Archive for Iunie 2009

h1

Amelie Nothomb- „Mercur” sau alba – neagra cu cititorii

30/06/2009

mercur Anul 1998 cred că a fost un an lipsit de inspiraţie pentru Amelie Nothomb, dacă în 1997 în „Atentat” abordează tema frumosului şi a urâtului cu apropouri la Quassimodo şi Esmeralda, în 1998 în Mercur reia această temă mixată pe mitul frumoasa şi bestia.
Istoria respectă tradiţia Nothomb cu personaje care de care mai bizare, în care unul dintre personaje profită de inocenţa ceiluilalt, umorul negru e la locul său şi partea filosofică şi ea.

Personajul masculin Omer Loncours, un fost căpitan în marina franceză, ajuns la la vârsta de 77 de ani după o poveste de dragoste sfârşită cu sinuciderea unei tinere de o frumuseţe copleşitoare Adele, pare acum a fi tutorele şi amantul unei alte fiinţe fragile, Hazel care la 23 de ani se găseşte pe Mortes-Frontieres, insula cu nume predestinat, într-o casă construită special de căpitan astfel încât să nu existe posibilitatea reflectării chipului nici în oglindă, nici în ferestre, nici în apă. Suntem atraşi într-un univers în care credem că tânăra estre protejată de stăpânul casei. Salvată din bombardamentele din primul război mondial, orfană şi minoră încă este adusă pe aceastză insulă unde se crede un mic monstru ferit de privirile lumii la fel ca Adele în urmă cu 30 de ani. O infirmieră sosită să îi poarte de grijă devine prietena şi confidenta lui Hazel, iar mai târziu cea care îi va schimba sau nu destinul.

Amelie Nothomb încearcă să creeze o lume în care dragostea apare sub toate formele şi miturile: Eros şi Psyche, Narcis şi Echo, frumoasa şi bestia, secondată de o tematică a trecerii, a metempsihozei şi a eliberării.
La graniţa dintre urât şi frumos, o găsim pe Hazel trăind cu impresia existenţei într-o piele de monstru, căci Loncours folosindu-se de metode mai puţin convenţionale îi înfăţişează propriul său chip ca unul desfigurat de pe urma bombardamentelor şi o determină să rămână prizonieră de bună voie pe insula locuită doar de el şi servitorii săi. Francoise Chavaigne infimiera care se dovedeşte a fi intrusul în acest univers pseudo-edenic, va juca un rol stabilit de căpitan, însă în acelaşi timp va cauta eliberarea fetei din minciuna în care trăieşte şi din închisoarea cu dragoste.

În afară de firul naraţiunii care intrigă, ne ţine în suspans şi ne aduce faţă în faţă cu elemente de roman poliţist, toate celelalte elemente sunt un amalgam de gânduri şi aluzii, de intertextualităţi şi mituri care nu m-au convins. Autoarea ne plimbă prin cărţi ca Mânăstirea din Parma (Stendhal), Contele de Monte-Cristo(Alexandre Dumas), Unchiul Vania(Cehov), Carmilla (Joseph Sheridan ), face aluzii la lumea niponă, îşi îmbracă personajele în filosofi care vorbesc despre libertate, reîncarnare, prietenie şi estetică toate la frontiera morţii.
Încercând să creeze o carte de valoare, Amelie Nothomb ne lasă rolul de autor, în sensul că putem să alegem deznodământul acestei istorisiri de dragoste sado- masochistă. Suntem puşi în faţa unei alegeri între două finaluri, suntem copiii care aleg cine triumfă binele sau răul. De data aceasta autoarea îşi desconsideră cititorii. Aventura tumultoasă se numeşte „Mercur”, mercurul fiind elementul intrigii acestei cărţi, element care poate provoca moartea, evidenţia starea sănătăţii sau reflecta imaginea, cam aşa poate fi văzută şi povestea de faţă: sau e o poveste despre estetic, sau e o poveste despre moarte sau e o poveste despre liberatate. Alegeţi copii cititori ce vreţi voi din supa miso à la belge ce doriţi şi apoi daţi cu banul pentru final.

Nu recomand cartea, deşi dacă n-aveţi altceva mai bun de citit, e bună lectură pentru un drum cu avionul, în măsura în care vă veţi amuza copios văzând cum se scrie o carte ca terapie, căci asta cred că a făcut Nothomb a pus pe hârtie gânduri – rânduri pentru a se elibera de ele, fără a ţine seama de libertatea cititorului. Suntem la rândul noştri prizonieri citind „Mercur”, fiindcă oricât ne va deranja turbionul gândurilor şi al faptelor aruncate pe hârtie, nu-l abandonăm, căci suntem curioşi să vedem deznodământul, iar ajungând la final ne dăm seama că am fost prinşi în capcană, răspunsul până la urmă îl puteam da şi noi după primele pagini citite: sau e de bine sau e de rău.

Anunțuri
h1

în căutarea autorului de luni III

29/06/2009

Pe nimeni nu vei putea lua în coarne,
Prietene taur, ce vei muri peste douăzeci de minute.
Exact peste douăzeci de minute. (La 17,20)
Lupta ta cinstită cu coarnele, va fi trădată,
Împunsul tău va fi înşelat.

Ai năvălit ca o furtună în arenă,
Adulmeci nisipul galben,
Care miroase de pe acum a sânge – sângele tău.
Cerul e înnorat. Arena e o retină ce se dilată.
Eşti frumos şi puternic.
Toată lumea e a ta.
Toată lumea aceasta complice, care priveşte.

Iată, te-ai repezit în calul cu ochii legaţi,
Blindat cu apărătoare, pe burtă.
Dai să-1 iei pe sus. Şi călăreţul, în armură,
Ţi-a înfipt suliţa în greabăn. Apasă puternic,
O scoate şi-o înfige din nou,
În timp ce tu, naiv, te căzneşti să răstorni
atelajul acesta bizar.
12 centimetre de oţel!…
Sângele ţâşneşte ca o arteziană, dar nu simţi nimic.
De câteva ori ţepuşa face volte prin aer.
Eşti înfierbântat, nu te doare.
Eşti momit spre un alt picador.
Te răzgândeşti. Alergi ca un viscol prin arenă,
Cu floarea ta roşie pe spinare. A ieşit şi soarele din nori
Şi îţi văd ochii, încă limpezi.
Te simţi puternic…Ce faci? Sări peste parapet?
Picadorii fug îngroziţi.
Nu mai intra în această capcană de lupi! Te implor!
Nu va fi o luptă cinstită!

Arma ta sunt mândrele ţepuşe de os, dar ei to vor păcăli,
Dându-ţi să împungi mereu
O himeră roşie.
Reapariţia ta opreşte respiraţia.
Te dor picioarele de la săritură, dar încă alergi vijelios.
Apar gonacii, fiecare cu câte două săgeţi agere,
Cu vârf de otel.
Primul ţi le-a şi înfipt, foarte artistic, în spinare.
Nu face nimic, ai multă forţă în tine.
O mică zgârietură, crezi.
Răscoleşti nisipul cu copitele.

Alergi puţin buimac.
Iar ni s-au întâlnit ochii.
Citesc un fel de nedumerire în aceste mari stele aburite:
„Ce joc o mai fi şi ăsta?”
În spinare ţi se tot sădesc, din fuga armăsarului, săgeţi,
Care fâlfâie ca nişte aripioare.
Îmi vine în minte taurul înaripat… asirianul taur înaripat.
Dai să-1 ajungi când pe unul,
Când pe celălalt…
Boncăluind şi răscolind nisipul
Gâfâi… Ah, ai scos limba! Dar ce să fie?
E înăbuşală pe lumea asta, aşa-i?
Parcă te strânge puţin arena…
Devenită prea mică. Ce sunt aplauzele astea?
Se apropie matadorul, cu sabia ascunsă în capă.
Vă priviţi în ochi. Prudenţă! Are faima de-a hipnotiza adversarul.

Asalturile îţi sunt tot mai dese şi mai stângace.
Ceva aproape comic. El zice: „Ole!”, îţi fâlfâie
Basmaua şi tu te repezi ca tontul, iartă-mi cuvântul.
El s-a răsucit pe călcâie şi te-mbie în partea cealaltă
Tu vii cu viteză şi iar dai buzna… în dreapta… în stânga
Ceva chiar caraghios, zău!… Dă-ţi seama, fiinţa lui Dumnezeu!
Eşti cam obosit… Nu face greşeli!
La câţiva centimetri de cârpa roşie a matadorul cu spada
Ascunsă… Te-a ocărât… Te-a făcut… bou! Ia-1 în coarne..
Dacă n-aţi fi atât de geometrici în mişcări,
Dacă, din greşeală, v-aţi răpune mereu călăii,
Corida ar dispare…
Obiceiul acesta barbar s-ar dace naibii.

Dar tu nu vrei să greşeşti…
Voi, taurii, sunteţi cinstiţi,
Vă ţineţi de legi fixe…
Aşa cum ne repezim şi noi, în aceleaşi iluzii, de veacuri.

Matadorului i se aduce altă spadă, mai tăioasă.
Tu te dai câţiva paşi înapoi. El te insultă, iar se strâmbă la tine.
Dai să faci un pas înainte şi te opreşti…
Scurmi nisipul cu copitele din faţă.
El ridică spada, fixând un punct din spinarea ta, arcuită,
Tu te repezi…
Ah, a împlântat oţelul tot, cu sete!
Mânerul lucios, rămas afară, pare un ţăruş pe păşunea
Andaluziei.
Aplauze frenetice, care se prelungesc.

„Muerto”, şopteşte cineva, lângă mine, transpirând de admiraţie

Aş!… Ai îngenunchiat, totuşi…
Rămâi ca la o rugăciune a taurilor, cuprins de-o inexplicabilă Sfârşeală. Ce faci? Te ridici?
Dar asta e o adevărată minune!
Te salţi, zimbru, zdravăn, ca şi când n-ai avea în superbu-ţi
Trup o lungă fâşie de sabie.
Ea ţi-a trecut prin inimă, ţine minte!
Călăul tău a bun meseriaş.
Vezi mii de petice vişinii… sute de pânze roşii..
Te mai repezi în una, 1a întâmplare.
Trage din tine sabia, ca dintr-o teacă.
Matadorul e vesel ¬
Cazi din nou… De data asta te răstorni…
Cu limba scoasă…
Mai zăreşti o clipă lama unui pumnal, care te va face
Să dârdâi.
Un stadion întreg aclamă
Delir în tribune… Aplauze şi iar aplauze… auzi?
Toţi tropăie din picioare, fluieră, a preaslăvit viteazu-ţi călău
Numai eu sunt de partea ta şi plâng.

Tu nu ştiai că vei muri, tu nu ştii c-ai murit,
Tu, animal simplu, superbă zeitate…
Animal perfect, care împungi himere…
Au venit cei trei cai mortuari,
Eşti legat de-o tânjală…
Vitele de povară se opintesc şi te scot târâş… Goarne, chiote, bâlci…

Falnica-ţi năvală de la-nceput a caricaturizată de aceşti
Căluţi, care se opintesc să te scoată-n viteză…
Auzi? el încă mai e aplaudat, el care face acum temenele…
Viaţa ta – vijelie care s-a îndepărtat de tine…
Toţi te-au şi uitat, privind lacomi cum se greblează nisipul -¬Aplaudându-1 îndelung pe călău.

Numai eu sunt de partea ta şi mă tulbur şi plâng…

h1

„Nunta mută”- românii între tragic şi burlesc

28/06/2009


– „D’le ştii..eu n-am prea înţeles… Ce-i Paramedia asta?”
– Facem filme cu chestii balcanice şi le vindem la cine dă mai mult ….interes, zâmbete şi cinefilie pentru o poveste despre România.
Chestiile balcanice le strânge Horaţiu Mălăele într-o odisee românească numită „Nunta mută”. Cât de mută e nunta sau cât de „paranormală” trebuie să experimentaţi pe pielea voastră, pe pupila vostră aş zice. Eu una am avut aceeaşi senzaţie ca atunci când am văzut primul Kusturica, care se nimerise a fi „Underground”. O suită de personaje demne să stârnească zâmbete şi compasiune în acelaşi timp, ironie şi sarcasm din plin, comic de situaţie, dar şi exagerări în planuri diferite: sexual, familial, politic, numai bune de conturat atmosfera anilor ‘50.

Un cuplu de tineri forţaţi, de părinţii nemulţumiţi de „imoralitatea lor”, să facă nuntă, se confruntă cu o situaţie neobişnuită, în ziua nunţii tocmai murise „părintele popoarelor”, tovarăşul Stalin, ca urmare sunt interzise orice fel de manifestări menite să perturbe liniştea necesară doliului internaţional promovat de ruşi.

În ciuda ameninţării nunta are loc în linişte, linişte în care nici musca nu e voie să se audă, copiii sunt legaţi la gură, paharele sunt învelite în şervete, se înlătură tacâmurile şi toată lumea măncă cu mâna, până şi ceasului i se rupe cucul, ţiganii mimează cântece pe care se mai şi dansează, iar replica dintre naş şi mire se transmite din gură-n gură tip telefonul fără fir.

Situaţia amuzantă la început, se transformă în tristeţe datorită durerii miresei pusă în faţa faptului împlinit: cea mai frumoasă zi din viaţa sa pare o mimă forţată. Astfel socrul mic ia hotărârea odată cu tunetul ploii să spargă liniştea de mormânt:”Nuntă băiiiiiiiii!”

Fatala decizie aduce după sine ditamai tancul ruşilor în mijlocul încăperii. De aici situaţia se transformă în dezastru, socrul mic e omorât pe loc, iar ceilalţi bărbaţi închişi în camioane şi pedepsiţi cu „pedeapsa capitală”. Sătucul se transformă într-un cuib al văduvelor condus de un primar, singurul vlăstar masculin rămas în viaţă, copilul preşedintelui de partid la vremea respectivă.
Asta e povestea pentru care Paramedia un trust în căutare de subiecte interesante ajunge în satul cu pricina şi se trezeşte faţă în faţă cu mireasa din nunta mută.
Modul de abordare al lui Mălăele se apropie într-adevăr de cel al lui Kusturica,chiar şi subiectul se apropie de cel din „Underground”, cu diferenţele de rigoare şi mult mai profund decât pare la prima vedere. Treceri de la politica de asuprire comunistă de sorginte rusă, la balcanismul românesc se face la mai multe nivele. Personaje ca Moromete (vezi discuţia din cârciumă), Chaplin ( vezi proiecţia filmului), participanţii la nunta din „Undergorund”, ielele ( vezi Smaranda) îşi fac simţită prezenţa. Pe tot parcursul fimului am simţit în umbră spiritul lui Preda, Caragiale şi Ionesco pe lângă cel al lui Kusturica. Lumea satului este una a absurdului evidenţiat cel mai bine în momentul circului, un spaţiu edenic, al „gurii de rai” in care se traieşte cu ajutorul umorului. Nunaţele politice ale filmului sunt un fel de semnale de alarmă, primarul spune la un moment dat: „ lumina vine de la răsărit, ne-o dau ei când vor”, pentru că pe tot parcursul filmului se subliniază lipsa electricităţii şi a uleiului de lampă. Ca să se ajungă la sfârşit să se dovedească exact opusul, de la răsărit vine întunericul. Satul încearcă să-şi păstreze unitatea prin umor, umor care pendulează între cel de situaţii, cel artistic, cel verbal şi cel negru.
Nunta mută este o tragedie tonică, iar Horaţiu Mălăele reuşeşte să facă trecerea între planul burlesc şi cel dramatic într-o asemenea măsură încât nu ne distrage din faţa ecranului, suntem dintr-o dată serioşi pe cât de amuzaţi eram o secundă înainte.
Personaje dintre cele mai diverse: intelectualul Corioloan ( profesorul inventator care joaca rolul nebunului, dar devine inger), prostituata Marilena, care are un umor de atitudine, Grigore tipul bărbatului care „mână boii”, Gogonea comunistul prost şi slugarnic, Mara şi Iancu amorezii miri, alienata Smaranda, bunicii spectatori, sunt jucate de actori de valoare: Alexandru Potocean (Iancu), Meda Andreea Victor (Mara), Valentin Teodosiu (Grigore Aşchie), Luminita Gheorghiu (Fira), Tudorel Filimon (Haralamb Vrabie), Alexandru Bindea (Voicu Gogonea), Doru Ana (Cârnu), Ioana Anastasia Anton(Smaranda), Victor Rebengiuc (bunicul), Tamara Buciuceanu (bunica), Ovidiu Niculescu (reporter), Simona Stoicescu (Marinela), Dan Condurache, George Mihăiţă .
Nunta mută vorbeşte despre ce înseamnă a fi român: tragedie şi umor. „Fără râs, fără meciuri de fotbal, fără nunţi şi fără înmormântări” decretează căpitanul rus, interdicţii pe care românul le respectă la suprafaţă cu sfinţenie până i se umple paharul, atunci îşi asumă orice risc pentru libertatea de a fi el însuşi. Iar Mara, mireasa este fitilul acestei răzvrătiri cum este şi centrul odiseei, ne-o spune chiar stigmatul pe care îl poartă: un semn pe gât cu forma hărţii României.

Un film plin de simboluri, un film balcanic despre noi românii, care ne încadrăm perfect toposului, despre destinul şi istoria noastră, o viaţă în văduvie pe care o privim cu durere cei care am simţit-o sau la care aleargă amuzaţi, cei care se află acum în faţa urmelor lăsate de trecut, în căutare de „ fenomene paranormale”, ei sunt Paramedia veniţi să ia un interviu.
„- Ce să ne mai luaţi?” replica Marei văduvă şi îmbătrânită, cu stigmatul în acelaşi loc face trecerea peste ani, un fel de „toate-s vechi şi nouă toate”

h1

What’s in a face?

28/06/2009
h1

pds 2 – Jacques Prevert pictor

27/06/2009

prevert by robert doisneau
Lui Prevert, Picasso îi spunea: „Jacques, tu ne sais pas peindre, mais tu es peintre” şi într-adevăr este pictorul în cuvinte al Parisului şi nu numai, Jacques Prevert este prin excelenţă, pictorul în versuri.

Ca să faci portretul unei păsări

de Jacques Prevert

Mai întâi pictezi o colivie
cu uşiţa larg deschisă,
apoi pictezi
ceva cât mai drăguţ
şi cât mai simplu:
ceva frumos,
ceva util
pentru pasăre;
pe urmă pui tabloul pe-un copac
într-o grădină,
într-un crâng,
într-o pădure
şi te ascunzi după copac
fără o vorbă
fără să te mişti…
Se-ntâmplă uneori ca pasărea să vină repede,
dar se mai poate întâmpla să treacă ani şi ani
până se hotărăşte.
Atunci nu te descuraja –
aşteaptă, aşteaptă dacă e nevoie ani întregi.
Viteza sau încetineala cu care pasărea soseşte
n-au nici o legătură
cu faptul că tabloul e reuşit sau nu.
Când pasărea soseşte –
dacă soseşte –
păstrezi cea mai adâncă linişte:
aştepţi mai întâi ca pasărea să intre în colivie
şi după ce a intrat
închizi uşiţa binişor cu pensula,
apoi
ştergi toate gratiile una câte una
cu mare grijă, nu cumva s-atingi vreo pană.
Pe urmă faci portretul arborelui, alegând
din toate crengile pe cele mai frumoase,
iar pentru pasăre pictezi după aceea
frunzişul verde şi răcoarea vântului,
pulberea soarelui,
foşnetul gâzelor prin iarbă în căldura verii,
apoi aştepţi ca pasărea să cânte…
Dacă nu cântă
e semn rău –
semn că tabloul nu e bun,
dar dacă vrea să cânte, e semn bun,
e semn că poţi semna.
Atunci îi smulgi o pană
binişor de tot
şi pe un colţ al pânzei te iscăleşti cu ea.
(traducere de Nina Casian)

h1

Elfriede Jelinek- „Pianista” – amprenta lui Schubert şi iniţiere

25/06/2009

pianistaLaureată a premiului Nobel în literaură din anul 2004, Elfriede Jelinek este cunoscută în tagma scriitorilor LGBT şi de partea politicienilor austrieci de stânga şi provine dintr-o familie în care tatăl era ceh şi mama avea rădăcini româneşti şi germane.
La noi au apărut târziu romanele ei şi atunci graţiei traducerii de valoare făcută de Nora Iuga. Unul dintre cele mai importante romane este „Pianista”, ecranizată în 2001 de către Michael Hanecke, cu Isabelle Huppert în rolul principal .
Erika Kohut e o tânără (36 de ani) profesoară de pian la Conservatorul din Viena care duce o viaţă puritană, dedicată artei, pianului în special, sub auspiciile unei dictaturi matriarhale. Mama sa este cea care i-a ales drumul vieţii şi chiar dacă Erika n-a excelat în interpretare şi a ajuns doar o pianistă medie angajată ca profesoară tot trebuie să se dedice artei pentru aceasta făcând sacrificii după bunul plac al mamei. Viaţa pe care i-o impune înseamnă lipsa unei companii, lipsa oricărei plăceri, fără sex, fără modă, fără prietenie, doar pian şi dragoste maternă.
Oprimată de către propria-i mamă şi de lipsa de talent, profesoara se dovedeşte a fi călăul ascuns, ea fiind cea care punea în buzunarele elevilor talentaţi, sticlă pisată spre a le înlătura orice şansă de a reuşi ca muzicieni.
Erika duce o viaţă dublă şi nu în puţin timp ne vom pune problema dacă nu cumva este vorba de un borderline în acest roman. Între profesoara sobră, rece chiar, singură, îmbrăcată cu haine care să-i evidenţieze cât mai puţin apartenenţa la sexul frumos, şi voyeurista care după cursuri intra la peepshow sau la drive in X pentru a observa cuplurile sau fetele pline de senzualitate care îşi exhibau simţirile trupeşti este o diferenţă imensă, dar ele sunt porniri ale aceluiaşi personaj. Nu încetăm să ne întrebăm de unde provine această diferenţă şi unde va duce.
« O femeie nu vine aproape niciodată pe aici, dar Erika vrea să fie mereu un unicat…Doar în felulmacesta poate ieşi în evidenţă . »

În ceea ce priveşte viitorul răspunsul vine prin intermediul unui elev care se îndrăgosteşte de ea, Walter Klemmer, un tânăr iubitor de muzică şi caiac, care nu ştie să piardă. Însă cu care Erika începe o relaţie întâi controlată în totalitate de ea, bazată pe voyeurism şi sadomasochism şi care reproduce la altă scală tipul de relaţie fiică- mamă dictator din casa Kohut. Mai apoi relaţia se transformă, dacă primul raport trupesc între cei doi s-a finalizat cu un viol psihic din partea Erikăi, un al treilea raport va fi de fapt un real viol din partea lui Walter, cel busculat de atitudinea morbidă a Erikăi şi de dorinţa ei de a fi torturată redată în scrisorile pline de fantezii sexuale cât mai masochiste, atfel situaţia ia o turnură tragică, Erika şi mama ei fiind tratate cu bestialitate. O ultimă scenă ne-o înfăţişează pe Erika confuză întâlnindu-se din îmtâmplare în public cu Walter şi reacţionând la indiferenţa lui cu o tentativă de sincidere soldată cu o pată de sânge în dreptul inimii.

« Erika se înţeapă în umăr.sSângele ţâşneşte imediat…Cuţitul e vârât înapoi în poşetă…Din ea se prelinge sângele.Oamenii se uită la ea ….Erika ştie direcţia în care trebuie s-o ia.Merge acasă. »

Oare putem vorbi de un roman iniţiatic ? O iniţiere prin care un tânăr se serveşte de o formă incestuoasă de dragoste, cea a unui elev faţă de profesorul său, o dragoste imposibilă între două persoane de vârste diferite, în care elevul este atras de inaccesibilitatea profesoarei, de singurătatea sa, de autoritatea sa,
de îmbătrânirea ei precoce, de puritanismul ei, de începutul degradării sale.

« Are convingerea intimă că domnişoara Kohut este acea femeie pe care şi-o doreşte un tânăr pentru a fi iniţiat în viaţă »
« Erika se încovoaie, sângerând un pic, într-o poziţie embrionară şi opera de distrugere continuă…..Ea însăşi a vrut-o, atunci când şi-a dorit să devină stăpână pe el şi pe pasiunea lui. »

Dacă ar fi să privim romanul din punct de vedere al personajului masculin, lucrurile pot fi văzute astfel.
Erika nu este oare reprezentarea mamei lui Walter ? Cea care dă ordine şi
face caracterizări, cea care îşi impune autoritatea, să nu uităm că Walter nu este decât un adolescent care vrea să-şi facă intrarea în viaţa de adult. Pentru el subjugarea femeii autoritare nu înseamnă decât iniţierea în viaţa bărbatului, pentru el dragostea poate lua orice forme, dar poate fi ieşirea de sub auspiciul adolescenţei. Maltratând-o pe Erika, îşi maltratează de fapt slăbiciunea, recunoscând-o ca abjectă, alienată şi oribilă, rupe de fapt legătura pe care o avea cu figura maternă. Putem vorbi de tăierea cordonului ombilical pentru a doua oară, Walter intră în viaţa de bărbat călcând peste copilărie şi peste reguli.
E vorba de două atitudini diferite de percepere a universului matricial., cea a Erikăi care se întoarce la protecţia maternă şi cea a lui Walter care o distruge.
Pentru Walter parcursul Erikăi este cel al mamei, care este personajul feminin ideal al copilăriei, dar pe parcursul adolescenţei se dovedeşte a fi cea care ştie totul , cea care impune reguli, personaj feminin totalitar care se alterează , care se autodistruge sau se lasă distrusă. Parcursul Erikăi este unul de acest gen, iar Erika ca extensie a mamei afişează dorinţa de a se lăsa distrusă pentru a elibera tânărul de sub egida matriarhală şi pentru a-i dasatisfacţia de creator proprie vieţii adulte

« O s-o înveţe să-şi iubească trupul, pe care acum şi-l neagă, sau măcar să şi-l accepte. O să-i arate plin de atenţie , tot ce-i trebuie pentru dragoste, iar la sfârşit, va trece la obiective şi probleme mai dificile, referitoare la enigma femeii.Eterna enigmă.Atunci va deveni el profesorul ei…şi când ea o să ştie exact cât e de tânără o va părăsi de dragul uneia şi mai tinere »

Într-o altă viziune, ar trebui să ţinem cont de personajul Erika. Un personaj extremist, pentru care excesele sunt sau metode de coerciţie exercitate de mama sa dictator, sau metode de dezlipire de universul matern, o curăţire ritualică dacă e să ţinem seama de automutilările pe care şi le provoacă .
« Când nu e nimeni acasă se taie singură intenţionat…Cu puţinele cunoştiinţe de anatomie şi cu mai puţin noroc, oţelul rece est aplicat acolo unde bănuieşte că trebuie să apară o gaură, şi împins înauntru. Acum se despică, transformarea o sperie şi sângele se prelinge. Nu simte nimic.O clipă, cele două jumătăţi de carne tăiată se privesc încremenite……de atâta sânge nu vede ce a tăiat de fapt. Era propriul ei trup, dar îi este înspăimântător de străin. »
Şi apoi mai e Schubert, cei ce au făcut pian, au simţit pe propria piele, realitatea sa muzicală ne confruntă cu abisul, cu absolutul. Un absolut după care Erika tânjeşte.
« Câtă nedreptate că acest Klemmer trăieşte şi nu studiază destul, în timp ce Schubert e mort. »
Erika se complace în abisurile sufletului său şi ale disciplinei germanice, (Mama i-a ordonat : Fără jumătăţi de măsură.Fără aproximaţii.) adesea la ea plăcerea şi necesitatea se confundă una cu alta, cântă la pian D960 a lui Schubert cu aceeaşi plăcere cu care merge la peepshow, între virtute şi perversiune, ea nu lasă loc decât corpului şi plăcerii .
Voyeurismul poate fi văzut ca urmare a intimităţii între pianist şi Schubert, ca o modalitate de a intra în sufletul compozitorului. Până la urmă pentru a înţelege pianista, trabuie să-l înţelegem pe Schubert, şi nu e singurul caz care se raportează la violenţe pe muzica lui Schubert, la fel e filmul Death and the Maiden) de Roman Polanski, toate porninb probabil de la cvartetul D 810 Fata şi moartea scris de Schubert în 1824
« Nici Erika nu vrea decât să privească.Aici în această cabină cu ea nu se va întâmpla nimic. Nimic nu i se potriveşte dar ea se potriveşte perfect în această chilie.Erika este un aparat compact cu formă umană
….Erika priveşte cu atenţie.Nu ca să înveţe. În ea oricum nu se mişcă nimic.Cu toate astea, trebuie să se uite. Pentru plăcerea ei personală. »

La fel se întâmplă cu Schubert, cei care îl interpretează ştiu că există o intimitate profundă între pianist şi piesă, Schubert lasă impresia unui personaj care necesită protecţie, dragoste intimă. Am cunoscut o pianistă care spunea că nu poate interpreta Schubert decât în singurătate fiindcă el se ascunde într-un colţ al sufletului său foarte ascuns şi nu iese la iveală decât în intimitate, iar partitura fără prezenţa lui nu-i spune nimic, îi dă doar o dorinţă acerbă de a privi în chilia interioară.
Sado-masochismul poate oare fi legat de Schubert ? Adevărul e că Schubert ascunde o durere pe care pentru a o exprima, trebuie să o fi simţit sau să o simţi în momentul interpretării. Durerea aceasta poate fi una purificatoare, pianista lui Jelinek care uneori îşi petrece timpul alături de lama de ras care atinge cele mai ascunse părţi ale corpului, tăiând în carne vie, la fel durerea ascunsă care trebuie simţită cântându-l pe Schubert elimină suferinţa .

« A doua zi îi mărturiseşte profesoarei că doar cel mai trist ciclu de lieduri al lui Schubert a reuşit să-i îndulcească starea în care căzusem iar, din cauza dumneavoastră, Erika.Ceva în sufletul meu vibra împreună cu Schubert, care atunci când a compus « Singurătate » trebuie să se fi simţit ca mine ieri.Am suferit, dacă pot spune astfel, în acelaşi ritm , Schubert şi puţinătatea mea. »
Dacă sunteţi pregătiţi să înfruntaţi o atmosferă care degajă o sexualitate perturbată, un regim dictatorial matern şi mult Schubertm vă invit să citiţi cartea, vă veţi convinge că Jelinek şi-a meritat Nobelul şi numai prin faptul că reuşeşte să contureze personaje puternice în situaţii deviante. Apoi aştept să-mi spuneţi pe care pistă porniţi feedback-ul lecturii: pe cel al muzicii sau cel al violenţei.

h1

noaptea în care am devenit gala sânzâiana

24/06/2009

La noapte ştiu că am să-mi amintesc din nou. O fetişcană de cinci ani pentru care orice era prilej de poveste şi orice poveste ascundea un mister, o gâlmă de om cu capul în nori căzută în munţii Apuseni la o mătuşă, ameţită cu vise şi istorisiri cu iz proaspăt de măr într-o zi de 24 iunie. Am să ascult din nou poveştile unchieşul Gheorghe despre duhuri şi strigoi care pleacă la horă numai în această noapte, care trec prin staul şi înfioară bietele animale cu răsuflarea lor şi pofta de viaţă. Am să alerg din nou prin câmpul acela galben cu arome îmbătătoare şi am să vreau să ascund mirosul în mânecă să nu mai ştie nimeni de le, doar fetiţa cu fustă verde şi cu picioare flexibile. Am să împletesc din nou cununi de aur şi spicele lor îmi vor mângâia din nou tălpile puse pe fugă. Cununa va zbura pe casă ca şi atunci cu fâlfâit de pasăre măiastră şi-mi va duce gândul spre alte lumi în care melcii ştiu să vorbească şi omizile sunt confidentele mele. Seara am să mă ascund în pod să văd câte fete coboară din lună şi care dintre ele e mai frumoasă. Dacă adorm ştiu sigur că mă va trezi un cântec, acela care ştie să învârtă mâinile şi tălpile în cerc şi să vorbească despre dansul cu flori şi despre Drăgan cel ce fură privirile pierdute şi le subjugă pentru totdeauna. Am să mă trezesc cu acelaşi sentiment că m-au furat ielele şi mi-au schimbat sângele cu suc de sânzâiene. Însă voi şti că a fost cea mai palpitantă joacă de-a iubirea, de-a femeia şi de-a dansul. Pentru că atunci când am aruncat prima cunună pe casă am ştiut că acolo mi-am cuibărit primul vis, prima joacă lirică şi primul mister, aşteptam noaptea ascunsă în fân să văd dacă nu vin ielele sânzâiene să-mi ia coroniţa, vroiam să le văd cum dansează goale şi cum fură minţile bărbaţilor, vroiam să intru în hora lor şi să dansez până devin una cu ele, până rămâne din mine doar dansul sălbatic şi dorinţa de a deveni parte cu misterul de a deveni o iană sânzâiană.
Visul a prins forme lirice şi şi-a scris povestea aici:
Videourile Vodpod nu mai sunt disponibile.
şi aici în lumea lirică a Galei

  • cadran

    Iunie 2009
    L M M M V S D
    « Mai   Iul »
    1234567
    891011121314
    15161718192021
    22232425262728
    2930  
  • Blog Stats

  • Categorii

  • Iunie 2009
    L M M M V S D
    « Mai   Iul »
    1234567
    891011121314
    15161718192021
    22232425262728
    2930