„La multi ani, Elfriede Jelinek!” – “Pianista” – amprenta lui Schubert şi iniţiere

Pentru ca astazi Elfriede Jelinek implineste 65 de ani, revin cu recenzia la „Pianista”, pentru a va motiva sa o cititi/recititi.

Laureată a premiului Nobel în literaură din anul 2004, Elfriede Jelinek este cunoscută în tagma scriitorilor LGBT şi de partea politicienilor austrieci de stânga şi provine dintr-o familie în care tatăl era ceh şi mama avea rădăcini româneşti şi germane.
La noi au apărut târziu romanele ei şi atunci graţiei traducerii de valoare făcută de Nora Iuga. Unul dintre cele mai importante romane este „Pianista”, ecranizată în 2001 de către Michael Hanecke, cu Isabelle Huppert în rolul principal .

Erika Kohut e o tânără (36 de ani) profesoară de pian la Conservatorul din Viena care duce o viaţă puritană, dedicată artei, pianului în special, sub auspiciile unei dictaturi matriarhale. Mama sa este cea care i-a ales drumul vieţii şi chiar dacă Erika n-a excelat în interpretare şi a ajuns doar o pianistă de valoare medie angajată ca profesoară, tot trebuie să se dedice artei, pentru aceasta făcând sacrificii după bunul plac al mamei. Viaţa pe care i-o impune înseamnă lipsa unei companii, lipsa oricărei plăceri, fără sex, fără modă, fără prietenie, doar pian şi dragoste maternă.
Oprimată de către propria-i mamă şi de lipsa de talent, profesoara se dovedeşte a fi călăul ascuns, ea fiind cea care punea în buzunarele elevilor talentaţi, sticlă pisată spre a le înlătura orice şansă de a reuşi ca muzicieni.
Erika duce o viaţă dublă şi nu în puţin timp ne vom pune problema dacă nu cumva este vorba de un borderline în acest roman. Între profesoara sobră, rece chiar, singură, îmbrăcată cu haine care să-i evidenţieze cât mai puţin apartenenţa la sexul frumos, şi voyeurista care după cursuri intra la peepshow sau la drive in X pentru a observa cuplurile sau fetele pline de senzualitate care îşi exhibau simţirile trupeşti este o diferenţă imensă, dar ele sunt porniri ale aceluiaşi personaj. Nu încetăm să ne întrebăm de unde provine această diferenţă şi unde va duce.
« O femeie nu vine aproape niciodată pe aici, dar Erika vrea să fie mereu un unicat…Doar în felul acesta poate ieşi în evidenţă . »

În ceea ce priveşte viitorul răspunsul, acesta vine prin intermediul unui elev care se îndrăgosteşte de ea, Walter Klemmer, un tânăr iubitor de muzică şi caiac, care nu ştie să piardă. Însă cu care Erika începe o relaţie întâi controlată în totalitate de ea, bazată pe voyeurism şi sadomasochism şi care reproduce la altă scală tipul de relaţie fiică- mamă dictator din casa Kohut. Mai apoi relaţia se transformă, dacă primul raport trupesc între cei doi s-a finalizat cu un viol psihic din partea Erikăi, un al treilea raport va fi de fapt un real viol din partea lui Walter, cel busculat de atitudinea morbidă a Erikăi şi de dorinţa ei de a fi torturată redată în scrisorile pline de fantezii sexuale cât mai masochiste, atfel situaţia ia o turnură tragică, Erika şi mama ei fiind tratate cu bestialitate. O ultimă scenă ne-o înfăţişează pe Erika confuză întâlnindu-se din întâmplare în public cu Walter şi reacţionând la indiferenţa lui cu o tentativă de sinucidere soldată cu o pată de sânge în dreptul inimii.

« Erika se înţeapă în umăr.Sângele ţâşneşte imediat…Cuţitul e vârât înapoi în poşetă…Din ea se prelinge sângele.Oamenii se uită la ea ….Erika ştie direcţia în care trebuie s-o ia.Merge acasă. »

Oare putem vorbi de un roman iniţiatic ? O iniţiere prin care un tânăr se serveşte de o formă incestuoasă de dragoste, cea a unui elev faţă de profesorul său, o dragoste imposibilă între două persoane de vârste diferite, în care elevul este atras de inaccesibilitatea profesoarei, de singurătatea sa, de autoritatea sa,
de îmbătrânirea ei precoce, de puritanismul ei, de începutul degradării sale.

« Are convingerea intimă că domnişoara Kohut este acea femeie pe care şi-o doreşte un tânăr pentru a fi iniţiat în viaţă »
« Erika se încovoaie, sângerând un pic, într-o poziţie embrionară şi opera de distrugere continuă…..Ea însăşi a vrut-o, atunci când şi-a dorit să devină stăpână pe el şi pe pasiunea lui. »

Dacă ar fi să privim romanul din punct de vedere al personajului masculin, lucrurile pot fi văzute astfel.
Erika nu este oare reprezentarea mamei lui Walter ? Cea care dă ordine şi
face caracterizări, cea care îşi impune autoritatea, să nu uităm că Walter nu este decât un adolescent care vrea să-şi facă intrarea în viaţa de adult. Pentru el subjugarea femeii autoritare nu înseamnă decât iniţierea în viaţa bărbatului, pentru el dragostea poate lua orice forme, dar poate fi ieşirea de sub auspiciul adolescenţei. Maltratând-o pe Erika, îşi maltratează de fapt slăbiciunea, recunoscând-o ca abjectă, alienată şi oribilă, rupe de fapt legătura pe care o avea cu figura maternă. Putem vorbi de tăierea cordonului ombilical pentru a doua oară, Walter intră în viaţa de bărbat călcând peste copilărie şi peste reguli.
E vorba de două atitudini diferite de percepere a universului matricial, cea a Erikăi care se întoarce la protecţia maternă şi cea a lui Walter care o distruge.
Pentru Walter parcursul Erikăi este cel al mamei, care este personajul feminin ideal al copilăriei, dar pe parcursul adolescenţei se dovedeşte a fi cea care ştie totul , cea care impune reguli, personaj feminin totalitar care se alterează , care se autodistruge sau se lasă distrusă. Parcursul Erikăi este unul de acest gen, iar Erika, o extensie a mamei, afişează dorinţa de a se lăsa distrusă pentru a elibera tânărul de sub egida matriarhală şi pentru a-i da satisfacţia de creator proprie vieţii adulte.

« O s-o înveţe să-şi iubească trupul, pe care acum şi-l neagă, sau măcar să şi-l accepte. O să-i arate plin de atenţie , tot ce-i trebuie pentru dragoste, iar la sfârşit, va trece la obiective şi probleme mai dificile, referitoare la enigma femeii. Eterna enigmă. Atunci va deveni el profesorul ei…şi când ea o să ştie exact cât e de tânără o va părăsi de dragul uneia şi mai tinere »

Într-o altă viziune, ar trebui să ţinem cont de personajul Erika. Un personaj extremist, pentru care excesele sunt sau metode de coerciţie exercitate de mama sa dictator, sau metode de dezlipire de universul matern, o curăţire ritualică dacă e să ţinem seama de automutilările pe care şi le provoacă .
« Când nu e nimeni acasă se taie singură intenţionat…Cu puţinele cunoştiinţe de anatomie şi cu mai puţin noroc, oţelul rece est aplicat acolo unde bănuieşte că trebuie să apară o gaură, şi împins înauntru. Acum se despică, transformarea o sperie şi sângele se prelinge. Nu simte nimic.O clipă, cele două jumătăţi de carne tăiată se privesc încremenite……de atâta sânge nu vede ce a tăiat de fapt. Era propriul ei trup, dar îi este înspăimântător de străin. »
Şi apoi mai e Schubert, cei ce au făcut pian, au simţit pe propria piele, realitatea sa muzicală ne confruntă cu abisul, cu absolutul. Un absolut după care Erika tânjeşte.
« Câtă nedreptate că acest Klemmer trăieşte şi nu studiază destul, în timp ce Schubert e mort. »
Erika se complace în abisurile sufletului său şi ale disciplinei germanice, (Mama i-a ordonat : Fără jumătăţi de măsură.Fără aproximaţii.) adesea la ea plăcerea şi necesitatea se confundă una cu alta, cântă la pian D960 a lui Schubert cu aceeaşi plăcere cu care merge la peepshow, între virtute şi perversiune, ea nu lasă loc decât corpului şi plăcerii .
Voyeurismul poate fi văzut ca urmare a intimităţii între pianist şi Schubert, ca o modalitate de a intra în sufletul compozitorului. Până la urmă pentru a înţelege pianista, trabuie să-l înţelegem pe Schubert, şi nu e singurul caz care se raportează la violenţe pe muzica lui Schubert, la fel e filmul „Death and the Maiden” de Roman Polanski, toate pornind probabil de la cvartetul D 810 Fata şi moartea scris de Schubert în 1824 .
« Nici Erika nu vrea decât să privească.Aici în această cabină cu ea nu se va întâmpla nimic. Nimic nu i se potriveşte dar ea se potriveşte perfect în această chilie.Erika este un aparat compact cu formă umană
….Erika priveşte cu atenţie.Nu ca să înveţe. În ea oricum nu se mişcă nimic.Cu toate astea, trebuie să se uite. Pentru plăcerea ei personală. »
La fel se întâmplă cu Schubert, cei care îl interpretează ştiu că există o intimitate profundă între pianist şi piesă, Schubert lasă impresia unui personaj care necesită protecţie, dragoste intimă. Am cunoscut o pianistă care spunea că nu poate interpreta Schubert decât în singurătate fiindcă el se ascunde într-un colţ al sufletului său foarte ascuns şi nu iese la iveală decât în intimitate, iar partitura fără prezenţa lui nu-i spune nimic, îi dă doar o dorinţă acerbă de a privi în chilia interioară.
Sado-masochismul poate oare fi legat de Schubert ? Adevărul e că Schubert ascunde o durere pe care pentru a o exprima, trebuie să o fi simţit sau să o simţi în momentul interpretării. Durerea aceasta poate fi una purificatoare, pianista lui Jelinek uneori îşi petrece timpul alături de lama de ras care atinge cele mai ascunse părţi ale corpului, tăiând în carne vie, la fel durerea ascunsă care trebuie simţită cântându-l pe Schubert elimină suferinţa .

« A doua zi îi mărturiseşte profesoarei că doar cel mai trist ciclu de lieduri al lui Schubert a reuşit să-i îndulcească starea în care căzusem iar, din cauza dumneavoastră, Erika.Ceva în sufletul meu vibra împreună cu Schubert, care atunci când a compus « Singurătate » trebuie să se fi simţit ca mine ieri.Am suferit, dacă pot spune astfel, în acelaşi ritm , Schubert şi puţinătatea mea. »
Dacă sunteţi pregătiţi să înfruntaţi o atmosferă care degajă o sexualitate perturbată, un regim dictatorial matern şi mult Schubert, vă invit să citiţi cartea, vă veţi convinge că Jelinek şi-a meritat Nobelul şi numai prin faptul că reuşeşte să contureze personaje puternice în situaţii deviante. Apoi aştept să-mi spuneţi pe care pistă porniţi feedback-ul lecturii: pe cel al muzicii sau cel al violenţei.

„Hai să furăm pepeni” – Nora Iuga şi trupul moralei

Nora Iuga, despre care v-am mai amintit în câteva rânduri, scriitoare contemporană, poetă şi prozatoare vine de data aceasta cu o carte şocantă « Hai să furăm pepeni ». Provocatoare prin excelenţă, de o sinceritate tulburătoare, Nora Iuga se dezvăluie şi de data aceasta, însă dintr-un unghi mai puţin ortodox, abordând două teme tabu : sexualitatea infantilă şi violenţa sexuală, incestul şi violul.
V-am lăsat un fragment la început de săptămână şi mi-aţi confirmat aşteptările, citatul a fost primit cu o oarecare ostilitate şi cu împotrivire din partea voastră. Incontesabil părerea scriitoarei şochează, este în afara legii şi amorală, însă aş vrea să vedem împreună ce se ascunde dincolo de această opinie nonconformistă.
Într-un interviu din « Suplimentul de cultură », din luna mai a anului în curs, autoarea declară Elenei Vlădăreanu « Toata cartea mea recenta, Hai sa furam pepeni!, se axeaza pe ideea exprimată de această frază. („Vreau să înţeleg de ce violul este pus la zid de zelul nostru umanitar.“)Cred ca violul este o pornire absolut naturală, dictată de instinct; actul în sine are o foarte largă gamă de manifestare, fiindcă exista şi viol cerebral, evident neagresiv, dar umilitor. »
Cartea se învârte în jurul unei întâplări adevăarate, de care probabil vă amintiţi cu toţii, ţigăncuşa de 10 ani violată de unchiul său, care însărcinată în luna a şasea este dusă în Anglia pentru un chiuretaj menit să înlăture urmele violului şi ale unei vieţi nedorite »
Discursul Norei Iuga se axează pe comparaţii, ca de altfel orice discurs sau roman al său, autoarea se raportează pe sine, experienţa sa, la o situaţie reală şi de acolo dezvoltă lumi fictive şi fantasme inspirate din realitate şi din amintire.
Trecută printr-o experienţă similară în ceea ce priveşte avortul, scriitoarea îşi aminteşte de palma « nenăscută » care i-a bântuit imaginaţia (« o palmă foarte mică, foarte albă, cu degetele desfăcute, subţiri şi cleioase, o palmă retezată puţin mai sus de încheietura braţului, stând dreaptă în faţa mea ca un semn de circulaţie, imperturbabilă ca un sens interzis……toate se leagă în creierul nostru, nimic nu are voie să se arate singur şi gol fără circumstanţe atenuante. …era băiat ….şi palma foarte mică şi foarte albă a făcut pleosc în ligheanul de tablă de pe burta mea ») şi dezvoltă astfel un întreg proces psihanalitic în care inventează două personalităţi distincte într-o dispută ideologică referitoare la societate, morală şi religie, libertate şi libertinaj, sexualitate şi sinceritate .
Joaca celor două personalităţi nu ne îndreaptă spre o tulburare bipolară, ci mai degrabă spre o sondare a realităţii din puncte de vedere diferite , spre un discurs cu sine însăşi în care vocea auctorială este judecător, spectator şi admirator « cât te iubesc Nora mea dublă »

Intrigată de uşurătatea cu care s-a decis soarta nenăscutului din pântecele ţigăncuşii, mişcată de experienţa personală şi de remember-urile dureroase, (« la mine e întotdeauna un caz real, de obicei personal, dar de data asta pornesc de la un incident foarte mediatizat. E vorba de o fetiţă romă de zece ani, violată de unchi-su, un băiat de şaptesprezece ani…nu vreau să lungesc vorba, dar văd că noţiunea de viol începe să se extindă îngrijorător, nu mai ştiu unde începe un viol şi cât de departe poate ajunge. »), convinsă de faptul că violul nu este ceea ce ne spune definiţia din Dex sau legea moralo-etică, că violul nu este un act sexual săvârşit prin constrângere, în ideea în care ambele părţi ajung la un anumit stadiu de plăcere şi de autoabandonare în extaz, Nora Iuga încearcă să explice acest fapt cât şi existenţa unei plăceri sexuale la vârste fragede.
Intrăm astfel în copilăria ei, care abundă în experimentări şi jocuri sexuale, în explorarea feminităţii şi eticii, mărturisiri şocante care par a rupe graniţile dintre realitate şi fantasmă şi care m-au dus cu gândul la Aglaja Veteranyi şi la fanteziile sale, la atmosfera copilăriei, întotdeauna altfel decât a copilului de rând, un circ privit la maturitate cu ochi infantil, dar şi melancolic, cu imaginaţie şi detaşare în acelaşi timp.O lume în care oniricul şi onestitatea dau naştere unui roman discurs, un discurs al autoarei cu sine însăşi în care Nora A şi Nora B par a fi în competiţie, par a se respinge reciproc şi concomitent, fiind în acelaşi timp părţile complementare ale unei voci auctoriale care se confundă cu povestea.
Joaca aceasta de la Nora A la Nora B aminteşte de acel « celălalt »borgesian şi de îmbinarea planului fictiv cu cel real, astfel încât dezbaterea pare a se face pe marginea unei arte prozaice, a menirii autorului şi a dificultăţii scoaterii acestuia la iveală.
« Nu ştiu ce să mai zic de Nora A, poate vrea să sfideze, poate vrea să arate că pe lumea asta sunt mult mai multe adevăruri,..sigur că şi în mine se mişcă de multe ori enormităţile ei, dar nu ce ne identifică total voiam eu să apăr aici, ci dimpotrivă ce ne separă. Poate că eu mai vreau să merg cu lumea, să rămân în ea, Nora A s-a săturat mai repede ca mine, de-asta vede în anormal normalul, în ridicol, chipul libertăţii, în forţa netăgăduită, imperativul faptei…poate că face pe nebuna să iasă în evidenţă, …au îngropat-o înainte de a muri. Mi-e milă de ea…paradoxal se consideră o învingătoare, fiindcă a aflat un secret care o face imponderabilă şi aici pe pământ…de ea mi-e milă de mine mi-e ruşine. »
O carte în care anxietatea devine revoltă şi în care misoginismul şi simpatia faţă de agresor ne duc într-un univers « close » în care autodicteul îşi face de cap şi instincul devine lege, un univers apropiat de « Dead Man Walking », în care violatorul este răscumpărat prin conturarea unei concepţii antilolitice şi prin accentul pe existenţa unui viol moral, imaginar mult mai pregnant. « Ce e violul ? E pragul ala îngust între tortură şi plăcere…. »
Sinceritatea-i proverbială o face pe autoare să se perinde prin lumile acestea paralele afirmind-o pe Nora A, îndrăzneaţa, nonconformista, amorala, veşnic tânăra şi ruşinându-se de neputinţa Norei B şi să vorbească despre atracţia faţă de mai tânărul Murr.
Amintirile declicate de discuţia pe baza violului şi a avortului fetiţei sunt un prilej de sondare a realităţii psihologice şi estetice, de reinterpretare a copilăriei şi a sexualităţii care ne îndreaptă apre titlul unuia dintre volumele de poezii ale autoareai : « Fetiţa cu o mie de riduri », fiindcă nu o dată Nora Iuga a afirmat că sexualitatea la vârsta senectuţii se aseamănă cu sexualitatea infantilă, când eşti conştient de plăcere, dar nu-ţi poţi folosi trupul după pofta instinctului.
Trivial, pe de-o parte, şocant pe de alta, furtul de pepeni este un pretext de întoarcere în amintire şi de definire a zonei artei poetice, de autodesfinţare şi de mândrie artistică, de zbatere filosofică, testamentară, morală şi de autocunoaştere definită de credinţa că « păcatul capital pe care l-am putea comite vreodată e cel faţă de noi înşine, deci dorinţele trebuie îndeplinite, pntru că o decepţie costă infinit mai puţin decât un regret »
Dincolo de prima impresie, de instaurarea unei noi legi, a unei noi morale sub forma cuvântului, ceeq ce ne aduce Nora Iuga în « Hai să furăm pepeni » este o nouă formă a romanului, romanul profund şi comercial în acelaşi timp, romanul în care planurile se intersectează, se suprapun şi se completează reciproc, o pendulare între poem, critică, proză, jurnal şi pagină de ziar, o dezvăluire de natură subiectivă, dar care totuşi atinge teme de interes general într-o formă mai puţin obişnuită, epicuriană aş zice, caracteristică autoarei, un melanj între limbaj şi trup, între limbajul trupului şi trupul limbii toate sub auspiciile celei mai « crase » onestităţi.
Vă recomand « Hai să furăm pepeni », nu pentru că aş adera la opinia scriitoarei în ceea ce priveşte formularea definiţiei violului, ( deşi dincolo de asta sunt de acord cu opinia sa în ceeace priveşte viaţa curmată brusc a fătului de şase luni, cu reacţia sa liberă de opinii preconcepute şi cu sinceritatea ei), ci pentru a citi o altfel de literatură, pentru a îndrăzni, pentru a compara şi a înţelege modalitatea sa de abordare, pentru a ne încerca limitele libertăţii livreşti.

pds 4 cu riduri

nora-iuga

Nora Iuga
Fetiţa cu o mie de riduri

7

ce curios, ce curios, am descoperit, închipuieşte-ţi, îi spuneam,
că două pătrate egale fac împreună un dreptunghi, eram
foarte mândră şi el râdea şi râdea. şi ce dacă e la mintea
cocoşului, e descoperirea mea. handicapul meu de a nu
vedea ce văd alţii sau de a vedea după ce ei au uitat, a făcut
din mine un descoperitor perpetuu. dacă ai şti tu, îi spu-
neam, de câte ori urlu eu „pământ!” ca exploratorul singu-
ratec când vede la orizont pata compactă…şi sunt iar nouă şi
lumea e la început.

23

era o fată Matilda care-şi cosea inimile iubiţilor în tivul
fustei; dar ce fac fetele noi, poetele de la capătul podului,
ce-şi cos ele în tivul fustei lor, în orice caz un alt fel de carne.

71

ningea fără oprire. wăpada îmi astupa toate găurile. o morsă
albă şi foarte grasă mă acoperea. nu puteam să ies decât prin
creştetul capului pe uşa aia mascată; la fontanelă peretele
era friabil, se opintea puţin cum se opinteşte capacul unui
canal. pe acolo trebuia să iasă aerul sferic. dilatarea încetase,
intrasem în munci şi nu durea, nu durea deloc. cineva trecea
o batistă printr-un inel. vedeam cerul. dacă ştiam asta mai
demult frica mea ar fi fost cântec de leagăn.

96
încă simt în cuibul genunchilor puii de dropie. sug acolo în
somn. aşteaptă să crească odată cu apele, voia asta e promisă
ca dimineaţa şi de neoprit. numai Beroza ştie ce fac luncile
alea bezmetice când vine fluxul. când eu cad şi mă ridic şi iar
cad şi vorbesc singură.

Elfriede Jelinek- „Pianista” – amprenta lui Schubert şi iniţiere

Laureată a premiului Nobel în literaură din anul 2004, Elfriede Jelinek este cunoscută în tagma scriitorilor LGBT şi de partea politicienilor austrieci de stânga şi provine dintr-o familie în care tatăl era ceh şi mama avea rădăcini româneşti şi germane.
La noi au apărut târziu romanele ei şi atunci graţiei traducerii de valoare făcută de Nora Iuga. Unul dintre cele mai importante romane este „Pianista”, ecranizată în 2001 de către Michael Hanecke, cu Isabelle Huppert în rolul principal .
Erika Kohut e o tânără (36 de ani) profesoară de pian la Conservatorul din Viena care duce o viaţă puritană, dedicată artei, pianului în special, sub auspiciile unei dictaturi matriarhale. Mama sa este cea care i-a ales drumul vieţii şi chiar dacă Erika n-a excelat în interpretare şi a ajuns doar o pianistă medie angajată ca profesoară tot trebuie să se dedice artei pentru aceasta făcând sacrificii după bunul plac al mamei. Viaţa pe care i-o impune înseamnă lipsa unei companii, lipsa oricărei plăceri, fără sex, fără modă, fără prietenie, doar pian şi dragoste maternă.
Oprimată de către propria-i mamă şi de lipsa de talent, profesoara se dovedeşte a fi călăul ascuns, ea fiind cea care punea în buzunarele elevilor talentaţi, sticlă pisată spre a le înlătura orice şansă de a reuşi ca muzicieni.
Erika duce o viaţă dublă şi nu în puţin timp ne vom pune problema dacă nu cumva este vorba de un borderline în acest roman. Între profesoara sobră, rece chiar, singură, îmbrăcată cu haine care să-i evidenţieze cât mai puţin apartenenţa la sexul frumos, şi voyeurista care după cursuri intra la peepshow sau la drive in X pentru a observa cuplurile sau fetele pline de senzualitate care îşi exhibau simţirile trupeşti este o diferenţă imensă, dar ele sunt porniri ale aceluiaşi personaj. Nu încetăm să ne întrebăm de unde provine această diferenţă şi unde va duce.
« O femeie nu vine aproape niciodată pe aici, dar Erika vrea să fie mereu un unicat…Doar în felulmacesta poate ieşi în evidenţă . »

În ceea ce priveşte viitorul răspunsul vine prin intermediul unui elev care se îndrăgosteşte de ea, Walter Klemmer, un tânăr iubitor de muzică şi caiac, care nu ştie să piardă. Însă cu care Erika începe o relaţie întâi controlată în totalitate de ea, bazată pe voyeurism şi sadomasochism şi care reproduce la altă scală tipul de relaţie fiică- mamă dictator din casa Kohut. Mai apoi relaţia se transformă, dacă primul raport trupesc între cei doi s-a finalizat cu un viol psihic din partea Erikăi, un al treilea raport va fi de fapt un real viol din partea lui Walter, cel busculat de atitudinea morbidă a Erikăi şi de dorinţa ei de a fi torturată redată în scrisorile pline de fantezii sexuale cât mai masochiste, atfel situaţia ia o turnură tragică, Erika şi mama ei fiind tratate cu bestialitate. O ultimă scenă ne-o înfăţişează pe Erika confuză întâlnindu-se din îmtâmplare în public cu Walter şi reacţionând la indiferenţa lui cu o tentativă de sincidere soldată cu o pată de sânge în dreptul inimii.

« Erika se înţeapă în umăr.sSângele ţâşneşte imediat…Cuţitul e vârât înapoi în poşetă…Din ea se prelinge sângele.Oamenii se uită la ea ….Erika ştie direcţia în care trebuie s-o ia.Merge acasă. »

Oare putem vorbi de un roman iniţiatic ? O iniţiere prin care un tânăr se serveşte de o formă incestuoasă de dragoste, cea a unui elev faţă de profesorul său, o dragoste imposibilă între două persoane de vârste diferite, în care elevul este atras de inaccesibilitatea profesoarei, de singurătatea sa, de autoritatea sa,
de îmbătrânirea ei precoce, de puritanismul ei, de începutul degradării sale.

« Are convingerea intimă că domnişoara Kohut este acea femeie pe care şi-o doreşte un tânăr pentru a fi iniţiat în viaţă »
« Erika se încovoaie, sângerând un pic, într-o poziţie embrionară şi opera de distrugere continuă…..Ea însăşi a vrut-o, atunci când şi-a dorit să devină stăpână pe el şi pe pasiunea lui. »

Dacă ar fi să privim romanul din punct de vedere al personajului masculin, lucrurile pot fi văzute astfel.
Erika nu este oare reprezentarea mamei lui Walter ? Cea care dă ordine şi
face caracterizări, cea care îşi impune autoritatea, să nu uităm că Walter nu este decât un adolescent care vrea să-şi facă intrarea în viaţa de adult. Pentru el subjugarea femeii autoritare nu înseamnă decât iniţierea în viaţa bărbatului, pentru el dragostea poate lua orice forme, dar poate fi ieşirea de sub auspiciul adolescenţei. Maltratând-o pe Erika, îşi maltratează de fapt slăbiciunea, recunoscând-o ca abjectă, alienată şi oribilă, rupe de fapt legătura pe care o avea cu figura maternă. Putem vorbi de tăierea cordonului ombilical pentru a doua oară, Walter intră în viaţa de bărbat călcând peste copilărie şi peste reguli.
E vorba de două atitudini diferite de percepere a universului matricial., cea a Erikăi care se întoarce la protecţia maternă şi cea a lui Walter care o distruge.
Pentru Walter parcursul Erikăi este cel al mamei, care este personajul feminin ideal al copilăriei, dar pe parcursul adolescenţei se dovedeşte a fi cea care ştie totul , cea care impune reguli, personaj feminin totalitar care se alterează , care se autodistruge sau se lasă distrusă. Parcursul Erikăi este unul de acest gen, iar Erika ca extensie a mamei afişează dorinţa de a se lăsa distrusă pentru a elibera tânărul de sub egida matriarhală şi pentru a-i dasatisfacţia de creator proprie vieţii adulte

« O s-o înveţe să-şi iubească trupul, pe care acum şi-l neagă, sau măcar să şi-l accepte. O să-i arate plin de atenţie , tot ce-i trebuie pentru dragoste, iar la sfârşit, va trece la obiective şi probleme mai dificile, referitoare la enigma femeii.Eterna enigmă.Atunci va deveni el profesorul ei…şi când ea o să ştie exact cât e de tânără o va părăsi de dragul uneia şi mai tinere »

Într-o altă viziune, ar trebui să ţinem cont de personajul Erika. Un personaj extremist, pentru care excesele sunt sau metode de coerciţie exercitate de mama sa dictator, sau metode de dezlipire de universul matern, o curăţire ritualică dacă e să ţinem seama de automutilările pe care şi le provoacă .
« Când nu e nimeni acasă se taie singură intenţionat…Cu puţinele cunoştiinţe de anatomie şi cu mai puţin noroc, oţelul rece est aplicat acolo unde bănuieşte că trebuie să apară o gaură, şi împins înauntru. Acum se despică, transformarea o sperie şi sângele se prelinge. Nu simte nimic.O clipă, cele două jumătăţi de carne tăiată se privesc încremenite……de atâta sânge nu vede ce a tăiat de fapt. Era propriul ei trup, dar îi este înspăimântător de străin. »
Şi apoi mai e Schubert, cei ce au făcut pian, au simţit pe propria piele, realitatea sa muzicală ne confruntă cu abisul, cu absolutul. Un absolut după care Erika tânjeşte.
« Câtă nedreptate că acest Klemmer trăieşte şi nu studiază destul, în timp ce Schubert e mort. »
Erika se complace în abisurile sufletului său şi ale disciplinei germanice, (Mama i-a ordonat : Fără jumătăţi de măsură.Fără aproximaţii.) adesea la ea plăcerea şi necesitatea se confundă una cu alta, cântă la pian D960 a lui Schubert cu aceeaşi plăcere cu care merge la peepshow, între virtute şi perversiune, ea nu lasă loc decât corpului şi plăcerii .
Voyeurismul poate fi văzut ca urmare a intimităţii între pianist şi Schubert, ca o modalitate de a intra în sufletul compozitorului. Până la urmă pentru a înţelege pianista, trabuie să-l înţelegem pe Schubert, şi nu e singurul caz care se raportează la violenţe pe muzica lui Schubert, la fel e filmul Death and the Maiden) de Roman Polanski, toate porninb probabil de la cvartetul D 810 Fata şi moartea scris de Schubert în 1824
« Nici Erika nu vrea decât să privească.Aici în această cabină cu ea nu se va întâmpla nimic. Nimic nu i se potriveşte dar ea se potriveşte perfect în această chilie.Erika este un aparat compact cu formă umană
….Erika priveşte cu atenţie.Nu ca să înveţe. În ea oricum nu se mişcă nimic.Cu toate astea, trebuie să se uite. Pentru plăcerea ei personală. »
La fel se întâmplă cu Schubert, cei care îl interpretează ştiu că există o intimitate profundă între pianist şi piesă, Schubert lasă impresia unui personaj care necesită protecţie, dragoste intimă. Am cunoscut o pianistă care spunea că nu poate interpreta Schubert decât în singurătate fiindcă el se ascunde într-un colţ al sufletului său foarte ascuns şi nu iese la iveală decât în intimitate, iar partitura fără prezenţa lui nu-i spune nimic, îi dă doar o dorinţă acerbă de a privi în chilia interioară.
Sado-masochismul poate oare fi legat de Schubert ? Adevărul e că Schubert ascunde o durere pe care pentru a o exprima, trebuie să o fi simţit sau să o simţi în momentul interpretării. Durerea aceasta poate fi una purificatoare, pianista lui Jelinek care uneori îşi petrece timpul alături de lama de ras care atinge cele mai ascunse părţi ale corpului, tăiând în carne vie, la fel durerea ascunsă care trebuie simţită cântându-l pe Schubert elimină suferinţa .

« A doua zi îi mărturiseşte profesoarei că doar cel mai trist ciclu de lieduri al lui Schubert a reuşit să-i îndulcească starea în care căzusem iar, din cauza dumneavoastră, Erika.Ceva în sufletul meu vibra împreună cu Schubert, care atunci când a compus « Singurătate » trebuie să se fi simţit ca mine ieri.Am suferit, dacă pot spune astfel, în acelaşi ritm , Schubert şi puţinătatea mea. »
Dacă sunteţi pregătiţi să înfruntaţi o atmosferă care degajă o sexualitate perturbată, un regim dictatorial matern şi mult Schubertm vă invit să citiţi cartea, vă veţi convinge că Jelinek şi-a meritat Nobelul şi numai prin faptul că reuşeşte să contureze personaje puternice în situaţii deviante. Apoi aştept să-mi spuneţi pe care pistă porniţi feedback-ul lecturii: pe cel al muzicii sau cel al violenţei.

„Săpunul lui Leopold Bloom”- Nora Iuga şi odiseea cathartică

„Am plecat să cumpăr unt.M-am răzgândit. Am cumpărat un săpun. Săpunul nu era ambalat. L-am băgat în buzunarul jachetei. Îl tot pipăiam cu mâna, îmi plăcea forma lui rotundă, alunecoasă. Apoi îmi duceam degetele la nas. Mirosea dulce-acrişor a colonie de provincie. Chestia asta cu săpunul e ca lăcusta care s-a pripăşit astă-vară, cine ştie din ce coclauri, tocmai aici, la etajul şase, pe raftul bibliotecii mele. E o intruziune, s-ar părea că nu are nicio legătură cu mine ( săpunul se muia de căldură în buzunarul lui Leopold Bloom ). Să zicem că sufăr de un fel de cleptomanie culturală şi am comis un furt involuntar, dar de ce din toate momelile lui Ulisse eu am pus mâna, cu ochii închişi, tocmai pe bucata asta de săpun, aşa cum tânărul orb, deşi o ia de fiecare dată pe alte străzi, ajunge mereu la aceeaşi întretăiere de drumuri? Ce seu s-a topit în bucata alunecoasă, ce seminţii blestemate respiră în diafanul parfum de citron? ….Totul începe de la detalii. Detaliile sunt ale tuturor. Săpunul mi se lipeşte de degete în buzunar, nu mai este al lui Leopold Bloom, este săpunul meu.”( Săpunul lui Leopold Bloom, Nora Iuga, Editura Polirom, 2007, pag. 21-22)
Romanul cu care Nora Iuga a debutat în proză în 1993 şi cu care a obţinut Premiul USR în acelaşi an, Săpunul lui Leopold Bloom, a fost considerat drept un antiroman care combină pagini de jurnal, referinţe culturale, înclinaţii optzeciste şi fantezii literare într-un suprarealism adeseori denigrat de critică. Şi totuşi tot ei, criticii îl situează la baza viitoarelor romane ale scriitoarei, fiind sursa revelaţiilor din Sexagenara şi tânărul sau Hai să furăm pepeni.
Lăsând la o parte puţinele recenzii şi comentarii făcute pe seama acestui roman care ţin să sublinieze lipsa firului epic , aş vrea să aduc în prim plan interpretarea subiectivă pe care am dat-o acestei odisee a fetiţei cu o mie de riduri, ţinând cont de ceea ce afirma Nora Iuga într-unul din interviurile recente: „Intenţia nu e a omului, nu e a naturii, intenţia e a drumului. Or dacă eu simt un impuls teribil de a face ceva, fără să stau prea mult să judec raţional, dacă eu simt cu sufletul şi cu trupul ceva şi fac ceea ce simt, consecinţele sunt benefice. Eu fac ce îmi dictează trupul şi sufletul meu. Eu cred în instinct mult mai mult decât în raţiune.” ( interviu cu Simona Chitan in Evz )
Pornind de la antieroul lui Joyce, Leopold Bloom, pe care ziua de 16 iunie 1904 îl trage în toate direcţiile numai în cea în care vrea să meargă, nu, şi de la săpunul său pe care îl simţea în buzunar ca un reminder al direcţiei în care trebuia s-o apuce, personajul central din romanul Norei Iuga, autoarea însăşi, un Leopold Bloom feminin autohton, un Ulisse în ultimii ani ai epocii comuniste, reiterează o odisee în paralel în realitatea bucureşteană şi în ficţiunea unui roman în devenire. Planul ficţional, scris cu caractere cursive, un pseudo roman al lui George Almosnino, soţul real al scriitoarei, este o înşiruire de gânduri şi fapte legate de Mircea Albu, de altfel un alter ego al lui Nino, cum este numit George Almosnino aici, alături de el apar personaje ca Dl D şi Dna E, Niki Birasan şi Wanda al căror statut în viaţa culturală bucureşteană este adesea schimbător. În planul paralel viaţa Bucureştilor anilor ’80 cu amprenta balastierei, simbol al comunismului, ne descoperă o scriitoare care se zbate între dezirul său literar şi viaţa de zi cu zi la bloc.
Ceea ce m-a urmărit cu ardoare în acest roman a fost tocmai prezenţa continuă a săpunului cu valoare cathartică, simbol al sincerităţii autoarei, deja foarte bine ştiută.
Din punctul meu de vedere acest antiroman, un jurnal sui generis, ne deschide cu adevărat porţile spre lăuntrul Norei Iuga. Pe tot parcursul scrierii ne ciocnim de ideea de curaţire, de copilărie, de sinceritate, ca simboluri ale libertăţii.
Dacă săpunul lui Leopold Bloom era simbol al dorinţei sale, transpus în peisajul autohton Nora Iuga alias doamna Almosnino îşi asumă un săpun asemănător ca simbol al dorinţei sale de libertate.
Libertatea supremă se obţine prin eliberare spirituală, iar în acest sens necesitatea unei curaţiri se impune celui care năzuieşte la ea.
Pe baza dicteului automat în cele mai multe părţi, scriitoarea ne oferă un caleidoscop al fantasmelor, amintirilor, viselor, drumurilor prin oraşele îndrăgite, referinţelor sale culturale vis à vis de planul cotidian cu problemele sale sociale, amicale, conjugale, maternale şi de voazinaj.
În toată această reunire a senzaţiilor şi întâmplărilor, întâlnim procesul mimetic menit să salveze personajul de prăbuşirea în cotidian, să-l înalţe în proprii săi ochi în primul rând. Poezia, scriitura este singura capabilă să ducă la bun sfârşit această dorinţă, iar poezia este săpunul însuşi sau mai bine spus invers, săpunul este poezia, cel menit să aducă mereu aminte degetelor care-l ating de ţinta spirituală, de împlinirea prin mimetism:
„De ce săpunul lui Leopold Bloom, care m-a însoţit pe tot periplul acestei cărţi, nu se lasă povestit, vândut în cuvinte? De ce îmi alunecă el de fiecare dată din mână într-o baie de spumă şi se topeşte acolo încet, în insubstanţialitatea unei revelaţii? El e lumina care asediază cu nonşalanţă toate capcanele şi nu poate fi prinsă. E poezia.” ( Săpunul lui Leopold Bloom, Nora Iuga, Editura Polirom, 2007, pag. 311)
Amintirea, statutul de femeie, maternitatea, descoperirea sexualităţii, gesturi ascunse, gânduri interzise, nemulţumiri, revolte, amiciţii, temeri, vise, fantasme, cărţi citite, probleme sociale şi nebunii toate se spală cu fantezia creatoare, săpunul este cel care le dă un nou statut, el este cel care prin catharsis dă sens acestei odisee şi care descoperă finalitatea drumului după o curăţire în prealabil cu spuma ritualică a imaginaţiei creatoare.
Purtarea săpunului în buzunar este un ritual care respectat ad literam poate deschide calea spirituală, poate transforma sinceritatea fantasmagorică într-o cale de evadare din teluric.
Nora Iuga respectă acest ritual în toate scrierile sale, fie ele poezie fie proză, sinceritatea sa debordantă care frizează sacrificiul este de fapt o terapie în litere:
„În mine nu mai există nicio urmă de egoism. Nu mă mai bântuie nicio invidie, am realizat cea mai comodă sinucidere.(Săpunul lui Leopold Bloom, Nora Iuga, Editura Polirom, 2007, pag. 16)
„existenţa în ficţiune ca şi alcoolul sau fervoarea mistică aneantizează limitele generatoare de durere” (Săpunul lui Leopold Bloom, Nora Iuga, Editura Polirom, 2007, pag. 63)
Săpunul este transmis mai departe generaţiilor viitoare,între fetiţa cu riduri care nu mai are viaţă şi copilul zburdalnic plin de vervă, se decide drumul săpunului, însă spre dezamăgirea autoarei, copilul ales , puritatea prin excelenţă, nu ştie ce să facă cu el:
„…mi l-a smuls din mână şi a început să muşte cu furie.Deodată, a scos un răcnet, gura i s-a umplut de clăbuci, scuipa şi icnea…Aruncă bucata de săpun şi începu s-o calce în picioare. Alunecă şi căzu…Săpunul… nu ştie ce să facă cu el.”( Săpunul lui Leopold Bloom, Nora Iuga, Editura Polirom, 2007, pag. 315)
Instinctul îmi spune că acest antiroman poate foarte uşor fi considerat un ars poetica al Norei Iuga, în care dezvăluim pas cu pas importanţa faptului de a scrie în viaţa sa, dar care ne vorbeşte şi nouă celor care vrem să ne iniţiem într-ale scrisului, despre importanţa poeziei, despre rolul cathartic al artei şi despre cum putem ajunge în Itaca.