial, locul în care se ajunge pe apă sau prin aer, centru al paradisului. În istoria antichităţii se aminteşte de Siria ca insulă primordială, insula albă Thula este insula preafericiţilor asupra căreia domneşte Apollo ca şi insula verde celtică dealtfel care se regăseşte în numele Irlandei, Zeus este originar din insula sacră Minos, iar raiul pământesc în tradiţia islamică se află pe o insulă în Ceilan. O mare parte din insulele mitice sunt locuite de femei, fapt ce poate duce cu gândul la existenţa unor sacerdoţii feminine, cum ar fi insula Sena, pe litoralul galic, unde se găseau preotese capabile de transformări zoomorfice.
Insula nu este altceva decât o lume în miniatură, un cosmos redus şi perfect concentrând în interiorul său o valoare sacră. Astfel insula se ridică la nivelul unui templu, un loc privilegiat hărăzit contemplaţiei. Un refugiu, un simbol al căutării interioare, al escapadei din faţa lumii dezlănţuite, stânca din mijlocul oceanului decare ne agăţăm pentru a scăpa de valurile înfuriate, asta e stânca.
Acelaşi univers protector şi protejat îl întâlnim în « Ostrovul », filmul din 2006 în regia lui Pavel Lunghin, un film profund creştin dar în acelaşi timp extrem de analitic, chiar psihanalitic aş spune. Ajunge un strop de atenţie în plus dirijată dincolo de firul narativ şi îndreptată spre noi înşine pentru a ne pune întrebări despre forţa noastră interioară, despre credinţa şi dragostea noastră faţă de cei de lângă noi, despre spiritul de sacrificiu şi conştientizarea puterii de a depăşi momente cheie din viaţa noastră.
Filmul a fost adesea interpretat din punct de vedere ortodox, însuşi regizorul susţine că a vrut să dea formă unei predici cu mijloace moderne. Este un film pastoral şi uman, nu unul prozelitic, intenţia filmului nu este chemarea la credinţă ci definirea identităţii umane, a unei identităţi văzute ce-i drept prin prisma omului credincios, prin prisma nebuniei întru Hristos şi a definirii spaţiului sacru.
Anatolie, călugăr la mănăstirea de pe ostrov, nci măcar un călugăr tuns în monahism, un frate de mănăstire, nu este decât un fost fochist pe o navă rusească, care în 1942 pe timp de război a fost capturată de nemţi. Înspăimântat la gândul morţii, fochistul dezvăluie locul în care se ascundea căpitanul, iar forţat de către ofiţerul german trage asupra lui, fără să ţintească, trage pentru a se elibera, dar în acelaşi timp şi opunându-se pornirii sale de autoconservare. Pentru fochist acest gest înseamnă eliberare, viaţă, posibilitate de mântuire de fapt, şi bucurându-se de viaţă strigă : « Sunt liber am rămas în viaţă, sunt liber ! »
Anatolie pare cel mai ticălos om de pe pământ, cine altcineva s-ar fi bucurat după uciderea camaradului său ? Deja aici se decide portretul adevăratului Anatolie, un ticălos sau un nebun. La prima vedere vor spune toţi despre el că e nebun, inclusiv fraţii din mănăstire afirmă acest lucru, dar ne vom lămuri pe parcurs că Anatolie joacă un rol, el este nebunul, nebunul după Hristos, nebunul din dragoste. Fochist fiind Anatolie iubeşte viaţa, alege viaţa înaintea prieteniei, a patriotismului, a fidelităţii şi conştiinţei. Anatolie ştie să sacrifice orice pentru dragostea sa. Dacă n-ar fi fost un nebun pentru viaţă nu ar fi devenit niciun nebun pentru Hristos, Anatolie trăieşte la maxim ceea ce trăieşte. Anatolie ştie să calce în picioare idealuri pentru viaţă ca mai apoi să calce în picioare viaţa pentru mântuire.
Din ticălosul ucigaş Anatolie ajunge « stareţul » căutat de toată lumea, un clarvăzător şi făcător de minuni, un exorcist şi un sfânt.
Trecerea de la un moment la altul, dintr-un spaţiu în altul o face apa, ceea ce ne duce cu gândul la apa expiatoare, la un fel de botez. Anatolie e găsit în mâlurile din faţa mănăstirii după momentul omorului, e luat de călugări şi salvat, iar fochistul de pe ambarcaţiune devine fochistul nebun de la mănăstire.
Interesantă e prezenţa cărbunelui în ambele părţi ale filmului. Cărbunele este simbolul focului ascuns, al energiei oculte în general. Rezervă de căldură, prezenţă solară în interiorul pământului, cărbunele este un melanj de spiritualitate. Liantul între pământ şi soare, cărbunele, tăciunele mai precis, e un foc mocnit care oricând poate izbucni, cam acesta e si rolul său în film, simbolul credinţei şi dragostei căreia îi ajunge o scânteie să ardă, să lumineze, să încălzească, credinţa şi dragostea, dragostea capabilă să producă trasformări coloristice, termice şi spirituale. Iar Anatolie ne demonstrează că dragostea nebună cea care nu face caz de natura ei solară este cea mântuitoare, că un « mediocru » în ochii celorlalţi poate valora cât un sfânt în ochii lui Dumnezeu, al Celui pe care şi care îl iubeşte.
Anatolie este omul potrivit să înteţească focul, el nu doarme, nu mănâncă, este omul insulei, sacerdotul care veghează dragostea să nu se stingă, cel care toată viaţa a regretat un păcat şi s-a rugat să fie iertat pentru o greşeală, una nefăptuită. Anatolie pare un demon convertit, de altfel la un moment dat afirmă că îl cunoaşte pe demonul care-o posedă pe fata lui Tifon ( actual amiral, fostul căpitan pe care Anatolie crede că l-a ucis în perioada războiului, venit la mănăstire să-l vadă pe stareţul vraci, cel care alungă demonii şi care îi poate înlătura fetei sale nebunia) .
Iar Pyotr Mamonov, actorul principal, are un talent imens şi un rol important în conturarea portretului nebunului sfânt, el trăieşte filmul cu ardoare, se pare că s-ar fi şi convertit după acest rol şi dintr-un star rock a ajuns un fel de pustnic într-un sat retras, el este cel care nu numai portretizează, ci dă viaţă personajului şi ideei de dragoste nebună şi eliberatoare.
O să spuneţi probabil că e plictisitor, văzând toate aluziile ortodoxe pe care le-am înşirat, că nu vreţi un film religios, dar dincolo de mesajul ortodox, de aluzia la viaţa unui sfânt care se ascunde sub chipul lui Anatolie, omul lui Dumnezeu cu chip şi comportament de nebun, « Ostrovul » e o lecţie de viaţă, e modalitatea de exorcizare, de psihanalizare a unui comportament decadent şi inuman, modalitatea de revenire la starea umană, la dragoste, mântuirea.
A te scutura de toţi demonii, înseamnă a te umaniza, ori această reintrare în starea de graţie, redobândirea purităţii e posibilă doar prin umilinţă, a-ţi recunoaşte frustrările şi eşecurile în faţa ta însuţi înseamnă a le depăşi, a te confrunta cu tine însuţi şi a te lupta cu durerea, înseamnă a iubi cu tot sufletul Omul din tine şi a-l scoate la iveală.
« Ostrovul » rămâne un film profund mesianic, însă prin profeţia lui ne dezvăluie adevărata natură umană, omul e făcut să se mântuiască, să strălucească şi fiecare avem acces la reţeta împlinirii, importantă e doar dragostea, dragostea dusă la paroxism, dragostea faţă de puterea de a depăşi impedimente de orice natură.
Sunt scene în film care transmit acest lucru direct : conversaţia stareţului cu fata care cere binecuvântare pentru avort, vindecarea băiatului şi exorcizarea fetei amiralului sau indirect : întreg portretul lui Anatolie, confruntarea acestuia cu Tifon, « cel înviat », discuţiile dintre el şi părintele Iov.
« Dragostea face minuni » pare să ne spună filmul, iubiţi-l pe Om şi orice e posibil. Aşa că vă recomand filmul ca pe o lecţie de dogmatică, una de iubire şi una de umanitate. Ca pe o şedinţă de exorcizare sau psihanaliză spuneti-i cum vreţi, tot acolo se ajunge la scoaterea identităţii de sub control. « Ostrovul » e de fapt o peliculă despre libertate, iar aceasta o demonstrează până şi ciclicitatea sa, filmul începe prin ameninţarea cu moartea şi se termină cu moartea în sine care nu mai este privită cu frică, ci ca o eliberare, filmul începe cu capturarea navei de către nemţi şi se sfârşeşte cu scena indepărtării în barcă a trupului lui Anatolie, eliberat acum, apt să părăsească spaţiul cathartic stânca şi să ia drumul apei.
Dacă ar fi să definesc filmul într-un cuvânt acela ar fi « lumină », lumină spirituală, lumină umană, lumină eliberatoare. Sper să-l priviţi în primul rând fără idei preconcepute, fără teama că subiectul religios ar putea să vă agaseze, fără să vă simţiţi atacaţi de latura sa ortodoxă, veţi vedea la sfârşit cum îl veţi transforma într-un jurnal personal şi-l veţi îmbrăca în gândurile voastre, fiecare după măsura sa. Şi nu uitaţi există o nebunie în dragoste fără de care ea, dragostea nu poate fi biruitoare, aceea e dragostea care « nu cade niciodată » de la Corinteni 13 :8, insula preafericiţilor, metaforă a Anatoliei din sudul Mării Negre.
Lemondegala 