Vrand sa rezilieze un abonament la o revista Emma Rothner, incurca adresa si trimite un mail unui necunoscut, unui anume Leo Leike .Acesta din urma, ii semnalizeaza eroarea, Emma se scuza si putin cate putin se isca un dialog intre ei doar prin mail. Cu timpul relatia se dezvolta, si cei doi se trezesc cu o fascinatie deosebita unul fata de altul. Chiar daca decid sa nu isi reveleze nimic din vietile lor incearca sa ghiceasca ce secret ascunde fiecare .
Din ce in ce mai atrasi unul fata de altul, Emmi si Leo amana momentul fatidic al intalnirii. Emmi este casatorita si Leo tocmai se straduieste sa-si revina dupa o mare deceptie in dragoste.
Intr-o zi se hotarasc sa isi dea intalnire intr-o cafenea plina ochi din oras impunandu-si o regula: trebuie sa se recunoasca unul pe celalalt fara a avea voie sa-si vorbeasca, urmand sa comenteze efectele acestui rendez vous ulterior pe mail.
Este o carte despre dialog, este o carte despre feeling-uri, o carte despre femeie si barbat, despre cum sa ghicesti personalitatea oamenilor din ceea ce spun, o carte despre fidelitate si o carte despre iubire, dar in primul rand citim o carte despre cuvant, despre efectele pe care acesta le poate avea asupra sentimentelor si a reactilor in viata.
Cei doi devin unul pentru celalalt un ecou, un ecou al vocii interioare care devine de neinlocuit
”Nu Emmi, nu sunteti o oarecare.Sunteti ca un ecou de-al meu, ecoul care ma insoteste in fiecare zi.Ati transformat monologul meu interior in dialog. Mi-ati imbogatit viata interioara.Puneti intrebari incommode, insistati, ma parodiati, va certati cu mine…..
mi-e frica sa pierd ecoul-Emmi.Vreau sa-l pastrez langa mine…Pentru mine a devenit un lucru de meinlocuit. Al dvs ,Leo”
Conversatiile lor se concentreaza in zona privata, desi evita pe cat posibil detaliile legate de relatiile fiecaruia sau de planul personal ( uneori mai fac rabat de la aceasta regula si dau detalii, Emmi despre sotul sau Bernhard, Leo despre relatia trecuta cu Marlene sau tentative de relatie cu Mia) cuvintele se concentreaza intr-un plan mult mai adanc al zonei private, avem senzatia ca sufletele sunt cele care dialogheaza in cazul lor. Cei doi ajung sa se cunoasca si sa se simta atat de bine, incat ne ducem cu gandul la de suflete pereche, doi oameni care nu s-au vazut deloc in viata, isi gasesc virtual o compatibilitate sufleteasca, fizica si psihica mult mai puternica decat orice alta relatie sau fosta relatie prin care trec sau au trecut.
Concluzia: dialogul-conversatia-cuvintele fac totul. Nu vom reusi niciodata sa ne cunoastem daca nu comunicam sufficient. Cartea aceasta, relatia dintre Leo si Emmi este o lectie de comunicare. Totul porneste de la cuvinte (sincere evident) se invarte in jurul lor si se poate sfarsi o data cu ele.
Asta nu inseamna ca dragostea se poate consuma in cuvinte, dar se poate intretine cu ele, poate sa creasca din ele, poate sa infloreasca asa.Tensiunea erotica insasi se acumuleaza din cuvinte.
“Sarut la fel cum scriu” spunea Leo, fiindca aici in relatia lor virtuala, platonica dar extrem de profunda totul se raporteaza la cuvant, cel scris, cel citit. Cei doi se indragostesc unul de altul, mai bine zis fiecare de “portretul-robot” al celuilalt facut printr-o analiza a cuvintelor si isi traiesc virtual iubirea.
Povestea ma duce cu gandul la caligramele lui Apollinaire, asa ii vad pe Emma si pe Leo cu trup si suflet de cuvinte
E un fel de a spune (parafrazandu-l pe Nichita), suntem ceea ce citim, suntem ceea ce scriem.
Am sa va las sa descoperiti singuri daca iese sau nu din virtualitate iubirea celeor doi, am sa va las sa descoperiti dialogurile lor, care de altfel sunt un deliciu, o lectie de comunicare(ma repet cred) o lectie de iubire, o lectie de viata, o lectie de cunoastere de sine. Si va las de asemenea sa judecati singuri cata infidelitate este in aceasta relatie, cata dragoste si cata “perversitate” sunt curioasa insa daca aceasta carte va schimba ceva in modul in care percepeti o relatie virtuala…
De ce v-am chemat aseara la Gaudeamus la Tritonic?
S-a lansat volumul….cum care? Va spune Lucia Verona mai jos:
,,Volumul care cuprinde cele mai bune texte citite în festivalul de literatură Premiile Lili, ediţia I, 2009 are 10 autori. Unii au luat premii, alţii au fost foarte aproape de a le lua. Dar intenţia noastră nu a fost de a stabili ierarhii, ci de a descoperi autori talentaţi şi de a le oferi o şansă.
Iată-i, în ordinea în care apar în carte:
POEZIE
Alexandra-Emilia Bucur- marele premiu Carmen Nicoară-premiu pentru poezie
Traian Rotărescu
Ştefan Alexandru Ciobanu
Octavian Perpelea
PROZĂ
Renata Carageani- premiul pentru proza din partea juriului bloggerilor
Mălina Aniţoaei-premiul pentru proza
Adrian Voicu – premiul pentru proza din partea juriului bloggerilor
Adrian Socaciu
DRAMATURGIE
Oana Stoica-Mujea -premiul pentru dramaturgie
Unii dintre ei au cîte un volum publicat, poate chiar mai multe. Alţii îşi vor vedea prima dată numele tipărit. Şi unii şi ceilalţi au emoţii.”
Pentru mine a fost o surpriza…. s-a nimerit sa fiu in Bucuresti la lansarea „Premiilor Lili”.
In sfarsit am vazut scris negru pe alba celuloza ceea ce nu avusem curajul sa vad in ani de zile.
A fost un sentiment ciudat la inceput. Ma ascundeam in spatele oamenilor veniti acolo cu drag, sa vada cine ce mai scrie, n-as fi vrut sa se stie ca sunt si eu acolo… cateva poeme pe un volum superb scos de Tritonic la initiativa Luciei Verona si a Stefaniei Cosovei, carora le multumesc pentru acest pas pe care l-am facut. Sper sa nu ma opresc aici, sa am curaj sa merg mai departe.
Pana la urma am avut o secunda de transa cand am pus mana pe carte, am deschis-o si am citit din poezia mea ca si cum as fi fost altcineva care citea pentru prima data. Apoi cuvant de cuvant ma regaseam. Si mai mare mi-a fost surpriza cand am gasit un poem pe care nu ma asteptam sa-l vad acolo…sper sa se mai bucure cineva impreuna cu mine cand il descopera.
Si sper sa va bucurati si voi daca dati peste volum prin librarii…lectura placuta.
Dansul rămâne unul dintre punctele centrale în viaţa mea personală şi culturală, întotdeauna m-au atras dansurile, dansatorii şi atmosfera pe ringul cu mişcări sălbatice, cei care sunteţi prin preajmă aţi văzut posturile mele revin asupra dansului de câte ori am ocazia. Pentru mine dansul este în primul rând plăcere, în al doilea rând comunicare şi apoi eliberare.
Aş vorbi despre multe dansuri care mi-au furat clipa şi sufletul de-a lungul vieţii, îmi amintesc din copilărie am fost marcată de Bolero, de dansul lui John Travolta din Saturday night fever, de dansul din Dirty Dancing, Michael Jackson şi Madonna, de Paula Abdul şi de Freddie Mercury, MC Hammer şi multe altele, am vrut doar să dau câte un exemplu din fiecare registru. Apoi au început filmele şi baletul dar aici îmi trebuie un articol special să le aduc pe toate, am să amintesc doar in fugă tangourile din Scent of a woman şi Moulin rouge pe Baryshnikov în White Nights şi dansul piticului din Twin peaks despre care am scris zilele trecute.
Nu nu aniversăm astăzi niciun coregraf, nicio balerină, însă cei prezenţi încalendarul artistic de astăzi mi-au vorbit mie despre dans. E vorba de Sarah Vaughan ( n. 27 martie 1924), Maria Schnieder ( n. 27 martie 1952) şi Quentin Tarantino ( 1963).Dansurile lor sunt dansuri ieşite din tipare, sunt dansuri ciudate şi incitante, sparg canoanele coregrafice şi introduc sau continuă alte idei, dansurile acestea conţin tot ceea ce văd eu într-un dans: plăcere, comunicare, eliberare
Dansul şi melodia CAPRICIU, „Whatever Lola wants, Lola gets” în interpretarea lui Sarah Vaughan
Dansul AFRODISIAC, un ultim tango în Paris alături de actriţa Maria Schneider
Dansul PROVOCARE, concursul de dans din Pulp Fiction cu scenariul lui Quentin Tarantino
Dansul TRANSĂ, tot în Pulp Fiction
Dansul LUPTĂ cu aceeaşi Uma Thurman tot în scenariul lui Quentin Tarantino, dar de data aceasta în Kill Bill
Dansul SUCCES, satisfacţia din scena finală a filmului Four rooms cu şi de Quentin Tarantino
Dansul FATAL al Juliettei Lewis în rolul lui Mallory Knox din filmul Natural Born Killers adaptare a lui Oliver Stone după un scenariu al lui Quentin Tarantino
Pe cât de bizare toate aceste dansuri pe atât de comunicative, după mine poartă în ele tot mesajul ideatic al filmelor în cauză.
Oare cum ar fi dacă în anumite momente din viaţă ne-am exprima prin dans? Pentru că tot vorbisem cu Angela despre tăcere şi sinceritate, dansul le îmbină perfect pe amândouă.
Am descoperit cu TINE ca exista si lacrimi de bucurie. Le cunosteam doar pe cele de tristetze. Si azi realizez ca imensul meu noroc, mai degraba sansa vietii mele e de-a fi iubita de TINE. TU m-ai conturat, modelat, finisat, cum nimeni altcineva n-ar fi facut-o. Am renascut ca sa devin minunea TA.
Isabelle Boulay – Quelques Pleurs
Ti-amintesti cand te-am regasit adormit in acea camera bleu-turquoise?… Ti-am mangaiat fruntea si-am asteptat sa te trezesti. Prezentza mea neasteptata te-a tulburat, ti-ai deschis bratele si ochii ti s-au umezit. O perla sarata ti s-a prelins intre pleoape si gene, alunecand pe obraz, spre coltul buzelor. Eram incapabila sa rostesc ceva. Ti-am sorbit lacrima, m-ai cuprins si m-ai lipit de tine. Alte perle continuau sa curga. Te-am intrebat:
– de ce, Mon Amour?…
Vocea-ti blanda mi-a raspuns silabic:
– pentru ca te iubesc…
Orele ce-au urmat vor fi fost magice, chiar daca ne-au reamintit teama de lipsa unui viitor comun. Ziua aceea ni s-a parut interminabila. Stiam amandoi ca la sfarsitul ei, inainte de caderea noptii, va interveni despartirea. Am hotarat sa ignoram ecoul ei trist si sa ne bucuram de fiecare secunda impreuna. Nu indrazneam sa ne uitam la ceas. Telepatia dintre noi functiona perfect: doream sa „tragem” de timp, sa-l oprim, sa-l stapanim. Dar Cronos, tiran crud si sangeros ne devora fara mila c ape proprii sai copii. Bucuria reintalnirii s-a transformat in luciditate. Tacerile noastre nu mai constituiau acele marturisiri comune, ci un izvor de viitoare lacrimi. Un sirag de perle al carui sidef continea ultima-ti iubire.
Ai plecat. Absentza dureroasa si fidela m-a acoperit. Trebuie sa recunosc ca mi-e greu. Daca fac un singur pas, te vei departa si mai mult. Daca tresar si ma-nfior, o fractiune de secunda ma propulseaza la mii de ani-lumina fatza de tine. Exact acolo unde am prins radacini nemuritoare cu speranta ce-avea gust de ciocolata amaruie. E frustrant cum nu pot sa-mi alcatuiesc vorbele, mi se incurca in gand si-n suflet. Si totusi mi-a ramas privirea ta, zambetul tau, iubirea ta.
Pasesc, fara sa stiu spre ce orizonturi ma-ndrept, ca sa scap de „doar si poate”. Gandurile-mi zboara catre TINE. Vreau sa-mi imbat viata pana la ultimul strop! M-am sfaramat si-am revenit din lacrimile tale fara nici-o ezitare, indiferent de ce va urma, viitorul mi-e tot PREZENT. Trecutul s-a cutremurat dupa seismul din vara indiana, urmat de-un tsunami devastator. M-am reintors acolo unde te lasasem. Acelasi râu cu meandre grabite se strecoara printre salcii plangatoare si plopi. Acelasi soare incandescent isi scalda razele aurii in apa limpede.
O adiere brusca imi mangaie chipul. Inchid ochii si-ti simt ultimul sarut. Imaginea ta atat de prezenta se estompeaza incet, incet. E tarziu, sunt asteptata. Trebuie sa te parasesc, Mon Amour. Stiu ca UNDEVA existi si pentru mine. Numele tau e un amestec de vocale comune si de culori parfumate ce-mi revin de cate ori mi-e dor de tine. Gradina mea fermecata e plina de locuri feerice, magice, un paradis fara trecut.
Dacă vreţi să vă descoperiţi citiţi-o pe Anais Nin . Dacă vreţi să redescoperiţi Femeia citiţi-o pe Anais Nin…..
Jurnalele lui Anais Nin au făcut obiectul diferitor rumori şi speculaţii.
Henry Miller afirma că jurnalele ei îşi pot găsi locul alături de scrierile lui Proust, Sfantul Augustin sau Abelard
Vis –a – vis de acestea Anais Nin declara „ mon discours dans le journal est naturel…ce que je produis aileurs est un condense, le mythe, le poeme”
Jurnalul lui Nin nu este un simplu jurnal, este o călătorie în viaţa de zi cu zi în căutarea Femeii, a femeii simbolice şi a celei reale, una care oscilează între acţiune şi contemplare, angajamente şi grijă de sine, sentiment şi raţiune, vis şi realitate.
Anais se declară sensibilă la spirit şi calităţi umane, la nevoile pe care le poate satisface.
Asemeni personajelor sale ( vezi Sabina din „Une espionne dans la maison damour”), Anais se dedică în întregime rolurilor,celor pe care crede că ceilalţi le aşteaptă din partea ei: fiica, soţia, artista, femeia boemă, prietena, protectoarea etc.O mărturie a sa vine în sprijinul acestei afirmaţii:
„Il y eut toujours en moi deux femmes, au moins, un femme perdue et desesperee qui sentait qu’elle se noyait, une autre qui entrait dans une situation comme elle serait montee sur scene, dissimulant ses vraies emotions parce qu’elles n’etaient que faiblesse, impuissance, desespoir, pour presenter au monde un sourire, de l’ardeur, de la curiosite, de l’enthousiasme, de l’interet.” Astfel că în timp ce lumea era fascinata de o Anais veselă, inteligentă, misterioasă, cealaltă Anais timidă, nesigură, detaşată şi naivă se ascundea şi striga în paginile jurnalului, devenit un drog, o posibilitate de vis, un talisman.
„Henry şi June” este un colaj de fragmente din jurnalele autoarei, referitoare la momentul cunoaşterii lui Henry Miller, moment care înseamnă totodată descoperirea erotismului său , a unei psihologiii sexuale şi de amor care va fi de altfel şi atracţia principală a scrierilor sale şi forţa care o va afirma ca scriitoare, dar şi ca femeie.
Anais porneşte de la afirmaţia:”Senzualitatea este o forţă secretă a corpului meu.” care o va ghida de-a lungul vieţii, a jurnalului său şi al afirmării literare şi în special în relaţia cu Henry Miller şi construieşte o poveste de dragoste şi o psihologie de viaţă foarte nebişnuită anilor ’30, dar care a influenţat apoi generaţii întregi de femei .
“Henry şi June” este în primul rând o carte pentru cei care îl citesc pe Miller, sunt captivaţi de forţa sa creatoare, de pofta de viaţă şi de sinceritatea crudă, pentru cei care sunt cuceriţi de senzualitatea lui Nin, de feminitatea sa debordantă amestecată cu o forţă sexuală inimaginabilă cu 70 de ani în urmă dar şi pentru cei care n-au citit încă nici Miller, nici Nin, dar care vor citi cu siguranţă după acest intro în viaţa şi scrierile lor.
Povestea lor de dragoste se desfăşoară în paralel cu descoperirea senzualităţii lui Nin şi a tandreţii lui Miller, a capacităţii lor de a se iubi, a face dragoste şi literatură în acelaşi timp.
Momentul în care se întâlnesc cei doi este de fapt momentul în care două imaginaţii se vor intersecta, două forţe care pot prefigura Bărbatul perfect şi Femeia perfectă:
„L-am cunoscut pe Henry Miller…am văzut un bărbat care îmi plăcea. În scrierile sale este flamboiant, viril, animalic, magnific. E un bărbat pe care viaţa îl îmbată. E ca mine
Are un cap interesant cu accente puternice date de ochii negri, părul negru, pielea măslinie, gura şi nările senzuale, un profil frumos.Arată ca un spaniol…Pare sensibil, uşor de rănit”
Anais e cucerita de literatura lui Miller şi încet va fi cucerită de personalitatea şi virilitatea sa:„Mă aţâţă. Mă muşcă de ureche şi mă sărută, îmi place ferocitatea lui.Mă aruncă pe pricepută a braţelor, dar dorinţa lui mă sperie, mă respinge
….
Răspund imaginaţiei sale cu a mea
…..
Îmi place forţa lui, forţa lui întunecată, distrugătoare, neînfricată, cathartică”
În acelaşi timp însă va fi cucerită de soţia acestuia June Mainsfield, a cărei apariţie, îi stârneşte porniri lesbiene, dar mai presus personalitaea sa protectoare:„O faţă izbitor de albă, ochi arzători. June Mansfield…cea mai frumoasă femeie din lume. Frumuseţea ei îi aducea pe tavă dramele şi evenimentele. Iubeam delicateţea care îmi apăruse în vorbele ei mândria disproporţionată. Îi lipseşte sâmburele siguranţei de sine, tânjeşte cu nesaţ după admiraţie…Păr blond, faţa palidă, sprâncene demonic arcuite, un surâs crud şi o gropiţă dezarmantă. Perfidă, infinit dezirabilă, atrăgându-mă spre ea ca spre moarte.”
Anais se va lupta interior cu dragostea sa pentru Henry şi cea pentru June, ele iubirile se vor lupta între ele, vor încerca să se detroneze, să se stăpânească, ajungând într-un final să se completeze:
„Henry nu mă poate face s-o iubesc mai puţin, dar mă poate chinui, făcând-o pe ea să pară mai ireală, mai imaterială, demonstrând că nu există June, ci doar o imagine inventată de noi, de mintea lui Henry şi poezia mea”
Completările acestea sunt posibile atât în jurnal cât şi în psihanaliză. Cele două fiinţe ale lui Anais îşi fac pe rând dreptate cu ajutorul instinctelor dezvăluite în scriere şi şedinţe de terapie:
„Scriitorii fac dragoste cu orice vor
Adevărul este că numai aşa pot trăi în două direcţii diferite. Am nevoie de două vieţi. Am două fiinţe
Henry mi-a trezit adevăratele instincte”
Iar momentul culminat când „Muntele de cuvinte s-a predat… literatura a căzut” şi Henry este cucerit coincide cu descoperirea femeii Anais. Iese la iveală Femeia ca principiu, femeia puternică, deşi în aparenţă fragilă, frivolă şi instinctuală. Femeia aceasta este cea care se cunoaşte pe sine, îşi cunoaşte dorinţele, senzualitaea şi dă frâu liber imaginaţiei, puterii sexuale şi iubirilor.
„Ne gustăm unul altuia pielea.cadem împreună în lumea noastră sălbatică. Mă muşcă.Îmi face oasele să trosnească…Dorinţele noastre se dezlănţuie.Trupurile sunt în convulsii
Trupul lui are un fel anume de a-l excita pe-al meu de a-i raspunde. Când mă gândesc la el îmi vine să îmi desfac picioarele.”
Anais este capabilă să iubească, descoperindu-şi dorinţele şi forţa de dăruire, descoperă totodată şi un anume haos interior, o prăpastie între puterea de a iubi şi cea de a se iubi pe sine, de a se lăsa iubită. Are nevoie să iubească, dar necesităţile sexuale nu-i permit să urmeze un singur drum.
„Nu m-am dăruit niciodată întru totul, dar asta mi se pare imposibil când văd cum mă supun nobleţei şi perfecţiunii lui Hugo, senzualităţii lui Henry, frumuseţii lui Eduardo
Sentimentele mele sunt într-un haos pe care nu-l pot limpezi
Vreau să fiu iubită…”
Ceea ce îi descoperă Henry Miller o „orgie literară”, este o modalitate de a împăca femeile, cele două femei din interiorul lui Anais , o mulţumeşte şi pe Anais senzuala şi pe Anais scriitoarea.
Discuţiile noastre sunt minunate intermezzouri, nu dueluri, ci rapide iluminari reciproce:”Eu ştiu să dau sens gândurilor lui vagi.El le dezvoltă pe ale mele.Îl aprind. El mă face să curg”
Şi totuşi Anais nu se simte atât de împlinită de această relaţie, chiar dacă i se dedică aproape în totalitate, există un minus:
„E în Henry o lipsă de sentiment care se trădează prin accentul pe care îl pune pe sex şi discuţii” şi care o va îndemna să se orinteze şi spre alte descoperiri: spre tandreţea lui Hugo, frumuseţea lui Eduardo şi ajutorul psihologului Allendy ţinând seama de faptul că
„Ceea ce vrea un bărbat e să creadă că o femeie îl poate iubi atât de mult încât n-o va interesa nici un alt bărbat”şi realizând că împlinirea poate s-o simtă doar alături de toţi, pentru ca ei să-i satisfacă personalităţile fiecare în parte „Mi se pare că în momentul ăsta sunt binecuvântată cu trei bărbaţi minunaţi şi absolut capabilă să-i iubesc pe toţi trei”
Dragostea, sexul sunt pentru Anais cunoaştere de sine, a-şi descoperi personalităţile, interesele sexuale, senzualitatea, capacitatea de iubire şi dăruire, puterea de a-i atrage pe ceilalţi, de a-i subjuga şi îmbrăţişa cu sufletul şi trupul ei înseamnă pentru Anais o călătorie spre noi universuri, un voaiaj mult mai valoros decât cel de pe lună chiar, fiindcă sinele este un labirint pe culoarele căruia întâlnim şi minotauri şi tezei interiori capabili să ne uimească, să ne extazieze în faţa unei dintre cele mai râvnite comori : eul interior.
„Nous allons sur la lune.C’est ne pas tres loin.L’homme peut aller tellment loin en lui-meme”
Povestea triunghiului Anais, Henry şi June a fost ecranizată în regia lui Phillip Kaufman, cu Fred Ward, Maria de Medeiros şi Uma Thurman în distribuţia principală, în 1990, un film în care imaginea vine să completeze aportul lui Anais Nin în emanciparea femeii, un film cu raiting special NC 17 un fel de inlocuitor al R-ului acordat filmelor cu scene explicite şi sau violenţă, raiting care vine să sublinieze diferenţa între un film erotic şi unul al cărui scop principal nu este atracţia erotică, ci erotismul este doar un prilej de autodescoperire.
Şi pentru a intra şi mai mult în sufletul lui Anais Nin vă propun să ascultaţi o melo dragă mie şi care vorbeşte despre relaţia dintre Anais şi Henry în Parisul anilor 30 la Clichy
„Paris Quatorze avril
Ma vie Est un exil
J’envie tes jours tranquilles
A Clichy
Henry Volcan velours
Bandit Au souffle court
J’écris La nuit, le jour
Tout mon amour Mon amour
Là dans mon journal
Anaïs Nin
A le diable au cœur
La douleur assassine
Anaïs Nin Anaïs
Infiniment féminine
Anaïs Nin
A le diable au cœur
La douleur assassine
Anaïs Nin Anaïs
Miller
J’ai fui Le bruit des villes
La pluie Est un exil
Elle coule des jours tranquilles
A Clichy
Henry J’ai le cœur lourd
Du gris Qui nous entoure
Je crie Depuis toujours
Tout mon amour Mon amour
Là dans mon journal
R
J’ai froid Le temps d’un taxi
Et me voilà Contre toi
Henry Attends-moi
Je te suis
Peu m’importe si Parfois
La nuit nous trahit
Enfer ou paradis
Apprends-moi l’interdit L’interdit
R…»
Femeilor Anais le sugerează să o citească cu sufletul şi trupul, « puneţi-vă o mască, masca de feminitate primordială, de Femeie la modul absolut, trăiţi-i senzualitatea pe scoarţă de jurnal, pe cord de amor, pe trup fierbinte, vă veţi descoperi voi înşivă, fantasmele voastre, dragostea care musteşte în voi pentru viaţă, faţă de voi înşivă, vă veţi lăsa purtate de eul vostru eliberat undeva spre ţara interzisă descoperind că adevărata voastră vocaţie este aceea de a vă cunoaşte. « Cognosce te ipsum » va deveni un fel de cheie care deschide porţile templului spre orgasmului interior ( intelectual, sexual şi sufletesc). », pare a spune Anais
Iar bărbaţilor le impune un fel de motto: « eliberaţi femeia şi ea vi se va dărui întru totul » asemeni Phytiei.
Anais Nin ne descoperă că adevărata cunoaştere de sine ne transformă în preotese în templul lui Appolon. Suntem toate nişte Phytii râvnite şi adulate, suntem templul din Delphi el însuşi, centrul universului prin revelaţia sinelui .
Parfait d’amour e un lichior, un lichior violet cu aroma de petale de trandafiri, coaja de portocale, vanilie migdale si un strop de curacao, lichiorul din coji uscate de laraha( planta dezvoltata din portocala dulce adusa din Valencia in Caraibe, care nu s/a adaptat solului arid dand nastere unui fruct amarui cu cu aspect de portocala)
De ce vorbesc despre laraha? De ce as vorbi despre lichioruri? Candva credeam ca dragostea nu se poate asemana cu nimic. Candva credeam ca dragostea are un gust aparte, de nedefinit si mult prea perfect pentru a fi comparat sau etichetat. Tot francezii m/au luminat. Dragostea e ca un lichior, nu oricare, unul care are nume predestinat „parfait d’amour”. Oare?
Violete c’est la culeur, desi pentru mine uneori dragostea a fost verde proaspata si nebuna ca padurea in timpul furtunii, violetul defineste cel mai bine noptile dezlantuite, perversitatea , placerea si durerea, pofta de dincolo de cuvinte si turbulentele sentimentelor care biciuiesc trupul infierbantat si inimile de gheata. Paturile cu baldachine nu pot fi altfel decat violete, ultima culoare, un fel de cantec de lebada inaintea infinitului. Si dincolo de culoare si sunet , aripi care stiu sa zboare singure si sa caute alte ceruri, dincolo de culoare nu mai conteaza cuvantul, dincolo de culoare nu mai are forma spatiul, dincolo de culoare numai gustul si mirosul stiu sa patrunda si sa defineasca dragostea.
Cand gustul prinde sens in cojile de laraha, amaruiul are forma, un fel de fereastra intredeschisa la mansardele invechite prin care patrunde o raza dintr-un soare oceanic odata cu mirosul de lemn si parfumul de femeie prinsa intr/o cascada de stari de gratie, ca o baie cu petale de trandafiri ( remember American beauty?).
Parfait d’amour e o levitatie. Ametim in vartejul sau si ne trezim la viata papilele gustative, inmarmurindu/ne trupul cu un cocktail de stari senzitive, tactile, olfactive , in momentul in care gustam din lichior nu ne punem intrebarea ce va urma, nici ce a fost, important e ca paharul respectiv contine licoarea perfecta.
La fel intram in dragoste, crezand in parfait d’amour. Gustam, ametim, credem ca lichidele sunt facute sa curga la infinit si sa amestece in ele sentimente si simtiri.
Orice lichid infierbantat se evapora, parfait d’amour amesteca totul intr-un jeu de feux care se stinge incet incet cand umbrele devin forme clare si violetul isi pierde din intensitate. Totul se topeste, totul se evapora, simtul are si el un viitor sortit evaporarii, pana la urma tot sentimentul este cel care stapaneste culorile, formele, gusturile si mirosurile, atingerile si sunetele.
Cojile de laraha, raman amintirea unui fruct oprit, violetul este doar o culoare pe care n/o port si cocktailurile sunt sortite noptilor din baldachin. Cand ma trezesc din reverie, vad viata din nou in verde. Parfait d’amour nu exista, insa undeva sentimentele verzi isi gasesc calea spre infinit. Oceania este imaginara si plina de cocktailuri de o noapte, violeta si perversa, un vis in care trupul isi uita samburele. Greenland e departe de noapte, dar are fosnet de iele si cantec de sanzaiana, are tandrete si zambet de copil, green land nu se evapora. Greenland nu e perfecta, e o aripa care stie sa zboare , nu doar sa leviteze, Greenland se rontaie pe masele, se muleaza perfect pe cerul gurii si miroase a mar verde, crud. Greenland e un sentiment, Parfait d’amour e o stare.
Nu sunt complementare, nu se aseamana, nu se ating. Si totusi din verde putem face violet, din violet verde niciodata.
Verdele se transforma, violetul se evapora.
E doar o disertatie despre culori, o definite a dragostei perfecte sau a amorului de o noapte,? Nimic din toate acestea, e un jurnal de bord, scos din cutia neagra a zborului galactic.
Sa bem? Sau sa muscam din mar?
Poftiţi şi alegeţi dintre sărbătoriţii de astăzi. Cum sunt pe fugă, am să vă las pe voi să faceţi conexiuni între ei să vedem unde ajungem. Poate la poezie, la amintiri , la destăinuri sau rămânem la muzică.
Sincer, aş fi bucuroasă să vă lăsaţi imaginaţia să zburde (sic!), fiindcă tot vorbeam în postul anterior că orice este posibil cu ajutorul imaginaţiei, şi să conturaţi o poveste plecând de la muzichiile aduse azi, am putea să-i spunem „P.S. I love you ” să rămânem în tonul filmului cu Hilary Swank.
Astăzi învârtindu-mă printre cele mai bune piese ale lui George Harrison , la papa, mi-am adus aminte de una dintre melodiile nebuneşti de galateene care astăzi mă urmăreşte cu ardoare.
If not for you
Babe, I couldn’t even find the door
I couldn’t even see the floor
Id be sad and blue, if not for you
If not for you
Babe, the night would see me wide awake
The day would surely have to break
It would not be new, if not for you
If not for you, my sky would fall
Rain would gather, too
Without your love Id be nowhere at all
Id be lost, if not for you
If not for you
The winter would hold no spring
Couldn’t hear a robin sing
I just wouldn’t have a clue, if not for you
If not for you, my sky would fall
Rain would gather, too
Without your love Id be nowhere at all
Id be lost, if not for you
If not for you
The winter would hold no spring
Couldn’t hear a robin sing
I just wouldn’t have a clue, if not for you
If not for you
Pentru că Bob Dylan se ascunde undeva în adâncul sufletului Galei şi-i cântă adesea, pentru că vocea lui este una dintre cele mai senzuale (după cea a lui Al Pacino evident 🙂 ) aş alege varianta aceasta:
Însă o mână imi alunecă prin păr jucându-se ca o adiere cu emoţiile mele şi îmi şopteşte că varianta lui George Harrison e mai tandră:
Dar poate mai bine ar fi să împac şi gala senzuală şi pe cea tandră cu :
„Admirer c’est aimer avec tendresse, avec respect… – C’est aimer sans dégoût possible, tu comprends. – Et ce qu’on ne ferait jamais – Pour quelqu’un même qu’on connaît, – Qu’on connaît bien, on le ferait – Tout à fait volontiers pour quelqu’un qu’on admire.
(Frans Hals Sacha Guitry )
La Nausée, extrait Jean-Paul Sartre
„La chose, qui attendait, s’est alertée, elle a fondu sur moi, elle se coule en moi, j’en suis plein. – Ce n’est rien: la Chose, c’est moi. L’existence, libérée, dégagée, reflue sur moi. J’existe.
J’existe. C’est doux, si doux, si lent. Et léger: on dirait que ça tient en l’air tout seul. Ça remue. Ce sont des effleurements partout qui fondent et s’évanouissent. Tout doux, tout doux. Il y a de l’eau mousseuse dans ma bouche. Je l’avale, elle glisse dans ma gorge, elle me caresse – et la voila qui renaît dans ma bouche, j’ai dans la bouche à perpétuité une petite mare d’eau blanchâtre – discrète – qui frôle ma langue. Et cette mare, c’est encore moi. Et la langue. Et la gorge, c’est moi.
Je vois ma main, qui s’épanouit sur la table. Elle vit – c’est moi. Elle s’ouvre, les doigts se déploient et pointent. Elle est sur le dos. Elle me montre son ventre gras. Elle a l’air d’une bête à la renverse. Les doigts, ce sont les pattes. Je m’amuse à les faire remuer, très vite, comme les pattes d’un crabe qui est tombé sur le dos. Le crabe est mort: les pattes se recroquevillent, se ramènent sur le ventre de ma main. Je vois les ongles – la seule chose de moi qui ne vit pas. Et encore. Ma main se retourne, s’étale à plat ventre, elle m’offre à présent son dos. Un dos argenté, un peu brillant – on dirait un poisson, s’il n’y avait pas les poils roux à la naissance des phalanges. Je sens ma main. C’est moi, ces deux bêtes qui s’agitent au bout de mes bras. Ma main gratte une de ses pattes, avec l’ongle d’une autre patte; je sens son poids sur la table qui n’est pas moi. C’est long, long, cette impression de poids, ça ne passe pas. Il n’y a pas de raison pour que ça passe. A la longue, c’est intolérable… Je retire ma main, je la mets dans ma poche. Mais je sens tout de suite, à travers l’étoffe, la chaleur de ma cuisse. Aussitôt, je fais sauter ma main de ma poche; je la laisse pendre contre le dossier de la chaise. Maintenant, je sens son poids au bout de mon bras. Elle tire un peu, à peine, mollement, moelleusement, elle existe. Je n’insiste pas: ou que je la mette, elle continuera d’exister et je continuerai de sentir qu’elle existe; je ne peux pas la supprimer, ni supprimer le reste de mon corps, la chaleur humide qui salit ma chemise, ni toute cette graisse chaude qui tourne paresseusement comme si on la remuait à la cuiller, ni toutes les sensations qui se promènent là-dedans, qui vont et viennent, remontent de mon flanc à mon aisselle ou bien qui végètent doucement, du matin jusqu’au soir, dans leur coin habituel.
Je suis, j’existe, je pense donc je suis; je suis parce que je pense, pourquoi est-ce que je pense? je ne veux plus penser, je suis parce que je pense que je ne veux pas être, je pense que je… parce que… pouah!”
Spleen Charles Baudelaire
Quand le ciel bas et lourd pèse comme un couvercle
Sur l’esprit gémissant en proie aux longs ennuis,
Et que de l’horizon embrassant tout le cercle
Il nous verse un jour noir plus triste que les nuits;
Quand la terre est changée en un cachot humide,
Où l’espérance, comme une chauve-souris,
S’en va battant le mur de son aile timide
Et se cognant la tête à des plafonds pourris;
Quand la pluie étalant ses immenses traînées
D’une vaste prison imite les barreaux,
Et qu’un peuple muet d’infâmes araignées
Vient tendre ses filets au fond de nos cerveaux,
Des cloches tout à coup sautent avec furie
Et lancent vers le ciel un affreux hurlement,
Ainsi que des esprits errants et sans patrie
Qui se mettent à geindre opiniâtrement
– Et de longs corbillards, sans tambours ni musique,
Défilent lentement dans mon âme; l’Espoir,
Vaincu, pleure, et l’angoisse atroce, despotique,
Sur mon crâne incliné plante son drapeau noir.
Tournesol André Breton
La voyageuse qui traverse les Halles à la tombée de l’été
Marchait sur la pointe des pieds
Le désespoir roulait au ciel ses grands arums si beaux
Et dans le sac à main il y avait mon rêve ce flacon de sels
Que seule a respiré la marraine de Dieu
Les torpeurs se déployaient comme la buée
Au Chien qui fume
Ou venaient d’entrer le pour et le contre
La jeune femme ne pouvait être vue d’eux que mal et de biais
Avais-je affaire à l’ambassadrice du salpêtre
Ou de la courbe blanche sur fond noir que nous appelons pensée
Les lampions prenaient feu lentement dans les marronniers
La dame sans ombre s’agenouilla sur le Pont-au-Change
Rue Git-le-Coeur les timbres n’étaient plus les mêmes
Les promesses de nuits étaient enfin tenues
Les pigeons voyageurs les baisers de secours
Se joignaient aux seins de la belle inconnue
Dardés sous le crêpe des significations parfaites
Une ferme prospérait en plein Paris
Et ses fenêtres donnaient sur la voie lactée
Mais personne ne l’habitait encore à cause des survenants
Des survenants qu’on sait plus dévoués que les revenants
Les uns comme cette femme ont l’air de nager
Et dans l’amour il entre un peu de leur substance
Elle les intériorise
Je ne suis le jouet d’aucune puissance sensorielle
Et pourtant le grillon qui chantait dans les cheveux de cendres
Un soir près de la statue d’Etienne Marcel
M’a jeté un coup d’oeil d’intelligence
André Breton a-t-il dit passe
„Des milliards de morts. Ils multiplient mon angoisse. Je suis leurs agonies. Ma mort est innombrable. Tant d’univers s’éteignent en moi.”
(Le Roi se meurt Eugène Ionesco )
„La solitude n’apprend pas à être seul, mais le seul.”
(Le crépuscule des pensées Emil Cioran)
Chanson dada Tristan Tzara (1923)
I
la chanson d’un dadaïste
qui avait dada au coeur
fatiguait trop son moteur
qui avait dada au coeur
l’ascenseur portait un roi
lourd fragile autonome
il coupa son grand bras droit
l’envoya au pape à rome
c’est pourquoi
l’ascenseur
n’avait plus dada au coeur
mangez du chocolat
lavez votre cerveau
dada
dada
buvez de l’eau
II
la chanson d’un dadaïste
qui n’était ni gai ni triste
et aimait une bicycliste
qui n’était ni gaie ni triste
mais l’époux le jour de l’an
savait tout et dans une crise
envoya au vatican
leurs deux corps en trois valises
ni amant
ni cycliste
n’étaient plus ni gais ni tristes
mangez de bons cerveaux
lavez votre soldat
dada
dada
buvez de l’eau
III
la chanson d’un bicycliste
qui était dada de coeur
qui était donc dadaïste
comme tous les dadas de coeur
un serpent portait des gants
il ferma vite la soupape
mit des gants en peau d’serpent
et vient embrasser le pape
c’est touchant
ventre en fleur
n’avait plus dada au coeur
buvez du lait d’oiseaux
lavez vos chocolats
dada
dada
mangez du veau
Paris at Night Jacques Prévert
Trois allumettes, une à une allumées dans la nuit
La première pour voir ton visage tout entier
La seconde pour voir tes yeux
La dernière pour voir ta bouche
et l’obscurité toute entière pour me rappeler tout cela
en te serrant dans mes bras.
Ma Bohème Arthur Rimbaud
Je m’en allais, les poings dans mes poches crevées;
Mon paletot soudain devenait idéal;
J’allais sous le ciel, Muse, et j’étais ton féal;
Oh! là là! que d’amours splendides j’ai rêvées!
Mon unique culotte avait un large trou.
Petit-Poucet rêveur, j’égrenais dans ma course
Des rimes. Mon auberge était à la Grande-Ourse.
Mes étoiles au ciel avaient un doux frou-frou
Et je les écoutais, assis au bord des routes,
Ces bons soirs de septembre où je sentais des gouttes
De rosée à mon front, comme un vin de vigueur;
Où, rimant au milieu des ombres fantastiques,
Comme des lyres, je tirais les élastiques
De mes souliers blessés, un pied près de mon coeur!
„Comment mesurer la souffrance et la joie? Peut-on comparer le poids d’une larme au poids d’une goutte de sang?”
(Les bouches inutiles – Simone de Beauvoir)
Astăzi Gustav Klimt (14 iulie 1862 – 6 februarie 1918) pictor simbolist austriac, unul dintre membrii cei mai de seamă ai mişcării Art nouveau din Viena, influenţat în tablourile sale de stampele japoneze.
Sunt curioasă dintre cele două tablouri de mai jos pe care îl alegeţi, evident că vreau să ştiu şi de ce 🙂
„The Kiss” (1907-1908
Oil and gold leaf on canvas)
sau ” Accomplissement”
Iar ca fond muzical am ales-o pe Tanya Donelly care împlineşte 43 de ani astăzi şi care, zic eu, se regăseşte în îmbrăţişările lui Klimt:
Există o îmbrăţişare perfectă? Oare felul de a te lăsa îmbrăţişat/ sărutat, felul de a îmbrăţişa/săruta poate fi un semn, un semn al direcţiei în care va merge relaţia?
Afară se aud petardele, e ziua Franţei, au început sărbătoarea de la miezul nopţii. Îmi fuge gândul la sărutul-petardă. Cândva am simţit un sărut ca o explozie, o explozie chimică în care am ştiut că se ascunde iubirea cu cel mai ciudat gust simţit vreodată, un amestec de nectar şi gin tonic, un cocktail molotov pe care îl ascund şi acum în cel mai tainic sertar al sufletului. Nu vreau să-l pierd, nu mai explodează, dar stă aciuiat acolo şi din când în când face zgomot de fond, seamănă cu versurile melodiei de mai sus:
”
I’m keeping you I’m keeping you
I’m keeping you so realize your fate
I’m keeping you I’m keeping you
I’m keeping you so settle down now
You landed here from inner space
You landed with that screwed-up look on your face
I wanted you from way back when
I wanted you for years, then years again
I’m keeping you I’m keeping you
I’m keeping you so settle in now
My return to wildlife by satellite
By beautiful moon-shining girl
Whether by hard ground or splashdown
We’re safely back in the world
My heart’s not new
I’m not like you
I’ve loved and been loved well and badly too
My body’s been through everything
I’ve used and been used
I got over it
There’s something that you learn on a tightrope
Just outside the spotlight there’s a big net waiting for…
My return to wildlife by satellite
By beautiful moon-shining girl
Whether by hard ground or splashdown
We’re safely back in the world
I’m keeping you”
Acesta e sărutul de care îmi amintesc privindu-l pe Klimt, primul sărut petardă, stampă japoneză în faţa unui răsărit de culoarea veşmintelor cuplului de mai sus, a falezei asemănătoare celei din primul tablou, de care picioarele mele se aninau ca de senzualitate şi misterul celei dintâi minuni. Nu, nu primul sărut, doar cel mai „preţios” şi cel care mi-a vorbit de pomul vieţii din cel de-al doilea tablou, de ce înseamnă împlinirea şi cum te poţi contopi cu ea. Sărutul petardă ne dă lecţii de senzualitatea, de iubire şi de bogăţie în ritmul în care răsare soarele. Important e în faţa pomului vieţii să ştii încotro să mergi: la stânga sau la dreapta. Eu m-am rătăcit de la dreapta la stânga, voi sper să cântaţi „keeping you” şi să trageţi pe dreapta.
Vrand sa rezilieze un abonament la o revista Emma Rothner, incurca adresa si trimite un mail unui necunoscut, unui anume Leo Leike .Acesta din urma, ii semnalizeaza eroarea, Emma se scuza si putin cate putin se isca un dialog intre ei doar prin mail. Cu timpul relatia se dezvolta, si cei doi se trezesc cu o fascinatie deosebita unul fata de altul. Chiar daca decid sa nu isi reveleze nimic din vietile lor incearca sa ghiceasca ce secret ascunde fiecare .
Astăzi Gustav Klimt (14 iulie 1862 – 6 februarie 1918) pictor simbolist austriac, unul dintre membrii cei mai de seamă ai mişcării Art nouveau din Viena, influenţat în tablourile sale de stampele japoneze.
Lemondegala 
