Anul 1998 cred că a fost un an lipsit de inspiraţie pentru Amelie Nothomb, dacă în 1997 în „Atentat” abordează tema frumosului şi a urâtului cu apropouri la Quassimodo şi Esmeralda, în 1998 în Mercur reia această temă mixată pe mitul frumoasa şi bestia.
Istoria respectă tradiţia Nothomb cu personaje care de care mai bizare, în care unul dintre personaje profită de inocenţa ceiluilalt, umorul negru e la locul său şi partea filosofică şi ea.
Personajul masculin Omer Loncours, un fost căpitan în marina franceză, ajuns la la vârsta de 77 de ani după o poveste de dragoste sfârşită cu sinuciderea unei tinere de o frumuseţe copleşitoare Adele, pare acum a fi tutorele şi amantul unei alte fiinţe fragile, Hazel care la 23 de ani se găseşte pe Mortes-Frontieres, insula cu nume predestinat, într-o casă construită special de căpitan astfel încât să nu existe posibilitatea reflectării chipului nici în oglindă, nici în ferestre, nici în apă. Suntem atraşi într-un univers în care credem că tânăra estre protejată de stăpânul casei. Salvată din bombardamentele din primul război mondial, orfană şi minoră încă este adusă pe aceastză insulă unde se crede un mic monstru ferit de privirile lumii la fel ca Adele în urmă cu 30 de ani. O infirmieră sosită să îi poarte de grijă devine prietena şi confidenta lui Hazel, iar mai târziu cea care îi va schimba sau nu destinul.
Amelie Nothomb încearcă să creeze o lume în care dragostea apare sub toate formele şi miturile: Eros şi Psyche, Narcis şi Echo, frumoasa şi bestia, secondată de o tematică a trecerii, a metempsihozei şi a eliberării.
La graniţa dintre urât şi frumos, o găsim pe Hazel trăind cu impresia existenţei într-o piele de monstru, căci Loncours folosindu-se de metode mai puţin convenţionale îi înfăţişează propriul său chip ca unul desfigurat de pe urma bombardamentelor şi o determină să rămână prizonieră de bună voie pe insula locuită doar de el şi servitorii săi. Francoise Chavaigne infimiera care se dovedeşte a fi intrusul în acest univers pseudo-edenic, va juca un rol stabilit de căpitan, însă în acelaşi timp va cauta eliberarea fetei din minciuna în care trăieşte şi din închisoarea cu dragoste.
În afară de firul naraţiunii care intrigă, ne ţine în suspans şi ne aduce faţă în faţă cu elemente de roman poliţist, toate celelalte elemente sunt un amalgam de gânduri şi aluzii, de intertextualităţi şi mituri care nu m-au convins. Autoarea ne plimbă prin cărţi ca Mânăstirea din Parma (Stendhal), Contele de Monte-Cristo(Alexandre Dumas), Unchiul Vania(Cehov), Carmilla (Joseph Sheridan ), face aluzii la lumea niponă, îşi îmbracă personajele în filosofi care vorbesc despre libertate, reîncarnare, prietenie şi estetică toate la frontiera morţii.
Încercând să creeze o carte de valoare, Amelie Nothomb ne lasă rolul de autor, în sensul că putem să alegem deznodământul acestei istorisiri de dragoste sado- masochistă. Suntem puşi în faţa unei alegeri între două finaluri, suntem copiii care aleg cine triumfă binele sau răul. De data aceasta autoarea îşi desconsideră cititorii. Aventura tumultoasă se numeşte „Mercur”, mercurul fiind elementul intrigii acestei cărţi, element care poate provoca moartea, evidenţia starea sănătăţii sau reflecta imaginea, cam aşa poate fi văzută şi povestea de faţă: sau e o poveste despre estetic, sau e o poveste despre moarte sau e o poveste despre liberatate. Alegeţi copii cititori ce vreţi voi din supa miso à la belge ce doriţi şi apoi daţi cu banul pentru final.
Nu recomand cartea, deşi dacă n-aveţi altceva mai bun de citit, e bună lectură pentru un drum cu avionul, în măsura în care vă veţi amuza copios văzând cum se scrie o carte ca terapie, căci asta cred că a făcut Nothomb a pus pe hârtie gânduri – rânduri pentru a se elibera de ele, fără a ţine seama de libertatea cititorului. Suntem la rândul noştri prizonieri citind „Mercur”, fiindcă oricât ne va deranja turbionul gândurilor şi al faptelor aruncate pe hârtie, nu-l abandonăm, căci suntem curioşi să vedem deznodământul, iar ajungând la final ne dăm seama că am fost prinşi în capcană, răspunsul până la urmă îl puteam da şi noi după primele pagini citite: sau e de bine sau e de rău.
Laureată a premiului Nobel în literaură din anul 2004, Elfriede Jelinek este cunoscută în tagma scriitorilor LGBT şi de partea politicienilor austrieci de stânga şi provine dintr-o familie în care tatăl era ceh şi mama avea rădăcini româneşti şi germane.
al cărei univers poetic nu poate să ne lase indiferent nici în ziua de astăzi, melancolia şi durerea poeziei sale se răsfrânge ca o înserare peste sufletele noatre şi ne face să rezonăm cu « l’Âme de l’Âge d’Argent » cum a fost supranumită una dintre cele mai mari poete ruse ale secolului XX.
care astăzi împlineşte 39 de ani. Pe Tiersen cei mai mulţi îl cunoaştem din coloana sonoră a filmului “Le fabuleux destin d’Amelie Poulain” iar pentru că am găsit muzica lui de vis alăturată unei animaţii create de Aiden Gibbons, în 2005 vă invit în universul amintirilor:
Lemondegala 