pană de lumină

Pentru că în curând urmează să ne întâlnim în Cluj la Bookfest și la o cină ludico-poetică vă deschid apetitul cu o felie din jocurile galei

pană de lumină
autonomia fumului de țigară
pus în așteptare
2h și 23 de minute
jocuri (de )colorat (e )

prea puțin să dai viață unei păsări de noapte
numarătoarea inversă începe

AMR o viață și o aripă descusută
cui pe cui se scoate
pene de lumi fără curent în zbor
lecția (de )colaj numărul 9
construim inimi – pe(ne) văzute

Chestionarul lui Proust-joaca de-a oracolul

Cred că mi s-a făcut dor de copilărie şi de jocuri. Vă aduceţi aminte de oracole… ? Am avut cu duiumul în adolescenţă. Ne distram copios completând în orele de geografie sau de istorie, în pauză sau acasă seara şi evident căutam cu nesaţ răspunsurile „unora” dintre noi. Mi-am adus aminte de curând de chestionarul lui Proust, foarte apropiat de stilul întrebărilor din oracole, dar destul de stufos încât să poată creiona un fel de test de personalitate şi m-am gândit că n-ar strica să ne cunoaştem mai bine sau să ne jucăm…..Chestionarul îl aveţi în faţa ochilor ….răspunsurile lui Proust de asemenea…ale unei invitate surpriză……..urmează ale mele şi ale voastre…sper

1. Principala mea trăsătură
2. Calitatea pe care doresc să o întîlnesc la un bărbat
3. Calitatea pe care o prefer la o femeie
4. Ce preţuiesc mai mult la prietenii mei
5. Principalul meu defect
6. Îndeletnicirea mea preferată
7. Fericirea pe care mi-o visez
8. Care ar fi pentru mine cea mai mare nenorocire
9. Locul unde aş vrea să trăiesc
10. Culoarea mea preferată
11. Floarea care-mi place
12. Pasărea mea preferată
13. Prozatorii mei preferaţi
14. Poeţii mei preferaţi
15. Eroii mei preferaţi din literatură
16. Eroinele mele preferate din literatură
17. Compozitorii mei preferaţi
18. Pictorii mei preferaţi
19. Eroii mei preferaţi din viaţa reală
20. Ce urăsc cel mai mult
21. Calitatea pe care aş vrea s-o am din naştere
22. Cum aş vrea să mor
23. Greşelile ce-mi inspiră cea mai mare indulgenţă
24. Deviza mea

„Marcel Proust par lui-męme.”

„Principala trăsătură a caracterului meu: Nevoia de a fi iubit şi, mai precis, nevoia de a fi mângâiat şi răsfăţat, mai mult chiar decât nevoia de a fi admirat

Calitatea pe care o prefer la un bărbat: Însuşirile bărbăteşti şi directeţea camaraderească.

Calitatea pe care o prefer la o femeie: Farmecele feminine.
Ce apreciez cel mai mult la prietenii mei: Faptul că sunt tandri cu mine, dacă persoana lor e suficient de sofisticată pentru a da un preţ mare tandreţei lor

Principalul meu defect: : Să nu ştiu, să nu pot să vreau.

Ocupaţia mea preferată: Să iubesc.

Visul meu de fericire: Mi-e teamă că nu e destul de înalt, nu îndrăzesc să-l spun, mi-e teamă că-l voi distruge spunându-l.

Care ar fi cea mai mare nefericire a mea: Să nu le fi cunoscut pe mama şi bunica.

Ce-aţi vrea să fiţi? Eu însumi, aşa cum m-ar vrea oamenii pe care-i admir.

Ţara în care-aş vrea să trăiesc: Aceea în care lucrurile pe care le vreau s-ar realiza ca prin farmec şi unde tandreţea e întotdeauna împărtăşită.

Culoarea preferată: Frumuseţea nu se află în culori, ci în armonia lor.

Floarea preferată: : A ei, şi apoi, toate.

Pasărea preferată: Rândunica

Prozatorii mei preferaţi: Astăzi Anatole France şi Pierre Loti
Poeţii mei preferaţi: Baudelaire şi Alfred de Vigny

Eroul meu preferat: Hamlet.

Eroina mea preferată: Bérénice.

Compozitorii preferaţi: Beethoven, Wagner, Schumann.

Pictorii preferaţi: Leonardo da Vinci, Rembrandt.

Eroii din viaţa reală: Darlu, Boutroux.

Eroinele din istorie: Cleopatra

Băutura şi mâncarea preferate:Proust nu răspunde.

Numele preferat: N-am decât unul deodată
Ce detest cel mai mult: Ceea ce e rău în mine.

Personajele istorice pe care le detest cel mai mult: Nu sunt suficient de instruit ca să răspund.

Fapta militară pe care-o admir cel mai mult: Voluntariatul meu.

Darul natural pe care-aş vrea să-l am: Voinţa şi seducţiile.

Cum aş vrea să mor: Mai bun – şi iubit.

Starea de spirit actuală Plictiseala de a mă fi gândit la mine pentru a răspunde la toate aceste întrebări.

Greşeli care-mi inspiră cea mai multă indulgenţă Cele pe care le înţeleg.

Deviza mea Mi-ar fi prea frică să nu-mi poarte ghinion!”

Şi o adaptare a chestionarului la care răspunde una din actriţele mele preferate Meryl Streep:

E rândul nostru acum…Cine sparge gheaţa?

30 iulie – PS I Love You

Poftiţi şi alegeţi dintre sărbătoriţii de astăzi. Cum sunt pe fugă, am să vă las pe voi să faceţi conexiuni între ei să vedem unde ajungem. Poate la poezie, la amintiri , la destăinuri sau rămânem la muzică.

Sincer, aş fi bucuroasă să vă lăsaţi imaginaţia să zburde (sic!), fiindcă tot vorbeam în postul anterior că orice este posibil cu ajutorul imaginaţiei, şi să conturaţi o poveste plecând de la muzichiile aduse azi, am putea să-i spunem „P.S. I love you ” să rămânem în tonul filmului cu Hilary Swank.

It’s up to you!

Paul Anka

Kate Bush

Calogero

Hilary Swank

26 iulie: concurs-cuvinte de scos din cutia Pandorei

Am nimerit din nou o zi plină în calendarul Galei, aşa că am ales câte un cuvânt de la fiecare aniversat, sper să vă placă.
-de la Jung asumarea sinelui:
„Soyez ce que vous avez toujours été!”
-de la Bernard Shaw zâmbetul, din adaptarea cinematografică a piesei sale „Pygmalion”, celebrul musical „My Fair Lady”:

-de la Kubrick misterul din „Eyes wide Shut” şi scena mea preferată:

-de la Kevin Spacey splendoarea din „American Beauty”:

-de la Mick Jagger piesa mea de suflet şi dragostea:

„Angie, angie, when will those clouds all disappear?
Angie, angie, where will it lead us from here?
With no loving in our souls and no money in our coats
You cant say were satisfied
But angie, angie, you cant say we never tried
Angie, youre beautiful, but aint it time we said good-bye?
Angie, I still love you, remember all those nights we cried?
All the dreams we held so close seemed to all go up in smoke
Let me whisper in your ear:
Angie, angie, where will it lead us from here?
Oh, angie, dont you weep, all your kisses still taste sweet
I hate that sadness in your eyes
But angie, angie, aint it time we said good-bye?
With no loving in our souls and no money in our coats
You cant say were satisfied
But angie, I still love you, baby
Evrywhere I look I see your eyes
There aint a woman that comes close to you
Come on baby, dry your eyes
But angie, angie, aint it good to be alive?
Angie, angie, they cant say we never tried”

Acum vă propun să luaţi cuvintele şi să le daţi o formă artistică, încercăm un poem ?
Cuvintele:
eu
zâmbet
mister
splendoare
dragoste
(se acceptă şi sinonime)
Ne jucăm, facem încă o zi de poezie, aşa că vă aştept creaţiile cu nerăbdare, apoi decidem împreună la sfârşit care poem e cel mai reuşit şi poate îl recompensăm virtual pe autor/autoare;

În căutarea autorului de luni

Apropierea de o faţă cunoscută nu mai era caraghioasă, ci splendidă. Robbie o privi lung pe femeie, pe fata cunoscută de cînd lumea, gîndindu-se că schimbarea se produsese numai înlăun-trul său şi că era la fel de fundamentală – la fel de fundataentală din punct de vedere biologic -ca şi naşterea. De la naştere nu i se mai întămplase ceva atît de deosebit, atît de important. Cecilia îşi întoarse privirea, năucită de sentimentul pro-priei sale transformări şi copleşită de frumuseţea unui chip pe care obişnuinţa de o viaţă o făcuse să-l ignore. îi şopti numele cu atenţia unui copilaş care încearcă să pronunţe sunetele separat. Cînd el îi răspunse spunîndu-i pe nume, pentru ea parcă era un cuvînt nou: silabele rămăseseră aceleaşi, dar semnificaţia era alta. In cele din urmă el rosti cele două cuvinte simple pe care nu le pot demonetiza întru totul nici tonele de artă proastă, nici munţii de neîncredere. Ea le repetă – cu exact aceeaşi accentuare uşoară a celui de-al doilea – ca şi cum ea le-ar fi pronunţat prima. Deşi Robbie nu era adeptul nici unei forme de credinţă religioasă, îi era imposibil să nu se gîndească la o prezenţă invizibilă sau la un martor invizibil aflat în încăperea aceea, să nu-şi spună că, rostite cu voce tare, cuvintele respective erau ca două semnături pe un contract nevăzut.
Stătuseră nemişcaţi poate o jumătate de minut. A rămăne mai mult aşa ar fi cerut stăpănirea unei arte tantrice formidabile. începură să facă dragoste rezemaţi de rafturile bibliotecii, care scărţăiau în ritmul mişcărilor lor. în astfel de momente se întămplă adesea ca fantezia să te trimită undeva departe, la mare altitudine. El se văzu plimbîndu-se pe culmea netedă şi rotundă a unui munte, suspendat între două ţancuri înalte. Nu se grăbea deloc. Avea chef de recunoaştere şi suficient timp la dispoziţie ca să meargă pînă la marginea stăncii şi să se uite la hăul aproape vertical în care trebuia să se arunce nu peste mult timp. îl tenta să sară chiar acum în abisul limpede, dar era un om cu experienţa vieţii şi izbuti să se tragă înapoi şi să aştepte. Nu-i era uşor, fiindcă era tras înapoi ca de un magnet şi trebuia să se împotrivească, cît timp nu ae va gîndi la buza prăpastiei, nu se va apropia de ea şi nu va fi tentat. Se strădui să-şi reprezinte lucrurile cele mai plictisitoare pe care le cunoştea:
crema de ghete, un formular de înscriere, un prosop ud pe podeaua dormitorului. Mai era şi capacul răstumat al unei pubele de gunoi, cu o jumătate de inci de apă de ploaie înăuntru, şi rotocolul incomplet lăsat de o ceaşca de ceai pe coperta poeziilor lui Housman. Preţiosul inven-tar fu întrerupt de sunetul vocii ei. îl striga, îl invita, îi murmura în ureche. Chiar aşa. Vor sări împreună. El era cu ea acum, privind abisul, şi văzură cum peretele muntelui plonjează prin pătura de nori. Se vor prăbuşi pe spate, mănă în mănă. Ea îi repetă ceva, murmurat, la ureche şi de data asta o auzi clar:
— A intrat cineva.
Robbie deschise ochii. Se afla într-o bibliotecă, într-o casă, într-o linişte perfectă. Era îmbrăcat cu cel mai bun costum al său. Da, îşi aminti totul cu destulă uşurinţă. Se întinse ca să se uite peste umăr, dar văzu numai masa de scris luminată, care fusese acolo tot timpul, ca şi cum şi-ar fi amintit-o din vis. Din colţ, de unde se aflau, nu se putea vedea uşa. Nu se auzea nici un zgomot, nimic. Cecilia se înşelase – dorea cu ardoare ca ea să se fi înşelat şi chiar se înşelase. Se întoarse spre ea ca să-i comunice acest lucru, dar fata îl strănse şi mai tare de braţ, aşa că-şi întoarse din nou privirea spre uşă. Briony intră încet în raza lor vizuală, se opri lîngă birou şi îi zări.

best kiss

Fiindcă am prelungit discuţia  în ceea ce priveşte sărutul lui Klimt, m-am gândit să ne jucăm. Să organizăm un concurs în urma căruia să decidem care este „sărutul săruturilor”: în filme, în sculptură, în pictură, în fotografie, în muzică şi în literatură.
Ce ziceţi, vă surâde ideea?
Sparg eu gheaţa!

Pictură
Klimt cu „Sărutul”

Sculptură
Brâncuşi

Film
The english patient : sărutul dintre Almásy şi Katharine:

Muzică:
Pearl Jam
Literatură:
Pierre de Ronsard

Maîtresse, embrasse-moi, baise-moi, serre-moi

Recueil : Sonnets pour Hélène

„Maîtresse, embrasse-moi, baise-moi, serre-moi,
Haleine contre haleine, échauffe-moi la vie,
Mille et mille baisers donne-moi je te prie,
Amour veut tout sans nombre, amour n’a point de loi.

Baise et rebaise-moi ; belle bouche pourquoi
Te gardes-tu là-bas, quand tu seras blêmie,
A baiser (de Pluton ou la femme ou l’amie),
N’ayant plus ni couleur, ni rien semblable à toi ?

En vivant presse-moi de tes lèvres de roses,
Bégaie, en me baisant, à lèvres demi-closes
Mille mots tronçonnés, mourant entre mes bras.

Je mourrai dans les tiens, puis, toi ressuscitée,
Je ressusciterai ; allons ainsi là-bas,
Le jour, tant soit-il court, vaut mieux que la nuitée.”
Fotografie:
Robert Doisneau Le Baiser de l’Hotel de Ville

Vă aştept!

În căutarea autorului de luni V

” Era într-o stare de spirit cumplită. Desigur, vizita la aceas¬tă casă a suferinţei lăsase în sufletul lui o urmă foarte adîncă. Se străduia să înţeleagă ce anume îl chinuieşte. Co¬ridorul cu becurile lui albastre ce-i stăruia în amintire? Gîndul că nu există pe lume nenorocire mai cumplită decît pier¬derea raţiunii? Da, da, desigur şi asta. Dar aceasta era aşa, o idee în general. însă mai era ceva. Oare ce anume? Jignirea, iată ce era. Da, da, vorbele jignitoare pe care B i le aruncase în faţă. Şi nu-l durea faptul că erau jignitoare, ci ade¬vărul pe care-l conţineau.
Poetul nu se mai uita în jurul său, ci, cu privirea pironită în podeaua murdară a camionului, ce se zgîlţîia fără încetare, începu să mormăie ceva, să se vaiete, făcîndu-şi reproş peste reproş.
Da, versuri… Are treizeci şi doi de ani! Şi mai departe? Mai departe acelaşi lucru! Va compune cîteva poezii pe an. Şi o va ţine aşa pînă la bătrîneţe? Da, pînă la bătrîneţe. Ce-i vor aduce, la urma urmei, aceste poezii? Glorie? „Ce prostie! Cel puţin nu te autoînşela. Niciodată cel care scrie versuri proaste nu va cunoaşte gloria. De ce sînt proaste?! Mi-a spus adevărul, numai adevărul! îşi vorbea necruţător . Nu cred în nimic în ceea ce scriu!…”
Intoxicat de această explozie de neurastenie, poetul se clătină, simţind în acelaşi timp că platforma nu se mai scu¬tură sub el. Ridică ochii şi constată că intrase de mult în Mos¬cova şi, mai mult decît atît, că deasupra oraşului mijeau zo¬rile, că norul de colo e poleit cu aur, că autocamionul lui stă pe loc, împotmolit în coloana altor maşini, gata să cotească pe un bulevard, şi că, la doi paşi de el, se înalţă pe postamen¬tul său un om de metal, cu capul puţin aplecat într-o parte, privind nepăsător bulevardul.
Gînduri ciudate ţîşniră în capul poetului ce se simţi din-tr-o dată bolnav. „Iată un exemplu de baftă autentică… ( se sculă în picioare pe platforma camionului şi ridică mîna, ameninţîndu-l nu se ştie de ce pe omul turnat din fontă, care nu făcea nici un rău nimănui) — fiecare pas făcut de el în
viaţă, orice i s-a întîmplat — toate s-au dovedit a fi spre folo¬sul lui, spre gloria lui! Dar ce a făcut el? Nu-mi dau seama… Au oare ceva deosebit cuvintele: «Vîntu-nbeznă zburdă. ..»?1 Nu înţeleg!… A avut noroc, da, a avut noroc! (încheie deo¬dată veninos şi simţi în aceeaşi clipă camionul urnindu-se din loc). A tras în el, da, a tras albgardistul acela, i-a sfîrtecat şoldul şi i-a asigurat nemurirea.”
Coloana îşi urmă drumul.
….

Poetul îşi irosise noaptea, în timp ce alţii chefuiau şi acum îşi dădea seama că n-o mai putea întoarce. Era de ajuns să ridice capul şi să privească spre cer, ca să înţeleagă că noap¬tea pierise fără putinţă de întoarcere. Ospătarii, grăbiţi, smul¬geau feţele de pe mese. Pisicile care se foiau încoace şi încolo în jurul terasei aveau un aspect matinal. Poetul simţea năvă¬lind asupra lui, nestăvilită, o nouă zi.”

Leapşa cu bloggeri

Am primit o leapşă de la Florin care sună cam aşa:
1. Vezi cine e la mijlocul blogroll-ului tău!
2. Dă-i un rol într-un film !
3. Trimite leapşa persoanei din mijlocul blogroll-ului, cât şi altor doi de mai sus şi doi de mai jos din blogroll.

Eu fusesem la mijlocul blogroll-ului său 🙂 şi tare m-am bucurat trezindu-mă îm „Arizona Dream” unul din filmele mele preferate:

Iar pentru că am primit misiunea de a continua leapşa iată mijlocul blogroll-ului meu:Manon, care sper din tot sufletul să revină, blogul pare şters, dar cum a avut ceva probleme cu hardul chiar cu o zi înainte sper să fie o eroare şi mâine să-i vedem blogul din nou, Manon dacă citeşti dă-ne un semn şi revino, ne lipseşti!
Pe Manon o văd în „Surviving Picasso” ( James Ivory, 1996)

Iar rolul Francoise Gilot interpretat de Natascha McElhone cred că i s-ar potrivi de minune
După cum cere regula trimit lepşa mai departe către Pantacruel, Paul, Luciana şi Lanternativa. Spor la numărat blogroll-ul şi la revizionat filme. Panta de-abia aştept să văd răspunsul tău 🙂

Frida Kahlo – visul colorat cu sentimente

În urmă cu 102 ani se năştea în Mexic, Frida Kahlo. Frida a pictat peste cincizeci de autoportrete, majoritatea fiind autobiografice. Frida Kahlo ne vorbeşte despre identitate, despre sine, despre trupul chinuit de-a lungul vieţii şi despre sufletul sângerând din dragoste, despre frumuseţe şi durere şi despre o eternă căutare a sincerităţii.

Şi pentru că ieri scrisesem despre visul artistic, iată şi unul dintre tablourile mele favorite, „Visul”:

pe care vă poftesc să-l analizăm împreună.
Frida se visează într-un pat cu baldachin plutind printre nori, peste pat se vede o copie a scheletului confecţionat de ea pentru sărbătorile mexicane dinainte de Paşti. Scheletul ţine în braţe un buchet de flori ofilite. Artista e acoperită cu o pătură galbenă peste care se întinde o viţă de vie cu rădăcinile la picioare şi vârfurile în dreptul capului.
Am redat în cuvinte tabloul pentru a ne fi mai uşor, aş zice să ne oprim la câteva elemente: culorile, viţa, patul şi scheletul şi să vedem până unde prelungim fiecare acest vis.
Şi ca să ne jucăm puţin am să închei cu genialul tango prezent în filmul „Frida” în regia Juliei Taymor, din 2002, cu Salma Hayek în rolul principal. Un alt film la care voi reveni cu siguranţă şi pe care vi-l recomand, un film pe măsura tablourilor Fridei: colorat şi puternic,excesiv chiar, însă dincolo de aceste excese transpare sentimentul cu o forţă deosebită asemeni unui cântec sau unui tango:

În căutarea autorului de luni IV

„Ce imprudenţă! Să scrii scrisori de dragoste „literare”, într-un singur exemplar! Nu îndrăznea să i le ceară îndărăt, fiindcă-i era lene, şi fiindcă era sigur că nu i le-ar fi dat îndărăt. Nu era ea proastă să restituie astfel de scrisori. Mai bine le întrebuinţează ea la nevoie… Mai tîrziu, dacă el s-ar însura, ar putea face şi un şantaj cu ele…
Impresia că i s-a tras chiulul, că a fost tras pe sfoară îl făcuse încetul cu încetul să nu mai poată suferi nici amintirea A: îl enerva, îl indispunea.
Începuse să inventeze alte aventuri ― pentru I ― cu reminiscenţe din d’Anunzzio, banalizate. Toate miroseau o lăudăroşenie.
Era convins că n-are măcar talentul de-a minţi, de-a inventa, pe care-l avea chiar şi T.
Din această cauză, constatînd lipsa de resurse seducătoare, se hotărîse s-o înşele pe I prin altceva: prin tăcere.
Oamenii care tac par oameni superiori. Totuşi nici aşa n-o putuse înşela. Îl descoperise.
Era prost: da, prost. Nu-i venea să creadă cum a avut vreodată curajul sau inconştienţa de-a se crede deştept şi de-a se comporta în consecinţă. Simpla constatare că eşti prost nu e dovadă de inteligenţă.
Îşi amintea de altfel că mulţi oameni mediocri recunoşteau aceasta şi n-aveau pretenţia de-a fi compătimiţi sau admiraţi. Îşi cunoşteau lungul nasului. Aveau bun simţ, dar, evident, conştiinţa că nu-s deştepţi nu le ţinea loc de inteligenţă.
Nici acasă nu mai avea curajul, stăpînirea necesară de-a sta cu ceilalţi.
……………………………
Toţi progresau, vădindu-i regresul lui. De asta îl vedeau rar pe-acasă, şi cînd era vizibil ― la dejun şi la masă ― tăcea, pozînd în om superior, dar fiind convins că nu înşeală pe nimeni, ceea ce-l făcea stîngaci şi cînd tăcea.
…………
Căci el se socotea părăsit, deşi el îi ocolea pe ceilalţi. Îi simţea pe toţi solidari împotriva lui, ceea ce-l făcea să socoată ca un fel de voluntar sacrificiu absenţele lui de-acasă şi neparticiparea lui la viaţa şi mai ales la veselia celorlalţi. Redevenise taciturnul, posomorîtul, timidul şi uneori bruscul B de odinioară, dar acrit şi îmbătrînit şi fără de „turbinca lui Ivan”.
Abaterea şi mahmureala necontenită în care se găsea îi sugerase un nou mijloc de-a o seduce pe I: s-o impresioneze prin milă. Să-i cerşească mila. Să joace faţă de ea rolul damei cu camelii.
În consecinţă începuse să mănînce puţin, ca să slăbească. Sub pretextul că untul şi carnea îl îngreoaie, dîndu-i arsuri, le suprimase, supunîndu-se unui regim de mămăligă, brînză, lapte acru şi lapte cu orez. Nici un dulciu.
În fiecare dimineaţă se cerceta în oglindă să vadă dac-a plecat, dacă a izbutit să alunge din obraji aroganţa sănătăţii. Izbutise într-o anumită măsură, dar se sluţise. Plinul obrajilor secase puţin, dîndu-le ceva dur, osos, tătărăsc, luîndu-le dulceaţa expresiei, copilăreşti. Bea multe cafele negre, ca să-i piară pofta de mîncare exasperată de regim, şi fuma.
Atît învăţase de la I: să fumeze. Fuma exagerat, ţigară după ţigară, numărînd mucurile, încîntat cînd numărătoarea se suia pînă la cincizeci pe zi. Mirosea a fum de tutun rece, şi degetele mînii drepte se îngălbeniseră la vîrfuri, ca la pensionari.
Tăcerea şi izolarea în care trăia mereu ― căci pe I o vedea din ce în ce mai puţin, deşi zilnic o vizita ― îl sălbăticiseră, dîndu-i expresia vinovată şi înfricoşată a liceenilor interni, cu deprinderi urîte, gata parcă să-şi ascundă cearcănele ochilor subt cot la fiecare întîlnire cu ochii altuia.
Vedea deseori ― la dejun şi la masă ― ochii mamei lui, îngrijoraţi. Se făcea că nu-i vede, iritat. Nu da nimănui nici un fel de explicaţii, şi conştiinţa că tăcerea lor, cînd îl priveau, era o întrebare, îl exaspera. Se scula de la masă înaintea celorlalţi, venea la masă după toţi, singur, izolat, pe scaunul lui, cu ochii în farfurie sau în gol.
Uneori îi venea să plîngă, dar cabotinul aplauz al autocompătimirii îl dezgusta de lacrimi. În loc să plîngă, strîmba din buze, înfundîndu-şi posomorît mîinile în buzunare.
Vestea războiului îl răcorise o clipă. Sperase că România va intra în război. Era hotărît să se înscrie voluntar: o sinucidere mai sigură decît cealaltă pe care n-ai curajul s-o duci la capăt. Sinucidere cu tunul, mînuit de alte mîini, nu cu revolverul mînuit de mîna ta.”