Amelie Nothomb- „Mercur” sau alba – neagra cu cititorii

Anul 1998 cred că a fost un an lipsit de inspiraţie pentru Amelie Nothomb, dacă în 1997 în „Atentat” abordează tema frumosului şi a urâtului cu apropouri la Quassimodo şi Esmeralda, în 1998 în Mercur reia această temă mixată pe mitul frumoasa şi bestia.
Istoria respectă tradiţia Nothomb cu personaje care de care mai bizare, în care unul dintre personaje profită de inocenţa ceiluilalt, umorul negru e la locul său şi partea filosofică şi ea.

Personajul masculin Omer Loncours, un fost căpitan în marina franceză, ajuns la la vârsta de 77 de ani după o poveste de dragoste sfârşită cu sinuciderea unei tinere de o frumuseţe copleşitoare Adele, pare acum a fi tutorele şi amantul unei alte fiinţe fragile, Hazel care la 23 de ani se găseşte pe Mortes-Frontieres, insula cu nume predestinat, într-o casă construită special de căpitan astfel încât să nu existe posibilitatea reflectării chipului nici în oglindă, nici în ferestre, nici în apă. Suntem atraşi într-un univers în care credem că tânăra estre protejată de stăpânul casei. Salvată din bombardamentele din primul război mondial, orfană şi minoră încă este adusă pe aceastză insulă unde se crede un mic monstru ferit de privirile lumii la fel ca Adele în urmă cu 30 de ani. O infirmieră sosită să îi poarte de grijă devine prietena şi confidenta lui Hazel, iar mai târziu cea care îi va schimba sau nu destinul.

Amelie Nothomb încearcă să creeze o lume în care dragostea apare sub toate formele şi miturile: Eros şi Psyche, Narcis şi Echo, frumoasa şi bestia, secondată de o tematică a trecerii, a metempsihozei şi a eliberării.
La graniţa dintre urât şi frumos, o găsim pe Hazel trăind cu impresia existenţei într-o piele de monstru, căci Loncours folosindu-se de metode mai puţin convenţionale îi înfăţişează propriul său chip ca unul desfigurat de pe urma bombardamentelor şi o determină să rămână prizonieră de bună voie pe insula locuită doar de el şi servitorii săi. Francoise Chavaigne infimiera care se dovedeşte a fi intrusul în acest univers pseudo-edenic, va juca un rol stabilit de căpitan, însă în acelaşi timp va cauta eliberarea fetei din minciuna în care trăieşte şi din închisoarea cu dragoste.

În afară de firul naraţiunii care intrigă, ne ţine în suspans şi ne aduce faţă în faţă cu elemente de roman poliţist, toate celelalte elemente sunt un amalgam de gânduri şi aluzii, de intertextualităţi şi mituri care nu m-au convins. Autoarea ne plimbă prin cărţi ca Mânăstirea din Parma (Stendhal), Contele de Monte-Cristo(Alexandre Dumas), Unchiul Vania(Cehov), Carmilla (Joseph Sheridan ), face aluzii la lumea niponă, îşi îmbracă personajele în filosofi care vorbesc despre libertate, reîncarnare, prietenie şi estetică toate la frontiera morţii.
Încercând să creeze o carte de valoare, Amelie Nothomb ne lasă rolul de autor, în sensul că putem să alegem deznodământul acestei istorisiri de dragoste sado- masochistă. Suntem puşi în faţa unei alegeri între două finaluri, suntem copiii care aleg cine triumfă binele sau răul. De data aceasta autoarea îşi desconsideră cititorii. Aventura tumultoasă se numeşte „Mercur”, mercurul fiind elementul intrigii acestei cărţi, element care poate provoca moartea, evidenţia starea sănătăţii sau reflecta imaginea, cam aşa poate fi văzută şi povestea de faţă: sau e o poveste despre estetic, sau e o poveste despre moarte sau e o poveste despre liberatate. Alegeţi copii cititori ce vreţi voi din supa miso à la belge ce doriţi şi apoi daţi cu banul pentru final.

Nu recomand cartea, deşi dacă n-aveţi altceva mai bun de citit, e bună lectură pentru un drum cu avionul, în măsura în care vă veţi amuza copios văzând cum se scrie o carte ca terapie, căci asta cred că a făcut Nothomb a pus pe hârtie gânduri – rânduri pentru a se elibera de ele, fără a ţine seama de libertatea cititorului. Suntem la rândul noştri prizonieri citind „Mercur”, fiindcă oricât ne va deranja turbionul gândurilor şi al faptelor aruncate pe hârtie, nu-l abandonăm, căci suntem curioşi să vedem deznodământul, iar ajungând la final ne dăm seama că am fost prinşi în capcană, răspunsul până la urmă îl puteam da şi noi după primele pagini citite: sau e de bine sau e de rău.

Ian McEvan „Câinii negri” – începutul trasformării lui Ian McAbre în Ian McLove

Câştigător al premiului Man Booker Prize în 1998, Ian McEwan este unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori britanici contemporani, iar cărţile sale sunt gustate la fel de mult precum cele ale lui Amelie Nothomb. Se poate spune că au acelaşi impact la public, o parte îi adoră, o parte îi condamnă pentru umorul lor negru şi pentru abordarea unei tematici mai puţin ortodoxe, însă continuă să scrie şi să atragă tot mai mulţi admiratori.

Mi-a căzut în mână zilele acestea « Câinii negri » şi pentru că universul nonconformist din celelallte trei romane ale sale pe care le-am citit m-a captivat, am fost bucuroasă de o nouă descoperire.

Cartea este împărţită în trei, în partea întâi îl găsim în Wiltshire în 1987 pe Jeremy, un orfan care trăieşte cu sora sa , cumnatul şi nepoţica într-o ambianţă familială tipic McEwan: tensiune, violenţe certuri, dezinteres faţă de minori, într-un cuvânt un univers deviant. Escapadele sale în casele prietenilor săi nu sunt decât o metodă de eliberare şi de apropriere a unui univers cald, parental în care Jeremy poate fi apreciat la adevărata sa valoare, o etapă tranzitorie de la copilăria în care îşi asumă rol patern prin ocrotirea nepoatei Sally şi viitorul în care se va interoga despre credinţe şi speranţe, despre fidelitate şi libertate de opinie în faţa unui cuplu mai puţin obişnuit, cel al socrilor săi Bernard şi June Tremaine.

Fascinat de personalitatea soacrei sale, June care-i împărtăşeşte trecutul, într-un azil în timp ce se luptă cu o leucemie, se hotăreşte să scrie amintirile acesteia într-o carte biografică « viaţa şi activitatea » cum o supranumeşte Bernard Tremaine, soţul eroinei.

June Tremaine în istorisirile sale evocă mariajul său la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, implicarea sa şi a soţului său în mişcarea comunistă şi luna lor de miere, o călătorie prin Italia pe parcursul căreia au participat ca voluntari în Crucea Roşie şi o călătorie în Franţa care le-a schimbat viaţa definitiv în urma unei întâlniri periculoase dintre June şi doi câini negri, echivalentă cu descoperirea existenţei lui Dumnezeu, în urma căreia June cade în misticism şi ajunge să trăiască singură în Larzac.” Am întâlnit răul şi l-am descoperit pe Dumnezeu.” ( „Câinii negri” editura Polirom 2006 în traducera lui Virgil Stanciu, pagina 75)

Aparent cuplul se menţine , June se ocupă de creşterea celor trei copii care fac drumuri dese între Franţa şi Anglia, de amenajarea unei stâne care devine cuibul de vacanţă al întregii familii şi a urmaşilor. Pentru că se deplasa tot mai rar la domiciliul său englez, June produce o ruptură în cuplu . „De cum am început să percepem lumea diferenţiat, am simţit că timpul ni se scurge printre degete şi n-am mai avut răbdare unul cu celălalt. Orice neînţelegere devenea o întrerupere a tot ceea ce ştiam că este posibil – şi în curând, totul s-a transformat într-un şir de întreruperi. Până la urmă, timpul chiar s-a terminat, dar amintirile au rămas acuzătoare, de aceea nu ne putem lăsa în pace unul pe celălalt.” ( „Câinii negri” editura Polirom 2006 în traducera lui Virgil Stanciu, pagina 73)

Intrigat de aceşti îndrăgostiţi care trăiesc separat, uniţi de aceleaşi idealuri la început şi totuşi atât de diferiţi în final, Jeremy încearcă să înţeleagă mecanismul iubirii.

Partea a doua se derulează după mărturisirile lui June şi constă confidenţele lui Bernard pe drumul spre Berlin, un Berlin al anului 1989 imediat după căderea zidului, o călătorie pe care Bernard şi ginerele său o fac în scop pur observator, dar care îi implică pe amândoi într-un conflict între germani şi un tânăr turc, menit să îi dezamăgească cu privire la viitorul acestei uniri a Germaniei, resimţită ca o întoarcere spre nazism. Bernard este decepţionat politic pentru a doua oară: dacă întâi comunismul s-a dovedit a fi altceva decât idealul lor de la sfârşit de război şi a părăsit partidul în 1956 după invazia Ungariei, acum asistând la căderea zidului Berlinului ( temă dezvolată mai pe larg în The Innocent (1990) ), această descătuşare de sub comunism a Germaniei de Est îl face să realizeze că eliberarea de sub marca rasismului şi a diferenţelor poate fi o recădere în opresiunea umanităţii, de data aceasta sub auspiciile democraţiei.

Partea a treia se desfăşoară în Polonia în 1981 şi în Franţa în 1989, trecutul înfăţişează momentul în care o cunoaşte şi o cucereşte pe Jenny viitoarea soţie, fiica lui June şi a lui Bernard, prezentul înfăţişează călătoria la stâna din St. Maurice de Navacelles unde află în întregime istoria câinilor negri.

Istoria acestor câini negri este flacăra menită să alimenteaze cartea cu mister, la un momet dat tindeam să cred că reuşeste să dizolve acest mister şi să pătrundă secretul celor doi, însă potrivit obiceiului lui McEwan rămânem în suspans, ceea ce ar putea dezvălui ruptura cuplului, întâlnirea cu acei câini negri nu este relatată decât în final şi chiar atunci nu pare a explica întreaga turnură de situaţie. Jeremy ajunge să înţeleagă simbolismul acestor câini şi rolul istoriei în viaţa cuplului, însă rămâne la stadiul de interogaţie. „N-am idee dacă trebuie să privim câinii negri ai lui June ca pe un simbol încărcat de semnificaţii, ca pe o figură de stil izbutită, ca pe o dovadă a credulităţii ei sau ca manifestarea unei puteri existente cu adevărat” ( „Câinii negri” editura Polirom 2006 în traducera lui Virgil Stanciu, pagina 21)

Pentru el întrebările şi misterele acestei istorii deschid căile spre cucerirea unor pseudo părinţi, reacţia sa este asemănătoare celei din adolescenţă când se refugia la părinţii prietenilor săi pentru a-şi construi universul necesar traversării vieţii cotidiene şi a primi iubire şi reuşea cu brio. Adult fiind, reiterează acest drum prin «cucerirea» socrilor săi , în special a lui June , ajungând să joace chiar rolul de fiu prin adopţie, fiind ultimul care a văzut-o înainte de moarte şi confidentul ei.

Romanul reuneşte teme obişnuite la McEwan şi pe care le regăsim şi la Julien Barnes sau la Irène Némirovsky : istoria şi efectul ei asupra vieţii individului, contrastul şi interferenţa dintre universal şi particular, subtilităţile atracţiilor şi respingerilor într-o relaţie de cuplu, mărturii despre tragedia provocată de război. În ciuda acestor puncte atractive, la nivel de intrigă versus climax putem rămâne dezamăgiţi. Motivul câinilor este un bun imbold spre o conversaţie interioară, un motiv de a discuta existenţa divină şi/ sau credinţa, teismul, după cum afirma Ian McEwan într-un interviu acordat lui Eric Schoeck coordonator al Capitola Book Café , în 16 Februarie 1998:” I don’t know where you stand on God. For me, I don’t find the statement obviously true. I find that life is rich, diverse, fabulous, and extraordinary, conceived without a god. Perhaps I’m continuing a conversation I had with myself in another novel,Black Dogs. I’m very interested in belief and faith.“, dar nu şi o satisfacţie pentru cei avizi de deznodământ tragic şi bizar obişnuit la McEwan.

Jeremy este imaginea autorului, el nu crede în nimic, nici în Dumnezeu asemeni lui June fiinţa spirituală, dotată cu o credinţă intuitivă şi comunicativitate cu natura care în urma întâlnirii cu câinii caută adevărurile ascunse ale universului, nici în umanism asemeni lui Bernard a cărui logică raţionalistă stătea exact la capătul opus filosofiei lui June. June crede în bine şi rău în timp ce Bernard crede în perfecţiunea umană dusă la infinit, iar singurul liant a două caractere diferite pare a fi iubirea, singura în care pare a avea încredere autorul .

Mă întreb dacă pentru McEwan câinii negri simbol al nazismului, al istoriei negre sunt un motiv de a arăta ce rol poate juca istoria asupra societăţii sau sunt doar un simbol folosit pentru a da frâu liber unei dizertaţii despre diferenţa de gândire şi de credinţă.
„A crede orice, a fi neselectiv, este acelaşi lucru, după mine, cu a nu crede în absolut nimic. Eu unul nu ştiu dacă, la acest sfârşit de mileniu, civilizaţia noastrăeste blestemată de prea multă sau de prea puţină credinţă, dacă problemele sunt provocate de cei de teapa lui Bernard şi June sau de oameni ca mine. Mi-aş denatura însă, experienţa personală, dacă nu m-aş declara convins că iubirea are puterea de a transforma şi reabilita o viaţă” ( „Câinii negri” editura Polirom 2006 în traducera lui Virgil Stanciu, pagina 22)

Îm cele din urmă aveam de-a face cu un roman bazat pe divagaţiile memoristice ale naratorului, Jeremy alias Ian McEwan, un orfan fascinat de ideea de familie şi de părinţi care pe parcursul interogaţiilor caută să-şi înţeleagă propria identitate prin înţelegerea trecutului şi prin încercarea de a pătrunde, dincolo de zidul conjugal creat de diferenţele între bărbat şi femeie, în dragoste . Spusesem înainte că lipsa de intensitate a punctului culminant poate dezamăgi, pe întreg parcursul lecturii aşteptam ca acei câini negri să aibă o poveste în stil „Ian McAbre” cum fusese supranumit autorul ca urmare a violenţei, umorului negru şi a situaţiilor deviante ades întâlnite în „The Cement Garden”, „Amsterdam „ sau „First Love, Last Rites „. Toate aceste nuvele/ romane pătrund într-o zonă interzisă, insistând asupra răului care se ascunde sub masca cotidianului, abordează teme şocante( răpirea unui copil, crime, copilării marginale, fantasme sexuale bizare, excese, perversiuni şi interdicţii), toate capabile să creioneze o lume sordidă cu o stare de rău permanentă într-un ambalaj de tip thriller versus roman psihologic. Şi iată „Câinii negri”, a cărui introducere pare să nu depăşească aceste tipare, abordează condiţia umană total diferit, răul existent aici nu mai este unul care să distrugă în totalitate lumea, ci este depăşit prin bine, prin interogaţii, prin defulare, prin iubire. Romanul nu mai este un thriller, se transformă într-un discurs despre bine şi rău despre credinţă şi necredinţă, despre ziduri maritale care pot sau nu fi dărâmate cu ajutorul dragostei.

Până la urmă există un anticlimax la nivel narativ, dar şi un climax reuşit la nivel ideatic. Dezamăgirea este doar una legată de diferenţierea faţă de universul obişnuit al lui McEwan, însă satisfacţia de a descoperi o cu totul altă perspectivă mă face să-mi doresc să mai citesc şi alte cărţi semnate McEwan cu riscul să nu fie de tipul „Grădinii de ciment”, cea care m-a făcut să deschid a doua carte a autorului ş-apoi a treia.

Recomand cartea şi celor care caută umorul negru din operele autorului şi celor care detestă universul deviant creat de el, şi celor materialişti şi celor spirituali, suprize vor fi de ambele părţi, fiindcă ceea ce rămâne după ce închizi cartea seamănă izbitor de mult cu o concluzie a lui Octavian Paler: “Am avut norocul să aflu că dragostea este unicul adevăr important şi absolut, într-o viaţă care nu ne dă decât daruri relative.” (Convorbiri cu Octavian Paler) şi poate fi începutul trasformării lui Ian McAbre în Ian McLove.

„Catilinarele” de Amelie Nothomb – imposibilitatea cunoaşterii de sine, infernul pot fi eu

Juliette şi soţul său Emile, căsătoriţi încă „de la vârsta de 6 ani” hotărăsc să se retragă departe de lumea dezlănţuită. El profesor de latină aflat la vârsta pensionării nutrea pentru ea o dragoste la fel de puternică şi sinceră ca-n prima zi când s-au văzut. Pentru a profita din plin unul de altul şi pentru a putea trăi dragostea la maxim, fără piedicile exterioare de natură profesională sau socială, decid să se retragă din spaţiul citadin în căsuţa mult visată aflată la câţiva kilometri de oraş şi la 30 de metri de o altă casă locuită de un doctor.
La puţin timp după ce se instalează în acest spaţiu edenic, le bate la uşă vecinul lor, domnul Palamede Bernardin, crezând că e vorba de o vizită de curtoazie cei doi îl invită la o ceaşcă de cafea.
A doua zi la aceeaşi oră, 4: P.M., domnul Bernardin revine în vizită, va petrece două ore răspunzând cu da şi nu la întrebările pe care gazdele le pun din obligaţie şi din încercarea de a face conversaţie.
Zilele trec şi vecinul îşi face un obicei din a-şi petrece două ore pe zi la eroii noştri. În pofida atitudinii sale austere şi a lipsei de convivialitate, gazdele se trezesc în imposibilitatea de a-l da afară pe motiv de politeţe şi bună creştere. Astfel, încet încet, viaţa lor tihnită la care visau se transformă într-un coşmar.
Diversele tenative de a-l face pe vizitator să se simtă prost şi de a-l determina să nu-şi repete vizitele eşuează una după alta. Aceste încercări fac deliciul lecturii, de altfel şi notă concordantă cu titlul, „Catilinarele” fiind denumirea celor patru discursuri ţinute de Cicero în faţa Senatului roman pentru defăimarea lui Lucius Catilina, cel care punea la cale distrugerea guvernării romane din acele vremuri, discursuri soldate cu o bine meritată faimă pentru Cicero şi cu moartea lui Catilina.
Dacă aceste discursuri sunt considerate drept o culme a oratoriei, tentativele de îndepăratere ale intrusului Bernardin încearcă să se ridice la aceeaşi valoare. Luăm parte la discursuri academice, conversaţii filosofice, taclale ce abordează toate tematicile de la panseuri erudite la vorbe despre plante şi mâncăruri, de la sărbători la starea vremii. Nu erau de fapt conversaţii, vizitatorul insistent şi de neclintit mulţumindu-se să asculte monologul lui Emile şi să pronunţe răspunsuri telegrafice şi acelea parcă scoase cu cleştele.
Şirul acesta ia sfârşit doar în momentul în care, după vizita unei foste eleve foarte dragi şi apropiate profesorului, Emile, sensibil la faptul că tânăra şi-a scurtat popasul amical ca urmare a apariţiei lui Bernardin, ia decizia de a nu-l mai primi şi-l repede enervat:”cară-te
de-aici şi să nu te mai văd!”
Acesta este începutul coşmarului, vizitele antecedente fiind doar un motiv de amuzament şi încercări de ieşire dintr-o situaţie neplăcută (laitmotiv al cărţilor semnate Amelie Nothomb), precum şi o modalitate de a-şi expune erudiţia cu o logoree demnă de orator roman. De acum înainte faptele se vor mula pe paragraful introductiv al romanului:
„Nu stim nimic despre noi.Credem că ne deprindem sa fim ceea ce suntem, dar e chiar dimpotrivă. Cu cât trec anii, cu atât înţelegem mai puţin cine este fiinţa aceasta în numele căreia spunem şi facem o gramadă de lucruri.”
Profesorul enervat devine salvatorul torţionarului, fiind singurul care-i împiedică sinuciderea şi ptotectorul soţiei acestuia Bernardette, care din cauza obezităţii acerbe nu se putea îngriji de una singură. Rolurile se schimbă pentru o bucată de timp, iar cuplul nostru se infiltrează în viaţa familiei Bernardin, până când Palamede decide să le închidă uşa. Finalul ne înfăţişează frământările interioare ale lui Emile care încearcă să înţeleagă caracterul şi intenţiile lui Palamede şi care sfârşeşte prin a se confrunta cu un alter ego inimaginabil.
N-am să vă dezvălui finalul sperând să vă angrenez în lectură care este delicioasă pentru amatorii de umor negru şi plăcută ca partener de conversaţie în mijloacele de transport în comun.
Deşi nu iese din registrul obişnuit, autoarea ne poate surprinde cu acest roman, nu atât prin finalul mult prea exagerat pentru un public obişnuit să se regăsească drept simbol social, zic eu, cât prin fluiditatea gândului şi prin satira împinsă la apogeu care apar într-un spaţiu tabu (familia de pensionari, bine educaţi cu intenţii de tihnă socială) şi în acelaşi timp prin portretele fizice şi psihologice bine creionate,poate chiar prea perfecte: astfel este Juliette care se dovedeşte iubita model ( frumoasă, inteligentă, răbdătoare şi cu suflet mare ), Emile eruditul prin excelenţă, Palamede torţionarul tipic, iar Bernadette „chistul”, leguma, parazitul .
Drept este că Amelie Nothomb are acest talent de a descrie natura umană, de a o încadra în tipare specifice, din păcate însă, multe din portretele personajelor sale se aseamănă şi nu ar fi foarte dificil să luăm un personaj dintr-un roman al său şi să-l inserăm în altul.
Personajele sunt majoritatea fidele primei descrieri, în general nu suferă schimbări drastice pe parcursul naraţiunii, evenimentele fiind cele care atrag ochiul cititorului. Dar de această dată personajul Emile susţine ipoteza unei imposibilităţi a cunoaşterii de sine fapt ce este subliniat tocmai prin schimbarea sa radicală. Emile se transformă din profesorul perfect, întruchipare a umanului în ucigaşul lipsit de scrupule. Această transformare m-a făcut să vă recomand cartea, aici e diferenţierea faţă de alte romanele marca Nothomb, straniul nu mai este unul de situaţie, ci unul psihologic.
Morala din această carte nu mai e una de natură socială, de data aceasta se intră adânc pe teritoriul psihologic şi filosofic. Iar când închidem cartea nu conchidem doar : « de azi înainte nu mai deschid celor care îmi sună la uşă sau nu mai fac compromisuri fără bătaie lungă » ( poate fi şi aceasta o morală, dacă analizăm bine câţi dintre noi nu ştim să ne apărăm dreptul la intimitate şi liberatate din cauza politeţii; dar este una superficială), ci ne întrebăm: « oare suntem într-adevăr ceea ce părem a fi?, oare ne mai putem surprinde pe noi înşine?, oare mă cunosc cu adevărat? ». Prin îndemnul la morala descartiană, Nothomb ridică acest roman cu cel puţin un nivel deasupra celorlalte.
În concluzie „Catilinarele” se doreşte a fi un roman de suspans psihologic, o satiră la adresa cunoaşterii de sine şi o pagină de umor negru, amprentă marca Nothomb, asupra politeţii care se poate adresa atât unui public avizat şi obişnuit cu romanele autoarei belgiene, cât şi unui neofit care vrea să guste umorul special.
Lansez o provocare celor care au citit şi citesc Amelie Nothomb, cu plăcere sau fără, un fel de joc al comparaţiilor: să găsim sursa inspiraţiei în fiecare din romanele sale. „Catilinarele” părerea mea este că porneşte de la piesa lui Sartre „ Cu uşile închise”, mai precis de la afirmaţia lui Garcin, în momentul în care se vede în imposibiliatea de a-şi convinge acuzatoarea de lipsă de laşitate şi de neputiinţa de a ieşi din cameră : „Infernul sunt ceilalţi.”. Amelie porneşte de la Sartre, trece personajul Emile prin situaţii demne de stârnit remarca „Infernul sunt ceilalţi.” iar apoi îl aduce în faţa obligativităţii de a recunoaşte: „ infernul sunt eu”.

„Uimire şi cutremur” de Amelie Nothomb – ridicolul se depăşeşte prin sinceritate?

Purtând o discuţie despre românii din Franţa şi aducându-mi aminte anumite momente penibile prin care am trecut în viaţa pariziană, am plecat cu gândul la Amelie Nothomb, iar pentru că Tamada continuă concursul Promovez lectura, am să mai aduc în faţa ochilor cititorilor blogului o recenzie de carte, m-am oprit la o postare mai veche despre Amelie Nothomb, în care aminteam ridicolul prin care trec personajele ei, fie cele din lumea niponă, fie cele din lumea occidentală.
Este vorba despre „Uimire şi cutremur”, un roman autobiografic în care Amelie Nothomb povesteşte experienţa ei ca angajată a unei companii nipone.
Romanul se derulează ca un jurnal al anului în care îndrăgostita de spaţiul nipon se confruntă cu diferenţele de cultură si mentalitate, diferenţe care nu-i inhibă gustul pentru Ţara Soarelui Răsare, dar o ajută să-şi perceapă degradarea pas cu pas şi s-o transforme.
Uşor de citit, nu necesită o atenţie deosebită asupra detaliilor, nicio filosofie prea adâncă, însă ca în toate romanele sale, Nothomb, aduce marca proprie, prin situaţii împinse la limită, prin umorul negru şi autoironia făcute cu naturaleţe, de fapt această naturaleţe fiind şi caracteristica aptă să ne impresioneze cel mai mult în urma lecturii.
Cartea începe prin a ne introduce în societate cu o scară ierarhică bine definită , autoarea subliniând latura pe care se va contura atmosfera de subordonare fizică si intelectuală, psihologică şi etnică:
„Domnul Haneda era şeful domnului Omochi, care era şeful domnului Saito, care era şeful domnişoarei Mori, care era şefa mea. Iar eu nu eram şefa nimănui.
Am putea spune lucrurile şi altfel. Eram la ordinele domnişoarei Mori, care era la ordinele domnului Saito, şi aşa mai departe, cu precizarea că, în aval, ordinele puteau sări peste treptele ierarhice.
Aşadar, în compania Yumimoto, eram la ordinele tuturor.”
Autoarea recunoaşte coborârea pe care o face în acest zigurat lipsit de valori proprii şi iniţiative, unde nu mai contează cu adevărat capacitatea fiecăruia, ci doar puterea sclavului de a sa adapta călaului, făra prea mari decăderi psihologico-sentimentale.
Astfel Amelie-san îşi recunoaşte declinul: „Copil fiind, voiam să devin Dumnezeu. Foarte repede, am înţeles că ceream prea mult… …Am fost atunci investită cu misiunea finală: curăţarea budelor.”
Singura portiţă de scăpare în acest univers decadenţial este capacitatea ei de a se transpune dincolo de ritmul cotidian al imposibilităţii de a-şi evidenţia capacităţile lingvistice şi intelectuale, de a se afirma ca entitate demnă de respect, dincolo de mentalitatea occidentală care în mod normal ar recţiona revoltător de drastic la un tratament de o asemenea anvergură, dar şi dincolo de comportamentul nipon capabil a accepta în tăcere regulile care vin de la conducerea concernului, printr-o atitudine onirică : „chiar lângă uşa liftului era un imens perete de sticlă. Mă jucam, în acele clipe, „de-a saltul în peisaj”.
Îmi lipeam nasul de fereastră şi, mental, mă lăsam să cad. Oraşul era atât de departe dedesubtul meu: până să mă strivesc de sol, mi-era îngăduit să privesc o grămadă de lucruri.”
Aşa trece Amelie-san de la ochakumi ( activitea de a servi ceaiul colegilor si care aduce aminte de tăcerea in care se celebrează ceremonia ceaiului), la distribuirea corespondenţei, la clasarea datelor contabile („Numeam asta seninătate facturieră”), până la „înaintătoare-întorcătoare de calendare”.
Pe tot acest parcurs Amelie îşi învinge temerile umane: „Ce bine era să trăieşti fără orgoliu şi fară inteligenţă! Hibernam.”, complăcându-se într-o stare de „dolce far niente” care o amuză deseori şi-i întăreşte capacitatea psihică, chiar dacă recunoaşte: „am devenit contabilă la Yumimoto. Şi cred că mai jos de-atât nu puteam coborî” măsura de acceptare a ridiculităţii maxime nu a fost atinsă. Ca urmare a caracterului si educaţiei occidentale, Amelie, dupa ce asistă la înjosirea publică a şefei sale, Fubuki, faţă de care, în pofida tuturor conflictelor, avea o admiraţie de netăgăduit, încearcă să o consoleze surprinzând-o în timp ce-şi varsa lacrimile, departe de ochii lumii, într-un cuvânt îi observă flebeţea şi umilinţa mult mai mult decât este permis într-un mediu nipon, fapt care îi atrage ura acestei din urmă:
” Se îndreptă spre mine, cu Hiroshima sticlindu-i într-un ochi şi Nagasaki în celălalt” şi ca atare primeşte pedeapsa ultimă: ridiculizarea şi coborarea pe ultima treaptă ierarhica, cea mai injositoare de altfel „, misiunea finală: curăţarea budelor „, chiar in faţa acestei degradări sociale autoarea reacţionează cu haz şi autoironie fina: „îmi permit să subliniez gama extraordinar de largă a talentelor mele, capabile să cânte în orice registru, de la Dumnezeu pînă la madam Pipi.” Dorinţa ei de a deveni niponă o face sa nu decadă în reacţii occidentale, cum ar fi aceea de a demisiona, se încurajează pe sine: „o să rezist. o să mă comport ca o niponă.”, dar exutoarul acestei rezistenţe este înca o dată „exerciţiul defenstrării” :
„Toaleta pentru doamne a companiei era minunată, căci lumina venea printr-un perete de sticlă, în universul meu, acesta căpătase o importanţă colosală: petreceam
ore-n şir în picioare, cu fruntea lipită de sticlă, jucîndu-mă de-a saltul în gol. îmi vedeam corpul căzînd, mă afundam în căderea asta vertiginoasă până ameţeam. Din acest motiv, afirm că nu m-am plictisit la postul meu nici măcar o clipă.”
Amelie conchide cu dragostea ei faţă de expresia japoneza „uimire şi cutremur” (” în vechiul protocol imperial nipon, se stipula că împăratului trebuie să i te adresezi cu „uimire şi cutremur”) fiind un fel de justificare a atitudinii ei, respect imparatul şi la masa lui joc aşa cum îmi cântă, dar asta fără a mă înjosi în proprii mei ochi, căci dincolo de pseudo-umilinţă există o fereastră eliberatoare : „Fereastra era frontiera dintre lumina oribilă şi minunatul întuneric, dintre toaletă şi infinit, dintre igienic şi imposibil de spălat, dintre apa pe care-o tragi şi cer. Câtă vreme vor mai exista ferestre, pînă şi cea mai măruntă fiinţă omenească de pe pământ îşi va avea partea sa de libertate.”
Revin la intro-ul acestei invitaţii la lectură, am realizat câţi dintre noi trecem prin momente în viaţă de care vrem să uitam, momente care ne pun în inferioritate şi în imposibilitatea de a ne arata adevarata valoare, dar câţi dintre noi reuşim să depăşim acest moment şi să dăm o altă valoare experienţei negative, să ne amintim că „in tot răul e şi un bine” sau „ceea ce nu ne omoară, ne face mai puternici” (Friedrich Nietzsche ), dacă am reuşi să depăşim piedicile, capcanele pe care ni le întindem cu sau fără voia noastra, sa trecem munţii cu autoironia şi hazul de necaz, cred ca am ridica ştacheta intelectuală şi psihologică a eu-lui nostru occidental cel puţin cu un munte peste medie.
Suntem cu atât mai liberi cu cât suntem mai mult noi înşine în interiorul nostru şi cu cât reuşim să ne transformăm decăderile într-o oază de inspiraţie sau în puterea de a fi liber interior şi sincer până în măduva oaselor cu eu-l propriu. Însă pentru a avea capacitatea de a ne elibera si putiinţa de a fi sinceri, trebuie să ne cunoaştem pe noi înşine, dar despre cunoaşterea de sine am să vorbesc într-un articol dedicat altei cărţi scrisă de Amelie Nothomb şi anume Catilinarele.
Celor care nu au citit Amelie Nothomb le recomand să înceapă cu „Uimire şi cutremur” pentru a-şi face o imagine despre tipul de scriere al autoarei şi despre universul abordat, cei care aţi citit Nothomb şi aţi rămas dezamăgiţi, nu cred că această carte vă va schimba părerea despre ea, registrul fiind adeseori acelaşi : o accentuare a situaţiilor criză de natură psihologică sau socială, însă poate fi o lectură uşoară de călătorie, din curiozitate sau de dragul umorului negru din care mai desprindem şi o morală sau două.
UPDATE găsiţi romanul integral aici