Berenice Abbott – new york-ul pe tavă

Berenice Abbott, una dintre fotografele de valoare ale Americii s-a născut la 17 iulie 1898, a ajuns la New York unde frecventează Greenwich Village şi cercurile sale de artişti ajung în compania unor artişti ca Man Ray, Marcel Duchamp. Mai târziu la Paris lucrează în atelierul lui Brâncuşi.
A făcut nenumărate încercări în pictură, dans, teatru şi sculptură, s-a oprit la fotografie. Sunt cunoscutele portretele sale făcute unor personalităţi ca Breton , Joyce
dar şi pentru proiectul său Changing New York :
Night View-1932

Seventh Avenue- looking south from 35th street 5 decembre-1935

El at Columbus Avenue and Broardway-1935

Tempo of the City: Fifth Avenue and 44Th Street. May 13, 1938

Şi pentru ca atmosfera să fie completă am adus muzica de rigoare:

Când am să ajung la New York primul lucru pe care îl voi face e să ascult Sinatra şi să mă uit la fotografiile lui Abbott, aşa mi-am pus în gând, rămâne doar de stabilit când voi ajunge.
Voi? Ce aşteptaţi de la New York?

ce facem de bloomsday?

Astăzi în întreaga lume şi în special la Dublin se sărbătoreşte Bloomsday, o zi închinată eroului lui James Joyce, Leopold Bloom personajul central din „Ulysse” .
Locuitorii din Dublin organizează lecturi din Joyce, reiterează drumul pe care l-a parcurs Bloom de-a lungul zilei de 16 iunie 1904, data la care se desfăşoară acţiunea romanului.
Şi pentru ca să fim în ton cu ei am să vă propun să parcurgem un alt drum în căutarea identităţii, diferit de al lui Bloom, dar poate la fel de atrăgător. Astfel întâlnim pe parcursul călătoriei :
1) o părticică din Ulysse în lectura lui Frederick Chambliss Wemyss:

2) pe Irving Penn
unul dintre cei mai cunoscuţi fotografi ai secolului nostru, care astăzi împlineşte 92 de ani, renumit prin fotografiile sale de modă făcute exclusiv în studio şi prin portrete, dintre care cel al lui Picasso a făcut înconjurul lumii
(mai multe fotografii găsiţi aici.)
3) muzică, să-i urăm „La mulţi ani” actriţei şi cântăreţei belgiene Annie Cordy, (Léonia Cooreman )care azi împlineşte 81 de ani.

Cred că aşa ar trebui să sărbătorim Bloomsday: lectură, fotografie, muzică căci toate sunt apte să ne ducă în Itaca. Drum bun şi nu uitaţi bucăţica de săpun cu miros de lămâie!

„Săpunul lui Leopold Bloom”- Nora Iuga şi odiseea cathartică

„Am plecat să cumpăr unt.M-am răzgândit. Am cumpărat un săpun. Săpunul nu era ambalat. L-am băgat în buzunarul jachetei. Îl tot pipăiam cu mâna, îmi plăcea forma lui rotundă, alunecoasă. Apoi îmi duceam degetele la nas. Mirosea dulce-acrişor a colonie de provincie. Chestia asta cu săpunul e ca lăcusta care s-a pripăşit astă-vară, cine ştie din ce coclauri, tocmai aici, la etajul şase, pe raftul bibliotecii mele. E o intruziune, s-ar părea că nu are nicio legătură cu mine ( săpunul se muia de căldură în buzunarul lui Leopold Bloom ). Să zicem că sufăr de un fel de cleptomanie culturală şi am comis un furt involuntar, dar de ce din toate momelile lui Ulisse eu am pus mâna, cu ochii închişi, tocmai pe bucata asta de săpun, aşa cum tânărul orb, deşi o ia de fiecare dată pe alte străzi, ajunge mereu la aceeaşi întretăiere de drumuri? Ce seu s-a topit în bucata alunecoasă, ce seminţii blestemate respiră în diafanul parfum de citron? ….Totul începe de la detalii. Detaliile sunt ale tuturor. Săpunul mi se lipeşte de degete în buzunar, nu mai este al lui Leopold Bloom, este săpunul meu.”( Săpunul lui Leopold Bloom, Nora Iuga, Editura Polirom, 2007, pag. 21-22)
Romanul cu care Nora Iuga a debutat în proză în 1993 şi cu care a obţinut Premiul USR în acelaşi an, Săpunul lui Leopold Bloom, a fost considerat drept un antiroman care combină pagini de jurnal, referinţe culturale, înclinaţii optzeciste şi fantezii literare într-un suprarealism adeseori denigrat de critică. Şi totuşi tot ei, criticii îl situează la baza viitoarelor romane ale scriitoarei, fiind sursa revelaţiilor din Sexagenara şi tânărul sau Hai să furăm pepeni.
Lăsând la o parte puţinele recenzii şi comentarii făcute pe seama acestui roman care ţin să sublinieze lipsa firului epic , aş vrea să aduc în prim plan interpretarea subiectivă pe care am dat-o acestei odisee a fetiţei cu o mie de riduri, ţinând cont de ceea ce afirma Nora Iuga într-unul din interviurile recente: „Intenţia nu e a omului, nu e a naturii, intenţia e a drumului. Or dacă eu simt un impuls teribil de a face ceva, fără să stau prea mult să judec raţional, dacă eu simt cu sufletul şi cu trupul ceva şi fac ceea ce simt, consecinţele sunt benefice. Eu fac ce îmi dictează trupul şi sufletul meu. Eu cred în instinct mult mai mult decât în raţiune.” ( interviu cu Simona Chitan in Evz )
Pornind de la antieroul lui Joyce, Leopold Bloom, pe care ziua de 16 iunie 1904 îl trage în toate direcţiile numai în cea în care vrea să meargă, nu, şi de la săpunul său pe care îl simţea în buzunar ca un reminder al direcţiei în care trebuia s-o apuce, personajul central din romanul Norei Iuga, autoarea însăşi, un Leopold Bloom feminin autohton, un Ulisse în ultimii ani ai epocii comuniste, reiterează o odisee în paralel în realitatea bucureşteană şi în ficţiunea unui roman în devenire. Planul ficţional, scris cu caractere cursive, un pseudo roman al lui George Almosnino, soţul real al scriitoarei, este o înşiruire de gânduri şi fapte legate de Mircea Albu, de altfel un alter ego al lui Nino, cum este numit George Almosnino aici, alături de el apar personaje ca Dl D şi Dna E, Niki Birasan şi Wanda al căror statut în viaţa culturală bucureşteană este adesea schimbător. În planul paralel viaţa Bucureştilor anilor ’80 cu amprenta balastierei, simbol al comunismului, ne descoperă o scriitoare care se zbate între dezirul său literar şi viaţa de zi cu zi la bloc.
Ceea ce m-a urmărit cu ardoare în acest roman a fost tocmai prezenţa continuă a săpunului cu valoare cathartică, simbol al sincerităţii autoarei, deja foarte bine ştiută.
Din punctul meu de vedere acest antiroman, un jurnal sui generis, ne deschide cu adevărat porţile spre lăuntrul Norei Iuga. Pe tot parcursul scrierii ne ciocnim de ideea de curaţire, de copilărie, de sinceritate, ca simboluri ale libertăţii.
Dacă săpunul lui Leopold Bloom era simbol al dorinţei sale, transpus în peisajul autohton Nora Iuga alias doamna Almosnino îşi asumă un săpun asemănător ca simbol al dorinţei sale de libertate.
Libertatea supremă se obţine prin eliberare spirituală, iar în acest sens necesitatea unei curaţiri se impune celui care năzuieşte la ea.
Pe baza dicteului automat în cele mai multe părţi, scriitoarea ne oferă un caleidoscop al fantasmelor, amintirilor, viselor, drumurilor prin oraşele îndrăgite, referinţelor sale culturale vis à vis de planul cotidian cu problemele sale sociale, amicale, conjugale, maternale şi de voazinaj.
În toată această reunire a senzaţiilor şi întâmplărilor, întâlnim procesul mimetic menit să salveze personajul de prăbuşirea în cotidian, să-l înalţe în proprii săi ochi în primul rând. Poezia, scriitura este singura capabilă să ducă la bun sfârşit această dorinţă, iar poezia este săpunul însuşi sau mai bine spus invers, săpunul este poezia, cel menit să aducă mereu aminte degetelor care-l ating de ţinta spirituală, de împlinirea prin mimetism:
„De ce săpunul lui Leopold Bloom, care m-a însoţit pe tot periplul acestei cărţi, nu se lasă povestit, vândut în cuvinte? De ce îmi alunecă el de fiecare dată din mână într-o baie de spumă şi se topeşte acolo încet, în insubstanţialitatea unei revelaţii? El e lumina care asediază cu nonşalanţă toate capcanele şi nu poate fi prinsă. E poezia.” ( Săpunul lui Leopold Bloom, Nora Iuga, Editura Polirom, 2007, pag. 311)
Amintirea, statutul de femeie, maternitatea, descoperirea sexualităţii, gesturi ascunse, gânduri interzise, nemulţumiri, revolte, amiciţii, temeri, vise, fantasme, cărţi citite, probleme sociale şi nebunii toate se spală cu fantezia creatoare, săpunul este cel care le dă un nou statut, el este cel care prin catharsis dă sens acestei odisee şi care descoperă finalitatea drumului după o curăţire în prealabil cu spuma ritualică a imaginaţiei creatoare.
Purtarea săpunului în buzunar este un ritual care respectat ad literam poate deschide calea spirituală, poate transforma sinceritatea fantasmagorică într-o cale de evadare din teluric.
Nora Iuga respectă acest ritual în toate scrierile sale, fie ele poezie fie proză, sinceritatea sa debordantă care frizează sacrificiul este de fapt o terapie în litere:
„În mine nu mai există nicio urmă de egoism. Nu mă mai bântuie nicio invidie, am realizat cea mai comodă sinucidere.(Săpunul lui Leopold Bloom, Nora Iuga, Editura Polirom, 2007, pag. 16)
„existenţa în ficţiune ca şi alcoolul sau fervoarea mistică aneantizează limitele generatoare de durere” (Săpunul lui Leopold Bloom, Nora Iuga, Editura Polirom, 2007, pag. 63)
Săpunul este transmis mai departe generaţiilor viitoare,între fetiţa cu riduri care nu mai are viaţă şi copilul zburdalnic plin de vervă, se decide drumul săpunului, însă spre dezamăgirea autoarei, copilul ales , puritatea prin excelenţă, nu ştie ce să facă cu el:
„…mi l-a smuls din mână şi a început să muşte cu furie.Deodată, a scos un răcnet, gura i s-a umplut de clăbuci, scuipa şi icnea…Aruncă bucata de săpun şi începu s-o calce în picioare. Alunecă şi căzu…Săpunul… nu ştie ce să facă cu el.”( Săpunul lui Leopold Bloom, Nora Iuga, Editura Polirom, 2007, pag. 315)
Instinctul îmi spune că acest antiroman poate foarte uşor fi considerat un ars poetica al Norei Iuga, în care dezvăluim pas cu pas importanţa faptului de a scrie în viaţa sa, dar care ne vorbeşte şi nouă celor care vrem să ne iniţiem într-ale scrisului, despre importanţa poeziei, despre rolul cathartic al artei şi despre cum putem ajunge în Itaca.