Bon anniversaire, Brigitte!
Motto:”La France, c’est Brigitte Bardot, aussi…”
Brigitte Bardot…
O legenda franceza vie, un mit universal.
Generalul de Gaulle, cunoscut pentru seriozitate si lipsa de cel mai vag romantism, a afirmat ca BB a adus Frantei mai multa valuta decat celebra marca-auto „Renault”.
Sociologii sustin ca BB a bulversat, a rasturnat pur si simplu moravurile, obiceiurile, traditiile, mentalitatile si conceptiile franceze post-belice!
Considerata cea mai frumoasa femeie din lume, dupa disparitia altor 2 initiale celebre MM=Marilyn Monroe, BB va fi ramas un „sex-simbol” de-a lungul deceniilor. Pe 28/9/09, BB a implinit 75 ani si o expozitie i-a fost dedicata in regiunea pariziana, la Boulogne-Billancourt.
Peste 1000 fotografii, afise, secvente din filme si obiecte personale ce relateaza cariera acestei femeie libere sau „adorabila idioata”, potrivit unora… BB a pus o cruce definitiva pe cuvantul „cinema” si pe cariera ei la numai 39 ani, pentru a se consacra adevaratei, autenticei sale pasiuni: animalele. Nu ma voi eterniza asupra carierei sale cinematografice. A declarat ca „Ursul si papusa” ramane filmul ei preferat; turnat in 1969, cand avea deci 35 ani, rolul Féliciei(cea fericita!) i s-a parut cel mai apropiat de… Brigitte Bardot cea reala!
BB a inventat si un stil muzical, cu vocea-i inconfundabila, sexy, ca un murmur sau un suspin, ce e inca la moda…(ma gandesc la Vanessa Paradis). Prima melodie cantata de Brigitte se numea „Sidonie” si a fost banda originala a filmului „Vie privée”, in regia regretatului Louis Malle.
Dupa plaje de vis, scoici, crustacee, Harley, St-Tropez, Roger Vadim si Günther Sachs, dispret, presa si „paparazzi”, Dumnezeu-Vadim a creat FEMEIA, iar BB mitul unei „Galatee” moderne, bomba blonda, cu parul in vant, goala pe nisip, mangaiata de razele soarelui, exprimandu-si bucuria si placerea de-a trai fiecare clipa, intre scandal si candoare…
Din pdv muzical, BB ar fi putut ramane o simpla interpreta de melodii estivale, ce nu dureaza dacat o vara, DACA providentza nu i-ar fi scos in cale un genial muzician si „pygmalion”: Serge Gainsbourg, cel care a transformat-o intr-o icoana (quasi) rock’n roll, cu cizme pana la coapse, calarind acea motocicleta legendara-HD…
Datorita lui Serge, amazoana-BB va fi inregistrat cele mai minunate melodii, un sirag de perle pretioase, unele pe fond de „British pop”, ca: Bonnie and Clyde & Comic Strip.
DAR a refuzat categoric aparitia celebrului „je t’aime, moi non plus!” in versiunea sa originala, caci BB a trait o scurta si puternica pasiune cu Gainsbourg… Se zice ca povestile de dragoste-pasiune viscerala sunt sortite esecului si se termina adesea, lasand loc unei tristeti, unei nostalgii durabile. Va fi fost cazul lui Serge, care i-a dedicat:”Initials BB”, un fel de requiem pentru o iubire pierduta si… o epoca deja depasita.
Inceste de citron
Lemon incest
Je t’aime t’aime je t’aime plus que tout
Papapappa
Naïve comme une toile du Nierdoi Sseaurou
Tes baisers sont si doux
Inceste de citron
Lemon incest
Je t’aime t’aime je t’aime plus que tout
Papapappa
L’amour que nous n’f’rons jamais ensemble
Est le plus beau le plus violent
Le plus pur le plus enivrant
Exquise esquisse
Délicieuse enfant
Ma chair et mon sang
Oh mon bébé mon âme
L’amour que nous n’f’rons jamais ensemble
Est le plus beau le plus violent
Le plus pur le plus enivrant
Exquise esquisse
Délicieuse enfant
Ma chair et mon sang
Oh mon bébé mon âme
Inceste de citron
Lemon incest
Je t’aime t’aime je t’aime plus que tout
Papapappa
„Admirer c’est aimer avec tendresse, avec respect… – C’est aimer sans dégoût possible, tu comprends. – Et ce qu’on ne ferait jamais – Pour quelqu’un même qu’on connaît, – Qu’on connaît bien, on le ferait – Tout à fait volontiers pour quelqu’un qu’on admire.
(Frans Hals Sacha Guitry )
La Nausée, extrait Jean-Paul Sartre
„La chose, qui attendait, s’est alertée, elle a fondu sur moi, elle se coule en moi, j’en suis plein. – Ce n’est rien: la Chose, c’est moi. L’existence, libérée, dégagée, reflue sur moi. J’existe.
J’existe. C’est doux, si doux, si lent. Et léger: on dirait que ça tient en l’air tout seul. Ça remue. Ce sont des effleurements partout qui fondent et s’évanouissent. Tout doux, tout doux. Il y a de l’eau mousseuse dans ma bouche. Je l’avale, elle glisse dans ma gorge, elle me caresse – et la voila qui renaît dans ma bouche, j’ai dans la bouche à perpétuité une petite mare d’eau blanchâtre – discrète – qui frôle ma langue. Et cette mare, c’est encore moi. Et la langue. Et la gorge, c’est moi.
Je vois ma main, qui s’épanouit sur la table. Elle vit – c’est moi. Elle s’ouvre, les doigts se déploient et pointent. Elle est sur le dos. Elle me montre son ventre gras. Elle a l’air d’une bête à la renverse. Les doigts, ce sont les pattes. Je m’amuse à les faire remuer, très vite, comme les pattes d’un crabe qui est tombé sur le dos. Le crabe est mort: les pattes se recroquevillent, se ramènent sur le ventre de ma main. Je vois les ongles – la seule chose de moi qui ne vit pas. Et encore. Ma main se retourne, s’étale à plat ventre, elle m’offre à présent son dos. Un dos argenté, un peu brillant – on dirait un poisson, s’il n’y avait pas les poils roux à la naissance des phalanges. Je sens ma main. C’est moi, ces deux bêtes qui s’agitent au bout de mes bras. Ma main gratte une de ses pattes, avec l’ongle d’une autre patte; je sens son poids sur la table qui n’est pas moi. C’est long, long, cette impression de poids, ça ne passe pas. Il n’y a pas de raison pour que ça passe. A la longue, c’est intolérable… Je retire ma main, je la mets dans ma poche. Mais je sens tout de suite, à travers l’étoffe, la chaleur de ma cuisse. Aussitôt, je fais sauter ma main de ma poche; je la laisse pendre contre le dossier de la chaise. Maintenant, je sens son poids au bout de mon bras. Elle tire un peu, à peine, mollement, moelleusement, elle existe. Je n’insiste pas: ou que je la mette, elle continuera d’exister et je continuerai de sentir qu’elle existe; je ne peux pas la supprimer, ni supprimer le reste de mon corps, la chaleur humide qui salit ma chemise, ni toute cette graisse chaude qui tourne paresseusement comme si on la remuait à la cuiller, ni toutes les sensations qui se promènent là-dedans, qui vont et viennent, remontent de mon flanc à mon aisselle ou bien qui végètent doucement, du matin jusqu’au soir, dans leur coin habituel.
Je suis, j’existe, je pense donc je suis; je suis parce que je pense, pourquoi est-ce que je pense? je ne veux plus penser, je suis parce que je pense que je ne veux pas être, je pense que je… parce que… pouah!”
Spleen Charles Baudelaire
Quand le ciel bas et lourd pèse comme un couvercle
Sur l’esprit gémissant en proie aux longs ennuis,
Et que de l’horizon embrassant tout le cercle
Il nous verse un jour noir plus triste que les nuits;
Quand la terre est changée en un cachot humide,
Où l’espérance, comme une chauve-souris,
S’en va battant le mur de son aile timide
Et se cognant la tête à des plafonds pourris;
Quand la pluie étalant ses immenses traînées
D’une vaste prison imite les barreaux,
Et qu’un peuple muet d’infâmes araignées
Vient tendre ses filets au fond de nos cerveaux,
Des cloches tout à coup sautent avec furie
Et lancent vers le ciel un affreux hurlement,
Ainsi que des esprits errants et sans patrie
Qui se mettent à geindre opiniâtrement
– Et de longs corbillards, sans tambours ni musique,
Défilent lentement dans mon âme; l’Espoir,
Vaincu, pleure, et l’angoisse atroce, despotique,
Sur mon crâne incliné plante son drapeau noir.
Tournesol André Breton
La voyageuse qui traverse les Halles à la tombée de l’été
Marchait sur la pointe des pieds
Le désespoir roulait au ciel ses grands arums si beaux
Et dans le sac à main il y avait mon rêve ce flacon de sels
Que seule a respiré la marraine de Dieu
Les torpeurs se déployaient comme la buée
Au Chien qui fume
Ou venaient d’entrer le pour et le contre
La jeune femme ne pouvait être vue d’eux que mal et de biais
Avais-je affaire à l’ambassadrice du salpêtre
Ou de la courbe blanche sur fond noir que nous appelons pensée
Les lampions prenaient feu lentement dans les marronniers
La dame sans ombre s’agenouilla sur le Pont-au-Change
Rue Git-le-Coeur les timbres n’étaient plus les mêmes
Les promesses de nuits étaient enfin tenues
Les pigeons voyageurs les baisers de secours
Se joignaient aux seins de la belle inconnue
Dardés sous le crêpe des significations parfaites
Une ferme prospérait en plein Paris
Et ses fenêtres donnaient sur la voie lactée
Mais personne ne l’habitait encore à cause des survenants
Des survenants qu’on sait plus dévoués que les revenants
Les uns comme cette femme ont l’air de nager
Et dans l’amour il entre un peu de leur substance
Elle les intériorise
Je ne suis le jouet d’aucune puissance sensorielle
Et pourtant le grillon qui chantait dans les cheveux de cendres
Un soir près de la statue d’Etienne Marcel
M’a jeté un coup d’oeil d’intelligence
André Breton a-t-il dit passe
„Des milliards de morts. Ils multiplient mon angoisse. Je suis leurs agonies. Ma mort est innombrable. Tant d’univers s’éteignent en moi.”
(Le Roi se meurt Eugène Ionesco )
„La solitude n’apprend pas à être seul, mais le seul.”
(Le crépuscule des pensées Emil Cioran)
Chanson dada Tristan Tzara (1923)
I
la chanson d’un dadaïste
qui avait dada au coeur
fatiguait trop son moteur
qui avait dada au coeur
l’ascenseur portait un roi
lourd fragile autonome
il coupa son grand bras droit
l’envoya au pape à rome
c’est pourquoi
l’ascenseur
n’avait plus dada au coeur
mangez du chocolat
lavez votre cerveau
dada
dada
buvez de l’eau
II
la chanson d’un dadaïste
qui n’était ni gai ni triste
et aimait une bicycliste
qui n’était ni gaie ni triste
mais l’époux le jour de l’an
savait tout et dans une crise
envoya au vatican
leurs deux corps en trois valises
ni amant
ni cycliste
n’étaient plus ni gais ni tristes
mangez de bons cerveaux
lavez votre soldat
dada
dada
buvez de l’eau
III
la chanson d’un bicycliste
qui était dada de coeur
qui était donc dadaïste
comme tous les dadas de coeur
un serpent portait des gants
il ferma vite la soupape
mit des gants en peau d’serpent
et vient embrasser le pape
c’est touchant
ventre en fleur
n’avait plus dada au coeur
buvez du lait d’oiseaux
lavez vos chocolats
dada
dada
mangez du veau
Paris at Night Jacques Prévert
Trois allumettes, une à une allumées dans la nuit
La première pour voir ton visage tout entier
La seconde pour voir tes yeux
La dernière pour voir ta bouche
et l’obscurité toute entière pour me rappeler tout cela
en te serrant dans mes bras.
Ma Bohème Arthur Rimbaud
Je m’en allais, les poings dans mes poches crevées;
Mon paletot soudain devenait idéal;
J’allais sous le ciel, Muse, et j’étais ton féal;
Oh! là là! que d’amours splendides j’ai rêvées!
Mon unique culotte avait un large trou.
Petit-Poucet rêveur, j’égrenais dans ma course
Des rimes. Mon auberge était à la Grande-Ourse.
Mes étoiles au ciel avaient un doux frou-frou
Et je les écoutais, assis au bord des routes,
Ces bons soirs de septembre où je sentais des gouttes
De rosée à mon front, comme un vin de vigueur;
Où, rimant au milieu des ombres fantastiques,
Comme des lyres, je tirais les élastiques
De mes souliers blessés, un pied près de mon coeur!
„Comment mesurer la souffrance et la joie? Peut-on comparer le poids d’une larme au poids d’une goutte de sang?”
(Les bouches inutiles – Simone de Beauvoir)
Cred că am deschis cutia cu minunăţii astăzi şi au ieşit toţi cuceritorii din ea.
Şi când spun cuceritori încep cu Casanova născut la 2 aprilie 1725.A fost impostor, ofiţer, erudit, scriitor, bancher escroc, magician, spadasin, diplomat şi bibliotecar şi şi-a revendicat mereu statutul de veneţian, astăzi îl considerăm simbolul seducţiei.Iată ce spunea prinţul de Ligne despre el în memoriile sale :
« era un om frumos, de statura lui Hercule, dar cu un ten de nuanţă africană, ochi vii plini de spiritul adevărului, dar care anunţa întotdeauna susceptibilitatea, neliniştea sau ranchiuna, fapt ce îi dădea un aer feroce, mai uşor de enervat decât de bucurat …. » continuarea o puteţi citi aici.Las şi un fragment din filmul Casanova unde personajul principal e interpretat de Heath Ledger
Un alt ” hoţ de inimi” născut în 2 aprilie 1805 este cel care ne-a cucerit tuturor copilăriile: Hans Christian Andersen.Se pare că pe lângă un mare povestitor, Andersen a fost şi un mare călător.Între anii 1840-1841 a călătorit continuu din Danemarca în Germania, Italia, Malta, Grecia ajungând până la Constantinopol, apoi s-a întors pe la Marea Neagră , urcând pe malurile Dunării mai apoi spre Germania şi de acolo în Danemarca, rezultatul acestei călătorii a fost cartea « Bazarul unui poet » scrisă în 1842 care e considerată unul dintre cele mai bune jurnale de călătorie ale sale.
Vă mai amintiţi cu care dintre poveştile sale v-a cucerit cu ani în urmă?
• Prinţesa şi mazărea (cunoscută si ca Adevărata prinţesă) – 1835
• Degeţica –1835
• Cutia cu iască –1835
• Mica sirenă – 1836
• Hainele cele noi ale împăratului –1837
• Lebedele – 1838
• Soldăţelul de plumb – 1838
• Turma de porci – 1841
• Bradul – 1844
• Privighetoarea – 1844
• Răţuşca cea urâtă – 1844
• Clopotul – 1845
• Pantofiorii cei roşii – 1845
• Crăiasa Zăpezilor – 1845
• Familia fericită – 1847
• Micul Tuk – 1847
• Casa Veche – 1847
• Umbra – 1847
• Povestea unei mame – 1847
• Fetiţa cu chibriturile – 1848
Pe mine Fetiţa cu chibriturile m-a şocat, plângeam şi la 10 ani când o citeam, deşi am citit-o mult mai devreme, iar „Degeţica ” era favorita mea şi se pare că am transmis tradiţia mai departe .
Un alt cuceritor născut a la 2 aprilie 1915 aparţine celor care au încântat generaţia bunicilor mei şi nu numai.Chiar şi noi ascultăm muzica lui Gică Petrescu cu drag:
Născut tot în 2 aprilie, în 1891 Max Ernst
Pieta (The Night Revolution) 1923 Max Ernst (1891-1976 /German) Oil on canvas
este cel care a cucerit ochii în adolscenţă a cel puţin trei generaţii, picturile sale dadiste şi suprarealiste au şocat publicul şi l-au mângâiat totodată iar mai apoi a adus inovaţii în artă, cum ar fi „Fatagaga” (prescurtarea de la Fabrication de Tableaux Garantis Gazométriques: „Fabricare de tablouri garantat gazometrice”), procedeu care consta în a pune o bucată de hârtie pe o anumită suprafaţă iar apoi a lăsa o mină de creion să dea culoare formelor, astfel formele care ieşeau erau geometrice şi imaginare sau nu, această tehnică intrând în aria expresionismul abstract.Iată şi o mică plimbare prin imaginiile sale:
Ochii noştri au fost cuceriţi şi pe micul ecran de un personaj aparte omul de televiziune Tudor Vornicu, de la al cărui deces se împlinesc astăzi 20 de ani, deja.Mai multe despre el aici , oare vă mai amintiţi ?
De la imagini trec la sunete cu un alt aniversat al zilei, născut în 1928, pe care l-am mai amintit în calendarul Galei, Serge Gainsbourg:
Serge Gainsbourg este prin definiţie un seducător, ne-a cucerit cu prezenţa, cu muzica sa şi comportamentul său carismatic şi revoltător în acelaşi timp, lăsând o amprentă puternică asupra generaţiei anilor ’60-’70.
Şi dacă tot suntem la muzică nu pot să trec mai departe fără îl aminti pe Marvin Gaye, un alt seducător al generaţiei soul, născut la 2 aprilie 1939 , un talent curmat mult prea devreme de către propriul său părinte, pentru noi rămâne însă un seducător care ne-a legănat iubirile:
Şi pentru ca bărbaţii să nu se simtă nedreptăţiţi le aduc şi o cuceritoare, e vorba de Manuela Hărăbor, a cărei aniversare e tot astăzi
cei care aţi văzut-o în Pădureanca sunt sigură că i-aţi apreciat frumuseţea şi talentul actoricesc, cei care nu aţi avut ocazia puteţi vedea filmul online aici.Manuela Hărăbor nu este doar frumoasă şi talentată, ea are un suflet mare, e răbdătoare şi un om credincios în primul rând, iată un interviu dat chiar de ziua ei care o dezvăluie aici.
Capacitatea de seducător nu ţine de frumuseţe numai, după cum am văzut la cei aniversaţi astăzi sunt nenumărate căi de a seduce şi toate trebuie să atingă şi spiritul.
Propunerile fiind aruncate vă las să vă alegeţi seducătorii, dacă nu-i găsiţi în listă poate aduceţi alţii noi.
Astăzi a fost o primăvară adevărată la Paris, norocul meu a fost ca această zi plină de soare şi căldură să coincidă cu ziua mea liberă, aşa că am ieşit să simt pulsul metropolei, să simt cum îmi arde soarele faţa, să simt oamenii grăbiţi şi turiştii flămânzi cutremurând străzile, pieţele, să văd oraşul cum se îmbracă în verde şi cum îşi trimite prospeţimea în zâmbete pe feţele trecătorilor.
Surpriză: mai mult decât am văzut, am auzit cum bate inima Parisului.Am făcut câteva fotografii, însă fiecare e un cântec pentru mine: 1)La vie en rose
Acum daca tot am intrat în primăvară şi am împărţit cu mărţişoare sub toate formele, aş vrea să ne căutam motive de inspiraţie.
Asta pentru că văd o muzicalitate interioara între primăvară şi inspiraţie, dincolo de clasica revenire la viaţă a naturii, dincolo de înverzire şi de înnoire, primăvara poartă în buzunarul de la piept un penel şi o peniţă cu care ne desenează speranţele, iubirile, sufletul. E o creatoare jucăuşă, plină de muzică şi de imagini care ne trag de mâini până devin aripi.
Am putea să intrăm sub magia ei şi să devenim mici creatori. Vă aduc azi din calendarul Galei lumini şi umbre, sunete şi tăceri şi sunt curioasă unde ajungem dacă le îmbinăm şi le punem aripile noastre.
Unul dintre aniversaţii zilei este un fotograf drag mie, precursor al fotografiei color. Ernst Haas
ernst_haas
este vienezul pentru care „the art of seeing” nu este numai arta de a imortaliza, ci devine arta de a transmite un sentiment. Cunoscut ca fotograf al prizonierilor de război, al celebrităţilor şi al metropolelor, Haas ascunde în fiecare din clişeele sale un mesaj, o urmă din trăirea lui, sentimente.
Am încercat să mă joc asociând fotografii ale lui Haas cu muzica unor alţi aniversaţi ai zilei de 2 martie,( Dusty Springfield, Serge Gainsbourg, Jon Bon Jovi ) însă constrânsă fiind de calendar tentativele mele sunt limitate, am să vă îndemn pe voi să mergeţi mai departe, să vedem ce asocieri putem face între poezie, muzică şi fotografie. 1.culorile iubirii pot lăsa umbre
dark-sky-white-sands_ernst-haas
şi Serge Gainsbourg „Couleur Café”
2.blazoanele senzualităţii încă ne cutremură
marilyn-by-ernst-haas
şi Serge Gainsbourg -La javanaise
3.dacă îmi atingi sufletul să o faci aşa:
karajan-by-ernst-haas
şi Dusty Springfield – Son Of A Preacher Man
4. o dragoste ieşită din şabloane
haas-snow-lovers
şi Serge Gainsbourg – „Bonnie & Clyde”
5. visul despre cum se ţine dragostea în braţe
gable-by-ernst-haas
şi Dusty Springfield „I Only Want To Be With You”
6. an de an tot mai aproape de locul unde se simte inima pulsând
montmartre-paris-ernst-haas
şi Dusty Springfield – „Time After Time”
7.de fiecare dată te văd altfel
mirrors-london-haas
şi Jon Bon Jovi – All about loving you
Iar pentru că azi se împlinesc 104 ani de la naşterea lui Radu Gyr
radu-gyr
am să închei cu un poem al său:
Dă-mi chipul tău
Da-mi chipul tau, granit senin,
da-mi duhul tau, senina iarba,
în ne’mpacatul meu destin
nici un tumult să nu mai fiarba!
Să nu mai spumege în piept,
sub indoieli ori sub blesteme,
nici cate-n pofta mea le-astept,
nici cate spaima mea le teme.
Vreau taina nestiintei reci
si-a nepasarii voastre, unde,
cu negrul zbor de lilieci,
nici o-ndoiala nu patrunde.
Granit, da-mi neclintirea din
dumnezeiasca-ti impietrire,
pentru-o lumina fără chin
si-o moarte fără rastignire!
Vreau, iarba,-nteleptiunea ta
de-a nu-ti aduce-n veci aminte,
vreau harul tau de-a infrunta
far-a privi nimic ‘nainte.
Să cresc în timp si infinit
din duhul tau, senina iarba,
din duhul tau, senin granit,
în fericirea voastra oarba.
Micul fragment din Radu Gyr face o perfectă trecrere de la fotografie şi muzică la literatură, pasaj bine venit căci gala artistelor continuă la aghiutza, astăzi fiind ziua scriitoarelor…
Serge Gainsbourg este prin definiţie un seducător, ne-a cucerit cu prezenţa, cu muzica sa şi comportamentul său carismatic şi revoltător în acelaşi timp, lăsând o amprentă puternică asupra generaţiei anilor ’60-’70.
, un talent curmat mult prea devreme de către propriul său părinte, pentru noi rămâne însă un seducător care ne-a legănat iubirile:
Lemondegala 