Posts Tagged ‘mister’

h1

sacru si profan, un mister personal vs comuniune duală?

13/03/2010

Astăzi aş vrea să mă opresc asupra sacrului şi profanului reflectate în iubire, sacrul şi profanul văzute pas cu pas într-o relaţie de dragoste, într-un cuplu obişnuit.
Dragostea este privită adesea ca o comuniune a două persoane, o cumuniune a misterelor acestora, profanul unei relaţii de iubire prin însăşi contribuţia sa la comuniune la natura umană devine un act sacru.
Spunea Mircea Eliade, de la a cărui naştere se împlinesc astăzi 103 ani, ” a fi sau a deveni om înseamnă a fi religios” Am să-l las pe Eliade sa vă vorbească despre acest om religios.Nu înainte de a vă ruga să vă gândiţi vis a vis de ceea ce spunea, cum îmbinăm sacrul şi profanul într-o relaţie de cuplu, până unde este mister şi unde intervine ritualul.Oare ritualul este sacru, iar profanul este misterios?
Am putea spune că dragostea atâta timp cât nu este un ritual este mai tentantă, însă este cu adevărat dragoste? Misterul acesta al amorului al descoperirii celuilalt al comunicării cu el este profan ? Ritualul intervine numai în momentul adevăratei comuniuni, deci este o urmare a dragostei şi este un simbol al sacrului şi totuşi din ce cauză cele mai multe cupluri se despart după ce au ajuns să intre în ritualul iubirii?
Un şir de întrebări cărora cred că le putem da răspunsuri penetrante doar împreună şi poate comunicând despre sacru şi profan ne elucidăm enigmele proprii şi cele mistice.




În plus vă aduc fragmente din „Noaptea de sânziene”, preferata mea:
„— S-ar putea întâmpla fel de fel de miracole, continuase el fără s-o privească. Dar trebuie să te înveţe cineva cum să le priveşti, ca să ştii că sunt miracole. Altminteri, nici măcar nu le vezi. Treci pe lângă ele şi nu ştii că sunt miracole. Nu le vezi…
— îmi pare rău că nu te pot urmări, vorbise ea târziu. Mi-ar fi plăcut să te pot înţelege…
— Unii spun că în noaptea aceasta, exact la miezul nopţii, se deschid cerurile. Nu prea înţeleg cum s-ar putea deschide, dar aşa se spune: că în noaptea de Sânziene se deschid cerurile. Dar probabil că se deschid numai pentru cei care ştiu cum să le privească…
— Nu înţeleg nimic, spusese ea. Nu înţeleg…”

h1

libertatea este un vis despre zbor cu îngerul vultur

04/02/2010

A vorbi despre copilărie uneori poate fi frustrant, alteori poate fi o mărturisire care ne eliberează şi ne dă aripi. Scriam în articolul precedent despre două din cărţile copilăriei mele, momente în care mă înalţ şi în care sunt mai aproape de ceea ce iubesc, astăzi mi se perindă prin faţa pupilelor alte spectre de culori copilăreşti care mă aduceau cândva în al nouălea cer.
Iubesc norii, îmi place să-i privesc cu gândul şi cu inima, să las imaginaţia să plutească în cârdăşie cu aglomeraţia de puf şi zăpadă, să caut dincolo de realitate şi să văd câte simfonii picturale se pot ascunde în cer.
Îmi imaginam adeseori vulturi care se ascund dincolo de ei şi care la cea mai mică mişcare vor zbura trăgând ploaia cu ei în munţi, îmi imaginam că-i prind de picioare ca pe-un zmeu şi ei mă învaţă să zbor, să trec peste lume cu puterea unui vis, să alerg prin cer până reuşesc să aflu secretul norilor.
Una dintre primele cărţi pe care le-am citit a fost « Legendele Olimpului » de Alexandru Mitru, iar mitul meu preferat era acela al lui Dedal şi Icar,

carlo saraceni - the fall of icar

carlo saraceni - the fall of icar

aşa că nu e de mirare că visam să zbor, n-am înţeles niciodată prea bine cum avuseseră curajul să încerce să zboare cu aripi confecţionate din pene şi ceară, soluţia mea era să fiu iniţiată de un vultur, dar nu conta prea mult că nu era logic ceea ce făcuseră eroii mitologici, pentru mine important era gustul avântului spre alte dimensiuni misterioase şi gata-gata de atacul contra jocului cu păpuşi.
Mai târziu, când am făcut primul zbor cu un elicopter care a survolat Clujul timp de o jumătate de oră, am crezut că trăiesc aventura vieţii mele, că am reuşit să gust din ambrozia ascunsă în cer şi am pus degetul pe carnea norilor care mă mângâia cu sânge de vultur şi care îmi poseda imaginaţia cu pene şi ceară moderne. Am rămas cu o mare dragoste de zbor şi în ziua de astăzi, mi se pare una dintre cele mai palpabile modalităţi de a-mi hrăni pofta de aventură şi de a evada din pielea de adult. Graţie zborurilor lowcost îmi satisfac această plăcere tainică de multe ori pe an şi mă întorc adesea în visul de copil.
Uneori transform zborurile reale în zboruri peste micile mele plăceri, peste marile mele dorinţe. Iubesc Saint Louis-ul,
Saint Louis

Saint Louis

chiar dacă nu l-am văzut niciodată, printre norii mei onirici se perindă adesea o arcadă peste Mississippi şi Missouri care îmi aminteşte cât de cutremurător e să fii cu capul în nori. Sunt îndrăgostită de fotografia lui Peter Lindbergh de lumea lui, a femeilor din clişeele alb-negre, libere şi misterioase ca vulturii.
Dacă le adun la un loc pe toate, aceştia sunt norii de vis de la 30 de ani.
Vis peste vis şi mister alături de mister, se întâlnesc toate în magia pe care a exercitat-o asupra mea un vultur din norii anilor ’20 alături de al său Spirit of Saint Louis, cine altul decât Charles Lindbergh.
Charles Lindbergh

Charles Lindbergh


Am făcut atâta drum prin copilăria şi afinităţile mele aviatice să înţeleg de unde vine dragostea faţă de The Lone Eagle
Charles Lindbergh

Charles Lindbergh

.
Charles Lindbergh ar fi avut astăzi 108 ani, aşa că mă opresc după cum mi-e obiceiul, să fac un tur de recunoaştere a primului pilot care a zburat fără oprire de la New York la Paris, la bordul avionului construit special pentru această încercare, cu numele de The spirit of Saint Louis
Spirit of St Louis Flying Over the Eiffel Tower

Spirit of St Louis Flying Over the Eiffel Tower

(în 20 mai 1927 a decolat de pe Roosevelt Airfield, Garden City (Long Island), New York iar 33 de ore şi 30 de minute mai târziu ateriza pe Le Bourget Aerodrome în Paris).
Lindbergh l-a întrecut pe Icar, a ştiut să fie şi înţelept şi vultur după cum susţine într-un articol din Life magazine în 1967 : « The human future depends on our ability to combine the knowledge of science with the wisdom of wildness ».Şi-a asumat riscul de a trece Atlanticul singur, cu gândul de a câştiga Orteig Prize în valoare de 25.000 de $.A reuşit în ceea ce alţi şase piloţi au eşuat şi mai presus de toate a intrat în istorie, a stârnit admiraţia unei lumi întregi şi a ajuns să fie considerat ca cel ce a adus America mai aproape de europeni. Din visul lui de vultur a făcut un vis general care a apropiat oamenii şi a adus bucurie în sufletul celor care până atunci nu credeau prea mult în aviaţie.Mulţimea la privit ca pe un înger trimis de divinitate să-i înveţe că a te apropia de stele înseamnă a te apropia de umanitate (la Paris o masă de oameni estimată la aproximativ 15.000 de suflete l-au purtat pe braţe, iar vânătorii de suveniruri l-au „jumulit de penele moderne” pe The Spirit of Saint Louis).
Publicându-şi memoriile acestui zbor în cartea „The Spirit of Saint Louis”, Lindbergh câştigă în 1954 premiul Pulitzer pentru cea mai bună autobiografie non-fiction, el rămâne îngerul vultur care a unit continentele şi care a entuziasmat americanii într-atât încât i-au dedicat şi un dans the lindy hop.
Spre sfârşitul vieţii s-a retras în insula Maui din Hawaii, unde a şi murit în 1974, a fost îngropat în apropierea unei biserici, mormântul lui constând într-o simplă piatră pe care e gravat versetul 9 din Psalmul 139 : ” If I take the wings of the morning, and dwell in the uttermost parts of the sea” („Şi dacă voi lua aripile zorilor şi mă voi duce să locuiesc la marginea mării…… acolo mîna Ta mă va conduce şi dreapta Ta mă va ţine Psalmul 139:9, 10 )
În lumea mea Charles Lindbergh ţine în mâini cutiuţa cu minuni a copilăriei şi maturităţii căci în personalitatea lui şi în visul lui de Icar se ascund o parte din iubirile mele, dorinţa de a locui la marginea mării şi de a zbura deasupra valurilor, mereu printre nori.

h1

imaginaţia creativă:jack the D_ripper vs jack the R_ipper

28/01/2010

Dacă în urmă cu câteva zile îl comemoram pe Dali astăzi vreau să vă aduc aminte că 28 ianuarie e data la care s-a născut un alt inovator într-ale picturii, un reprezentant ( „Blue (Moby-Dick)” 1943)al expresionismului abstract, Jackson Pollock
Supranumit „Jack the dripper”, datorită metodei sale de a picta

 dripping

dripping


Pollock a făcut un pas înainte în descoperirea de noi principii de descărcare emoţională şi de revelare a universului interior al omului modern, aflat într-o continuuă criză(„Composition with oval forms” 1934-1938) existenţială. Astfel, în faţa pânzei albe descoperă o nouă metodă artistică, aceea de colorare prin picurare şi scurgere, în căutarea unei noi ordini ( „The key” 1946) şi a unui sens, ascunse în subconştientul artistului
jackson pollock

jackson pollock


Pollock a produs peste 700 de tablouri dintre care cel pictat în 1948, purtând ca titlu„numărul 5” s-a vândut cu 140 milioane de dolari în 2006.
Am spus „Jack the dripper”, forma poreclei aminteşte implicit de „Jack the ripper”, referinţa umoristică spre celebrul şi misteriosul asasin londonez care deborda de imaginaţie (macabră din păcate) şi care a reuşit tot printr-o metodă neconvenţională să-şi atragă o adevărată notorietate. Între Jack the ripper şi Jack the dripper există nu doar o asemănare lexicală ci şi una socială ambii au avut un impact de tip „şoc” faţă de societate şi o influenţă psihică asupra căutărilor interioare ale individului, dar paralela este doar la nivel imagistic fiindcă moral cei doi Jack nu mai au nimic în comun, poate doar contradicţiile critice
jack D

jack D

şi misterul să îi mai alăture peste timpuri
jack R

jack R


În schimb, îmi trece prin minte că imaginaţia noastră ca metodă de reflectare a subconştientului poate îmbrăca haina lui Jack R sau pe cea a lui Jack D, depinde fiecare ce alege: pânza sau cuţitul.

h1

se faire trancher l’œil sau schimbarea opticii, orice este posibil cu ajutorul imaginaţiei

29/07/2009

Totul porneşte de fapt de la interpretarea pe care ochiul nostru, organul recepetiv vizual o dă imaginii, de modul în care urechea percepe sunetul şi de capacitatea noastră de a da sensuri şi forme acestora.

Misterul este intriga acestor universe, deznodământul ne aparţine, iar muzica pe care o aud de câte ori mă opresc în aceste dimensiuni e :

Pentru că azi se împlinesc 26 de ani de la decesul lui Luis Bunuel, el este cel care ne va conduce în universurile în care totul depinde de interpretarea oculară, într-o epocă de aur, „L’age d’or”, adevărat chef-d’œuvre al cinematografiei suprarealiste, proiectat în anul 1930 şi interzis până în 1981 datorită apropourilor evidente faţă de creştinism, reguli şi morală.

Doi amanţi care trăiesc o dragoste efemeră şi care nu ţin cont de convenţii de nicio natură fie ea socială, familială sau de interdicţii religioase ori sexuale.

Libertate totală, despre asta vorbesc cei doi scenarişti ai filmului, cine altcineva decât Dali şi Bunuel, prin scenele alegorice interpretate de Gaston Modot şi Lya Lys, alături de vocea lui Paul Eluard.

Alegoriile sunt presărate cu umor negru şi muzică clasică ( Beethoven, Mozart, Richard Wagner, Franz Schubert ).

Şi evident că nu rezist tentaţiei şi mă mai opresc asupra unui alt film, un scurt metraj de fapt, tot în scenariul celor doi (Dali şi Bunuel) şi care poate fi considert drept manifest al suprarealismului, Un chien andalou.

Cei doi au ales imagini suprizătoare care le treceau instantaneu prin minte îndepărtând orice imagine care putea avea legătură cu noţiuni şi cunoştiinţe dobândite de ei anterior prin educaţie sau cultură.

Apărut în 1928, filmul a şocat prin scena ochiului, scenă terifiantă care de altfel i-a şi atras cenzura în multe ţări.

Tranşarea ochiului apare din primele minute din film, Bunuel cu ajutorul unei lame de ras secţionează ochiul unei femei( de fapt s-a folosit un ochi de bovină).
Scena este de altfel cea mai importantă din film şi cea care va duce la înţelegerea mesajului artistic.

Mă întorc la ceea ce spuneam la început, ochiul este organul receptiv, însă pentru a putea vedea lucrurile din altă perspectivă trebuie schimbată modalitatea de recepţionare a informaţiei. Asta ne transmite Bunuel şi Dali, acesta este suprarealismul, modul de a privi diferit.

Avertismentul brutal pe care îl face Bunuel coincide de fapt cu modul de apariţie al suprarealismului şi exprimă necesitatea unei transformări bruşte a privirii receptorului.

Filmul abundă în elemente simbolice regăsite de altfel şi în pictura lui Dali : măgarul mort, pianul, erotismul, furnicile, dentelaria de Vermeer.

Păstrând tenta „neagră” amintesc astăzi de actriţa Maria Ouspenskaya, născută tot în 29 iulie şi cunoscută în rolul ghicitoarei Maleva din The Wolf Man (1941) şi din Frankenstein Meets the Wolf Man (1943).

The Wolf Man după un scenariu scris de Curt Siodmak în regia lui George Waggner cu Lon Chaney, Béla Lugosi şi Maria Ouspenskaya, este un horror clasic.

Universul negru, al misterului şi terorii ne deschide aici porţi spre tematica identităţii şi spre cunoaşterea de sine, iată aşadar o modalitate antecedentă suprarealismului de schimbare a opticii. Şi mă duc cu gândul la Hesse şi la autocunoaştere, dar despre „Lupul de stepă” am să revin într-o altă postare.

Tot în tematica aceasta se încadrează şi picturile Ximenei Armas născută la 29 iulie 1946 la Santiago de Chile şi stabilită în Franţa, a cărei operă se ascunde, musteşte de mister.

Ximena Armas nu dezvăluie nimic, personajele sale se îmbracă în umbră, umbra este cea care ne atrage în universul oniric al artistei care ne învăluie şi ne captează atenţia incitându-ne să descoperim sensuri şi simboluri, să privim tablourile din toate unghiurile posibile, cu un ochi dezbrăcat de frustrări şi idei preconcepute.
inquietude- ximena armas

Personajele sale sunt vag prezentate, diafan şi sumbru totodată, poate tocmai datorită sorgintei lor onirice. Pictura ei mi se pare de-a dreptul poezie. O privire a unui „ochi secţionat” în centrul universului lor ne poate vorbi despre visele noastre în care subiectul (noi ) se apropie de obiectiv fără a-l atinge, sporind astfel intensitatea tentaţiei.

Şi pentru ca universul acesta al lucrurilor altfel privite să poată fi cuprins mai uşor m-am gândit să-l aşez într-o matrice, poate fi ea spirală pentru a continua ideea eternităţii de ieri, poate fi una lirică. Deşi net diferită de universul creat anterior, rămâne matrice primitoare fiindcă depinde de ochiul care o priveşte şi o transformă în imaginaţie.

Matricea aparţine unui poet american, Stanley Kunitz, care ar fi împlinit azi 104 ani, dar care a dispărut în 2006, şi care a primit Bollingen Prize pentru activiatea sa poetică de-a lungul vieţii.

The Layers

I have walked through many lives,
some of them my own,
and I am not who I was,
though some principle of being
abides, from which I struggle
not to stray.
When I look behind,
as I am compelled to look
before I can gather strength
to proceed on my journey,
I see the milestones dwindling
toward the horizon
and the slow fires trailing
from the abandoned camp_sites,
over which scavenger angels
wheel on heavy wings.
Oh, I have made myself a tribe
out of my true affections,
and my tribe is scattered!
How shall the heart be reconciled
to its feast of losses?
In a rising wind
the manic dust of my friends,
those who fell along the way,
bitterly stings my face.
Yet I turn, I turn,
exulting somewhat,
with my will intact to go
wherever I need to go,
and every stone on the road
precious to me.
In my darkest night,
when the moon was covered
and I roamed through wreckage,
a nimbus-clouded voice
directed me:
„Live in the layers,
not on the litter.”
Though I lack the art
to decipher it,
no doubt the next chapter
in my book of transformations
is already written.
I am not done with my changes.

Stanley Kunitz spunea :””The imagination is a deep-sea diver that rakes the bottom of the poet’s mind and dredges up sleeping images. . . If we go deep enough, we may discover the secret place where our key images have been stored since childhood.”
Imaginaţia este un fel de prelungire a ochiului, secţionarea ochiului înseamnă eliberarea imaginaţiei, iar universul pe care l-am construit aici sper să reprezinte lama lui Bunuel, care taie în realitatea vie şi lasă misterul şi imaginaţia să se desfăşoare.

Bonus pentru că aţi avut răbdare cu această postare; imaginaţia dă formă până şi imposibilului :
„Faro faro l’impossibile
che per te diventa possibilita
saro saro imprevedibile…..
bacero i tuoi piedi stanchi e dormirai ”

h1

26 iulie: concurs-cuvinte de scos din cutia Pandorei

26/07/2009

Am nimerit din nou o zi plină în calendarul Galei, aşa că am ales câte un cuvânt de la fiecare aniversat, sper să vă placă.
-de la Jung asumarea sinelui:
„Soyez ce que vous avez toujours été!”
-de la Bernard Shaw zâmbetul, din adaptarea cinematografică a piesei sale „Pygmalion”, celebrul musical „My Fair Lady”:

-de la Kubrick misterul din „Eyes wide Shut” şi scena mea preferată:

-de la Kevin Spacey splendoarea din „American Beauty”:

-de la Mick Jagger piesa mea de suflet şi dragostea:

„Angie, angie, when will those clouds all disappear?
Angie, angie, where will it lead us from here?
With no loving in our souls and no money in our coats
You cant say were satisfied
But angie, angie, you cant say we never tried
Angie, youre beautiful, but aint it time we said good-bye?
Angie, I still love you, remember all those nights we cried?
All the dreams we held so close seemed to all go up in smoke
Let me whisper in your ear:
Angie, angie, where will it lead us from here?
Oh, angie, dont you weep, all your kisses still taste sweet
I hate that sadness in your eyes
But angie, angie, aint it time we said good-bye?
With no loving in our souls and no money in our coats
You cant say were satisfied
But angie, I still love you, baby
Evrywhere I look I see your eyes
There aint a woman that comes close to you
Come on baby, dry your eyes
But angie, angie, aint it good to be alive?
Angie, angie, they cant say we never tried”

Acum vă propun să luaţi cuvintele şi să le daţi o formă artistică, încercăm un poem ?
Cuvintele:
eu
zâmbet
mister
splendoare
dragoste
(se acceptă şi sinonime)
Ne jucăm, facem încă o zi de poezie, aşa că vă aştept creaţiile cu nerăbdare, apoi decidem împreună la sfârşit care poem e cel mai reuşit şi poate îl recompensăm virtual pe autor/autoare;

h1

mistere care îşi scot capul din cutia cu amintiri

25/03/2009

O privire jucăuşă prin calendarul de astăzi mi-a deschis pleoapele peste amintiri şi mi-a stârnit pofta de mister.Dacă e să vorbesc de mister prin prisma celor aniversaţi astăzi întâi de toate cad în copilărie. Şi pentru că acum câteva zile Lumsa ne întărâta memoria să scoată la iveală poveşti din cufărul cu amintiri şi fotografii din lada de zestre vin şi eu cu o poză dragă mie pentru a deschide mica incursiune în căutarea misterului

two

two


Bănuiesc că eram adâncită în căutări şi aici, poate tot misterul îl căutam, de altfel la vârsta aceea totul era mister, încă nu descoperisem nimic cu adevărat.
Mai târziu am găsit o bucată de mister numai bună să-mi stârnească pofta de căutare şi de lectură, pofta de călătorie şi de descoperiri în poveştile lui Jules Verne ( astăzi se împlinesc 104 ani de la moartea lui).

Încep să înţeleg acum pofta cu care citeam la vârstă foarte fragedă din cărţile sale şi nu mă săturam.Mă plimbam de la pământ la lună, în centrul pământului, pe sub mări, şi o luam din nou de la început cred că aşa a început să se sădească în mine sâmburele plin cu dorinţe de călătorii, de mistere şi de mitologii ascunse.
Iată şi o adaptare a lui Georges Méliès (1902) după romanul „De la pământ la Lună”

Şi hop! din lumea lui Verne în lumea celor 1001 de nopţi cu poveşti, în lumea lui Haroun al Rachid, căci şi el se înscrie în lista celor decedaţi astăzi (anul 809), în plus se ştie că cele mai multe din istorisirile Seherezadei au fost spuse la curtea califului Bagdadului.
calif-de-bagdad

calif-de-bagdad

Pentru mine seria poveştilor Seherezadei a fost unul din misterele de căpătâi ale copilăriei, atmosfera de poveste neterminată mi-a adâncit pofta de lectură îmi amintesc cum pe zi ce trecea eram tot mai prinsă în aerul oriental şi tot mai atrasă de Seherezada care rămâne şi în ziua de astăzi personajul feminin care m-a marcat profund, m-a învăţat cum se spun poveştile, cum să ne jucăm cu misterul şi cu sufletele.
Pentru că n-am la dispoziţie nici o bucăţică virtuală din poveştile Seherezadei am să las un film care să ne reamintească de curtea poveştilor:

Un alt mister care mi-a inundat copilăria a fost cel magic, început cu poveşti şi continuat cu o trusă de magician care mă transpunea în universul scenic al lui Harry Houdini (născut pe 24 martie 1874),
harryhoudini

harryhoudini

el este cel care mi-a vorbit altfel despre lume, cel care mi-a şoptit că tot ceea ce ne înconjoară este un univers care conţine şi praf de magie dacă ştim să-l privim.
houdini_performing_water_torture_cell

houdini_performing_water_torture_cell

Numărul care i-a adus faima lui Houdini „The Chinese Water Torture Cell” este probabil cel mai riscant şi interesant \" truc\" şi cel care stârneşte interesul încă şi în ziua de astăzi, în el privesc miturile cu ochii minţii, misterul nu mai îmi pare de nepătruns, iar dorurile copilăriei trec către speranţa maturităţii.În fond l-am văzut întotdeauna pe Houdini ca un copil care nu se teme de necunoscut şi care deţine cheile universului, cel care „om mare ” fiind n-a uitat să se joace.
Un ultim mister pe care îl aduc astăzi în faţa ochilor este cel cinematografic, fiindcă astăzi aniversăm 39 de ani de la naşterea actriţei Lara Flynn Boyle
lara_flynn_boyle

lara_flynn_boyle

, iar pentru mine ea rămâne Donna Hayward din Twin Peaks, acesta e şi motivul pentru care astăzi o aduc aici în lista misterelor, pentru că Twin Peaks pentru mine este un cuumul de mistere care mi-a zdruncinat copilăria şi m-a învăţat să pun întrebări, am văzut serialul pentru prima dată când treceam din copilărie în adolescenţă şi chiar dacă l-am revăzut apoi cu nenumărate ocazii fiind unul din filmele lui David Lynch îndrăgite de mine, am flash-uri adânc lipite de memoria copilăriei, cum ar fi scena următoare

Misterele filmului au urzit în mintea mea de copil o profundă dorinţă de a merge mai departe, nu rareori mi s-a întâmplat să brodez mici istorisiri pe marginea filmului şi să creez o altă lume paralelă în care personajele se comportau şi mai bizar decât în film.
Şi pentru că m-am oprit la acest film nu pot să plec fără a aduce dansul piticului cel mai misterios punct din Twin Peaks

Port în mine atracţia faţă de mistere sub orice formă, îmi place să le pipăi, să le miros, să le gust, să mă joc cu ele să le transform şi să inventez altele, acestea fiind scrise mi-am devoalat chipul copilăriei cu misterle lui cu tot( recunosc aş fi mers mai departe mă limitez însă la aniversaţii zilei ) şi vă aştept pe voi să vorbiţi despre mistre care v-au marcat

h1

maestra şi zborul

10/03/2009

Astăzi nu vreau să vorbesc…astăzi vreau să-mi citesc, să vă citesc,

bulgakov

bulgakov

o bucăţică dintr-o lume aparte în care universul se conturează din silabe melodice, din gânduri cutremurătoare şi din mistere, din zboruri malefice pline de fantezie.
Cu 69 de ani în urmă se stingea din viaţă la Moscova un geniu, Mihail Bulgakov, iar 26 de ani după ajunge la noi un crâmpei de fantezie şi de forţă narativă cum rar se întâlnesc în istoria literaturii.E vorba desigur despre „Maestrul şi Margareta”.N-am să mă lansez în comentarii şi concluzii, aş să vă las pe voi, vreau doar să vă aduc în faţa ochilor mici fragmente din cartea a doua, despre Margareta şi zborul ei.
„Vino cu mine, cititorule! Cine ţi-a spus că nu există pe lume dragoste adevărată, devotată, dragoste veşnică? Să i se taie mincinosului limba lui ticăloasă!
Vino cu mine, cititorul meu, numai cu mine, şi am să-ţi arăt o asemenea dragoste!
Da! Maestrul se înşela, când la spital, în ceasul acela tîrziu de după miezul nopţii, îi spunea lui Ivan că ea l-a uitat. Era cu neputinţă. Nu, ea nu-l uitase.
……………………
Dar de îndată ce zăpada murdară de pe trotuare şi de pe străzi se luă, de îndată ce pe fereastră intră prima adiere a vîntului de primăvară, jilav şi neliniştitor, Margareta Nikolaevna începu să tânjească şi mai mult decât în timpul iernii. Plângea deseori pe-ascuns, ceasuri în şir, amarnic. Nu ştia pe cine iubeşte: un om viu sau unul mort? Şi pe măsură ce zilele treceau pline de disperare, mai cu seamă când afară se lăsa bezna nopţii, o chinuia tot mai des gândul că dragostea ei o leagă de un mort.
Trebuia să-l uite sau să moară. Nu putea să mai continue o viaţă ca aceasta! Nu, nu putea! Trebuia să-l uite cu orice preţ, da, să-l uite! Dar el nu se lăsa uitat, asta era durerea ei!
……………………
Visul pe care-l avusese în noaptea aceea Margareta fusese într-adevăr neobişnuit. Trebuie spus că în timpul chinurilor ei sufleteşti din iarna ce trecuse, nu-l visase niciodată pe maestru. Noaptea, el o lăsa în pace; numai ziua ea se chinuia cumplit, în noaptea asta însă îl visase.
Se făcea că se află într-o regiune cu totul necunoscută, tristă, posomorâtă sub cerul înnourat al unui început de primăvară. Sus — cerul acela cu nori miţoşi, grăbiţi, iar mai jos, dedesubtul norilor — un pîlc de ciori de cîmp zburând mut. O punte mică şi strâmbă, sub ea un râuleţ tulbure de primăvară. Copaci amărâţi, aproape golaşi. Un plop tremurător, singuratic, iar mai departe, printre copaci, la capătul unei grădini, o construcţie mică din bârne, o bucătărie, sau o baie de aburi, sau naiba mai ştie ce!

Totul în jur era fără viaţă şi atât de trist, încât parcă te trăgea să te spânzuri de plopul ăsta tremurător, lângă podeţ, în jur nici o pală de vânt, norii total nemişcaţi şi nici un suflet de om. Da, iată un loc de iad pentru un om viu!
Şi iată, închipuiţi-vă, uşa clădirii din bârne se dă de perete şi apare el. E destul de departe, dar Margareta îl vede desluşit. Nu se poate dumiri cu ce este îmbrăcat, dar îşi dă seama că e în zdrenţe. Are părul vâlvoi, e nebărbierit. Ochii lui bolnavi sunt plini de nelinişte. O cheamă, îi face semn cu mâna să se apropie. Înecându-se în văzduhul fără viaţă ce o învăluie, Margareta fuge spre el pe terenul accidentat şi se trezeşte.
„Visul acesta poate să însemne una din două, îşi spunea Margareta Nikolaevna, sau a murit şi m-a chemat, ceea ce ar însemna că a venit să mă ia şi am să mor în curând, iar asta ar fi foarte bine, căci atunci s-ar termina chinul meu, sau trăieşte, şi atunci visul poate să însemne că vrea să-mi aduc aminte de el! Vrea să spună că ne vom mai vedea… Da, ne vom revedea curând de tot!”………….
în aceeaşi stare de surescitare, Margareta se îmbrăcă, încercînd să se convingă că, în esenţă, totul se potriveşte cum nu se poate mai bine şi că asemenea clipe trebuie să ştii să le prinzi şi să profiţi de ele
…………………
Sunt invizibilă şi liberă! Sînt invizibilă şi liberă!…
Zburând pe deasupra ulicioarei ei, Margareta nimeri într-alta ce o tăia pe prima în unghi drept. Străbătu într-o clipă această ulicioară lungă, peticită, cârpită, cu casele într-o rână, cu uşa strâmbă a găzăriei în care petrolul se vindea cu măsura, iar insecticidul în flacoane, învăţând cu acest prilej că liberă fiind, şi invizibilă, şi, oricât de mare i-ar fi plăcerea, trebuie să fie cât de cât rezonabilă. Era gata-gata să se lovească mortal de un felinar vechi şi strâmb din colţul străzii, şi nu izbuti decât printr-o minune să frâneze în ultima clipă. După ce-l ocoli, strînse mai tare coada periei şi-şi continuă zborul, mai încetinit, atentă la cablurile electrice şi la firmele care atârnau de-a curmezişul trotuarelor.
A treia ulicioară dădea direct spre Arbat. Aici, Margareta învăţă să-şi conducă peria în mod magistral, dându-şi seama că vehiculul ei e sensibil la cea mai uşoară atingere a mâinilor şi a picioarelor şi că, zburând deasupra oraşului, trebuie să fie cu ochii în patru şi să nu se dezlănţuie. Afară de asta, chiar pe când străbătea spaţiul pe deasupra primei ulicioare, şi-a dat seama că trecătorii n-o vedeau zburând. Nimeni nu-şi sucea capul, nimeni nu striga: „Uite, uite!” Nimeni nu se dădea în lături speriat, nu ţipa, nu leşina; nimeni nu izbucnea într-un râs dement.
Margareta zbura neauzit, foarte încet şi jos, cam la nivelul etajului al doilea. Dar, cu tot zborul lent, chiar la intrarea în Arbatul cu luminile lui orbitoare, nu-şi calculă bine mişcarea şi se lovi cu umărul de un disc luminos pe care era desenată o săgeată. Accidentul ăsta o supără foc. Se dădu îndărăt pe peria ei ascultătoare, zbură în lături şi apoi, năpustindu-se deodată asupra discului, îl făcu ţăndări cu coada periei. Se auzi zăngănitul cioburilor, trecătorii săriră într-o parte, de undeva se desluşi un fluierat, şi Margareta, săvârşind această năzbâtie, izbucni în hohote de râs.
„Pe Arbat trebuie să fiu mai prevăzătoare, îşi zise ea. Pe aici e o adevărată harababură, aşa încât te descurci greu.”

Spunând aceasta, începu să se strecoare printre cabluri. Sub ea pluteau acoperişurile troleibuzelor, ale autobuzelor şi ale turismelor, în timp ce pe trotuare, după cum i se părea de sus, pluteau râuri de şepci. Şi din ele se desprindeau pârâiaşe, ce se vărsau în gurile de foc ale magazinelor luminate în noapte.
„O, ce talmeş-balmeş! gândi furioasă Margareta, aici nici nu poţi să te întorci.”
Tăie Arbatul, se ridică mai sus, cam la înălţimea etajului trei, şi, trecând pe lângă clădirea din colţ a teatrului cu luminile lui orbitoare, pluti într-o ulicioară îngustă cu două rânduri de case înalte.
…………………
… nu mai rămăsese decât o văpaie trandafirie. în clipa următoare se stinse şi aceasta, şi Margareta se pomeni singură cu luna, care alerga deasupra ei, în stânga. Părul îi era de mult vâlvoi, în timp ce lumina lunii îi scălda şuierând trupul gol. Văzînd cum undeva, jos, două şiruri de lumini răzleţe se contopesc în două dâre neîntrerupte de foc, ca apoi să dispară cu repeziciune, Margareta îşi dădu seama că zboară cu o viteză fantastică şi o uimi faptul că nu se înăbuşă.
în clipele următoare, jos, departe, în întunericul negru al pămîntului, se aprinse o nouă văpaie de lumină electrică, repezindu-se sub picioarele ei, ca în secunda următoare să pornească a se învîrti în chip fantastic, ca o elice, şi să se prăbuşească în beznă. Alte câteva clipe şi fenomenul se repetă.”
(MIHAIL BULGAKOV Maestrul şi Margareta
Traducere din rusă de NATALIA RADOVICI)
Iar alături o versiune scurtă de animaţie, altfel de „Maestrul şi Margareta”, o versiune rusească animată în regia Svetlanei Petrova şi Nataliei Berezovaya în care fantasticul contureză o lume de creion
În plus asociez zborul Margaretei cu ritmul acesta:
o piesă a lui Neneh Cherry care împlineşte azi 45 de ani, deşi vorbeşte despre altceva ca linie melodică mi se pare propice zborului, iar ca senzualitate potrivită Margaretei.
Voi cum vedeţi zborul Margaretei?

  • cadran

    Iunie 2017
    L M M M V S D
    « Ian    
     1234
    567891011
    12131415161718
    19202122232425
    2627282930  
  • Blog Stats

  • Categorii

  • Iunie 2017
    L M M M V S D
    « Ian    
     1234
    567891011
    12131415161718
    19202122232425
    2627282930