„La multi ani, Elfriede Jelinek!” – “Pianista” – amprenta lui Schubert şi iniţiere

Pentru ca astazi Elfriede Jelinek implineste 65 de ani, revin cu recenzia la „Pianista”, pentru a va motiva sa o cititi/recititi.

Laureată a premiului Nobel în literaură din anul 2004, Elfriede Jelinek este cunoscută în tagma scriitorilor LGBT şi de partea politicienilor austrieci de stânga şi provine dintr-o familie în care tatăl era ceh şi mama avea rădăcini româneşti şi germane.
La noi au apărut târziu romanele ei şi atunci graţiei traducerii de valoare făcută de Nora Iuga. Unul dintre cele mai importante romane este „Pianista”, ecranizată în 2001 de către Michael Hanecke, cu Isabelle Huppert în rolul principal .

Erika Kohut e o tânără (36 de ani) profesoară de pian la Conservatorul din Viena care duce o viaţă puritană, dedicată artei, pianului în special, sub auspiciile unei dictaturi matriarhale. Mama sa este cea care i-a ales drumul vieţii şi chiar dacă Erika n-a excelat în interpretare şi a ajuns doar o pianistă de valoare medie angajată ca profesoară, tot trebuie să se dedice artei, pentru aceasta făcând sacrificii după bunul plac al mamei. Viaţa pe care i-o impune înseamnă lipsa unei companii, lipsa oricărei plăceri, fără sex, fără modă, fără prietenie, doar pian şi dragoste maternă.
Oprimată de către propria-i mamă şi de lipsa de talent, profesoara se dovedeşte a fi călăul ascuns, ea fiind cea care punea în buzunarele elevilor talentaţi, sticlă pisată spre a le înlătura orice şansă de a reuşi ca muzicieni.
Erika duce o viaţă dublă şi nu în puţin timp ne vom pune problema dacă nu cumva este vorba de un borderline în acest roman. Între profesoara sobră, rece chiar, singură, îmbrăcată cu haine care să-i evidenţieze cât mai puţin apartenenţa la sexul frumos, şi voyeurista care după cursuri intra la peepshow sau la drive in X pentru a observa cuplurile sau fetele pline de senzualitate care îşi exhibau simţirile trupeşti este o diferenţă imensă, dar ele sunt porniri ale aceluiaşi personaj. Nu încetăm să ne întrebăm de unde provine această diferenţă şi unde va duce.
« O femeie nu vine aproape niciodată pe aici, dar Erika vrea să fie mereu un unicat…Doar în felul acesta poate ieşi în evidenţă . »

În ceea ce priveşte viitorul răspunsul, acesta vine prin intermediul unui elev care se îndrăgosteşte de ea, Walter Klemmer, un tânăr iubitor de muzică şi caiac, care nu ştie să piardă. Însă cu care Erika începe o relaţie întâi controlată în totalitate de ea, bazată pe voyeurism şi sadomasochism şi care reproduce la altă scală tipul de relaţie fiică- mamă dictator din casa Kohut. Mai apoi relaţia se transformă, dacă primul raport trupesc între cei doi s-a finalizat cu un viol psihic din partea Erikăi, un al treilea raport va fi de fapt un real viol din partea lui Walter, cel busculat de atitudinea morbidă a Erikăi şi de dorinţa ei de a fi torturată redată în scrisorile pline de fantezii sexuale cât mai masochiste, atfel situaţia ia o turnură tragică, Erika şi mama ei fiind tratate cu bestialitate. O ultimă scenă ne-o înfăţişează pe Erika confuză întâlnindu-se din întâmplare în public cu Walter şi reacţionând la indiferenţa lui cu o tentativă de sinucidere soldată cu o pată de sânge în dreptul inimii.

« Erika se înţeapă în umăr.Sângele ţâşneşte imediat…Cuţitul e vârât înapoi în poşetă…Din ea se prelinge sângele.Oamenii se uită la ea ….Erika ştie direcţia în care trebuie s-o ia.Merge acasă. »

Oare putem vorbi de un roman iniţiatic ? O iniţiere prin care un tânăr se serveşte de o formă incestuoasă de dragoste, cea a unui elev faţă de profesorul său, o dragoste imposibilă între două persoane de vârste diferite, în care elevul este atras de inaccesibilitatea profesoarei, de singurătatea sa, de autoritatea sa,
de îmbătrânirea ei precoce, de puritanismul ei, de începutul degradării sale.

« Are convingerea intimă că domnişoara Kohut este acea femeie pe care şi-o doreşte un tânăr pentru a fi iniţiat în viaţă »
« Erika se încovoaie, sângerând un pic, într-o poziţie embrionară şi opera de distrugere continuă…..Ea însăşi a vrut-o, atunci când şi-a dorit să devină stăpână pe el şi pe pasiunea lui. »

Dacă ar fi să privim romanul din punct de vedere al personajului masculin, lucrurile pot fi văzute astfel.
Erika nu este oare reprezentarea mamei lui Walter ? Cea care dă ordine şi
face caracterizări, cea care îşi impune autoritatea, să nu uităm că Walter nu este decât un adolescent care vrea să-şi facă intrarea în viaţa de adult. Pentru el subjugarea femeii autoritare nu înseamnă decât iniţierea în viaţa bărbatului, pentru el dragostea poate lua orice forme, dar poate fi ieşirea de sub auspiciul adolescenţei. Maltratând-o pe Erika, îşi maltratează de fapt slăbiciunea, recunoscând-o ca abjectă, alienată şi oribilă, rupe de fapt legătura pe care o avea cu figura maternă. Putem vorbi de tăierea cordonului ombilical pentru a doua oară, Walter intră în viaţa de bărbat călcând peste copilărie şi peste reguli.
E vorba de două atitudini diferite de percepere a universului matricial, cea a Erikăi care se întoarce la protecţia maternă şi cea a lui Walter care o distruge.
Pentru Walter parcursul Erikăi este cel al mamei, care este personajul feminin ideal al copilăriei, dar pe parcursul adolescenţei se dovedeşte a fi cea care ştie totul , cea care impune reguli, personaj feminin totalitar care se alterează , care se autodistruge sau se lasă distrusă. Parcursul Erikăi este unul de acest gen, iar Erika, o extensie a mamei, afişează dorinţa de a se lăsa distrusă pentru a elibera tânărul de sub egida matriarhală şi pentru a-i da satisfacţia de creator proprie vieţii adulte.

« O s-o înveţe să-şi iubească trupul, pe care acum şi-l neagă, sau măcar să şi-l accepte. O să-i arate plin de atenţie , tot ce-i trebuie pentru dragoste, iar la sfârşit, va trece la obiective şi probleme mai dificile, referitoare la enigma femeii. Eterna enigmă. Atunci va deveni el profesorul ei…şi când ea o să ştie exact cât e de tânără o va părăsi de dragul uneia şi mai tinere »

Într-o altă viziune, ar trebui să ţinem cont de personajul Erika. Un personaj extremist, pentru care excesele sunt sau metode de coerciţie exercitate de mama sa dictator, sau metode de dezlipire de universul matern, o curăţire ritualică dacă e să ţinem seama de automutilările pe care şi le provoacă .
« Când nu e nimeni acasă se taie singură intenţionat…Cu puţinele cunoştiinţe de anatomie şi cu mai puţin noroc, oţelul rece est aplicat acolo unde bănuieşte că trebuie să apară o gaură, şi împins înauntru. Acum se despică, transformarea o sperie şi sângele se prelinge. Nu simte nimic.O clipă, cele două jumătăţi de carne tăiată se privesc încremenite……de atâta sânge nu vede ce a tăiat de fapt. Era propriul ei trup, dar îi este înspăimântător de străin. »
Şi apoi mai e Schubert, cei ce au făcut pian, au simţit pe propria piele, realitatea sa muzicală ne confruntă cu abisul, cu absolutul. Un absolut după care Erika tânjeşte.
« Câtă nedreptate că acest Klemmer trăieşte şi nu studiază destul, în timp ce Schubert e mort. »
Erika se complace în abisurile sufletului său şi ale disciplinei germanice, (Mama i-a ordonat : Fără jumătăţi de măsură.Fără aproximaţii.) adesea la ea plăcerea şi necesitatea se confundă una cu alta, cântă la pian D960 a lui Schubert cu aceeaşi plăcere cu care merge la peepshow, între virtute şi perversiune, ea nu lasă loc decât corpului şi plăcerii .
Voyeurismul poate fi văzut ca urmare a intimităţii între pianist şi Schubert, ca o modalitate de a intra în sufletul compozitorului. Până la urmă pentru a înţelege pianista, trabuie să-l înţelegem pe Schubert, şi nu e singurul caz care se raportează la violenţe pe muzica lui Schubert, la fel e filmul „Death and the Maiden” de Roman Polanski, toate pornind probabil de la cvartetul D 810 Fata şi moartea scris de Schubert în 1824 .
« Nici Erika nu vrea decât să privească.Aici în această cabină cu ea nu se va întâmpla nimic. Nimic nu i se potriveşte dar ea se potriveşte perfect în această chilie.Erika este un aparat compact cu formă umană
….Erika priveşte cu atenţie.Nu ca să înveţe. În ea oricum nu se mişcă nimic.Cu toate astea, trebuie să se uite. Pentru plăcerea ei personală. »
La fel se întâmplă cu Schubert, cei care îl interpretează ştiu că există o intimitate profundă între pianist şi piesă, Schubert lasă impresia unui personaj care necesită protecţie, dragoste intimă. Am cunoscut o pianistă care spunea că nu poate interpreta Schubert decât în singurătate fiindcă el se ascunde într-un colţ al sufletului său foarte ascuns şi nu iese la iveală decât în intimitate, iar partitura fără prezenţa lui nu-i spune nimic, îi dă doar o dorinţă acerbă de a privi în chilia interioară.
Sado-masochismul poate oare fi legat de Schubert ? Adevărul e că Schubert ascunde o durere pe care pentru a o exprima, trebuie să o fi simţit sau să o simţi în momentul interpretării. Durerea aceasta poate fi una purificatoare, pianista lui Jelinek uneori îşi petrece timpul alături de lama de ras care atinge cele mai ascunse părţi ale corpului, tăiând în carne vie, la fel durerea ascunsă care trebuie simţită cântându-l pe Schubert elimină suferinţa .

« A doua zi îi mărturiseşte profesoarei că doar cel mai trist ciclu de lieduri al lui Schubert a reuşit să-i îndulcească starea în care căzusem iar, din cauza dumneavoastră, Erika.Ceva în sufletul meu vibra împreună cu Schubert, care atunci când a compus « Singurătate » trebuie să se fi simţit ca mine ieri.Am suferit, dacă pot spune astfel, în acelaşi ritm , Schubert şi puţinătatea mea. »
Dacă sunteţi pregătiţi să înfruntaţi o atmosferă care degajă o sexualitate perturbată, un regim dictatorial matern şi mult Schubert, vă invit să citiţi cartea, vă veţi convinge că Jelinek şi-a meritat Nobelul şi numai prin faptul că reuşeşte să contureze personaje puternice în situaţii deviante. Apoi aştept să-mi spuneţi pe care pistă porniţi feedback-ul lecturii: pe cel al muzicii sau cel al violenţei.

Elfriede Jelinek- „Pianista” – amprenta lui Schubert şi iniţiere

Laureată a premiului Nobel în literaură din anul 2004, Elfriede Jelinek este cunoscută în tagma scriitorilor LGBT şi de partea politicienilor austrieci de stânga şi provine dintr-o familie în care tatăl era ceh şi mama avea rădăcini româneşti şi germane.
La noi au apărut târziu romanele ei şi atunci graţiei traducerii de valoare făcută de Nora Iuga. Unul dintre cele mai importante romane este „Pianista”, ecranizată în 2001 de către Michael Hanecke, cu Isabelle Huppert în rolul principal .
Erika Kohut e o tânără (36 de ani) profesoară de pian la Conservatorul din Viena care duce o viaţă puritană, dedicată artei, pianului în special, sub auspiciile unei dictaturi matriarhale. Mama sa este cea care i-a ales drumul vieţii şi chiar dacă Erika n-a excelat în interpretare şi a ajuns doar o pianistă medie angajată ca profesoară tot trebuie să se dedice artei pentru aceasta făcând sacrificii după bunul plac al mamei. Viaţa pe care i-o impune înseamnă lipsa unei companii, lipsa oricărei plăceri, fără sex, fără modă, fără prietenie, doar pian şi dragoste maternă.
Oprimată de către propria-i mamă şi de lipsa de talent, profesoara se dovedeşte a fi călăul ascuns, ea fiind cea care punea în buzunarele elevilor talentaţi, sticlă pisată spre a le înlătura orice şansă de a reuşi ca muzicieni.
Erika duce o viaţă dublă şi nu în puţin timp ne vom pune problema dacă nu cumva este vorba de un borderline în acest roman. Între profesoara sobră, rece chiar, singură, îmbrăcată cu haine care să-i evidenţieze cât mai puţin apartenenţa la sexul frumos, şi voyeurista care după cursuri intra la peepshow sau la drive in X pentru a observa cuplurile sau fetele pline de senzualitate care îşi exhibau simţirile trupeşti este o diferenţă imensă, dar ele sunt porniri ale aceluiaşi personaj. Nu încetăm să ne întrebăm de unde provine această diferenţă şi unde va duce.
« O femeie nu vine aproape niciodată pe aici, dar Erika vrea să fie mereu un unicat…Doar în felulmacesta poate ieşi în evidenţă . »

În ceea ce priveşte viitorul răspunsul vine prin intermediul unui elev care se îndrăgosteşte de ea, Walter Klemmer, un tânăr iubitor de muzică şi caiac, care nu ştie să piardă. Însă cu care Erika începe o relaţie întâi controlată în totalitate de ea, bazată pe voyeurism şi sadomasochism şi care reproduce la altă scală tipul de relaţie fiică- mamă dictator din casa Kohut. Mai apoi relaţia se transformă, dacă primul raport trupesc între cei doi s-a finalizat cu un viol psihic din partea Erikăi, un al treilea raport va fi de fapt un real viol din partea lui Walter, cel busculat de atitudinea morbidă a Erikăi şi de dorinţa ei de a fi torturată redată în scrisorile pline de fantezii sexuale cât mai masochiste, atfel situaţia ia o turnură tragică, Erika şi mama ei fiind tratate cu bestialitate. O ultimă scenă ne-o înfăţişează pe Erika confuză întâlnindu-se din îmtâmplare în public cu Walter şi reacţionând la indiferenţa lui cu o tentativă de sincidere soldată cu o pată de sânge în dreptul inimii.

« Erika se înţeapă în umăr.sSângele ţâşneşte imediat…Cuţitul e vârât înapoi în poşetă…Din ea se prelinge sângele.Oamenii se uită la ea ….Erika ştie direcţia în care trebuie s-o ia.Merge acasă. »

Oare putem vorbi de un roman iniţiatic ? O iniţiere prin care un tânăr se serveşte de o formă incestuoasă de dragoste, cea a unui elev faţă de profesorul său, o dragoste imposibilă între două persoane de vârste diferite, în care elevul este atras de inaccesibilitatea profesoarei, de singurătatea sa, de autoritatea sa,
de îmbătrânirea ei precoce, de puritanismul ei, de începutul degradării sale.

« Are convingerea intimă că domnişoara Kohut este acea femeie pe care şi-o doreşte un tânăr pentru a fi iniţiat în viaţă »
« Erika se încovoaie, sângerând un pic, într-o poziţie embrionară şi opera de distrugere continuă…..Ea însăşi a vrut-o, atunci când şi-a dorit să devină stăpână pe el şi pe pasiunea lui. »

Dacă ar fi să privim romanul din punct de vedere al personajului masculin, lucrurile pot fi văzute astfel.
Erika nu este oare reprezentarea mamei lui Walter ? Cea care dă ordine şi
face caracterizări, cea care îşi impune autoritatea, să nu uităm că Walter nu este decât un adolescent care vrea să-şi facă intrarea în viaţa de adult. Pentru el subjugarea femeii autoritare nu înseamnă decât iniţierea în viaţa bărbatului, pentru el dragostea poate lua orice forme, dar poate fi ieşirea de sub auspiciul adolescenţei. Maltratând-o pe Erika, îşi maltratează de fapt slăbiciunea, recunoscând-o ca abjectă, alienată şi oribilă, rupe de fapt legătura pe care o avea cu figura maternă. Putem vorbi de tăierea cordonului ombilical pentru a doua oară, Walter intră în viaţa de bărbat călcând peste copilărie şi peste reguli.
E vorba de două atitudini diferite de percepere a universului matricial., cea a Erikăi care se întoarce la protecţia maternă şi cea a lui Walter care o distruge.
Pentru Walter parcursul Erikăi este cel al mamei, care este personajul feminin ideal al copilăriei, dar pe parcursul adolescenţei se dovedeşte a fi cea care ştie totul , cea care impune reguli, personaj feminin totalitar care se alterează , care se autodistruge sau se lasă distrusă. Parcursul Erikăi este unul de acest gen, iar Erika ca extensie a mamei afişează dorinţa de a se lăsa distrusă pentru a elibera tânărul de sub egida matriarhală şi pentru a-i dasatisfacţia de creator proprie vieţii adulte

« O s-o înveţe să-şi iubească trupul, pe care acum şi-l neagă, sau măcar să şi-l accepte. O să-i arate plin de atenţie , tot ce-i trebuie pentru dragoste, iar la sfârşit, va trece la obiective şi probleme mai dificile, referitoare la enigma femeii.Eterna enigmă.Atunci va deveni el profesorul ei…şi când ea o să ştie exact cât e de tânără o va părăsi de dragul uneia şi mai tinere »

Într-o altă viziune, ar trebui să ţinem cont de personajul Erika. Un personaj extremist, pentru care excesele sunt sau metode de coerciţie exercitate de mama sa dictator, sau metode de dezlipire de universul matern, o curăţire ritualică dacă e să ţinem seama de automutilările pe care şi le provoacă .
« Când nu e nimeni acasă se taie singură intenţionat…Cu puţinele cunoştiinţe de anatomie şi cu mai puţin noroc, oţelul rece est aplicat acolo unde bănuieşte că trebuie să apară o gaură, şi împins înauntru. Acum se despică, transformarea o sperie şi sângele se prelinge. Nu simte nimic.O clipă, cele două jumătăţi de carne tăiată se privesc încremenite……de atâta sânge nu vede ce a tăiat de fapt. Era propriul ei trup, dar îi este înspăimântător de străin. »
Şi apoi mai e Schubert, cei ce au făcut pian, au simţit pe propria piele, realitatea sa muzicală ne confruntă cu abisul, cu absolutul. Un absolut după care Erika tânjeşte.
« Câtă nedreptate că acest Klemmer trăieşte şi nu studiază destul, în timp ce Schubert e mort. »
Erika se complace în abisurile sufletului său şi ale disciplinei germanice, (Mama i-a ordonat : Fără jumătăţi de măsură.Fără aproximaţii.) adesea la ea plăcerea şi necesitatea se confundă una cu alta, cântă la pian D960 a lui Schubert cu aceeaşi plăcere cu care merge la peepshow, între virtute şi perversiune, ea nu lasă loc decât corpului şi plăcerii .
Voyeurismul poate fi văzut ca urmare a intimităţii între pianist şi Schubert, ca o modalitate de a intra în sufletul compozitorului. Până la urmă pentru a înţelege pianista, trabuie să-l înţelegem pe Schubert, şi nu e singurul caz care se raportează la violenţe pe muzica lui Schubert, la fel e filmul Death and the Maiden) de Roman Polanski, toate porninb probabil de la cvartetul D 810 Fata şi moartea scris de Schubert în 1824
« Nici Erika nu vrea decât să privească.Aici în această cabină cu ea nu se va întâmpla nimic. Nimic nu i se potriveşte dar ea se potriveşte perfect în această chilie.Erika este un aparat compact cu formă umană
….Erika priveşte cu atenţie.Nu ca să înveţe. În ea oricum nu se mişcă nimic.Cu toate astea, trebuie să se uite. Pentru plăcerea ei personală. »
La fel se întâmplă cu Schubert, cei care îl interpretează ştiu că există o intimitate profundă între pianist şi piesă, Schubert lasă impresia unui personaj care necesită protecţie, dragoste intimă. Am cunoscut o pianistă care spunea că nu poate interpreta Schubert decât în singurătate fiindcă el se ascunde într-un colţ al sufletului său foarte ascuns şi nu iese la iveală decât în intimitate, iar partitura fără prezenţa lui nu-i spune nimic, îi dă doar o dorinţă acerbă de a privi în chilia interioară.
Sado-masochismul poate oare fi legat de Schubert ? Adevărul e că Schubert ascunde o durere pe care pentru a o exprima, trebuie să o fi simţit sau să o simţi în momentul interpretării. Durerea aceasta poate fi una purificatoare, pianista lui Jelinek care uneori îşi petrece timpul alături de lama de ras care atinge cele mai ascunse părţi ale corpului, tăiând în carne vie, la fel durerea ascunsă care trebuie simţită cântându-l pe Schubert elimină suferinţa .

« A doua zi îi mărturiseşte profesoarei că doar cel mai trist ciclu de lieduri al lui Schubert a reuşit să-i îndulcească starea în care căzusem iar, din cauza dumneavoastră, Erika.Ceva în sufletul meu vibra împreună cu Schubert, care atunci când a compus « Singurătate » trebuie să se fi simţit ca mine ieri.Am suferit, dacă pot spune astfel, în acelaşi ritm , Schubert şi puţinătatea mea. »
Dacă sunteţi pregătiţi să înfruntaţi o atmosferă care degajă o sexualitate perturbată, un regim dictatorial matern şi mult Schubertm vă invit să citiţi cartea, vă veţi convinge că Jelinek şi-a meritat Nobelul şi numai prin faptul că reuşeşte să contureze personaje puternice în situaţii deviante. Apoi aştept să-mi spuneţi pe care pistă porniţi feedback-ul lecturii: pe cel al muzicii sau cel al violenţei.

demiurgii şi metaforele lor

Demiurgul nu este altceva decât un meşteşugar, de altfel termenul provine din greacă demiurgos care înseamnă făuritor, meşteşugar. Am găsit în calendarul zilei de astăzi patru demiurgi pentru care creaţia a fost vocaţia vieţii lor, iar ceea ce au ştiut să facă mai bine a fost o joacă de-a metafora.
Metaforele demiurgilor sunt urme de paşi adânc înfipte în viaţă, dâre de artă lăsate pe toată suprafaţa modelabilă a sufletului nostru, al oamenilor.
Primul dintre ei s-a născut la 8 aprilie 1911 în Răşinari, e vorba de Emil Cioran,

cioran by john foley

care a ştiut să întoarcă viaţa pe toate părţile, să taie firul în patru ca un adevărat filosof şi să dea naştere metaforelor în aforisme, un exemplu în acest sens îl găsiţi în Cugetări, un altul îl las aici ca punte spre ideea următoare şi anume: este demiurgul singur sau nu?
„Toate momentele acelea când viaţa tace, ca să-ţi auzi singurătatea… În Paris, ca şi într-un
cătun îndepărtat, timpul se retrage, se înghemuieşte într-un colţ al conştiintei şi rămâi cu tine însuţi,
cu umbrele şi luminile tale. Sufletul s-a izolat şi în zvârcoliri nedefinite se ridică la suprafaţa ta, ca un
cadavru pescuit în adâncimi. Şi atunci îţi dai seama că mai există şi alt sens al pierderii sufletului
decât cel biblic.” (EMIL M CIORAN
AMURGUL GÎNDURILOR, Ed. HUMANITAS, 1994)
Demiurgul aduce metafora, ne-o pune la picioare, o admirăm, o învăţăm să zboare prin sufletul nostru să ne schimbe privirile şi stările de spirit.Dar demiurgul unde rămâne? Noi, mulţimea, alegem metafora de demiurg, pentru noi contează produsul nu neapărat şi producătorul.
Se întâmplă de nenumărate ori ca demiurgul să se implice, mult mai mult decât acceptăm noi consumatorii, în produsul său, să spargă tiparele şi să transforme metafora într-o super-metaforă, un fel de erou al artei care vrea să reinventeze lumea, dar care nu e văzută cu ochi buni de toată populaţia, fiindcă unii suntem consumatori, alţii sunt doar voyeuri şi critici.
Aşa s-a întâmplat cu Vaslav Nijinsky,

Nijinsky in "Danse siamoise" from the "Orientales," June 19, 1910 by Eugène Druet

, decedat la 8 aprilie 1950, care a fost considerat unul dintre cei mai buni balerini şi coregrafi ai anilor 1900, mai ales pentru salturile sale magnifice,şi care a făcut primii paşi în introducerea baletului modern, dar care în L’Après-midi d’un faune aduce metafora faunului la stadiul de insinuare a plăcerii sexuale şi şochează într-atât încât e catalogat drept obscen.
Jaques Brel

Brel by Jean-Pierre Leloir

născut tot în 8 aprilie, în 1929, în Belgia, este cunoscut pentru metaforele sale atât lirice cât şi muzicale:
„Moi, je t’offrirai / Des perles de pluie / Venues de pays / Où il ne pleut pas”

Însă ar trebui să ne gândim care este sursa acestor metafore? Cum se nasc metaforele? În singurătate sau însingurate?
Paradoxul e că indiferent dacă vin din singurătate sau singure atrag mulţimea şi sufletele noastre încât plinătatea lor devine şi împlinirea noastră şi împlinirea demiurgului.
Un alt demiurg de data aceasta al picturii, a decedat la 8 aprilie 1973, Pablo Picasso

Picasso by Robert Doisneau

.Metaforele liniilor curbelor şi culorilor sale sunt extazul retinei noastre şi un mod de a vedea lumea înconjurătoare cu ochii maestrului.

Jacqueline aux bras croises

Revin la singurătate şi îndrăznesc să spun că demiurgul în sihăstria sa naşte metaforele care îi vor redefini singurătatea şi o vor transforma în agora, iar noi în calitate de voyeuri, cumpărători sau consumatori devenim parte din singurătatea sa, o plenitudine de fapt.
Voi cum vedeţi metafora demiurgului?