Daniel Glattauer- „Dragoste virtuala” sau suntem ceea ce citim

Vrand sa rezilieze un abonament la o revista Emma Rothner, incurca adresa si trimite un mail unui necunoscut, unui anume Leo Leike .Acesta din urma, ii semnalizeaza eroarea, Emma se scuza si putin cate putin se isca un dialog intre ei doar prin mail. Cu timpul relatia se dezvolta, si cei doi se trezesc cu  o fascinatie deosebita unul fata de altul. Chiar daca decid  sa nu isi reveleze nimic din vietile lor incearca sa ghiceasca ce secret ascunde fiecare .

Din ce in ce mai atrasi unul fata de altul, Emmi si Leo amana momentul fatidic al intalnirii. Emmi este casatorita si Leo tocmai se straduieste sa-si revina dupa o mare deceptie in dragoste.

Intr-o zi se hotarasc sa  isi dea  intalnire intr-o cafenea plina ochi din oras impunandu-si o regula: trebuie sa se recunoasca unul pe celalalt fara a avea voie sa-si vorbeasca, urmand sa comenteze efectele acestui rendez vous ulterior pe mail.

Este o carte despre dialog, este o carte despre feeling-uri, o carte despre femeie si barbat, despre cum sa ghicesti personalitatea oamenilor din ceea ce spun, o carte despre fidelitate si o carte despre iubire, dar in primul rand citim o carte despre cuvant, despre efectele pe care acesta le poate avea asupra sentimentelor si a reactilor in viata.

Cei doi devin unul pentru celalalt un ecou, un ecou al vocii interioare care devine de neinlocuit

”Nu Emmi, nu sunteti o oarecare.Sunteti ca un ecou de-al meu, ecoul care ma insoteste in fiecare zi.Ati transformat monologul meu interior in dialog. Mi-ati imbogatit viata interioara.Puneti intrebari incommode, insistati, ma parodiati, va certati cu mine…..

mi-e frica sa pierd ecoul-Emmi.Vreau sa-l pastrez langa mine…Pentru mine a devenit un lucru de meinlocuit. Al dvs ,Leo”

Conversatiile lor se concentreaza in zona privata, desi evita pe cat posibil detaliile legate de relatiile fiecaruia sau de planul personal ( uneori mai fac rabat de la aceasta regula si dau detalii, Emmi despre sotul sau Bernhard, Leo despre relatia trecuta cu Marlene sau tentative de relatie cu Mia) cuvintele se concentreaza intr-un plan mult mai adanc al zonei private, avem senzatia ca sufletele sunt cele care dialogheaza in cazul lor. Cei doi ajung sa se cunoasca si sa se simta atat de bine, incat ne ducem cu gandul la de suflete pereche, doi oameni care nu s-au vazut deloc in viata, isi gasesc virtual o compatibilitate sufleteasca, fizica si psihica mult mai puternica decat orice alta relatie sau fosta relatie prin care trec sau au trecut.

Concluzia: dialogul-conversatia-cuvintele fac totul. Nu vom reusi niciodata sa ne cunoastem daca nu comunicam sufficient. Cartea aceasta, relatia dintre Leo si Emmi este o lectie de comunicare. Totul porneste de la cuvinte (sincere evident) se invarte in jurul lor si se poate sfarsi o data cu ele.

Asta nu inseamna ca dragostea se poate consuma in cuvinte, dar se poate intretine cu ele, poate sa creasca din ele, poate sa infloreasca asa.Tensiunea erotica insasi se acumuleaza din cuvinte.

“Sarut la fel cum scriu” spunea Leo, fiindca aici in relatia lor virtuala,  platonica dar extrem de profunda totul se raporteaza la cuvant, cel scris, cel citit. Cei doi se indragostesc unul de altul, mai bine zis fiecare de “portretul-robot” al celuilalt facut printr-o analiza a cuvintelor si isi traiesc virtual iubirea.

Povestea ma duce cu gandul la caligramele lui Apollinaire, asa ii vad pe Emma si pe Leo cu trup si suflet de cuvinte

E un fel de a spune (parafrazandu-l pe Nichita), suntem ceea ce citim, suntem ceea ce scriem.

Am sa va las sa descoperiti singuri daca iese sau nu din virtualitate iubirea celeor doi, am sa va las sa descoperiti dialogurile lor, care de altfel sunt un deliciu, o lectie de comunicare(ma repet cred) o lectie de iubire, o lectie de viata, o lectie de cunoastere de sine. Si va las de asemenea  sa judecati singuri cata infidelitate este in aceasta relatie, cata dragoste si cata “perversitate” sunt curioasa insa daca aceasta carte va schimba ceva in modul in care percepeti o relatie virtuala…

P.S. pentru cititorii de limba franceza

premiile lili

De ce v-am chemat aseara la Gaudeamus la Tritonic?

S-a lansat volumul….cum care? Va spune Lucia Verona mai jos:
,,Volumul care cuprinde cele mai bune texte citite în festivalul de literatură Premiile Lili, ediţia I, 2009 are 10 autori. Unii au luat premii, alţii au fost foarte aproape de a le lua. Dar intenţia noastră nu a fost de a stabili ierarhii, ci de a descoperi autori talentaţi şi de a le oferi o şansă.

Iată-i, în ordinea în care apar în carte:
POEZIE
Alexandra-Emilia Bucur- marele premiu
Carmen Nicoară-premiu pentru poezie
Traian Rotărescu
Ştefan Alexandru Ciobanu
Octavian Perpelea
PROZĂ
Renata Carageani- premiul pentru proza din partea juriului bloggerilor
Mălina Aniţoaei-premiul pentru proza
Adrian Voicu – premiul pentru proza din partea juriului bloggerilor
Adrian Socaciu
DRAMATURGIE
Oana Stoica-Mujea -premiul pentru dramaturgie

Unii dintre ei au cîte un volum publicat, poate chiar mai multe. Alţii îşi vor vedea prima dată numele tipărit. Şi unii şi ceilalţi au emoţii.”

Pentru mine a fost o surpriza…. s-a nimerit sa fiu in Bucuresti la lansarea „Premiilor Lili”.
In sfarsit am vazut scris negru pe alba celuloza ceea ce nu avusem curajul sa vad in ani de zile.
A fost un sentiment ciudat la inceput. Ma ascundeam in spatele oamenilor veniti acolo cu drag, sa vada cine ce mai scrie, n-as fi vrut sa se stie ca sunt si eu acolo… cateva poeme pe un volum superb scos de Tritonic la initiativa Luciei Verona si a Stefaniei Cosovei, carora le multumesc pentru acest pas pe care l-am facut. Sper sa nu ma opresc aici, sa am curaj sa merg mai departe.
Pana la urma am avut o secunda de transa cand am pus mana pe carte, am deschis-o si am citit din poezia mea ca si cum as fi fost altcineva care citea pentru prima data. Apoi cuvant de cuvant ma regaseam. Si mai mare mi-a fost surpriza cand am gasit un poem pe care nu ma asteptam sa-l vad acolo…sper sa se mai bucure cineva impreuna cu mine cand il descopera.
Si sper sa va bucurati si voi daca dati peste volum prin librarii…lectura placuta.

Dante şi infernul secolului XXI

Pentru că astăzi se împlinesc 744 de ani de la naşterea lui Dante Aligheri, mă opresc puţin asupra Divinei Comedie şi a geografiei sale. Dante consideră Terra în mijlocul universului, iar în centrul pământului îl fixează pe diavol, pe Lucifer care atunci când a căzut din cer a format o groapă sub formă de pâlnie exact sub Ierusalim, această groapă constituind Infernul cu cele nouă cercuri ale sale, o cărare îngustă duce spre Purgatoriu, iar deasupra acestuia se află Edenul.
Abordez astăzi Infernul, urmând să mă ocup de celelalte două părţi cu altă ocazie. Prima parte conţine 33 de cânturi plus cântul introductiv:
„La mijlocul de drum al vieţii noastre
m-am fost găsit într-o pădure-adîncă:
pierdusem drumul drept prin văi sihastre.
Mi-e greu să povestesc de ea! Azi, încă,
gîndind la codru-acel, sălbatec foarte,
simt groaza iar din suflet cum mănîncă.
Amar a fost, îngemănat cu moarte…
Dar pîn’să spun de-a binelui aflare,
de alte lucruri voi vorbi în carte.
( Dante Alighieri
INFERNUL
Traducere de George Pruteanu
Ediţie digitală bilingvă)
Vrând să ia o ramură pentru sărbătoarea Floriilor, Dante se rătăceşte într-o pădure unde îl înconjurau o panteră, un leu şi o lupoaică. Însă o umbră îi vine în ajutor, poetul Virgiliu, trimis de Beatrice, iubita celui dintâi, şi care îl va conduce prin Infern, singura posibilitate de a ieşi din pădure.
Împreună coboară prin cele nouă cercuri concentrice,fiecare corespunzând unui păcat săvârşit de personaje istorice ale epocii sau persoane dispreţuite de Dante şi unei pedepse descrisă în ordine crescătoare.
Pe poarta de intrare se află inscripţia deja celebră: „Lasciate ogne speranza, voi ch’intrate” ( Lăsaţi orice speranţă voi cei ce intraţi) , în vestibul îi găsim pe indiferenţi şi laşi, alături de Papa Celestin al V-lea, aceştia sunt damnaţi să fie înţepaţi de muşte şi viespi la înfinit şi să calce pe un covor de viemi.
Primul cerc aparţine celor virtuoşi, dar care au trăit înainte de Hristos şi nu au fost botezaţi, îi vedem aici pe: Homer, Horaţiu, Ovidius, Marco Lucano, Aristotel, Socrate, Platon, Euclide, Ptolemeu, Avicena, Galenus şi Hipocrate care sunt etern frustraţi de a se bucura de faţa lui Dumnezeu.
Urmează necumpătaţii, cu cercul al doilea în care se găsesc cei ce iubesc luxul, impudicii şi cei morţi din cauza dragostei. Sunt păziţi de Minos, care hotărăşte şi locul în care îşi vor ispăşi pedepsele : Cleopatra, Semiramida, Elena din Troia, Tristan, Paolo şi Francesca da Rimini, aceştia fiind osândiţi să fie purtaţi de vânt pe malurile abisului.
În al treilea cerc întâlnim gurmanzii reprezentaţi printr-un concetăţean al lui Dante şi care sunt sub paza lui Cerber, ei sunt întinşi în noroi sub ploaie, la infinit. Urmează cercul avarilor şi al risipitorilor, păzit de Plutus, zeul grec al bunăstării, unde pedeapsa consta în a împinge o stâncă imensă la nesfârşit.
Al cincilea cerc, Styxul, este cercul destinat colericilor şi melancolicilor care sunt condamnaţi să se muşte între ei sau să fie înecaţi în noroi sub paza lui Phlegyas.
Urmează cetatea Dite, unde intrarea se dovedeşte dificilă, demonii, Meduza şi Furiile păzind cu străşnicie zidurile cetăţii, în schimb un mesager divin le va deschide poarta.
Al şaselea cerc este cel în care întâlnim ereticii, printre care şi Papa Anastase II susţinătorul arianismului.
Al şaptelea cerc este cel al violenţilor, acest cerc e împărţit în trei.
Există partea violenţilor contra semenilor, unde ucigaşii sunt chinuiţi de săgeţile a trei centauri (Pholus, Nessus şi Chiron) şi fierţi într-o mare de sânge.
Apoi cea a violenţilor contra lor înşişi, sinucigaşii, aceştia sunt transformaţi în arbori din care harpiile şi câinii negri muşcă cu nesaţ, printre aceştia se află şi Pierre des Vignes, Jacques de Saint-André.
La urmă se găsesc cei ce au comis violenţe împotriva lui Dumnezeu sau a firii: blasfemiatorii, printre care Capaneus cel fulgerat de Zeus.În acest cerc plouă cu foc, sufletele sunt imobilizate în nisip sau aleargă fără oprire.Tot aici găsim şi intelectuali ca Brunetto Latini (filosof şi orator) conselier şi mentor al lui Dante. Urmează sodomiţii printre care Guido Guerra, demnitar cunoscut în epoca lui Dante. Cu ajutorul unei funii reuşesc să fugă printr-un puţ înaintea de sosirea monstrului Geryon reprezentantul fraudei.
Următoarea oprire din al şaptelea cerc este cea în faţa uşuraticilor.Apoi se intră în al optulea cerc al mincinoşilor împărţit în 10 văi:
1. seducătorii unde îi întâlnim pe Iason şi pe Caccianemicom, un bolognez care a fost plătit să-i seducă sora.
2. linguşitorii printre care un alt cunoscut al lui Dante: Alessio Intermini de Lucques
3. simoniacii reprezentaţi prin Simon Magul şi Papa Nicolae al III-lea
4. vrăjitorii şi prezicătorii printre care Tiresias şi fiica sa
5. este locul celor ce iau şi dau mită
6. aparţine ipocriţilor reprezentaţi de Caiafa, judecătorul lui Hristos
7. hoţii printre care şi Vanni Fucci sufocat la infinit de şerpi
8. îi întâlneşte pe Ulise şi Diomede în locul destinat celor ce dau sfaturi
proaste
9. este pentru cei care învrăjbesc oamenii între ei, aceştia sunt toţi cu membre lipsă şi/ sau bucăţi de corp tăiate, aici apare Mosca cel care a pornit numeroase războaie în Florenţa
10.
a) alchimiştii printre care Griffolino şi Capocchio,
b) falsificatorii şi şarlatanii
– prefăcătorii ca Gianni Schicchi
– falsificatorii de bani ca Maestrul Adam
– mincinoşi ca Simon şi Putifar
Între cel de-al optulea şi cel de-al nouălea cerc se întâlnesc cu giganţi, iar Antaeus îi ajută să intre în al nouălea cerc.
Al nouălea cerc se întinde peste apele îngheţate ale Cocytus-ului, şi este cercul trădătorilor: trădători de oraş, de părinţi, ai gazdelor, ai binefăcătorilor. Aici îl întâlnim şi pe Lucifer îngropat în gheaţă până la piept, are trei capete, unul roşu de mânie, altul livid de neputiinţă şi altul negru de ignoranţă cele trei capete îi mestecă la infinit pe Iuda, Brutus şi Cassius.
Dincolo de mesajul religios şi politic, Divina comedie are şi un mesaj romantic şi unul fantastic.S-au făcut mai multe scenografii pornind de la scrierea de bază fiecare insistând pe una dintre aceste laturi. Am să vă prezint o satiră animată care pe mine m-a impresionat şi care se adaptează anilor 2000.
Este vorba tot de un Dante care împreună cu Vergiliu se plimbă printr-un iad tridimensional într-o călătorie la capătul lumii subpământene, unde viziunea grafică apocaliptică se îmbină cu epoca victoriană a teatrului de păpuşi,în care personaje contemporane ca preşedinţi, papi, femei cunoscute sau mai puţin cunoscute.
Filmul e regizat de Sandow Birk după un scenariu scris tot de el ca varianta la Infernul din Divina Comedie a lui Dante, la care a alăturat schiţe după gravurile lui Gustave Doré.
Actorii sunt păpuşi de hârtie făcute de mână şi efecte speciale sunt tot hand made :), vocea lui Virgilius aparţine lui James Cromwell, iar filmul a câştigat The Award of the Best Feature Film în 2007 la Laussane Underground Film Festival.
Am dat exemplu acestui film spre a vă stârni să citiţi Dante, fiindcă datorită contextului politic depăşit şi al personajelor publice necontemporane mulţi renunţă la lectura Divinei Comedii, însă vă asigur că îmbinând filmul şi lectura putem isca un joc al imaginaţiei în care să înlocuim personajele lui Dante cu figuri ale secolului nostru şi care să se înscrie în contextul acesta în care se discută tot mai mult apocalipsa în paralel cu politica.Iar ca element suplimentar vă precizez că filmuleţul îl aduce în vizor şi pe „geniul Carpaţilor” din anii ’80.

Femeia: între întrebări şi noi ideologii

Astăzi din nou despre femeie şi libertate .Până unde merge libertatea femeii? Eistă sau nu există graniţe ale feminităţii? Cât mai rămâne din inocenţa şi puritatea ei în momentul în care intra cu forţă în lumea bărbaţilor? Sunt doar întrebări care probabil că ne scormonesc gândurile nouă femeilor, lor bărbaţilor şi care mi-au revenit azi pentru că se împlinesc 23 de ani de la trecerea în nefiinţă a celei care a deschis calea acestor întrebări: Simone de Beauvoir.

Simone de Beauvoir spunea despre femeie : „Iată ce caracterizează în chip fundamental femeia: ea este Celălalt în inima unei totalităţi ai cărei doi termeni sunt necesari unul celuilalt.” mai multe citate din Al doilea sex găsiţi într-un fragment aici. Iar la polul opus vă aduc un citat din Kierkegaard: „Ce nenorocire este să fii femeie! Şi totuşi, cea mai mare nenorocire pentru o femeie este să nu înţeleagă că este femeie.”
Şi mă întreb din nou de care parte a baricadei ne situăm în momentul în care suntem sincere cu noi, de care parte a baricadei ne situează ei când sunt sinceri? Dacă rămânem la stadiul de întrebare şi privim fotografiile lui Robert Doisneau născut la 14 aprilie 1912,

poate reuşim să conturăm o lume a femeii, eu am subliniat doar stadiile de dezvoltare :
Femeia în devenire – fetiţa şi grija maternă

Femeia în formare -adolescenta zglobie

Femeia şi dragostea

Femeia şi joaca

Femeia şi împlinirea sentimentală

Femeia mulaj-împletirea sufletelor şi trupurilor

Femeia şi singurătatea

În primul rând m-aş întreba şi v-aş întreba în care dintre fotografiile de mai sus vă regăsiţi sau vă regăsiţi jumătatea, în al doilea rând se formulează singură încă o întrebare: există în lumea aceasta fotografică acea diferenţiere despre care am pomenit mai sus, este femeia aici femeie raportată la sine sau raportată la celălalt?
Astăzi m-am afundat în întrebări, sunt întrebările care îmi bântuie lumea feminină fie ea virtuală, fie ea reală şi care sunt sigură că sub o formă sau alta o regăsesc şi în interiorul vostru. Răspunsurile noastre pot contura o altă lume, în care sexismul şi feminismul să nu existe şi în care femeia poate fi mândră că provine din coasta lui Adam, iar bărbatul poate fi recunoscător că ea este gâtul pe care se sprijină .
Ce ziceţi ne încumetăm să îi dăm forme virtuale?
Ca un mic prolog vă las un strop de Jean Ferrat în literele lui Louis Aragon:
„La femme est l’avenir de l’homme”:

7 trepte ale decăderii dragostei

Despre îndrăgostire am vorbit cu ceva zile în urmă, apoi am propus o discuţie despre sacru şi profan în cuplu afirmând că în ciuda sacralizării prin dragoste şi ritualuri de umanizare de conturare a vieţii în dragoste, cu dragoste şi spre dragoste, cuplul decade în profan, se destramă şi piere.
Astăzi cu ajutorul celor prezenţi în calendarul Galei, am să încerc să conturez această traiectorie din păcate decadentă.
1. Imediat după îndrăgostire, cuplul trece printr-o puternică relaţie formată dintr-o atracţie fizică, cerebrală şi emoţională, dragostea devenind pasiune care de multe ori poate semăna cu
Am adus din nou un fragment din „Şatra” filmul lui Emil Loteanu, pentru că îl consider unul dintre cele mai relevante filme în ceea ce priveşte pasiunea, pentru că înainte de subtilităţi etnice, de înfăţişare a vieţii boeme, de pledoarie a libertăţii „Tabor ukhodit vnebo” este un film despre pasiune.Scenariul este scris de Emil Loteanu după o nuvelă a lui Maxim Gorki

maxim_gorki

( pe care îl aniversăm astăzi), o primă nuvelă a sa publicată în ziarul „Kvkaz” în 1892 cu titlul „Makar Chudra”, cu această ocazie Alexei Maximovici Pechkov şi-a ales şi pseudonimul Gorki ( care înseamnă amar în rusă).Nuvela vorbeşte despre dragostea dintre Rada, femeia rebelă, liberă până în măduva oaselor pe care nimeni şi nimic nu o poate stăpâni şi Zobar, hoţul de cai un boem şi un spirit neîmblânzit, de pasiunea dintre ei şi urmările acesteia.
2.Pasiunea în momentul în care nu-şi mai este suficientă sie înseşi se transformă într-o relaţie carnală, în care se încearcă totul, în care imaginaţia nu are stavile, iar senzualitatea prinde forme diferite.Cred că cel mai explicit exemplu în acest domeniu îl găsim în cinematografie la Bernardo Bertolucci

bernardo-bertolucci

, care astăzi împlineşte 68 de ani.Multe din filmele lui Bertolucci mi-au rămas înscrise pe retina cinefilă, însă trei dintre ele parcă nu le pot despărţi.Au acelaşi fir roşu ce le leagă: sex, politică şi cinefilie.În plus ideea de bază pare a fi „there is no love, only proofs of love”, actriţele seamănă între ele Maria Schneider, Liv Taylor şi Eva Green sunt brunetele lui Bertolucci, scenele de sex sunt abundente vrând să expună parcă gândurile personajelor, să insiste asupra puterii relaţiei carnale în viaţă. În pofida scenelor explicite, sexul în scenele lui Bertolucci este considerat o modalitate de înţelegere a condiţiei umane, iată şi filmele despre care vorbeam:
a) Last tango in Paris
b) Stealing Beauty
c) The dreamers
Este vorba despre o perioadă în care simţurile sub orice formă se cuibăresc în imaginaţia cuplului sau invers, momente în care nu există frica de ridicol, în care dragostea e la un pas de nebunie, iar limitele par inexistente, atunci suntem capabili probabil de cele mai nesăbuite dar şi cele mai interesante experienţe de cuplu.
3) Încet acestea dispar şi se instalează rutina,

jerry-lewis

viaţa de cuplu este ca o scrisoare bătută la maşină de scris, amuzant ce e drept dacă ne amintim de interpretarea lui Jerry Lewis, care astăzi ajunge la vârsta de 83 de ani, şi care incă ne face să zâmbim
Rutina însă nu este aducătoare de zâmbete, la început aduce confortul împreună cu ea, dar apoi reacţionează ca rugina, încet încet ne distruge sufletul, dragostea.
4) Declinul iubirii este etapa următoare, iar cel mai bine ne vorbeşte despre el Sully Prudhomme, poet francez şi primul laureat al premiului Nobel în literatură în anul 1901, născut tot în data de 16 martie, în 1839

sully-prudhomme

DECLIN D’AMOUR

Dans le mortel soupir de l’automne, qui frôle
Au bord du lac les joncs frileux,
Passe un murmure éteint : c’est l’eau triste et
Le saule
Qui se parlent entre eux.
Le saule : ” je languis, vois ! Ma verdure tombe
Et jonche ton cristal glacé ;
Toi qui fus la compagne, aujourd’hui sois la tombe
De mon printemps passé. ”
Il dit. La feuille glisse et va jaunir l’eau brune.
L’eau répond : ” ô mon pâle amant,
Ne laisse pas ainsi tomber une par une
Tes feuilles lentement ;

” ce baiser me fait mal, autant, je te l’assure,
Que les coups des avirons lourds ;
Le frisson qu’il me donne est comme une blessure
Qui s’élargit toujours.
” ce n’est qu’un point d’ abord, puis un cercle qui
Tremble
Et qui grandit, multiplié ;
Et les fleurs de mes bords sentent toutes ensemble
Un sanglot à leur pied.
” que ce tressaillement rare et long me tourmente !
Pourquoi m’oublier peu à peu ?
Secoue en une fois, cruel, sur ton amante
Tous tes baisers d’adieu ! ”
5) După această cădere, sufletul e fărâmiţat şi durerea se instalează în toate mădularele, toate colţurile sufletului se închid în ele însele, nimeni ţi nimic pare să nu le mai atingă, aşa cum tot Sully Prudhomme ne spune în poemul său Le Vase brisé:

Le vase où meurt cette verveine
D’un coup d’éventail fut fêlé ;
Le coup dut l’effleurer à peine :
Aucun bruit ne l’a révélé.

Mais la légère meurtrissure,
Mordant le cristal chaque jour,
D’une marche invisible et sûre,
En a fait lentement le tour.

Son eau fraîche a fui goutte à goutte,
Le suc des fleurs s’est épuisé ;
Personne encore ne s’en doute,
N’y touchez pas, il est brisé.

Souvent aussi la main qu’on aime,
Effleurant le cœur, le meurtrit ;
Puis le cœur se fend de lui-même,
La fleur de son amour périt ;

Toujours intact aux yeux du monde,
Il sent croître et pleurer tout bas
Sa blessure fine et profonde ;
Il est brisé, n’y touchez pas.

6) În cele din urmă, răniţi ne găsim alinarea în muzică medităm, ne amintim de dragostea pierdută, iar unduirile inimii zdrobite par sunete triste de acordeon, mă gândesc la acordeonul lui Ramzan Paskayev, unul dintre cei mai talentaţi acordeonisti ceceni, aniversat tot astăzi
7) Se întâmplă adeseori să vrem să ne alinăm neîmplinirile în braţele primului venit, să vrem să uităm dragostea vieţii în sufletul altcuiva, încercăm să ne umplem viaţa cu iubire de orice natură care să acoperă golul lăsat şi rănile amorului trecut, în concluzie să începem o relaţie nouă cu toate riscurile pe care le implică.Această parte îmi aduce oarecum aminte de pianista lui Elfriede Jelinek, poate nu întâmplător, căci astăzi împlineşte 56 de ani Isabelle Huppert

isabelle-huppert

cea care a interpretat-o pe Erika Kosuth, personajul principal din romanul lureatei premiului Nobel din literatură în 2004, în filmul Pianista din 2001, în regia lui Michael Haneke. Chiar dacă evoluţia Erikăi nu era asemănătoare cu ceea ce am descris eu mai sus, la acest punct suita de evenimente din viaţa profesoarei de pian şi ultima treaptă a iubirii se pot întâlni, pentru că e vorba de fapt despre insucces, despre iubiri care sfârşesc urât cu scene de violenţă şi ignorare cu lipsă de suflet, de iubire şi de umanitate în care nu mai regăsim nimic din ceea ce a fost cândva frumos şi din care există riscul să ieşim cu traume mari, poate nu de natura celei prin care trece Erika şi care duce la sinucidere, însă cu dureri şi mai mari decât tristeţea unui suflet ciobit, mai bine spus cu un suflet făcut bucăţi şi care nu mai poate fi reconstituit, un puzzle sentimental fără soluţii.
Mă întreb dacă şi voi vedeţi tot aşa scara pe care coboară dragostea, pe care se profanizează sentimentul cel mai nobil….

sacru si profan, un mister personal vs comuniune duală?

Astăzi aş vrea să mă opresc asupra sacrului şi profanului reflectate în iubire, sacrul şi profanul văzute pas cu pas într-o relaţie de dragoste, într-un cuplu obişnuit.
Dragostea este privită adesea ca o comuniune a două persoane, o cumuniune a misterelor acestora, profanul unei relaţii de iubire prin însăşi contribuţia sa la comuniune la natura umană devine un act sacru.
Spunea Mircea Eliade, de la a cărui naştere se împlinesc astăzi 103 ani, ” a fi sau a deveni om înseamnă a fi religios” Am să-l las pe Eliade sa vă vorbească despre acest om religios.Nu înainte de a vă ruga să vă gândiţi vis a vis de ceea ce spunea, cum îmbinăm sacrul şi profanul într-o relaţie de cuplu, până unde este mister şi unde intervine ritualul.Oare ritualul este sacru, iar profanul este misterios?
Am putea spune că dragostea atâta timp cât nu este un ritual este mai tentantă, însă este cu adevărat dragoste? Misterul acesta al amorului al descoperirii celuilalt al comunicării cu el este profan ? Ritualul intervine numai în momentul adevăratei comuniuni, deci este o urmare a dragostei şi este un simbol al sacrului şi totuşi din ce cauză cele mai multe cupluri se despart după ce au ajuns să intre în ritualul iubirii?
Un şir de întrebări cărora cred că le putem da răspunsuri penetrante doar împreună şi poate comunicând despre sacru şi profan ne elucidăm enigmele proprii şi cele mistice.




În plus vă aduc fragmente din „Noaptea de sânziene”, preferata mea:
„— S-ar putea întâmpla fel de fel de miracole, continuase el fără s-o privească. Dar trebuie să te înveţe cineva cum să le priveşti, ca să ştii că sunt miracole. Altminteri, nici măcar nu le vezi. Treci pe lângă ele şi nu ştii că sunt miracole. Nu le vezi…
— îmi pare rău că nu te pot urmări, vorbise ea târziu. Mi-ar fi plăcut să te pot înţelege…
— Unii spun că în noaptea aceasta, exact la miezul nopţii, se deschid cerurile. Nu prea înţeleg cum s-ar putea deschide, dar aşa se spune: că în noaptea de Sânziene se deschid cerurile. Dar probabil că se deschid numai pentru cei care ştiu cum să le privească…
— Nu înţeleg nimic, spusese ea. Nu înţeleg…”

dedublări artistice

1.Dedublări şi furt de personalitate

Nu mi-au plăcut niciodată filmele violente, filmele în care imaginile centrale sunt cele ale unor persoane mutilate sau chiar ucise prin violenţă. Sunt capabilă să privesc ore în şir ciudăţenii, dar nu bătăi şi impulsivităţi sălbatice.
Totuşi sunt câteva filme la care le-am trecut cu vederea violenţa şi pe care am reuşit să le privesc în totalitate cu scenele bătăioase cu tot, printre ele se numără şi « Portocala mecanică » şi « Fight Club ». Am să vă amintesc de ultimul dintre ele printr-o secvenţă video, cea a celor opt reguli.
Nu mă opresc în mod aleatoriu asupra acestei scene, ci pentru ca este un lait motiv care revine pe parcursul filmului, nu întâmplătoar v-am adus aminte de acest film, ci pentru că filmul, în regia lui David Fincher, are la bază nuvela lui Chuck Palahniuk « Fight Club », o scriere despre o fraternitate secretă a unor tineri care se lovesc unul pe altul până ajung pe jumătate morţi în concursuri ilicite până ajung să evolueze într-un grup terorist. Şi pentru că secvenţa video se referea la regulile clubului am să citez pasaje din carte referitoare la aceste reguli aici, pentru moment citatele sunt în franceză fiind singura ediţie pe care am avut-o la îndemână , dar o să încerc să revin cu o traducere .
Ultima frază : « À l’époque, ma vie me donnait l’impression d’être trop complète, et peut-être qu’il nous faut tout démolir pour faire quelque chose de mieux de nous-mêmes. », este de altfel şi cheia spre interpretarea personajului principal Tyler Durden aka dedublările naratorului, precum şi intenţia autorului de a arăta feţele pe care le poate lua autodistrugerea începând de la o insomnie şi ajungând la sinucidere.
Iar cum astăzi e ziua lui Chuck Palahniuk

Chuck Palahniuk

să-i urăm « La mulţi ani ! » şi să-i citim nuvelele, iar pentru cei tentaţi să vadă un alt film care are la bază o scriere a sa, şi anume « Choke » le recomand cartea înaintea peliculei cinematografice în regia lui Clark Gregg, dacă sunt amatori de Palahniuk, căci scenariul filmului este net diferit de naraţiunea în sine.
Un cadou potrivit pentru sărbătorit mi s-ar părea o bucată muzicală a unui alt aniversat al zilei : Leo Delibes

leo delibes

şi mă gândeam la muzica din baletul « Coppelia ( Fata cu ochi de smalţ) » de Arthur Saint-Léon, cu un livret de Charles Nuitter, scris după povestea lui Hoffmann L’Homme au sable, care, zic eu, menţine ritmica de galop din Fight Club şi face aluzie şi la dedublări.

2. Senzualitate explicită vs senzualitate ascunsă

Alte sărbătorite ale zilei de 21 februarie îşi fac locul în calendarul Galei, două femei pătrunse de o senzualitate profundă, cea dintâi Anais Nin

anais-nin

a fost una dintre primele scriitoare care a deschis porţile literaturii erotice, cea de-a doua Nina Simone

nina_simone

cu senzualitatea vocii sale de neconfundat ne-a strecurat în suflete o muzică demnă de a ne cutremura simţurile.
Anais Nin a devenit celebră în urma jurnalului său intim pe care l-a început la unsprezece ani şi a continuat să scrie asiduu până la moarte, jurnal pe parcursul căriua descrie întâlniri amoroase artistice sau anlitice ca cele cu Henry Miller, Antonin Artaud, Edmund Wilson, Fuseau Vidal, James Agee.
Anais Nin este apreciată şi pentru pionieratul în scrierile erotice, fiind alături de Kate Chopin printre primele scriitoare care au atins acest subiect sensibil ţinând seama că vorbim despre anii ‘40. « Delta lui Venus » sau « Venus Erotica » a fost scrisă în condiţii de probleme financiare cu un dolar pagina, a fost considerată drept o scriere scandalos de explicită în care se pune accent pe bisexualitate feminină. O vară la Mallorca din « Delta lui Venus » este o scenă reprezentativă pentru această faţă erotică a literaturii lui Anais Nin, în varianta engleză se poate citi aici, şi am să adaug un fragment din Delta lui Venus în lectura unei actriţe surpriză.
Nina Simone nu mai are nevoie de prezentare, cred că fiecare dintre noi poate asocia senzualitatea cu timbrul ei vocal sau una dintre piesele ei cu amorul.
Am să las la alegere două dintre preferatele mele, sunt curioasă care vă atrage mai mult.Iar ca fapt divers aş aminti că numele ei adevărat a fost Eunice Kathleen Waymon, dar a ales pseudonimul de Nina datorită unui amant latino american care îi spunea niña iar Simone a fost ales ca un omagiu în cinstea Simonei Signoret.
3. Virilităţi neaşteptate : inovaţia în muzică şi teatru

Un alt personaj drag Galei s-a născut la 21 februarie, e vorba de Sacha Guitry

guitry_sacha

care afirma : « Je n’ai qu’une seule ambition : ne pas plaire à tout le monde. Plaire à tout le monde c’est plaire à n’importe qui. ».Această ambiţie Guitry atransformat-o în inovaţie. Noi reguli în teatru, noi reguli în cinematografie, nu a plăcut oricui, dar ce-i care îl admiră pe Guitry îl admiră tocmai pentru că nu este ca toţi ceilalţi, pentru că noutatea lui, umorul caustic face deliciul publicului, replicile sale în aparenţă misogine sunt o pelerină care ascunde predilecţia sa spre dragostea faţă de femei, fapt ce îl confirmă cele cinci căsnicii ale sale. Frazele sale misogine sunt o metodă de a se răzbuna contra infidelităţii, contra mariajului nereuşit.De altfel unul dintre cunoscuţii lui Guitry actor şi regizor la rândul lui afirma că acesta din urmă a fost nebun după femei în schimb ele nu au fost nebune după el . Aceasta va fi şi cauza replicilor sale misogine şi a falsei categorii la care este încadrat. Am amintit de misoginism pentru că adesea numele lui Sacha Guitry trimite în această zonă şi pentru că am vrut să fac trecerea lui de la misogin la personaj virilic. Dincolo de aceste portretizări Guitry a fost : comedian, dramaturg, regizor de teatru şi de film şi un mare scenarist. Numărul pieselor sale de teatru se ridică la o sută şi majoritatea au fost puse în scenă de el însuşi, iar filmele pe care le-a regizat sunt în jur de 33, în majoritatea având rol principal şisau de regizor . Guitry a avut o încredere în sine , în virilitatea şi forţa sa care ne este transmisă tocmai prin pluralitatea poziţiilor pe care le are în arta teatrală şi cinematografică, prin curajul de a accede spre noi dimensiuni şi forme artistice. Aici găsiţi un mic text al lui Sacha Guitry despre ceas, un text mai puţin cunoscut iar mai jos o scenă din ” L’acroche-cœur „ care să vă apropie de universul său.
O altă surpriză, un personaj aparte care cu chitara sa poate cuceri orice suflet este Andrés Segovia

Andrés Segovia

considerat cel mai important reprezentant al chitării clasice din secolul XX şi care e născut tot la data de 21 februarie.
Segovia a încercat să impună un stil în care flamenco şi repertoriul folcloric spaniol să fie îndepărtat cu desăvârşire şi care să abordeze partea clasică din muzică, nu numai că a reuşit cu brio, dar până şi iubitorii de flamenco printre care mă număr şi eu apreciază acest lucru, chitara lui Segovia şi-a găsit un loc în sufletul publicului filarmonicilor căci Segovia a dorit întotdeauna un loc în orchestră pentru chitară, de altfel acum chitara are posibilitatea abordării lui Bach spre exemplu.
Am încercat să fac trecerea cu ajutorul sărbătoriţilor/ aniversaţilor zilei de la dublă personalitate la personaje feminine şi masculine pline de senzualitate şi virilitate artistică, am să va las să alegeţi fiecare unul din personajele de mai sus pentru a reveni la dedublare. În pielea căruia dintre personajele amintite vă simţiţi împlinite visele şi ambiţiile ?

fasoane şi inovaţii teatrale

Nu doar că astăzi sunt aniversaţi/comemorati patru inovatori, dar coincidenţa face să fie inovatori într-ale teatrului, limbajului.
E vorba de Arthur Miller

arthur-miller

decedat la 10 februarie 2005, Bertolt Brecht

brecht

născut la 10 februarie 1898, Vsevolod Meyerhold

meyerhold

născut în 9/10 februarie 1874 şi Alexander Puskin

puskin

mort în 10 februarie 1837.
Puskin cunoscut ca inovator lingvistic a fost primul care a deschis Rusiei porţile limbii autohtone dând posibilitatea unui limbaj natural şi familiar în literatură .
De la Puskin reţinem în special lirica lui, Libertate face parte dintre poeziile dragi mie aşa că am să vă las câteva fragmente
Libertate, Odă, scrisă în 1817,în traducerea Ninei Cassian

Regină slabă a Cytherii,
Să-mi piei din ochi! Şi ieşi în faţă,
Tu, ce pe ţări cumplit îi sperii,
A libertăţii cîntăreaţă!
……………………
Arată-mi calea-acelui Gal
Cu-avînturile-i îndîrjite
Tu i-ai dat imnul trumfal
Prin aspre cumpene slăvite.
………………………………..
Spre moarte Ludovic urca.
Tăcut, norodu-n jur se strînge.
Şi capu-i dezgolit cădea
Pe eşafodul plin de sînge.
Tăcu şi legea şi popor.
Securea morţii va să cadă.
Şi purpura de-asupritor
Căzu pe Galia-ncătuşată.
…………………………….

Ca să rămân în cadrul teatrului, mă opresc cu gândul la Boris Godunov sub forma unei parţi din opera lui Modest Moussorgsky
De la pionieratul lui Puskin cu « vernacular speech » la pionieratul teatral nu e decât un drum, acela al imaginaţiei pe care ceilalţi trei omagiaţi ai zilei l-au făcut fiecare în parte spectaculos.
Bertolt Brecht se străduieşte să rupă iluzia în teatru îndemnând publicul şi actorul spre reflecţie, piesele lui devin astfel didactice . Teatrul său epic recadrează teatrul, iar actorul nu se mai identifică cu personajul pe care îl întruchipează , ci începe să reflecte asupra lui.
Sub influenţa expresionismului teatrul lui Brecht devine un mare spaţiu abisal unde actorii se detaşează de realitate pentru a o critica .În acest joc se creează o a doua scenă în prima în care personajele devin spectatori ai unei ficţiuni în prima ficţiune şi în care noi spectatorii ne întrebăm fiecare dacă nu suntem actorii sau personajele din mascarada creată în jurul nostru.
The Three Penny Opera e cunoscută prin reprezentarea de acest gen iar ca notă distinctivă în această piesă amintesc transformarea în musical . De altfel cunoscute sunt preluările reluate de Frank Sinatra Louis Armstrong sau Sammy Davis jr. ale baladei lui Mack the Knife
Al doilea inovator e Vsevolod Meyerhold care în anii ’30 montează piese între constructisim şi futurism punând în valoare o tehnică specială o modernizare a comediei dell’arte : biomecanics , un procedeu prin care Mayerhold aspiră la ideea de a da spectacolului exactitudinea geometrică a formei , facilitatea acrobatică şi vrea să menţină sportiv teatrul .
Această tehnică se bazează mult pe mimă, se inspiră din personaje ca arlechinul din comedia dell’arte şi din circ precum şi din teatrul actorilor ambulanţi.
Ultimul înscris în acest caré al inovatorilor , Arthur Miller a pus accentul pe emoţie : « You can’t make people see , unless you make them feel » spunea acesta din urmă .
Piesele sale descriu realitatea în detaliu, personajele sale devin mult mai importante decât acţiunea însăşi, scenele sunt familiale, se pune adesea problema moravurilor, a eticii, a relaţiilor interpersonale, fapt care joacă un rol asupra importanţei scopurilor acţiunii lor.
Miller stabileşte limite emoţionale care să creeze un alt fel de teatru, o implicare în rolul personajelor de natura morală, în această categorie se înscrie şi The crucible o alegorie a antimccarthismului care a fost ecranizată întâi cu un scenariu scris de Sartre, apoi cu screenplay-ul semnat chiar de autor cu referinţe la procesul vrăjitoarelor din Salem cu Simone Signoret si Yves Montand în rolurile principale în varianta din 1957 şi cu Daniel Day Lewis şi Winona Raider în varianta din 1993.
Creatorii şi inovatorii pot opta pentru diferite forme de reprezentare, mie îmi sunt dragi toate tehnicile încercate de ei, dar am o preferinţă aparte pentru Brecht.

ridicolul intre viata si carte

O sa ma opresc in cazul de fata doar la „Uimire si cutremur”, un roman autobiografic in care amelie povesteste experienta ei ca angajata a unei companii nipone. romanul se deruleaza ca un jurnal al anului in care indragostita de spatiul nipon, se confrunta cu diferentele de cultura si mentalitate care nu-i inhiba gustul pentru tara soarelui rasare, doar o ajuta sa-si perceapa degradarea pas cu pas si s-o transforme.
cartea incepe prin a ne introduce in atmosfera de societate cu o scara ierarhica bine definita , autoarea subliniind latura pe care se va contura atmosfera de subordonare fizica si intelectuala, psihologica si etnica:
„Domnul Haneda era şeful domnului Omochi, care era şeful domnului Saito, care era şeful domnişoarei Mori, care era şefa mea. Iar eu nu eram şefa nimănui.
Am putea spune lucrurile şi altfel. Eram la ordinele domnişoarei Mori, care era la ordinele domnului Saito, şi aşa mai departe, cu precizarea că, în aval, ordinele puteau sări peste treptele ierarhice.
Aşadar, în compania Yumimoto, eram la ordinele tuturor.”
AN recunoste coborarea pe care o face in acest zigurat lipsist de valori proprii si initiative libere,unde nu mai conteaza cu adevarat capacitatea fiecaruia, ci doar puterea sclavului de a sa adapta calaului, fara prea mari decaderi psihologico-sentimentale.
astfel amelie-san isi recunoaste declinul:””Copil fiind, voiam sa devin Dumnezeu. Foarte repede, am inteles ca ceream prea mult… …Am fost atunci investita cu misiunea finala: curatarea budelor.”
singura portita de scapare in acest univers decadential este capacitatea ei de a se transpune dincolo de ritmul cotidian al imposibilitatii de a-si evidentia capacitatile lingvistice si intelectuale, de a se afirma ca entitate demna de respect, dincolo de mentalitatea occidentala care in mod normal ar rectiona revoltator de drastic la un tratament de o asemenea anvergura, dar si dincolo de comportamentul nipon de a accepta in tacere regulile care vin de la conducere concernului, printr-o atitudine onirica : „chiar lîngă uşa liftului era un imens perete de sticlă. mă jucam, în acele clipe, „de-a saltul în peisaj”.
imi lipeam nasul de fereastră şi, mental, mă lăsam să cad. Oraşul era atît de departe dedesubtul meu: pînă să mă strivesc de sol, mi-era îngăduit să privesc o grămadă de lucruri.”
astfel trece amelie-san de la ochakumi ( activitea de a servi ceaiul colegilor si care aduce aminte de tacerea in care se celebreaza ceremonia ceaiului), la distribuirea corespondentei, la clasarea datelor contabile („Numeam asta seninătate facturieră”), pana la „înaintătoare-întorcătoare de calendare”.pe tot acest parcurs amelie isi invinge temerile umane: „Ce bine era să trăieşti fără orgoliu şi fară inteligenţă! Hibernam.”, complacandu-se intr-o stare de dolce far niente care o amuza adeseori si-i intareste capacitatea psihica. chiar daca recunoaste „am devenit contabilă la Yumimoto. Şi cred că mai jos de-atît nu puteam coborî” masura de acceptare a ridiculitatii maxime nu a fost atinsa. Ca urmare a caracterului si educatiei occidentale, amelie, dupa ce asista la injosirea publica a sefei ei Fubuki, fata de care in pofida tuturor conflictelor, avea o admiratie de netagaduit, incearca sa o consoleze surprinzand-o in timp ce-si varsa lacrimile departe de ochii lumii, intr-un cuvant ii observa flebetea si umilinta mult mai mult decat este permis intr-un mediu nipon, fapt care ii atrage ura acestei din urma:
” Se îndreptă spre mine, cu Hiroshima sticlindu-i într-un ochi şi Nagasaki în celălalt” si ca atare pedeapsa ultima, ridiculizarea si coborarea pe ultima treapta ierarhica, cea mai injositoare de altfel „misiunea finală: curăţarea budelor „, chiar in fata acestei degradari sociale autoarea reactioneaza cu haz si autoironie fina: „îmi permit să subliniez gama extraordinar de largă a talentelor mele, capabile să cînte în orice registru, de la Dumnezeu pînă la madam Pipi.” si dorinta ei de a deveni nipona o face sa nu decada in reactii occidentale cum ar fi aceea de a demisiona, se incurajeaza pe sine: „o să rezist. o să mă comport ca o niponă.”, dar exutoarul acestei rezistente este inca o data „exercitiul defenstrarii” :
„Toaleta pentru doamne a companiei era minunată, căci lumina venea printr-un perete de sticlă, In universul meu, acesta căpătase o importanţă colosală: petreceam
ore-n şir în picioare, cu fruntea lipită de sticlă, jucîndu-mă de-a saltul în gol. îmi vedeam corpul căzînd, mă afundam în căderea asta vertiginoasă pînă ameţeam. Din acest motiv, afirm că nu m-am plictisit la postul meu nici măcar o clipă.”
amelie conchide cu dragostea ei fata de expresia japoneza „uimire si cutremur” (” în vechiul protocol imperial nipon, se stipula că împăratului trebuie să i te adresezi cu „uimire şi cutremur””) fiind un fel de justificare a atitudinii ei, respect imparatul si la masa lui joc asa cum imi canta, dar asta fara a ma injosi in proprii mei ochi, caci dincolo de pseudo-umilinta exista o fereastra eliberatoare : „Fereastra era frontiera dintre lumina oribilă şi minunatul întuneric, dintre toaletă şi infinit, dintre igienic şi imposibil de spălat, dintre apa pe care-o tragi şi cer. Cîtă vreme vor mai exista ferestre, pînă si cea mai măruntă fiinţă omenească de pe pămînt îşi va avea partea sa de libertate.”
revin la intro-ul acestei invitatii la lectura, citind-o pe andi am realizat cati dintre noi trecem prin momente in viata de care vrem sa uitam, momente care ne pun in inferioritate si in imposibilitatea de a ne arata adevarata valoare, dar cati dintre noi reusim sa depasim acest moment si sa dam o alta valoare experientei negative, ca vorba aceea „in tot raul e si un bine” sau „ceea ce nu ne omoara ne face mai puternici” (Friedrich Nietzsche ), daca am reusi sa depasim piedicile capcanele pe care ni le intindem cu sau fara voia noastra, sa trecem muntii cu autoironia si hazul de necaz cred ca am ridica stacheta intelectuala si psihologica a eu-lui nostru occidental cel putin cu un munte peste medie.
suntem cu atat mai liberi cu cat suntem mai mult noi insine in interiorul nostru si cu cat reusim sa ne transformam decaderile intr-o oaza de inspiratie sau in puterea de a fi liber interior si sincer pana in maduva oaselor cu eu-l propriu

Adela Greceanu „Mireasa cu şosete roşii”- un acrobat al cuvintelor

E greu de vorbit despre Adela Greceanu cum e greu de vorbit despre mirese mai ales despre cele cu şosete roşii. Poate tocmai pentru ca ea scrie atât de bine despre ea, despre universul ei interior şi despre trăirile ei/ale domnişoarei Cvasi încât ne e imposibil să ne ridicăm la nivelul ei şi să reuşim să vorbim despre ea , despre o “cvasi necunoscută” (cum se autointitulează), o “cvasi necunoscută” cu adevarată valoare literară.

Alături de Nora Iuga, “cvasi literatura” ei se înscrie printre textele pe care le citesc cu mare drag. Intimismul degajat de aceasta mă fac să mă cred într-un jurnal poetic în care nu pot să analizez şi să definesc nimic, doar să încerc să redau atmosfera de basm prin simboluri, citate şi impresii de lectură.

Domnişoara Cvasi e un Greuceanu care ne acaparează în universul de poveste lirică şi ne perindă prin zilele sale pline de jeratic şi mere de aur.

Putem desprinde atmosfera perfectă din ziua care precede nunta: un prilej de taclale, o punte între două modalităţi de viaţă pe care se perindă femei şi bărbaţi, pisici şi miei, poveşti şi cântece, pregatiri fizice şi sufleteşti, toate trăite pasional şi redate cu accent ardelenesc, toate în roşu .

Roşu, e al şosetelor, şosetele miresii, o mireasă cu o capacitate de introspecţie ieşită din comun. O mireasă încercuită de patru femei şi tot atâţi bărbaţi, “care există şi totuşi nu mai sunt “, plus mirele care va trebui să vină dimineaţa. O mireasă care înaintea nunţii face ceea ce făcuse matuşa Zizi înaintea morţii, are grijă să îşi hrănescă sufletul(aka iubirile trecute cu lacrimi la fel cum tanti Zizi îşi hrănise la propiu pisicile).

Să fie nunta privită ca o trecere în nefiinţă? Nunta, momentul în care femeia se rupe de viaţa premaritală, trebuie preagatită în prealabil printr-o trecere în revistă a iubirilor trecute , printr-o curătire de sentimente. Ca mai apoi cu sufletul pur sa intre în noua fiinţă, cea de mireasă, cea care îi va deschide calea spre mântuire.

Se conturează povestiri în ramă, o noapte în care fiecare dintre femei îşi înşiruie amintirile despre iubiri sau despre sine.Povestirile sunt provocate de plânsul cathartic al miresei, de pendularea ei între viaţă şi moarte, între iubire şi uitare, între animus şi anima.

Pendularea aceasta de la un pol la altul, de la un fapt la contrariul său este o îmbinare de caractere, atitudini şi stări care duc cu gândul la coincidentia oppositorium şi la atracţia magnetica dintre ele.
Însăsi cartea este construită pe un astfel de model: partea I un dialog preţ de o noapte între cinci personaje , iar partea a II-a un jurnal al tăcerii, al izolarii, un monolog liric despre iubiri şi singurătăţi.

Autoarea parcă se priveşte în oglindă, e propriul spectator al actelor sale, urmăreşte cum se fereşte de lume, cum răspunde sau nu la telefon, cum priveşte telenovele, se vede pe sine scriind, stând pe laptop, între google şi messenger, ferindu-se de companii nedorite şi amintindu-şi iubiţii “ bărbaţii aceia pe care i-am iubit, niciunul nu e cu mine, dar niciunul nu a plecat de tot”.
Mireasa din prima parte îi plângea ca să-si cureţe sufletul de iubirile trecute, “mai întâi trebuie să-mi iau rămas-bun de la iubiţii mei. Că uite acuşi vin zorile , acuşi terminaţi de împletit părul meu şi eu nu mi-am plâns iubiţii”, scriitoarea din a doua parte se descalţă de şosetele roşii, îi aminteşte, se mai întâlneşte cu ei, mai vorbeşte la telefon, îi aduce în prezent. Acest periplu sentimental face uniunea dintre sufletul autoarei şi cel al iubirilor, dintre animus şi anima. Mireasa are în ea un suflet de bărbat, care îi reflectă pe cei reali, iubiţi, după cum precizează tanti Sofica: “intuiţia îmi spune că toţi bărbaţii pe care i-ai iubit poartă amprenta unui model pe care-l ai în tine” şi după cum subliniază şi autoarea “nici un miel batran, nici un vlăjgan sinucigaş, nici un prieten ca un arbore frumos, nici dragul meu, zice mireasa .Am în mine un barbat cât Empire State Building. Şi niciunul dintre toţi ăştia nu i-a făcut faţă. Numai cu mirele care va veni dimineaţă ca un miel, bărbatul din mine a dat mâna, de parcă s-ar fi regăsit doi vechi tovarăşi de arme”.

Mireasa şi cele patru femei care stau la “bocitul” foştilor pretendenţi, tanti Sofica, tanti Zizi, naşa Lena şi verişoara Pulheria conturează un cerc magic, cinci femei analizând viaţa şi iubirea şi pe cei cinci iubiţi ai miresei.

Cinci, pentru ca cinci este o cifră magică, număr nupţial, semn al unirii, număr al centrului, armoniei si echilibrului, cifră hierogamică, însoţirea principiului ceresc cu cel pământesc.
Cinci este şi simbolul omului, al universului, cinci simţuri, cinci forme sensibile ale materiei . În simbolismul hindus cinci este conjuncţia dintre doi(număr feminin) şi trei ( număr masculin). Pentagrama e şi emblema macrocosmosului şi a androginului.

Androginia este un semn al totalităţii, al începutului şi sfârşitului, o metanoia, taina căsătoriei evocă acelaşi lucru, o stare de mântuire în care separarea sexelor se anulează, iată de ce mireasa are nevoie să-şi plângă iubiţii, pentru a putea să se uneasca cu “mielul” mire, cel care se regăseşte în animusul ei şi care poate să unească anima si animus într-o fiinţă, mireasă+mire, un androgin care sunt sigură că trebuie să aibe culoarea roşie.

Roşu precum şosetele miresei, roşu pentru că roşul este culoare ambivalentă. Roşul deschis centrufug este diurn, masculin, tonic şi îndeamnă la acţiune. Roşul închis este centripet, nocturn, tainic şi feminin.
Roşul nocturn este culoarea focului central al omului şi pământului, care vorbeşte de creaţie, dar poate fi şi funerar. Roşul viu, diurn, înseamnă înflăcărare, frumuseţe, bogăţie şi eros. Cele două poartă în miez cele mai adânci simbolistici umane : acţiunea şi pasiunea, erosul şi tanatosul, creaţia şi distrugerea.Astfel se creează armonia, exact cum afirma tanti Sofica: “ca să ajungi la armonie cu tine trebuie să-şi refaci unitatea dintre animus şi anima”.

Prin extindere, în spaţiul perfect :“Şi ceasurile au fost numărate, şi voi aţi fost numărate ca până în zori când va veni mirele ca un miel, să am gata dantela din păr”, mireasa, “mireasa cu şosete roşii n-are defecte …Este egocentrică, orgolioasă, arogantă uneori”, scrie , scrie pentru a atinge starea de metanoia, pentru a-şi depăşi temerile “mi-e frică de viaţă .De asta scriu. Dar mi-e frică şi de moarte. Şi când scrii, e ca atunci când dormi. Stai pe graniţe.” şi pentru a se integra în universul real, pentru a transpune omul, dragostea în scris şi scrisul în mireasă cu şosete roşii: “Distanţa dintre mine şi lume este egală cu distanţa dintre mine şi bărbatul iubit…..scrisul mă face să parcurg distanţa dintre mine şi lume…scriind despre el îl privesc cu alţi ochi…deşi nu sunt sigură dacă îl iubesc pe omul acela sau iubesc felul în care îl pun în cuvinte” .

Povestea se derulează la îndemnul mătuşii Zizi :“scumpete povesteşte mai departe, că până dimineaţă mai e foarte puţin” şi sub paşii tăcuţi ai felinei miresei, pisica mătuşii Zizi , Ursulina Păpuşescu.

Îmbinarea dintre real şi poveste, dintre moarte şi nuntă, dintre poezie şi proză se aseamănă mersului unui acrobat pe sfoară, un acrobat în şosete roşii evident, care ne ţine cu sufletul la gură, ne dă emoţii şi ne face să ne întrebăm dacă se afla pe pragul agoniei sau pe cel al extazului, dacă următorul său pas este unul artistic sau unul real, dacă curajul său este un gest de frondă sau o calitate reală. Oricum ar fi suntem spectatori şi participanţi la viaţa acrobatică, iar şosetele roşii ne îndeamnă la poveste, la a ne asuma riscul de a istorisi la rândul nostru de la fantasmă la jurnal intim aventurile miresei cvasiacrobat, cvasiandrogin, dar cu adevărat un Greuceanu al cuvintelor, atât cele din „viset „ cum intitulează Adela Greceanu starea de reverie, cât şi cele din realitate.